joi, 26 aprilie 2012

Mancarea

 Mancarea e suflet. Mancarea e idee. Mancarea e totul intr-o zi in care ai fost alergat si haituit mai mult decat iti puteai imagina vreodata ca poti fi. Mancarea e senzatie, e miros, e gust, e sunet. Mancarea e orice simt. Daca vrei sa faci ceva de mancare, trebuie sa pui pasiune. Bunicul meu grec, pe care din pacate nu l-am cunoscut, m-a invatat asta. Nu pui pasiune, nu iese mancare buna! Faci mancarea in sila, ti se pare ca e "complicat"...in sila o sa o mananci...

 Am auzit si oameni care imi explicau ca mancam ca sa traim sau si mai rau, ca mancarea nu trebuie sa fie gustoasa, tocmai ca sa nu ne "ingrasam". Ceva mai rau nu exista. Daca imi traiesc viata simtind nimic...o sa fiu un nimic. Ca atunci elimin si parfumul, si muzica, si atingerea buna a mochetei moale pe piciorul gol. Si raman un nimic, un robot care doar traieste. Multumesc frumos, nu. Mai bine mor.

 Mancarea e inovatie. Oricine ai fi, mancarea pe care o stii tu, poate deveni altceva atunci cand studiezi despre mancare. Si o sa fii uimit. Poate cea mai uimitoare pentru mine a fost spusa socrului meu care acum vreo 3 ani de zile, cand i-am dat sa manance pui de caracatita facuti cu oregano si rozmarin...s-a strambat, s-a sucit si apoi a avut intrebarea "ce balarii e astea?"...nu caracatita l-a incurcat, ci oregano. I-am zis ce e si mi-a zis ca "noi pe acilea mai mult cu patrunjel si marar". I-am zis ca oregano creste si la el la Drajna. Dupa care a urmat "da' noi suntem invatati cu astea" ...pai si astealalte nu iti plac?..."ba da...da' astea e scumpe". Mna, nu e asa scumpe, e tot o balarie, iei seminte, le azvarli in gradina si ele cresc.

  Mancarea e amintire. In cate locuri am fost, noi n-am vizitat muzee cat am vizitat carciumi. Istoria popoarelor si istoria artelor eu le-am invatat in clasa a 11a de la un mare profesor. Nu la scoala ci la el acasa, unde imi preda cu diapozitive. Nu tin sa vad Luvrul. Tin sa merg la un anumit bistro de acolo si sa aflu ce intelege acel popor prin "a trai"...Am fost pe Acropole...mi-a placut, insa micul sat din Halkidiki unde m-am imprietenit cu un baiat care are o carciuma locala...si care ne-a facut peste si caracatite si alte alea...cum stie el...cu aia am ramas pe viata sculptat in amintire mai mult decat Acropole. 

 Mancarea e simt, e pasiune, e originalitate, e cine poti fi si nu stiai ca esti. Mancarea e familie. E adunatul in jurul mesei de Craciun, de sfantu' nu-stiu-care, sau la orice parastas...e motiv de bucurie, de speranta, de "o sa fie mai bine"...cel mai bun lucru din lume e sa "faci o masa" pentru oameni dragi. Nimic nu se compara cu satisfactia asta. Oamenii pe care ii iubesti iti iubesc mancarea...se simt bine, sunt fericiti, rad si petrec clipe care o sa le ramana in amintire mereu. 

  Si mereu, copiii alearga in jurul mesei...

  :


miercuri, 25 aprilie 2012

Prosti sau ceva de genu'...

  Azi in 35B, doi liceeni cat usa...discutau despre cluburi, mers in Bamboo unde iau un suc si stau o noapte band din el si mergand din cand in cand la baie sa il subtieze cu apa. Conversatia a decurs lin:

 Tanarul 1: am mai iesit pe aici si prin clubu cutare si prin cutare si prin alalaltu
 Tanarul 2: da' in Conac ai fost?
 Tanarul 1: nu, asta unde e?
 Tanarul 2: pai cum sa iti zic, ba, de la Tribunal, o iei pe strada aia, aia cu cazinou', ma, si te duci asa tot in fata si acolo undeva pe dreapta e ca o casa asa...e ceva, ca o casa memoriala, ceva de genu'...acolo e! si ii zice pe frantuzeste, ma, c-o-n-a-q-u-e...cu q ma, au pus.
 Tanarul 1, perfect luminat: aham!

  Io radeam...si radeam, si intorceam capu', si ma uitam pe geam si radeam...apoi mi-a venit sa plang. Doi oameni ar trebui sa stie orice prost ca s-au tras din Ploiestiu asta: unu' e Caragiale (si ala are o casa memoriala p-acilea, ca asa se intampla dupa ce mori sau ceva de genu'). Altul e Nichita. Si mai cum? Stanescu, saracu', despre casa lui era vorba mai sus...casa memoriala Nichita Stanescu din centrul Ploiestiului. 
  Stanescu asta,  fost ca un fel de poet, asa, ceva de genu'...

Materchef si mamaliga

 Din seria Masterchef de Romania...sau cum se poate telenoveliza un format despre mancare intr-unul despre oameni care lacrimeaza intr-una povestindu-si dramele personale. Da, stimati telespectatori, aseara la Masterchef am vazut lacrimi. Si nu de bucurie ca a iesit mancarea buna, nici de tristete ca n-a iesit mancarea frumoasa...ci de dor de copii, de bunici bolnavi sau de tati morti. 

 Fantastic cum pot romanii sa isi puna poalele in cap si sa vorbeasca tot despre morti si cand e vorba de albine. Sau de suruburi. Sau in general asa...despre orice altceva. Incredibil cum pot sa barfeasca ca niste tzoape. Vorbeau unii despre altii, se comentau aiurea...nene, te-ai dus acolo sa arati ca poti sa devii bucatar sef, nu ca sa ii mananci pe aialaltii de dos. Tipic romaneasca atitudine. 

  Pe de alta parte...cand i-au pus sa faca mancare ardeleneasca au facut aproape toti mamaliga si varza. Vreo doi sau trei gulas. Si cam atat. Atata stiau ei, aspirantii la titlul de Masterchef, despre bucataria ardeleneasca. Asta mie imi spune multe. 

  M-au uimit foarte tare atitudinile concurentilor. Unu' din ei facea "ce domle, nu le place, sa se duca nene"...pai asa vorbesti tu despre aia care tre sa iti dea o nota mare? Si sa te mai tina acolo? Alta a fost si mai misto, i-au zis aia toti trei ca taiteii ei sunt nefierti iar ea a repetat de trei ori ca "atunci cand i-am scos erau fierti!" Bai nene...cum sa fii atat de stupid? Adicatelea erau fierti cand i-ai scos si ai dracu' s-au dez-fiert (ca nici nu stiu cum naiba sa zic ca nu exista cuvantul)...s-au facut cruzi la loc...In loc sa pui capu' in pamant si sa nu mai zici naibii nimic, tu le zici la fiecare in parte ca taiteii tai erau fieeeeeeeeeeeerti. Si acu' ca prin magie...nu mai sunt. O mana criminala i-a incruzit!

 Si duda de pe final...ca data viitoare o sa gateasca la...atentie...cantina saracilor. Da, da...la emisiunea despre mancare de nivel high-end. Da' e bine ca le zice mereu ca gatesc ca la cantina. Acu' ma intreb daca o sa le dea ceva chateaubriand sau icre negre la aia la cantina saracilor. Cert e ca desi ziceam ca nu o sa ma mai poata uimi mai mult, ete ca au reusit. Asa ca o sa ma uit cu mare interes ca deja e ca la desene animate. 

 Pentru cei care nu ma cunosc, sunt o persoana extrem de interesata de arta culinara, am o pasiune profunda pentru felul in care se prepara mancarea buna. Am vazut multe Masterchef internationale, am vazut alte sute de show-uri de televiziune pe acest subiect, facute de bucatari de nivel international din alte tari. Si tot din pasiune m-am dus la scoala de bucatari anul trecut si mi-am luat o diploma de calificare in meseria asta. Si m-as fi bucurat nespus daca Masterchef Romania ar fi fost asa cum trebuia sa fie. Dar nu e. Pentru ca nu putem sa ne depasim conditia de telenovelisti de balta. 

luni, 23 aprilie 2012

Lapte sub toate formele

  Na ca s-a dat in stamba un "ministru" pe care n-am cum sa nu il pun in ghilimele pentru ca e din Romania...asa ca na, nu il crede nimeni. Si a zis el cum ca laptele de la magazin e din lapte praf. Hai ma, sa mori tu? Auzi, si daca e asa ce? Adica intre un lapte mort, ultra pasteurizat, de l-a luat dracii (da, dezacordu' e voit, ca am auzit azi ca in DEX a intrat si "gece" ca plural pentru geaca, asa ca ce pana mea!)...si unu' tot mort da' praf...care mama naibii e diferenta? 
  Pai nici una. E tot un drac! Pentru ca ala "praf" n-a facut decat sa ii fie scoasa apa din domnia sa, prin incalzire si pulverizare la temperatura inalta. Da, am studiat. Deci nu e nici un mare rahat cu laptele "praf". Fix asa cum laptele ala de la magazin, nu e LAPTE...adicatelea e o zeama care cand era ea mai tanara a fost culeasa de la o vaca si omorata sistematic. Pana cand in ea nu a ramas decat apa si zahar. Si vagi urme de grasime animala, ca doar na, acu' e cu 1,5 la suta pe raft, iar vaca cred ca plange daca aude asta. 
  Iar omul e si el ca un fel de animal care e facut sa manance numai lapte de om. Si de aici sute de probleme pe care le are omul de-a lungul vietii de la intoleranta la lactoza la inflamatii cronice in organism. Cu care, noi oamenii probabil ne-am invatat de mii de ani de cand consumam laptele altor specii.
  Pentru ca laptele speciei noastre...ni se ofera putin. Adica cat avem nevoie de el pana ne ies niste dinti cu care sa mancam carne, nene, ca de aia omul n-a mai fost maimutza, pentru ca a evoluat. A fost mai destept pentru ca a mancat carne. Eu personal incurajez alaptarea, dar nu pana cand te striga copilu' pe numele din buletin, iti zice adresa si cand te dezbraca stie ce firma e bluza pe care o porti...aia e o exagerare dupa parerea mea.
  Personal eu nu am avut lapte. Da, stiu, in ziua de azi e o moda care spune ca "asta nu exista"...pacat ca studiile spun ca na, unele dintre noi suntem asa, mai defecte...si in natura probabil puii nostri ar fi murit. Acum 60 de ani ar fi mancat lapte de vaca diluat cu apa si cu adaos de faina, ca asa se facea pe vremuri. 
  Mie nu mi s-a instalat lactatie. Imi e greu sa accept asta si acum, 5 ani mai tarziu. Nu stiu de ce. Poate pentru ca acum e un curent de invinovatire, dupa ce atatia ani a fost un curent care zicea "ii dai direct din biberon, ca sa nu te agiti". Dar intre timp multe femei primesc occitocina la nastere, iar aia ajuta si la asta! Eu nu am primit nimic...am nascut natural. Nu mi-am pus problema vreo clipa in sarcina ca nu o sa am lapte. A trebuit sa accept asta si sa inteleg in momentele alea, destul de grele dealtfel, ca aia e situatia, si ca nu pot sa ma las doborata de treaba asta. Si mereu mi-am cantat o mantra in cap, cum ca DUPA ce se termina aia cu laptele e important ce mananca copilul meu, pentru ca laptele matern e un an sa zicem, iar viata e restul...
  Si ideal ar fi sa nu manance lapte din cutia de la magazin. Asa ca nu i-am dat. Niciodata. Mi-a fost suficient ca i-am dat porcaria aia de lapte praf de bebelusi timp de doi ani de zile. Dupa aia nu i-am mai dat decat lactate fermentate, despre care macar stim ca se comporta un pic altfel in organism. Si pe cat se poate naturale. 
  Aici iar intervine o chestie: daca n-ai lapte de la vaca cules ACUM, degeaba ii faci tu branza sau iaurt din lapte de la magazin in care pui tu calciu sau nu stiu ce alt iaurt...e fix degeaba! Nu faci decat sa muncesti in plus. Am luat alga "galodium" si i-am facut kefir de casa timp de un an si jumatate, apoi a trebuit sa o arunc pentru ca bunica a necesitat atata timp de ingrijire incat nu mai puteam sa ma ocup de kefir. Pentru ca e destul de complicat sa il faci si sa ingrijesti alga zilnic.
  Insa alga aia face minuni. Aia face din laptele de la magazin, in care nu mai sunt vitamine...ceva bun. Aia sintetizeaza vitamine din putina grasime ramasa in acel lapte. Aia face un iaurt subtire si acidulat, cum era laptele batut cand eram noi mici. Aia face o treaba. 
  Asa ca...laptele e ceva care poate fi miracol, ca laptele de mama, sau poate fi doar un produs procesat ca cel de la magazin. Iar reclamele cu nu stiu ce dulciuri sau cacaturi care "au lapte" eu zic ca sunt pentru babe sau pentru retardati...cum sa mai crezi in 2012 ca laptele trebuie sa stea la baza alimentatiei copiilor? Sau ca ar fi indispensabil pentru asta? 
  Dar da...majoritatea oamenilor sunt dusi de ideile din strabuni sau de ideile publicitare. Si toti ajung inevitabil la lapte, cereale, paine si zahar. Intre timp eu ieri am vazut intr-un parc cu sute de copii...mai mult de jumatate din ei supraponderali. De toate varstele. 
  
  

miercuri, 18 aprilie 2012

Eu si marea

  In fiecare an cand vine primavara incep sa ma gandesc la mare. Relatia mea cu marea e una de lunga durata. Ne cunoastem demult, de cand eu eram foarte mica si imi petreceam fiecare vara la 2 Mai in casa bunicilor de pe malul marii. Initial nu imi placea sa ma var in domnia sa, marea, deoarece sufeream de o teama incontrolabila de apa. Constatasem eu ca apa te cam ia pe sus. Nu imi placea sa fiu luata pe sus nici macar de alti oameni in afara de mama mea, asa ca sa ma ia pe sus un lichid care da din valuri...era exclus. 
  Cand aveam 4 sau 5 ani am fost bagata in apa de mama, la ea in brate, ca sa incep sa ma obisnuiesc cu apa. In loc sa fac asta am prins o frica si mai mare de apa, si ulterior n-a mai fost posibil sa ma prinda si sa ma bage in apa. A trebuit sa invat sa fac asta singura. Pentru ca eu iubeam marea. Iubeam mirosul ei, as fi stat o mie de ani sa ma uit la mare. Asta se aplica si in ziua de azi. Daca am o apa la care sa ma uit, nu imi mai trebuie nimic.
  Pe la 7-8 ani cand verii mei cu care cresteam acolo si erau mai mari ca mine deja inotau, sufeream. Vroiam si eu sa inot ca ei. Insa imi era teama. De cate ori trebuia sa ridic picioarele din nisip si sa ma las in voia apei...ma apuca o panica de nedescris. Diversi adulti incercau sa ma "tina" sa ma invete sa inot, insa aia ma speria si mai rau, pentru ca sa fii tinut de burta cand ai capul mai greu decat posteriorul...duce inevitabil  la scufundarea capatzanii in apa. Asa face gravitatia asta, lua-o-ar naiba...
  In vara in care mi-am facut curaj...am luptat singura cu mine si cu frica. Nu am mai lasat pe nimeni sa ma "tina" sau sa imi "explice" nimic pentru ca nu faceam decat sa ma enervez. Ma uitam insa la Ana, vara-mea, cum inoata. Nu stiu de ce dar corpul ei in apa avea sens. Asa ca o studiam de cate ori aveam ocazia. Am decis ca e cazul sa imi fac curaj, m-am relaxat fix ca o scandura, si am incercat sa fac pluta pe spate. M-am scufundat grabnic. Am tras aer si am incercat sa fac pluta pe fata. In mod uimitor, dupa ce stateam cateva secunde plutind, cracii se duceau la fund cu veselia unui topor aruncat in garla. 
  Nu intelegeam. De ce sa se duca cracii la fund? Apoi am avut un moment de iluminare cand am realizat ca atunci cand imi dispare relaxarea si ma agit, ma duc la fund. Acela a fost momentul in care am invatat de una singura sa inot printre valurile unei mari de iunie la 2 Mai. Atunci am invatat ca marea te tine la suprafata daca ai suficienta incredere in ea. 
  Si atunci, in vara aia, uimita de faptul ca am invatat sa inot singura, am realizat ceva care m-a urmarit mereu in viata: daca nu esti pregatit sa faci un lucru, nu il poti face nici cu cele mai bune indicatii din lume. Si daca iti este teama, poti sa lupti cu teama aia. Insa lupta e una grea, pe care s-ar putea sa o pierzi de cateva ori. Insa cand castigi lupta cu teama, e bine. In anul 2000 m-am dus la epava de la Vama si m-am aruncat de pe ea. Frica de inaltime o am dintotdeauna. Nu la modul patologic, insa o am. Am stat o jumate de ora sa imi fac curaj sa sar de la o inaltime apreciabila in apa. Desi stiam ca teoretic nu pot pati nimic...practic nu puteam sa imi conving creierul sa ma lase sa sar. Var-miu striga din apa "hai maaaa" io tipam "mi-e frica maaaa" ....pana cand el a zis o chestie pe care am repetat-o de atunci de multe ori "e normal sa iti fie frica, da' nu e normal sa nu iti treaca, hai sari!"
  Si am sarit. De atunci am mai "sarit" de cateva ori in viata mea, facand chestii de care imi era teama. Nu prea des pentru ca nu imi place sa ma simt mereu cu frica in san. Nu imi place adrenalina, roller-coasterul sau orice joc periculos. Dar stiu ca uneori n-ai incotro, trebuie sa iti iei inima in dinti si sa sari. Pentru ca dupa ce am invatat sa inot...am continuat sa fac asta cu o placere inimaginabila. Deci pot veni si lucruri bune din sarit. Alteori cand sari nu faci decat sa faci ce trebuie. Pentru ca aia trebuie sa faci atunci ca sa fie bine. Pentru tine sau pentru altii. N-ai incotro, trebuie sa iti inghiti teama si sa sari. 
  Relatia mea cu marea va fi una pe viata. In fiecare an astept vara sa o vad, ca pe un prieten vechi care e mereu acolo si ma asteapta. Cand ma uit la valuri uit de tot. Ma relaxez si respir. Si Mara iubeste marea, pentru ca am lasat-o sa o descopere singura. Nu am insistat cand ii era teama. Asa ca la 3 ani a decis ca nu ii mai e teama si s-a indragostit de apa si de inot. Curand o sa invete sa inoate si cred ca o va face tot singura. Oricum ea e mult mai curajoasa decat mine. 

marți, 17 aprilie 2012

Regulile acestui blog

  Pentru ca aseara am primit un comentariu "binevoitor" de la o persoana deosebit de inteligenta care incerca sa imi explice mie lucruri despre viata, o sa fac o precizare. Acest blog este blogul MEU. E cum ar veni o scriitura despre viata mea. E publica pentru ca asa am ales sa fie, pentru ca sunt si oameni care chiar apreciaza cum si in ce fel scriu eu despre ce traiesc eu. 
  Cui nu ii place, are un x acolo sus in dreapta. E bun. Cand apesi pe el nu mai vezi ce scriu. Niciodata. Daca te-ai abonat, ai si la asta solutie. Te dezabonezi. E simplu. Nu am nevoie de "trafic", nu am nevoie de "public" larg, nu pentru asta tin eu blogul asta. Asta e pentru Mara. Scrie acolo sus in capul paginii. Si mai e pentru prieteni. Si mai e si pentru oameni perfect straini care citesc si le PLACE. 
  Nu vreau sa multumesc pe nimeni. Nu imi pasa de asta. Cui ii place bine, cui nu ii place iara bine. Nu ma intereseaza jigniri la adresa mea. Ma plictisesc. Intru la orice ora intr-o polemica civilizata despre lucruri si fapte. Dar nu cu jigniri. N-am avut prea multe d-astea pana acum insa pentru ca au inceput sa apara odata cu largirea publicului, tin sa precizez asta: nu iti place, NU CITESTI. Ma intereseaza o opinie diferita de a mea atata vreme cat e argumentata civilizat. 
  Cine nu scrie civilizat nu va fi publicat la comentarii, pentru ca nu ma ocup eu cu umflarea orgoliului unor frustrati care n-au altceva mai bun de facut decat sa citeasca ceva ce nu le place si apoi sa dea cu noroi. Nu ti-a placut nu mai vii pe aici. Esti de alta parere, o spui frumos, civilizat si cu cuvinte de oameni mari. 
  Mi-am asumat ca intre povestiri vor aparea si informatii despre unii membri ai familiei mele. Am incercat mereu sa nu duc prea departe expunerea. Insa tin sa ii anunt si pe ei ca totusi, acest blog e AL MEU. E locul meu de retragere, de placere a scrisului, de placere a umorului. Este un loc in care eu pot sa fiu EU. 
  Oricine e liber sa nu citeasca. Si chiar va rog sa faceti asta daca nu va place sau nu va convin opiniile mele.
  

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Tagui-mi-as ouale

   Da, stimati cetateni, a venit iar Pastele. Da, da, ala cand cica a inviat un nene. Din morti. Adica chiar s-a sculat si si-a vazut de treaba lui in continuare. Eu una  nu cred asta, dar ii pot respecta pe cei care o fac. Insa ii respect pe cei care o fac cu adevarat, in adevaratul sens scris in cartea aia mare si groasa cu coperta neagra si fara poze.
  Nu, nu cred ca cei care se bulucesc diseara la biserica pentru a "lua lumina" se duc acolo din milostenie. Eu cred ca 99 la suta din ei se duc pentru ca le place sa stea la coada. Asa i-a invatat tot un  nemuritor, unu' care desi a fost impuscat se pare ca va dainui vesnic in mentalitatea romanului.
  Eu nu cred in Dumnezeu. Sau in vreo entitate care sta deasupra noastra si ne urmareste. In era descoperirilor stiintifice si medicale m-as simti naiva sa imi imaginez ca a pocnit un nene din degete si a aparut un om. Am vazut oameni pocnind din degete si a aparut un chelner. Da' venea de la bucatarie nu din neant. 
  Daca as crede in ceva, orice, n-as face-o prin institutia numita "biserica". In special prin cea ortodoxa. As face-o la mine acasa, in liniste, cu perdele trase, in sufletul meu. Biserica face un singur lucru: profit. Bani. Multi. Asta a facut dintotdeauna si pentru asta a fost inventata. Si nu, nu de catre Dumnezeu ci de catre niste oameni mai destepti ca media care demult, cu mii de ani in urma, si-au dat seama ca pot sa ii fraiereasca pe cei mai prosti ca ei si sa le ia banii si pamantul. Si mai ales, sa ii sperie. Sa ii tina in teama. Ba mai mult, eu cred ca au si intuit ca daca le taie accesul la proteine animale pret de multe saptamani pe an, astia o sa devina si mai batuti in cap decat erau. Pentru ca o sa se infunde cu cereale pana cand li se va face creierul covrig. 
  In ziua de azi ma uit la stiri si vad ca patriarhia a lansat "candela oficiala". Adica aia BUNA. Aialalta, luata de la altii, te trimite direct la dracu' in sistem de urgenta. Red code. 
  Sotul meu a avut un moment genial aseara si mi-a zis "Pai ori alea de iti vand ....pe centura, ori ala ca iti vinde lumanari, tot aia, tot o necesitate e. Ori tantica care aprinde lumanari pentru tutzu mare ca sa mearga ala mai repede in rai, ori camionagiul care ia leafa si zice "pai lu' ala mic nu ii iau nimic?" si se opreste si el la centura ca omu" Si a mai decis el, omul meu, ca lumanarile ar trebui sa fie gratis domnule, daca biserica ar fi pe bune. Da, stiu, el are  momente de naivitate copilareasca. 
  Pentru ca biserica in tara asta face un singur lucru: profit. N-am auzit de centre medicale deschise de ei, n-am auzit de scoli cladite de ei, n-am auzit de fapte mari de compasiune facute de ei. Am auzit de vreo cateva doar. Din zecile sau sutele de milioane de euro pe care il fac ei profit in fiecare an. Nu  ii vad implicati in comunitate, nu ii vad prezenti sa ajute saracii din comunitate, oamenii fara adapost sau altceva. Nu vad nici o cantina a bisericii unde sa dea de mancare zilnic. Nu saptamanal, ci zilnic ar trebui sa faca asta, la cati bani degeaba primesc. 
  Eu sunt un om bun. Cred cu tarie asta si imi invat copilul sa fie un om bun. Un om cu mila, cu compasiune, cu empatie. Un om care sa ajute alt om pe strada. Un om civilizat care nu arunca gunoi decat la gunoi. Un om care sa fie alaturi de cei apropiati atunci cand ei au nevoie de asta. Si asta nu ti-o da nici biserica nici frica de iad. Ti-o da educatia, aia sapte ani de acasa, care in ziua de azi din pacate s-au transformat educatie data de televizor sau mai stiu eu ce desene animate cretine. 
  Diseara, dupa marea milostenie a calcatului in picioare la biserica, veniti cu lumina aia acasa si ganditi-va de la Pastele trecut pana acum cate persoane in nevoie ati ajutat. Daca raspunsul e zero, atunci stiti ce aveti de facut anul viitor. Si nu, asta nu include taguirea pozelor cu oua pe Face Book si nici semeseurile care incep cu "Fie ca..." sau "Lumina..." Ai un gand bun de transmis zilele astea? Iti e dor de cineva? Pune mana pe telefon si suna-l. S-ar putea ca vocea ta sa faca cat o mie de semeseuri stupide. 

vineri, 13 aprilie 2012

Consecventa restaurantelor

  Pentru un biznis de succes e clar ca trebuie sa fii consecvent. Sa oferi mereu acelasi produs la aceeasi calitate. Acelasi serviciu prestat la fel de bine. In Romania nu exista asta decat foarte rar. Iar asta se aplica cel mai grav la restaurante. Sistemul cel mai cunoscut de stele Michelin care se acorda restaurantelor la nivel international are ca si componenta esentiala consecventa. Degeaba faci o mancare buna AZI daca maine nu esti in stare sa o reproduci IDENTIC. Si nu numai maine ci in fiecare zi din an. 
  In Romania insa, pentru ca oamenii sunt in marea lor majoritate neseriosi la locul de munca...mancarea din restaurante, serviciile si curatenia la baie te pot uimi zilnic. Azi gasesti cei mai buni mici din viata ta, mergi tot acolo peste o saptamana si mici sunt sarati, mai mici si prost fripti. Azi ti se da o mancare buna, pusa frumos in farfurie, maine gasesti piure acru si salata ofilita. 
  Am ajuns sa cred ca singurul loc unde poti primi ceva fix la fel e Mecul. Sau Kfc, desi acolo prima data cand am mancat io la ei, acu un an, mi-au dat niste sarma vase prinsa intr-o bucata de carne, si alta data nu mi-au mai dat...deci vezi....n-au fost prea consecventi baietii. Io am fost politicoasa si le-am dat inapoi sarma de vase ca ma gandeam ca daca tot n-am inghitit-o, poate le mai trebuie oamenilor, nah...
  In rest ne-am exaltat de mai multe ori in legatura cu cate un restaurant de prin Romania. Dar niciodata nu e mancarea la fel. A, da, nu am fost la Bucuresti la din alea unde te costa o friptura cat un inel de logodna cu diamant, ca nu ne permitem asa ceva. Si nici nu trebuie sa ma astept ca mancarea sa fie mereu buna doar la cei care sunt nesimtit de scumpi.
  Despre toaletele din restaurant...o uimire perpetua. Am gasit locuri care aratau naspa, mancarea era naspa iar la baie bagasera marmura si era frumos de iti venea sa iti faci flotant acolo. Si invers, locuri cu pretentii dar la care daca iti venea vreo idee mai bine plateai repede nota si fugeai acasa. Ca na, e greu sa ai si curat pe jos si hartie igienica si sapun si de toate. E complicat. 
  Mie nu imi plac micii insa acum vreo saptamana sau doua am aterizat la Regina Noptii de la Paulesti unde mi s-au intamplat cei mai buni mici pe care i-am mancat vreodata. Perfecti. Facuti perfect, fara zgarciuri, aromati fix  cat trebuie. Mult mai buni ca cei ai celebrului cocosat bucurestean. Patronul e un macelar de pe vremea lu' ciuruitu' care a facut carciuma FIX ca pe vremurile alea. Cu ospatari cu breton dat cu gel imbracati in pantaloni negri si camasa alba. Cu muzica de pe vremuri cam ca aia care imi canta mie la Dealu Mare in copilarie. Pana si naproanele de pe mese par a fi de atunci. Doar ca sunt curate. 
  Ieri am mers din nou, pentru ca am tot visat micii aia si imi ploua in gura de cate ori imi aduceam aminte de ei. I-am zis lui Marius ca nu cred ca o sa mai fie la fel da' tre sa incercam macar ca sa ne lecuim. Si fix asa a fost. Micii sarati potroaca. Cu ceva condiment bizar in plus. Si prea facuti, uscati...Iar ospatarul a fost ceva absolut DE VIS. Un pusti de vreo 18 ani asa, slab ca o scobitoare, cand batea vantu' mai tare i se umfla camasa aia alba pe el de ziceai ca il ia pe sus si acusi il face porumbel. Da politicos baiatu' nevoie mare. Si data trecuta m-a uimit cel care ne-a servit, insa ala era oleaca mai trecut prin viata si stia ce inseamna sa fii politicos. 
  Insa asta de aseara a venit cu o bere, a desfacut-o a pus-o pe masa si dupa aia face "se poate doamna sa punem PE PAHAREL?" io zic da si incerc sa nu pocnesc de ras. El "sigur, doamna, imediat!" io zic "multumesc" iar el face "SARUMANAAA". Deja transpirase. 
  Le-a zis seful sa fie politicosi insa daca nu le-a dat si o carte sau ceva sa ii invete ce e aia, n-au de unde sa stie saracii. Si ei incearca din rasputeri sa fie ultra-politicosi...insa rezultatul e unul extrem de hilar. Dar mie mi-a placut mult. Pentru ca imi place cel mai mult pe lumea asta sa rad. Asa cum am ras sa lesinam la discutia pe care o avea cu o alta clienta. Aia a intrebat ce are de post. El a zis ca are ciorba de cartofi, s-a dus in bucatarie si a venit si a zis ca NU mai are ciorba de cartofi. A plecat iar si in 3 minute s-a intors si a zis ca are ciorba de cartofi, ca afacut-o bucatarul ACUM. Aia a zis ca da, vrea. Iar el a intrebat daca o vrea RECE sau incalzita. Deci bucatarul o facuse acum si reusise miracolul ca ciorba sa fie direct rece. :))))
  O sa mai mergem acolo pentru ca restaurantul asta are un avantaj: e in padure, are o gradina uriasa plina cu plante deosebite si cu flori superbe. E liniste ca in padure, muzica in surdina...la vara o sa mearga niste beri acolo cand o sa fie 150 de grade afara. Si mai ales ca o sa avem de ce sa radem.

marți, 10 aprilie 2012

Masterchef cu margarina

  Cronica de emisiune pur romaneasca: intr-o emisiune care vrea sa gaseasca "chefi" nu bucatari cu curu' mare si mustata slinoasa, ni se prezinta de zor margarina. Prietena romanului. Maaaaaaargarinaaaaaaaaaaaaaa....eu chiar vreau sa il vad io pe vreunu' din afara folosind margarina intr-un concurs in care se vrea a face mancare de top. OMG, omg, omg...wtf...wtf....ete na proasto, da-ti doo palme la oglinda. Unde te crezi? In tara unde margarina e in top. In tara care are locul unu in europa la doua lucruri: consum maxim de paine si consum minim de sapun pe cap de locuitor. 
  A, si ni s-a mai prezentat si un mare bucatar din Bucuresti pe numele sau Copolovici, care are un restaurant, o pagina de FB unde scrie  ca e Chef...il stie juma' de Romanie, dar a fost bagat de prietenii de la proteveu in concurs contra regulilor jocului. Se pare ca doar planeta proteve n-a auzit de Copolovici si nici nu i-a vazut nimeni mutra vreodata, desi eu una, de aici de la tzara de la Ploiesti l-am vazut pe posturi nationale cand si-a deschis restaurantul. Asa ca o sa ma fac blonda si o sa zic ca ei saracii n-au stiut cine e el si ca el s-a dus acolo in ideea ca o sa poata sa pacaleasca pe cineva. Probabil pe noi astia prostii care ne uitam la rahaturi d-astea de emisiuni.
  Well, da' acu l-au dat afara din concurs iar omu' parea sincer perturbat si chiar uimit as putea zice. Nu se astepta, ba a si lacrimat. Ca un hotz cinstit care tocmai a fost prins sau ceva...Nu il cunosc, nici nu imi doresc sa il cunosc, insa am o intrebare fix retorica: ma baiatule, ce a fost in capul tau cand ai ales sa faci pasul asta? la ce te-ai gandit? ca furi pe cine? eu cred ca ti-ai furat singur caciula si ai dat de o oarecare umilinta gratis. 
  Deci una peste alta...margarina si trisori printre paleti de marfa frumos aranjati. A, si aplauze. I-au pus sa aplaude ca la CC al PCR pe concurenti. Si cand e unu dat mai departe si cand e unu dat afara...sa aplaudam nene...ca daca de altceva nu suntem in stare, na...sa aplaudam, zic....
  Oricum, misto. Ne mai uitam si martea viitoare.

luni, 9 aprilie 2012

De ce urasc masinile

   Cand aveam 18 ani si am picat la facultate am zis sa imi iau carnet in anul ala, ca sa fiu macar un pic utila. Inainte de asta condusesem prima data intr-o parcare la 1 noaptea, cu cel ce se numea Marius Albu, si era pe atunci un proaspat iubit pe care vroiam din tot sufletul sa il impresionez, si nu stiam cum. Masinile pareau sa fie pasiunea lui, asa ca m-am lasat dusa la condus intr-o parcare inainte sa am carnet. El a fost fericit, eu am fost ingrozita de ceea ce inseamna o masina. Masina de atunci era Alfa Romeo a lu' ta-su, o masina care mirosea a motorina imbibata in carpele care se lafaiau prin masina mereu. Mi-a fost sila. Mi-am dat seama in secunda aia ca nu e pentru mine activitatea asta.
  Cand m-am urcat la volan la prima lectie cu instructorul, ala m-a dus pe strada Gloriei si a bagat piciorul in acceleratie pana a ajuns masina la 80 la ora...pe o straduta cat curu' meu actual de lata, pe care locuiau niste oameni. M-am speriat de imi venea sa cer pantalonii mei maro!
  Am facut scoala cu instructorul mancator de seminte in dreapta mea. El spargea seminte si le plescaia, eu muream de nervii facuti de acele zgomote. La un moment dat l-am dat cu capul de toti peretii pentru ca am luat o curba stransa in viteza a 4a...da' omu' era, din nou, mega incantat de mine. Si pe asta nu puteam sa il banuiesc ca ma iubeste....
 Am luat examenul cu brio, si in ziua aia a murit Dacia pe care o avea mama atunci. A crapat si a durat 4 luni sa fie reparata. In alea 4 luni am uitat tot ce stiam si mi-am dat seama ca invatasem cu teama, cu frica si cu oroare, sa conduc o chestie de niste tone printre niste oameni din carne. Si mi-am bagat picioarele si am plecat la facultate.
  N-am mai condus de atunci decat odata cu mama pana la Metro cu ea zbierand "franaaaaaaaaaa" in dreapta mea, si inca odata acum vreun an cand am incercat sa merg spre Drajna cu masina noastra si cand am ajuns langa o intersectie si mi-am dat seama ca imi creste pulsul am considerat ca ma pun in pericol si pe mine si pe ceilalti oameni din masina si din trafic. Si iar mi-am bagat picioarele.
  Pentru ca, am realizat, in secunda aia ca nu e asa de important. E irelevant daca conduc eu sau nu. Vroiam sa fac asta pentru ca vroia el sa ma vada conducand, si eu inca ma simt fetita de 18 ani care eram cand m-a cunoscut, si vreau sa il impresionez. Vroiam asta pentru ca atunci prietena mea cea mai buna era gravida si urma sa fie o mama singura, asa ca mi-am pus tot efortul in a face asta pentru ea. Apoi mi-am dat seama ca de fapt pentru ea nu contez, si cu atat mai putin conteaza carnetul sau abilitatea mea de a conduce o masina. Ea oricum nu ma vroia acolo, pentru ca ea isi propusese sa se descurce singura, asa cum eu imi propusesem sa nu conduc vreodata. 
  Iar el, el-ul meu, oricum ma iubeste si asa...proasta...pentru ca pentru el sa nu conduci o masina inseamna ca esti prost. Si eu sunt singura pe care o sa o ierte ca e asa de tolomaca incat nu numai ca nu isi doreste, dar chiar ii e frica enorma sa conduca o masina. Pentru ca eu urasc masinile. Urasc din tot sufletul masinile. E ok ca ele ne duc mai repede unde avem treaba, insa eu urasc masinile pentru ca omoara oameni. 
  Cele mai mari crize de spaima le-am avut in masina, cand era Mara mica si eu aveam impresia ca orice alta masina va intra in portiera langa care statea ea si o va face chisalitza...Mi-e rau si cand trebuie sa trec strada cu ea de mana. Urasc masinile. Am nevoie de ele insa am invatat sa le urasc ca pe niste animale salbatice care au vointa proprie. 
   Si am decis ca decat sa fiu o varza la volan, asa cum am vazut eu multe doamne fiind...sa ma scuze doamnele soferite, da' io pana acum la modul sincer n-am prea vazut vreuna cu care sa ma simt in siguranta la volan...mii de scuze doamnelor, dar...nu suntem facute la fel ca domnii. De aia noi facem copii. Si nu nimerim drumul de obicei...
  Asadar eu ma declar invinsa. Am 32 de ani si am decis ca asta chiar nu e pentru mine. Asadar, ori autobuz, ori taxi, ori cand o sa ma imbogatesc maxim, o limuzina. Pana atunci, sotul care o sa ma ia si culeaga de prin diverse locuri si va fi mereu foarte frustrat ca are asa o nevasta talamba. Iarta-ma, iubitul meu!

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Capra vecinului

  E animalul preferat al romanului. Ii pasa de capra vecinului. Moare de grija carutului in care vecinul isi cara copilul. Adica niste oameni normali la cap au facut o lista cu ce le trebuie lor pentru copilul pe care il asteapta. Si cum era sa nu se gaseasca o tarla de frustrati care sa comenteze cati bani au ales ei sa dea pentru copilul lor. 
  Asta mi se pare culmea tampeniei: sa ai impresia ca daca intri pe un blog al unui om perfect strain tie, poti sa incepi sa il judeci si sa ai impresia ca tu il cunosti si ca tu, cititorule, fiind mult mai intelept, esti perfect indreptatit sa spui despre el ca e intr-un fel. Si sa incerci sa il "educi" sau sa il "luminezi" ca doar na, mai destept ca tine nu se afla...
  In cazul de fata eu zic ca e vorba de frustrare. Daca eu nu am bani sa cumpar acele obiecte, atunci cel care are banii aia si alege sa le cumpere e un tampit. Si vrea sa se dea mare. Ok, poti sa crezi ca e tampit, da' chiar trebuie sa o spui? Trebuie neaparat sa intri acolo si sa zici ca omul ala vrea sa se laude ca isi ia un carut de 27 de milioane? In conditiile in care suma asta pentru un carut 3 in 1 chiar nu e ceva exorbitant. Exista si mai ieftine? DA, dar de ce ii calculezi TU, un strain, banii omului care a ales ceva? 
  Poti cel mult sa zici aha, ok, am aflat cat costa asta, eu una n-as da niciodata banii astia, sau n-am sa ii dau, sau daca as avea as da dar uite ca n-am sau ...ceva legat de ce ai face tu. Si atat. Cum sa te apuci sa zici ca vaidemineeee ce de bani, extravagantilor, vreti sa epatati, vreti sa speriati lumea sa nu mai faca copii....
  Frate, un copil costa. Costa o parte destul de mare din veniturile tale, oricare ar fi alea. Daca ai 15 milioane pe luna sau daca ai 150, eu zic ca va fi proportional. Pentru ca ala cu 150 nu se va duce sa ia de la piatza de la chinezi biberoane cu bisfenoli. O sa ia ceva din felia de piata Avent. Pentru ca ala ACOLO a ajuns.
  Cum a ajuns e fix treaba lui. Daca a furat banii aia, sa ii fie de bine. Te oftici ca tu n-ai furat? Te oftici ca si tu ai muncit si n-ai bani de Avent? Te oftici pur si simplu ca tu n-ai? Ok, dar asta e treaba ta. Nu e vina celui care are ca tu n-ai. Dar tu esti un romanas jmecher care daca el n-are vrea sa n-aibe nici altu'. Ca asa ai fost invatat de-a lungul vremii. Inainte  ii invidiai pe securisti. Acum ii invidiezi pe cei care au. Si mai ai si tupeul sa ii privesti de sus si sa ai impresia ca tu esti ala superior. 
  Da' n-ar fi mai bine sa nu te intereseze si sa nu duci grija altuia? Nu te-ai simti mai confortabil fara frustrarea asta? Evident ca te poti simti perfect egal cu cel care are. Tu iti cresti copilul cu ce ai tu, el si-l creste cu ce are el. Care ar fi problema ta? Ca eu una n-am prea auzit lume care are sa zica "esti un bou daca n-ai carut de 27 de milioane".
  Eu una am luat acum 5 ani tot ce a fost mai ieftin. Pentru ca atata aveam si pentru ca am avut rude care sa imi poata aduce din SUA ce cumparam eu de pe ebay. M-am descurcat cu resursele disponibile si n-am simtit nici un moment ca nu mi-e bine. Mie imi plac chilipirurile. Nu stiu ce as fi facut daca faceam acum primul copil. E simplu ca dupa ce ai trecut de perioada aia sa dai lectii. Sa zici vai da' aia nu iti trebuie, aialalta nu iti trebuie. Dar de fapt tu vrei sa zici MIE aia nu mi-a trebuit. Asta nu inseamna ca lor nu le va folosi nu stiu care acaret pentru bebelus.
  Propun sa lasam capra vecinului sa traiasca linistita. Si sa se plimbe in ce carut sau masina doreste ea. Si cand nu va convine ce gasiti pe un blog e foarte simplu: in dreapta sus e un x mic. Folositi-l cu incredere!

miercuri, 4 aprilie 2012

5 ani cu EA

   Ieri a implinit 5 ani. Nu stiu cand au trecut. N-am idee. Uneori ma ingrozesc, alteori sunt nostalgica, de cele mai multe ori ma bucur ca EA a iesit asa cum mi-am dorit. E cuminte. E inteleapta. E profunda. Isi pune probleme mult prea mari pentru varsta ei mica. E empatica. E atenta la ce simt cei din jur. 
  Iubeste pisicile. Adora Ciocolata, desi Ciocolatei ii e o frica uriasa de EA, pentru ca EA se bucura cu tot glasul si o strica "pitzicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa" din toti bojocii. Si pisicii ii pica instantaneu un kil de par de spaima ca EA o sa o transeze. Cainii nu-i plac. Deloc. Decat cei foarte mici pe care ii vede ca sunt "copilasi de caine" si despre care banuieste ca nu ii pot face rau. Am mai zis, e inteleapta.
  Cand EA a venit pe lume am plans. Am plans de fericire. Nu plansesem pana atunci niciodata de fericire pentru ca nu simtisem niciodata o fericire atat de mare incat sa ma faca sa plang. EA era mica, avea 3 kile si 48 de centimetri, si doi ochi mari cat doi sori. Cu care ma privea foarte serioasa si atenta. Clipea incet, alene, si de cate ori se trezea din somn se uita la mine si parea sa zica "ah, tu erai, te miros, esti a mea, te stiu eu de undeva".
  Cinci ani mai tarziu m-a facut mandra de ea duminica asta cand i-am facut petrecerea. Si cand dupa ce a mancat s-a ridicat frumos de pe scaun si a plecat sa isi duca farfuria la bucatarie. Bucataria era la alt etaj insa asta nu conta. S-a dus frumos sa puna farfuria langa chiuveta. Mi-a venit din nou sa plang de fericire. Pentru ca asta inseamna ca am reusit sa o invat cum sa se poarte frumos oriunde ar fi. Si cu oricine i-ar iesi in cale.
  Ne bucuram de EA in fiecare zi si ne-am promis ca o sa ii facem o viata mai buna prin alte locuri din lumea asta mare. Pentru ca EA merita tot ce e mai bun in viata.