miercuri, 30 mai 2012

Cum sa ceri ajutorul

  Pai suni la 112 de obicei. Dar daca nu e un ajutor "din ala"...daca e doar viata care te cocoseaza si te rupe in doua, te face avion de hartie, te impatureste si te arunca in vantul cel mai vant de simti ca nu mai ai cale de intoarcere si ca oricat ai zbate din brate nu poti rupe vantul sau valul care te-a luat?

  Eu am avut momente din astea. In primul rand psihice. Momente in care mi-a venit sa ma asez pe jos intr-un colt si sa nu ma mai ridic de acolo niciodata. Momente in care nimic nu merge bine, in care nu ai bani nici sa te gandesti cat costa branza...momente in care m-am intrebat sincer daca eu o sa am ce sa ii dau copilului meu sa manance saptamana viitoare. Da! Am avut astfel de momente, unele din ele nu mai departe de iarna asta, in care citeam lista de plata la intretinere, scadeam din venitul total al familiei dupa care ma intrebam cum o sa traim. La propriu. 

  Ce m-a salvat au fost prietenii. Oameni carora le-am spus cu vorbe si cu cifre prin ce treceam. Asta cumva ma ajuta sa fiu mai bine. Bineinteles ca atunci cand e vorba de bani, e simplu...toti sar sa te ajute, sa te imprumute, sa iti dea...numai ca pentru mine nu are sens sa iei cand n-ai ce sa dai inapoi. Dar ce te faci cand nu e vorba de bani, de lucruri materiale...ce te faci cand ai nevoie de un om care sa te ajute prin casa. Pentru ca ti-ai rupt piciorul. Sau pentru ca esti gravida si crapi de rau. Sau pentru ca a murit tatal tau si nu stii ce ti s-a intamplat. Sau pentru ca ai nascut un copil foarte mic care are alta parere despre viata decat ti-ai fi putut imagina. Sau pentru ca bunica ta a cazut in casa, si-a rupt 7 coaste si acum e jumate moarta la spital iar tu esti singura cuc, cu un copil in grija si cu alte mii de griji in carca...Sau pentru ca pur si simplu, creierul tau iti joaca o festa si refuza sa mai functioneze la standarde corecte, si atunci iti vine piticul ala jmecher care te indeamna sa iti fie rau de tot. Atunci ce faci?

  Pai atunci CERI AJUTORUL, nene...Cu tot glasul! Adica zici prin ce treci celor apropiati. Si daca vreunu' mai nebun asa se intampla sa zica "hai sa te ajut" trebuie sa NU il refuzi...trebuie sa ai puterea sa nu zici nu din "politete" sau din niste calcule pe care le faci tu asupra vietii lui gen "vai, dar ti-ar fi greu sa faci asta". Daca omu' ala a zis hai, tu ai datoria sa sari din apa in care te scufunzi de zor! Ca si atunci cand te ineci, e mai bine sa lasi naibii reflexul de a-l pocni pe salvatorul care incearca sa te scoata din apa aia care ti-a devenit nesuferita...

   Am avut si momente de rau fizic in care m-am bazat pe Marius intr-un fel enorm. Primul a fost cand eu aveam infectie cronica in gat si el imi dadea ceai cu lingurita cand eu aveam 19 ani si 42 Celsius...oarecum asa m-a cucerit...am stiut ca e un om caruia POT sa ii cer ajutorul. Chiar daca e "naspa" sa "ceri", chiar daca e oarecum bizar sa accepti asta. Al doilea moment a fost cand din cauza infectiilor cu pricina m-am operat si am extirpat frumoasele amigdale care ma inoportunau. Si cand el imi facea mamaliga cu piure si alte soiuri de terciuri si ma asculta pe la usi sa vada daca mor sau nu de hemoragie ca m-am externat ca-nebuna-mai-devreme-in-contra-doctorului-aoleu-maiculitza. Sau cand m-a cules de pe gresie ca am lesinat din cauze hormonale bengoase...si ma intreba de zor pe mine daca mi-e bine, dar el era alb ca varul la moaca si cred ca in sinea lui mai avea putin si dadea cu dintzii de gresia cu pricina de spaima...

  Sa ceri ajutorul e bine. E bine in primul rand pentru tine, in al doilea rand pentru cei care te iubesc in mod real si care chiar ar face multe si diverse lucruri sa te ajute, si ar face-o cu zambetul pe buze, cu placere si cu ideea ca uite domnule, omul asta a avut atata INCREDERE in mine incat sa imi PERMITA sa il ajut. Pentru ca, in ultima instanta, a cere ajutor este despre incredere. Nu despre altceva. E despre increderea in el ca medic de la 112 sau increderea in el ca prieten, ca om care ar face aproape orice pentru tine, prietenul lui drag, omul de langa el, omul despre care stie ca ar face, la o adica, acelasi lucru pentru tine.

  Fie ca e vorba de curatenia in casa, de un picior rupt, sau de 7 coaste rupte...sper ca Mara mea sa stie ca mereu, absolut mereu, este bine sa ceara ajutorul. Si parintilor, si prietenilor, si celor necunoscuti pana la urma. Asa cum stie sigur inca de pe acum, ca trebuie sa ACORDE ajutorul in orice problema, oamenilor din jurul ei, fie ei prieteni sau oameni cazuti pe strada din motive necunoscute. Pentru ca totusi, nu orice om care e cazut pe strada in Romania e mort de beat asa cum ne imaginam de obicei. Si chiar daca e, e bine sa il ajutam sa fie salvat macar in ziua aia. Asa e uman.

miercuri, 23 mai 2012

Aventuri de calator

  Saptamana asta m-am tot plimbat cu ceva treaba pe la capitala. Nu pot sa zic ca am fost navetista, pentru ca nu m-am trezit la 5 ca sa prind personalu' de 7 fara douazeci din Sud. M-am dus cam zilnic in vizita pe la prieteni. Cum sunt o persoana care se uita in jurul ei cand merge pe strada, cu autobuzul sau cu trenul, am avut o saptamana de-a dreptul amuzanta.

  Tinerii merg cu casti in urechi. Cam toti. Daca nu cu casti, cu telefonul la ureche. Acu' cand zic "tinerii" normal ca ma simt ca o baba d-aia handicapata care da din deget catre copilasii neascultatori. O baba de 32 de ani. Ce nu au auzit "tinerii" epocii in care traim este faptul ca urechile le mai trebuie. In general, asa, si in particular, pe strada, urechile sunt bune. Ele folosesc. Cum ar veni sa te apere daca un sofer nepriceput vine peste tine. Da, chiar si pe trotuar. Sau, urechile te pot anunta ca un cetatean binevoitor de pe strada pe care te misti striga cat il tin bojocii "CADEEEEEEEEEEE"....despre ceva care ar putea sa cada la matale in cap. Sau cineva, ca am mai vazut io stire cu baba care vroia sa se sinucida si a picat peste un prost pe strada si l-a omorit pe ala. 

  Merg nene, ca oile capii...cu urechile infundate cu muzica pe care eu o pot auzi de la niste metri distanta. Ce sanse mai au ei la un auz ulterior? Cam mici, dar se pare ca nimeni nu vrea sa auda alarmele pe care orl-istii le dau de ani de zile. Fratilor, muzica se asculta ACASA, si nu in casti, ci la aparatu' ala care canta. Mergi ca prostu' si dai in gropi, toti au o moaca asa transfigurata de zombi...habar nu au de nimic in jurul lor. Da, adolescentii si tinerii inamorati oricum sunt ei ca niste gaini decapitate...mai pui si niste casti cu muzica in ecuatia asta si iti rezulta o mare de oameni care merg fara sa se uite, te calca si pe cap...se impiedica....sau merg pe trecerea de pietoni in ritmul baladei romantice din urechi: ca ochii mortului. Astia nu au avut ore de "circulatie" in clasa a 4a ca noi...noua ne-a zis Lenutza cu Cescutza ca strada se traverseaza "in pas VIOI"...vioi maaaaaaa, adica ca cum ar veni sa fii VIU. Viu e cand mergi si tu cat sa nu ii creasca barba soferului care te asteapta si te injura si de mama si de tata.

  La statia Gara de Nord am ajuns in doua zile diferite cam la aceeasi ora. In metrou, un paznic. Vorbea singur. Jur. M-am uitat, nu avea casca, nu vorbea la telefon, metroul era gol...el bombanea in barba. Nimeni nu parea sa observe. Eu ca omu' nu imi puteam dezlipi ochii de el. Nebunii m-au fascinat intotdeauna. Imi cer scuze insa cine vorbeste de unul singur in barba in metrou, pentru mine e deranjat la scufitza. Si cum ma uitam io asa la el, coregrafia de miscari a fost: s-a scarpinat adanc la slitz, cu intensitate mare, apoi imediat cu aceeasi mana la nas cu intensitate medie, dupa care a bagat un desht in ureche, apoi unul in nas, a facut o biluta si a aruncat-o pe jos. In tot timpul asta vorbea cu sinea sa. Am inceput sa numar in gand ca sa nu ma buseasca rasul. 

  In a doua zi, acelasi metrou, ALT paznic. Da, va asigur, era altul. Nu avea nici o asemanare cu primul. Ce credeti ca facea? Ati ghicit! Vorbea singur, insa asta era model mai avansat, cred ca ii dadusera ceva pastile, ca asta SI RADEA. Vorbea in san ...radea pana la urechi....mangaia pulanul din dotare cu care se mai juca sagalnic din cand in cand. Acu' io sincer sa fiu infractor...m-as cam caca pe mine sa vad d-astia care fac asa. Ca na, cu prostu' mai scoti camasa, da' cu nebunu' nu cred ca te poti intelege asa usor. Probabil Metrorexu' are ceva examen de admitere pentru jobul asta de paznic din metrou, ii cauta sa fie mai "speciali", ca io altfel nu imi explic asa ceva decat printr-un singur argument: salariul. Nimic nu te poate aduce in starea de a vorbi singur ca un fluturas de salariu de cacat. 

  Si...punctul culminant a venit aseara cand am ajuns in gara de Vest din Ploiesti. M-am dus repede sa iau si io autobuzul numit 2 sa ma duca doua statii. Cand colo, in statie a venit un utilaj din ala...stiti autobuzele de pe vremea lu' raposatu'...e, era fix din alea. Nu stiu de unde l-au scos, in rest avem autobuze noi pe aici, nu stiu ce era cu asta si cum de se mai tinea el pe strada. Buuuun, ma sui in el...si cum stateam asa langa usa ca sa astept sa cobor...ma uit la bara aia de care te tii sa urci. Astea vechi au o bara pe mijlocul treptei. 

  Si io cum m-am invatat sa gandesc ca ala de i-am luat numele, zis el si sotu' meu...cum ma uitam io asa la bara aia, ma gandesc..."mama ce suruburi are asta, murea Marse daca o vedea...ete, surubu' ala e iesit de acolo". In fata mea, o pitzi blonda. Evident cu Aifonu' la ureche, ca se pare ca n-avea castile la ea. Opreste autobuzu' in statie, pitzi coboara, io mai baba asa, iau bara in mana, ma scuzati, sa ma dau jos. Si cum purced io la vale asaaaa pe trepteeeee....zbang ce raman io cu bara aia in manaaaaaaaaaaaaa, bara mare, grea si care avea ea si o vointa si o inertie, pentru ca in momentul cand eu am ramas fara sprijin, eu fiind o persoana cu echilibrul destul de ridicat, m-am echilibrat cu baraaaaa....POC peste pitzi...zvrrrrrrrrrrrrrrr Aifonuuuu pe jos prin balti.........................

  Hop pitzi sa moara! Cum ea avea fo' patruj'de kile...bara clar a ofuscat-o cam rau pe carca. Ce sa mai, era sa se duca si ea dupa Aifon in baltoaca. Eu mi-am cerut scuze razand...pentru ca nu puteam sa nu rad, imi era imposibil...dupa ce pret de trei secunde am crezut ca o sa cad in cap cu bara si cu autobuzu' gramada...nu puteam sa nu rad! Aia si-a pescuit Aifonu' din baltoaca, s-a scuturat oleaca si a plecat. 

  Eu am ramas cu bara in mana. Evident soferul de autobaza doar nu era sa se uite in oglinda si sa vada ceva, el a plecat linistit. Eu am ramas uitandu-ma dupa tractorul-autobuz care scotea fum ca la Hiroshima...cu bara aia mare si incovoiata in mana. Am proptit-o de un gard si am plecat razand de una singura pe strada. Apoi mi-am adus aminte cum radea paznicu' ala de unu' singur si am ras si mai tare...

sâmbătă, 19 mai 2012

Casa goala dar plina

  In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte. 

  Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...

  Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...

  Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata. 

  Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt. 

  M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...

  Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!

sâmbătă, 12 mai 2012

Nostalgii

  Pentru ca Prietena traieste acum prima luna cu bebelus...evident ca retraiesc si eu ultimii cinci ani. Evident ca imi aduc aminte cum era atunci, cum a fost de atunci incoace, prin ce am trecut, ce zicea lumea, ce frumos era cand nu bagam de seama cat de greu era. 

  Pentru ca Mara acum se spala singura, ceea ce pentru mine era ultima frontiera in cresterea asta primara, fizica, a unui copil...ultimul lucru pe care nu putea sa il faca doar ea...evident ca acum ma simt mult mai libera. Era vorba doar de 10 minute pe zi. Insa era vorba de 10 minute pe zi timp de 5 ani, care mie mi-au rupt coloana in doua, desi in am impartit anii cu sotul meu, care o spala frecvent pe Mara. 

  Incerc sa nu am nostalgii pentru ca stand cu ea de cinci ani zi de zi (minus doua luni anul trecut cand a fost plecata cu Marius) stiu foarte bine ca eu am trait totul. Eu am fost aici clipa de clipa, zi de zi, seara de seara, masa de masa, baie de baie, boala de boala...Tin minte cam tot. N-am uitat nimic, de aia nu vreau niciodata sa minimizez catre o proaspata mama...cresterea copilului. Asa cum n-am uitat cum mi-a fost in sarcina si nici cum a fost cand am nascut, si o sa inteleg intotdeauna dincolo de orice, o femeie gravida care spune "mi-e rau"...o sa o inteleg pana la lacrimi. 

  Au fost niste ani frumosi. Mai am curaj sa o iau de la capat? Nu m-am decis inca. Daca o fac o fac doar in alta tara. Intr-o tara unde exista moase, intelegere a sarcinii si nasterii, pediatrii destepti, parcuri curate, trotuare cu rampe pentru carut, pomi, flori, mancare curata de la ferme locale bio, aer respirabil chiar si vara. O tara in care gravida nu sta la coada la medicul de familie cum am stat eu cate 3 ore alaturi de babe tebeciste si alte aratari de m-am imbolnavit in luna a saptea si a durat "raceala" 6 saptamani...O tara la care merg cu copilul de 1 an si jumatate la spitalul de pediatrie si nu ies cu o foaie medicala plina de minciuni (da, trebuie sa povestesc la un moment dat experientele mele cu spitalele de pediatrie Ploiesti si Mangalia).

  O sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu am inceput sa fiu foarte sigura ca am avut un mare noroc sa scap cu viata si eu si copilul din sistemul romanesc. Pentru ca intre timp, in toti anii astia am aflat povesti de groaza, de la mame care au trait cosmaruri absolute intr-o tara a nimanui. Mi-e frica de ce inseamna mutatul in alta tara, insa sincer, mi-e mult mai frica sa continui sa traiesc aici. E periculos. 

vineri, 11 mai 2012

Vai ce bine!

  Bai, ce bine e ca au venit astia sa joace un meci acilea! Frate, n-a vazut Bucurestiu' de cand e el...turisti...iar in seara asta, erau spanioli la restaurantul, culmea spaniolesc, din Ploiesti, mai, nene! Iti dai seama? 

  Pfoaiiii de mine, si cica spectacolul de deschidere a fost misto! Bunica mea de 88 de ani, va jur ca a fost sunata la 10 noaptea intru acordarea de "ce frumos a fooost" de catre sor-sa care are numai 80 de ani. De m-am speriat sa mor, ca eu nu stiam ca e "meci" sau ca intra doamneiartama Romania in vreun soi de ulitza turistica pentru maretii spanioli. Sau ceva.

  Bai...suntem, per total penibili. Da, am construit un stadion, dar nu are parcare cat sa nu omoram micutza capitala europeana...da, chemam multi oameni din alte tari...da' ei saracii...vin la meciu', da' dupa meciu' ...mi-e rau, au ajuns la PLOIESTI! Probabil erau in drum spre alt loc de turisti straini, Bran, ceva...ca acolo era ala de il stiu ei ca sugea sange...doar ca...de la Ploiesti la ...Brasov, trenul face 4 ore...ca e restrictie de orice. Iarna de frig, vara de cald, intre cele doua de "constructii", asa ca trenul merge cam cu 30 la ora....Poate de aia erau opriti saracii la o "gustare"...ca li s-o fi zis ca de la Bucuresti la Brasov...fratzioareeee, e cale lungaaaaa!

  Daca vrei cu masina, e si mai misto! Pe bune, la Posada acum trei zile, niste cetateni au aterizat in prapastia de care mie imi e frica de cand am mers prima data cu masina acolo, cand eram foarte mica! Norocul lor a fost ca in urma lor mergea regulamentar un autocar cu cetateni-americani-purtatori-de-arme-si-muschi, zisi ei si soldati de pe la astia de ii au aici cantonati. Si care cetateni, aveau la ei tot ce trebuie, s-au pogorat usor in prapastie si au scos victimele de acolo. Cand a venit salvarea romaneasca, baietii scosesera la sosea tot ce trebuia sa mearga la spital. Adica oamenii. Despre restul de fiare picate acolo nu m-a mai interesat, am schimbat canalu' ca venea Cireasa de pe Tort si lesina fi-mea daca nu vedea!

  In seara asta...noi doi la restaurantul "spaniol" din urbea lui Caragiale...am ras mult, des si plin de sens, ne-am iubit cum numai noi stim sa o facem de aproape 15 ani...ne-am minunat cum ca mujdeiul era proaspat, caci mujdeiul este esenta gurii noastre, am vorbit despre fiinte pe care le iubim, despre frustrari care ne frustreaza, despre cate in luna si in stele....cine nu a avut vreodata un sotz din asta...nu stie despre ce vorbesc acum, cine are...sa se bucure de el si sa il aprecieze in fiecare zi! Relatia asta a noastra...este totul. Este noi si copilul nostru. Este noi si vorbitul nostru despre tot si despre nimic...este o viata frumoasa!



miercuri, 9 mai 2012

Sa nu fim rai

   A inceput sa devina un refren pentru mine in ce incerc sa ii transmit Marei. Sa nu aibe rautate, rea-vointa, fata de nimeni. Oamenii gresesc, e normal sa faca asta, nimeni nu e perfect. Insa mereu, mereu trebuie sa faci lucrurile bune, sa incerci mereu sa fie bine si pentru cei de langa tine. Asta incerc sa o invat zi de zi, ca si daca se intampla sa greseasca, daca nu a facut greseala cu RAUTATE, atunci e ok, atunci isi poate cere scuze si se poate astepta ca scuzele sa ii fie primite. Si data viitoare va sti sa nu faca acea greseala.

  Una e sa te impiedici de cineva si sa il lovesti, alta e sa ii tragi una ca te-a suparat. Una e sa spui ceva ce crezi sincer, alta e sa zici rautati despre care stii sigur ca vor lovi cand aterizeaza pe destinatar. Sa scurmi cu rautate in problemele sau esecurile cuiva. Sa ataci fix unde stii ca doare mai tare, si apoi sa zici ca tu doar ti-ai zis parerea. Nu, nu trebuie sa fii rau. Nu trebuie sa spui lucuri negative doar de dragul de a il vedea pe celalalt ca se supara. Nu, nu castigi nimic cu asta! Ba mai mult, pe parcursul timpului s-ar putea sa si pierzi prieteni din cauza asta. Sa pierzi respectul celor din jur.

  M-a intrebat ce e ala respect. I-am spus ca respect e atunci cand chiar daca te crezi foarte bun (jmecher, superior, fabulos, minunat, frumos, destept) sa ai puterea sa crezi ca si cei din jur sunt cel putin la fel de buni ca tine. Oricine ar fi ei. Sa nu fi rau cu cineva doar pentru ca nu iti convine opinia lui despre ceva. Chiar daca il crezi prost, poti sa tii pentru tine lucrul asta. 

  Dar sa te aperi cand esti lovit. Si de cele mai multe ori cea mai buna aparare e fuga. Nu are sens sa ma obosesc sa ma tot apar cu pumni cand cineva tot incearca sa ma pocneasca. Fug si gata. Data viitoare evit omul ala cu totul si am terminat problema. Dar astea sunt ganduri pe care i le poti spune unui copil, el poate le intelege sau nu...insa atunci cand creste constata, ca si mine, ca multi oameni mari sunt rai. Al dracu' de rai si de stupizi. Se cred importanti, se iau la intrecere pentru cele mai idioate treburi...se vorbesc pe la spate...si in general chiar sunt mai prosti decat imi imaginam cand eram mica.

  Nu pot decat sa sper ca ea o sa incerce mereu sa fie buna cum e acum. Sa ajute cum vrea acum sa ajute pe oricine cu orice...sa isi aduca mereu aminte cum mama ei ii spunea sa nu aibe rea-vointa. Sa fie harnica si sa iubeasca mult toti oamenii buni. Si sa ii ocoleasca pe cei rai. Sa se apere daca e atacata, si niciodata sa nu atace pe cineva nici cu mana nici cu vorba.

  Pentru ca DA, vorbele DOR. Mai rau ca pietrele aruncate in cap. Vorbele raman, chiar daca nu sunt scrise, raman scrijelite in sufletul oamenilor pentru eternitate. Nu ai cum sa le mai iei de acolo. Decat poate cu multa iubire...

duminică, 6 mai 2012

Fa mancare cu dragoste!

  Imi place mult Adi Hadean si tot ce vrea el sa faca pentru lumea culinara. Ieri m-a impresionat profund cu ceva ce a scris. Lumea in care traim azi e de multe ori stupida. Lupta femeilor pentru egalitate si pentru locuri de munca in afara casei, pentru bani si pentru putere...a ajuns sa perverteasca ideea de familie. A ajuns sa fie o rusine, o bizarerie sa spui vreau sot si copii, vreau sa fiu cat mai mult cu familia mea. Familia mea e "distractia" mea si nu m-am simtit niciodata nefericita sau lipsita de vreo libertate alaturi de ei doi.

  Iar chestia cu arta culinara...mi-am cultivat-o in ultimii ani foarte mult. Am descoperit ca pentru mine gatitul e cea mai mare relaxare posibila. Am citit foarte mult despre asta, am vazut tot felul de emisiuni, am incercat sute de mii de combinatii si chestii care m-au atras. Cand gatesc sunt linistita. Atunci pot gandi mult mai clar, despre orice...pot sa imi rezolv orice dilema daca sunt la bucatarie si produc ceva de mancare. Eu am ajuns sa fiu casnica dintr-o imprejurare care a combinat o tara proasta in care daca ai firma ta mica...esti mancat...cu faptul ca am ales sa fac un copil cat mai devreme. Aveam 27 de ani si mi se parea deja enorm de tarziu...simteam ca nu mai pot sa mai traiesc daca nu am un copil. Asa ca am ales sa fac copilul si sa nu ma mai gandesc la ce o sa fie cu jobul pentru mine. 

  Lupta asta cu mine a durat ceva, pentru ca suntem, nu-i asa, programate de societatea de azi sa gandim intr-un fel aberant pentru mine. Am ajuns sa ne dam peste cap mai mult pentru altii decat pentru familiile noastre, iar asta e total impotriva naturii femeii. Daca esti femeie, natura te-a facut sa faci copii si sa vrei sa ii ingrijesti. Sa ii hranesti. Incepe cu sanul, continui cu tocanita de ciuperci...dar femeile sunt facute sa vrea sa aibe grija de cei din jurul lor. Poate de aia multi soti devin handicapati la un moment dat pentru ca descopera ca daca raman vaduvi sa zicem la 50 si ceva de ani...ei sunt ciungi. Nu stiu sa faca decat ou ochi, nu stiu cum sa aibe grija de ei sau sa se tina curati si ingrijiti. Pentru ca femeia a facut asta pentru ei niste zeci de ani de zile.

  Din nou, eu militez pentru calea de mijloc: da, e foarte bine sa ai un job pe bani cat mai multi. Si cel mai important e sa iti PLACA acel job, sa te duci la munca cu veselie, sa te simti bine facand ceea ce trebuie sa faci zilnic. Dar pe de alta parte, nu uita sa gatesti! Sau daca nu ai stiut niciodata, apuca-te si invata asta! E sanatos si pentru corp si pentru psihic sa te hranesti cu chestii facute acasa, nu la carciumi unde dracu' stie ce mananci si cine si-a bagat labele in ele. Restaurantul e misto daca e o iesire din rutina, dar nu mai e misto cand e viata zilnica. 

  Si cand trebuie sa stai acasa cu copilul, nu face din asta un martiriu. Gatitul si pana la urma si curatenia din casa, pot fi chestii simple. Si care sa nu te faca sa urasti ce faci. Daca iti urasti casa ea nu te va primi cu caldura. Daca iti inveti copilul ca facutul ordinii e ceva NASPA, el nu va face niciodata ordine, iar frustrarea ta se va mari de la an la an. Daca faci un joc din asta...copilul creste cu o mare placere fata de curatenie si de gatit. 

  Mancarea e dragoste. E felul in care oamenii se aduna in jurul unei mese si se simt bine, vorbesc, se cunosc, isi impartasesc vietile. Nu, gatitul nu e o corvoada, daca ai un pic de organizare. Chiar daca ai un job foarte greu, tot poti face mancare. Poate nu zilnic, si sigur nu pentru toate mesele...insa se poate.

sâmbătă, 5 mai 2012

Draga Mara

  Draga mea Mara...esti cu noi de cinci ani si ne-ai adus atatea bucurii incat nu pot sa masor! Am cautat o galeata, nu incap in ea...apoi m-am gandit cu ce te las eu pe tine pe lumea asta, daca ar fi sa plec maine. Pai cred ca te las cu o mare valoare: educatia pe care ti-am dat-o. Si te mai las cu ceva...cu prietenii nostri. Chestia e ca tu m-ai ajutat sa fac rost de unii dintre ei. Pentru ca esti prea misto, prea frumoasa si prea simpatica!

  Da, poate suna bizar, insa...ce ramane in urma noastra pe lumea asta, e putin. Sau e mult. E nimic, sau e totul. E o viata...sau trei picaturi de apa...Copilul creste aproximativ de la sine. Oricat ne-am da cu capul de toti peretii, el tot creste ok cu o anumita masura de bun simt in ceea ce inseamna curatenie, somn, alimentatie. Si creste. Si apoi? Ce vine apoi?
  
  Pai apoi vin prietenii, oamenii buni cu care copilul e inconjurat. Azi despre Monica. Care nu o cunoaste pe Mara insa o iubeste ca si cum ar cunoaste-o de o viata. Care pana la urma nu ma cunoaste nici pe mine prea tare, insa...Monica STIE sa iubeasca. Si sa o faca asa, cu totul...cum mi-am dorit eu mereu de la oameni. Pe Monica am cunoscut-o din cauza de Ioana. Din cauza sau datorita? Ambele! Da...in cateva luni, draga Mara, ne-am gasit alti oameni fantastici! Oameni cu care te pot lasa linistita daca ar fi sa plec maine si tu ar trebui sa ai cu cine vorbi in afara de tac-tu care nimereste mai greu cu vorbitul despre iubire...

  Draga mea Mara, anul asta e anul in care noi trei i-am cunoscut pe ei doi, pe Monica si pe Mihai...bine ati venit in viata noastra! Va imbratisam apasat si promitem sa nu va lasam niciodata sa plecati de la noi! 

miercuri, 2 mai 2012

Masterchef e homeless

  Dupa cum am zis de la inceput...HAHAHA...OMG si WTF in aceeasi propozitie...Daca pana acum ma gandeam ca Masterchef Romania e un fel de fratele mai mic nascut cu handicap, chior, ciung si cu o ureche clapauga, al fratilor sai mai mari din alte tari...aseara am avut o revelatie. Asta romanescu e fratele mai mic, nascut schizofrenic si care a dat-o tare pe cocaina si alte alea, a fugit de acasa si a ajuns pe strazi. 

  Acum ar trebui sa public si comentariile unei cucoane ofensate ca am zis eu ca panarama de emisiune e penibila din cauza ca in Romania asa ne ies noua imitatiile. Prost. Fie ele emisiuni, fie ele "legi europene" pe care le copiem cuvant cu cuvant da' nu pricepem o iota...suntem ca aia de copiaza dupa altu' inclusiv numele de pe teza la romana. Si dupa aia ar trebui sa fac misto de ea rau de tot, sa ii arat emisiunea de aseara si sa rad juma' de an. Da' n-am chef.

  Revenind la homelessii nostri...da, stimati telespectatori, aseara am vazut oameni sarmani. La cantina cu pricina, s-a facut mancare si s-a chemat populatia sa voteze mancare "de Masterchef"...sa ma mai gandesc ce or fi gandit oamenii aia care au primit-o? Sa imi pun problema daca au injurat printre dinti pe unii care au vrut sa faca spectacol din vietile lor distruse? Si nu ca spectacol, da' spectacol din ala de circ horror. Masterchef ne-a aratat povestile lor. Care cum a pierdut casa, banii, nevasta, care traieste prin gara, care pe unde doarme...ce sa mai...imaginea Romaniei, domnule.

  Oare producatorii astia nu se gandesc nene ca cineva din alta tara, apreciind Masterchef, o sa dea vreodata si peste emisiunile lor? Oare nu le e jena? Jena si ca Romania e cum e, si eu nu cred ca tre sa ne spalam homelessii in public...jena si ca intr-o emisiune despre MANCARE si tehnica culinara, noi aratam oamenii saraci din Romania cum ling farfurii. Daca ii puneau sa gateasca, mai intelegeam!

  Din concursul propriu-zis am retinut asa: n-au ingrediente destule. Au adus un chef adevarat sa le arate la astia cum se face o caprioara cu homar gen surf-n-turf...numa' ca aveau putina caprioara, prea putin unt pentru sosul bernez (da, stiu ca nu ASA se scrie!) drept pentru care romanasii nostri s-au incaierat. Adica una bucata femeie infipta s-a dus si a ciordit mai mult decat portia, aialaltii s-au ofensat...totul a fost...ce sa mai...misto de tot. La fel si la cantina: li s-a dat o bucatarie cu vase la amestec, focuri la ingramadeala, drept pentru care astia mai mult se tziganeau decat gateau. Din doua in doua secunde era un bip care insemna un cuvant din 3 sau 4 litere. Parca la Ramsay suna altfel...

  S-au mai ciondanit si altii la Masterchef, si la Hell's Kitchen (formatul facut de Gordon Ramsay care e mult mai misto decat Masterchef) dar...o faceau ca niste oameni civilizati. Si mai ales nu se certau pe ingrediente, pentru ca acolo totul era mai mult decat ar fi putut ei sa strice vreodata. Amaratii astia de la noi, daca gresesc o friptura...gata, pa...n-au de unde sa ia alta. Da' in schimb imi place ca arata margarina de 500 de ori intr-o emisiune. Dupa care vine bucataru ala strain si le zice ca sosul bernez se face cu UNT, dupa care li se da prea putin unt...unt nene...La cati ciobani si vacari avem noi in tara asta...Uite, unii din ei chiar au facut o emisiune de televiziune! 

  Va urma!