10 ani

  Azi. 10 ani de cand ne-am dus la Casa Casatoriilor si am zis da. Da domle, il iau, asta e al meu, mi-e clar, il  iau si-l duc acasa. 10 ani de noi. 10 ani de Alexandra Albu. Aoleu, tre' sa schimb buletinu' din nou. M-a enervat traditia asta cu sa-i iau io numele lui asa cum m-a enervat azi la scoala o doamna care mi-a explicat ca eu nu pot sa-mi imbrac fetita in pantaloni la uniforma scolara. De ce? "Pentru ca nu-i baiat!" Eeeeheeee, daca baba avea un coi mergea la razboi. Chiar si in anul 2014!

  M-a enervat sa-i iau numele pentru ca nu-mi placea. A ajuns sa-mi placa atunci cand am citit prima data pe o hartie cuvintele "Mara Albu". Viata are asa un stil sa-ti traga una peste bot si sa te faca sa razi imediat de cate o ironie d-asta. Tin minte cum la cateva luni bune dupa casatorie, aflata intr-un spital unde urma sa ma operez intru scoaterea amigdalelor personale si aruncarea lor la gunoi... o asistenta urla pe un hol "Doamna Albuuuuuu" iar eu n-aveam nici o tresarire. A alergat aia ca la curse si m-a placat din spate tipand la mine din nou "doamna Albuuu" si probabil crezand ca-s ori surda ori surda. Habar n-aveam ca ma striga pe mine. I-am zis sa incerce cu Alexandra pentru ca-s name-challanged pentru o vreme. 

  Pe 2 septembrie 2004 ne-am dus sa ne casatorim si-am constatat ca suntem singuri la locul faptei. Noi doi si-o sticla de sampanie. Neamurile isi alesesera tocmai ziua aia sa se prezinte la 11.00 sau 11.05 la intalnire. Noi doi, o sticla de sampanie. Ne-am asezat in cur pe treptele Casei Casatoriilor (pentru non-ploiesteni la noi asa ii zicea, nu era la Primarie, era o casa istorica ce servea doar in scop de casatorii, nasteri si d-astea, o casa superba unde vreo 40 de ani a "servit" aceeasi doamna. O avem si noi in poze, o au si parintii nostri in poze si cred ca si unii dintre bunici!). Ne-am asezat acolo si-am inceput sa radem. 

  Au iesit niste cetateni de la programarea anterioara si tantica se uita sa vaza cine urmeaza. Cand colo doi soareci c-o sticla in cur pe trepte. S-a uitat la noi, i-am zis ca noi urmam la care ea foarte serioasa ne-a intrebat "si, ce-i cu voi asa singuri, ati fugit de acasa?". Nu doamna, n-am fugit, am mers incet dar se pare ca nu asa incet ca neamurile noastre care iata, intarzie! Odata neamurile ajunse ne-am pus pe treaba si-am batut palma, am semnat actele si-am baut sampania. Scarbos lucru sampanie la ora 11 pe stomacul gol, va zic. M-a busit rasul pe toata durata fazei cu "cetateanco" si cu "familia e stalpul bla bla"... M-am abtinut cu spor, la fel si duomnul de langa mine. Era sa uitam sa ne pupam, ne-au zis neamurile ca trebuie, ne-am pupat, am facut trei poze de toata jena si gata. Aia a fost. Era joi. Am plecat acasa, el s-a dus la munca iar eu am ramas sa ma uit pe pereti ca o femeie proaspat casatorita ce eram. 

  Acum 10 ani ne-am promis sa nu ne inselam si sa fim buni unul cu altul. Suntem cei mai buni prieteni si poate din cauza asta suntem fericiti impreuna. As minti sa zic ca nu-s mandra ca am 10 ani de casatorie in spate. Uitandu-ma in jur sunt mandra. O casnicie nu se face si nu se tine singura. Nu exista fara munca si fara doi oameni care chiar sa-si doreasca sa fie acolo, impreuna, zi de zi. Certurile nu-s decat un mijloc prin care doi oameni potriviti fac un pas inainte. Pentru ca-s oameni si uneori au draci. Nu cred in relatiile lipsite de certuri. Doi oameni nu se contrazic niciodata decat atunci cand nu le pasa unul de celalalt. Cand au trecut peste tot si-au ajuns in locuri paralele. Merg fara intersectare. Ne certam, ne impacam, avem fiecare lucruri pe care ni le reprosam cu fiecare ocazie...hehe, ce-ar mai fi o casnicie fara scos de ochi....

  Dincolo de asta, dupa 10 ani n-as mai vrea sa traiesc pe lumea asta fara el. N-as sti cum. Cand nu e acasa discut cu el in gand. Sau la telefon ore in sir. N-as mai sti sa respir fara el. Am ras in astia 10 ani cat intr-o viata. Am trecut prin asa multe chestii impreuna... Am invatat enorm de multe lucruri impreuna. Am invatat ca un copil chiar are nevoie de doi parinti si doi parinti ii aduc totusi un pic mai multa fericire decat unul singur pentru ca e... ori doi. Vazandu-i pe ei doi impreuna am realizat ce n-am avut eu. E ok si cu unul singur, precis e...insa dragostea Marei pentru tatal ei e ceva ce e dincolo de cuvinte. 

  Am invatat ca fara concesii nu poti trai in armonie. Nici macar in armonie cu tine, d-apoi cu alt om, mai ales de sex opus tie. E sexul ala care-si cauta sosetele si niciodata nu le gaseste. "Nu e aici" a ajuns sa fie o propozitie care ma face sa rad instantaneu dupa 10 ani. La fel si "Da' ce carne e asta?" :)))))) Iar la auzul cuvintelor "Ma doare burta" simt ca intru in panica direct! Desi am invatat cum sa-l vindec de multe chestii am ramas socata de niste episoade de rau de-ale lui de acum multi ani. Ca deh, asa e cand iubesti, ti-e mai rau de raul aluilalt decat de al tau...

  Am invatat sa am rabdare. Cu el si cu mine. Rabdarea pe care trebuie sa o ai fata de un copil e fix nimic in comparatie cu un mascul adult care vrea el sau nu vrea el ceva, dupa caz. Si poate cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus aniversarea de an 10 este ca pentru prima data, priiiima data de cand il cunosc n-a mai strambat din nas cand i-am propus o excursie, si anume cea de peste o saptamana. Pentru ca nene... io am auzit aia cu "da' ce sa facem noi la Venetia?"... precum si "da' chiar vrei sa mergem in Grecia, ce sa facem noi acolo? da' mergem, asa...singuri?". Nu singuri bre, cu copilu'! "La Cheia?"...."La Slaniiiic?"... "La Azuuuuuga?".... "Nu vreau la Sinaia ca n-am unde sa parchez!"....

  Greseala mea....nu ma gandisem niciodata sa zic Suedia! La multi ani, iubitule!

"Razi fatah ca acu' iesti o duamna!" Si-am ras!