Estivale

  De abia astept sa se termine vara. Da, stiu, tocmai ce a inceput de fapt, dar astept cu nerabdare sa nu-mi mai fie cald. De cateva zile e cald rau chiar si aici. Si evident, cand e cald rau vine lumea. Cu miile. Nu-mi mai vine sa calc pe plaja pentru ca e prea plina. E ochi. In sat e plin, la Petya nu mai prind nici un capat de ciorba de burta si nici un loc la masa sa dau cu tunu'. Ceea ce e bine. Pentru el. Io as vrea o ciorba da' parca n-as vrea. 

  As vrea sa mananc ceva da' nu pot decat pepene. Care nu merge cu ciorba de burta. Se vede logica, da? Urasc caldura cu o pasiune totala. Nici bere nu-mi mai trebuie. Ceea ce e absolut tragic. Astept toamna. Sau macar o ploaie mare!

Mara prin ploaie acum vreo 2 saptamani

"Ce buna eeeee!"

Imagini si emotii

  In 7 ani si 4 luni n-am avut emotii "sa iasa" o poza. O fotografie. Nici la nastere (presimteam ca n-o sa apucam sa o pozam), nici la asa-zisul botez adica bataia de joc a bisericii asupra bebelusilor, nici la prima zi de gradinita sau de scoala. Ma gandeam mereu ca macar o poza o sa fie "buna" si ca oricum putem sa zicem merxi ca azi avem aparate care nu necesita film. Alaltaieri am mers la Delfinariul de la Varna. Din tara aia naspa numita Bulgaria. Am decis sa fac asta brusc si dintr-o data pentru simplul fapt ca vroiam sa o duc la delfinariu si cand am dat cautare pe net am aflat ca exista si la Varna. Pe langa cel de la Constanta. 

  Am decis sa merg la 115 km de 2 Mai in loc sa merg la 50 km pentru ca am dedus eu ca o muiere ce sunt ca ar fi mai usor, mai repede si mai lipsit de nervi sa ajungi acolo. Si asa a fost. Acolo a fost fabulos, bulgarii au fost la mare, mare inaltime, delfinii...oh, well, delfinii sunt... DELFINI, adica nu mai au nevoie de nici o descriere. Mi-a venit sa plang pe toata durata spectacolului, nu stiu de ce. Poate din cauza energiei delfinilor, poate din cauza energiei Marei care mi-a zis "vrrrrreau sa ma bagggg ACOLOOOO" si apoi se batea cu pumnisorul ei mic in piept si striga "eu, eu, eu, vrrrreau sa FIU delfin!". Am tot incercat sa-i surprind emotiile cu aparatul foto si intr-o secunda am reusit. Insa nu stiam daca poza e clara pana nu o vedeam pe laptop. Acum am vazut-o. Este cea mai frumoasa poza cu ea din cei 7 ani si aproape 4 luni ai ei. Cea care o descrie perfect. Este poza in care e ea atat de ea. Ea cea intensa si plina de emotii. Ea. 

copil si delfini

Pe alta planeta

   Azi vroiam sa scriu despre altceva insa cum am avut aroganta de a merge pe plaja in plin sezon simt nevoia sa impartasesc ce-am auzit azi pe plaja. M-am socat atat de rau incat simt nevoia sa intreb si pe altii daca si ei dau peste specimene din astea de pe alta planeta.

  So...m-am dus sa fac o baie, ne-am pus prosopul in mod civilizat la vreo doi metri de cei care erau mai spre mare. Urasc sa ma inghesui. Plaja plina ochi, nenorocire. Lumeeeeee peste lume, in brate la lume, in cap la alta lume. O minunatie. In fata mea o tipa, la un...40 si ceva sa zic de ani. Fara sutien, pe burta, labartzata de craci la 90 de grade. Probabil avea impresia ca se poate bronza si in anumite locuri facute sa nu le ajunga soarele. Cand am plecat spre apa nu m-am uitat prea bine la ea, am perceput doar ca e o ea si ca are si o copila langa. 

  La iesirea din apa ne-am asezat pe prosop si eu am inceput sa tusesc deoarece trasesem niste apa pe tzeava incorecta si cum am si o ramasita de raceala am inceput sa tusesc fara sa ma pot opri. Cu mana la gura si cu tricoul lu' fi-mea peste, tocmai ca sa nu deranjez lumea din jur si sa nu-mi imprastii eventualii carcalaci din bot pe toata plaja. La un moment dat cand incercam mai abitir sa ma abtin, printre cearceaful meu si al cucoanii trece un nene cu un copilas. Au trecut absolut civilizat, fara sa ridice nisip, doar ca suficient de capul ei incat ea sa bage de seama. Si-odata incepe... "de ce, Doamne, de ce? si tampita asta behaie aici langa mine...si-ala a trecut cu tot nisipul in capul meu"....

  Ma uit la ea, e la un metru juma' de mine. Ma gandesc ca as putea sa ma ridic si sa-i trag una peste ochi, imi imaginez asa pret de o secunda cum ar fi sa fac asta si ma bufneste rasul. Ma uit atent catre ea, copila ei ma vede si realizeaza ca am auzit-o. Se uita jenata la ma-sa, se uita la mine si asteapta. Probabil astepta sa spun ceva. Mara a auzit si ea, se uita cu ochii mari cat cepele la mine, se apleaca spre mine si spune in soapta "mami, ce are doamna aia?". Ca si cand aia ar fi bolnava :)))) Eu ii zic ca presupun ca e bolnava la cap si radem amandoua. 

   N-am apucat sa-mi treaca uimirea, o studiam, ma uitam sa vad ce reprezinta cele doua tatuaje cu care era mazgalita pe-o mana si-un omoplat, sa ma lamuresc daca scrie Satana, Iubesc Ferentariul sau ceva care s-o descrie corect... cand o aud iar vorbindu-i fetei ei. Fetita avea un...cred ca 12 ani asa. Incepe ma-sa: "stai dracu' jos (fetita statea in fund) sa-ti bronzezi si curu' ala nu numai umerii! stai jos". Fata nu se aseaza si spune ca ar vrea in apa. "Daca mai zici odata ca vrei in apa te omor, stai dracu jos si nu ma mai enerva!" Fata ii spune ca se plictiseste. "Pai intinde-te si gandeste-te la ceva, la cartea aia de-ai citit-o, fa calcule la matematica in cap. fa ceva cu creierul ala ca de aia te plictisesti, idioato!" Fara o intreaba calm de ce o face idioata. "Pentru ca esti idioata si nu-ti folosesti creierul, te-am adus la mare, profita de soare, ca de aia am venit". 

  Fata ii spune ca e soare si in Bucuresti. Ca in Bucuresti nu e apa si ar vrea sa profite de AIA. "Vezi ce proasta esti, ce, in Bucuresti e acelasi soare?". Fata o asigura ca e fix acelasi soare. "Nu e, tampito, ala din Bucuresti trece prin poluare, nu e acelasi lucru, vezi ca esti proasta? Nu-ti folosesti creierul ala deloc! N-o sa ajungi nicaieri in viata daca nu gandesti. Ai toate posibilitatile si nu le folosesti. Nimic n-o sa faci in viata pentru ca esti nesimtita si proasta. Si lenesa."....Sta un pic si apoi subliniaza...."Esti de o lene si-o nesimtire si n-o sa ai nimic in viata!". 

  Ma uit la fata. Baga nisip intr-un papuc si apoi il scoate. Pentru o secunda am impresia ca isi imagineaza cum ar fi sa ia papucul ala si s-o trozneasca peste gura pe ma-sa. Vad sclipirea din ochii ei. Fara sa auda peroratia ma-sii spune calm si relaxat ca ea ar vrea sa se duca in apa. In urmatoarea secunda am crezut ca aleia ii explodeaza capul chiar acolo, in fata noastra. Tipa la ea ca o sa o omoare daca mai cere in apa. M-am gandit sa-i spun fetei, asa de la distanta, sa n-o creada pe vaca care intamplator i-a dat viata. Ca nu e asa si ca la un moment dat o sa creasca si-o sa scape de ea. Apoi mi-am dat seama ca e inutil sa fac asta. Si probabil si periculos. 

  M-am ridicat sa plecam, am luat prosopul de doi pe doi pe care statusem si care era plin de nisip ud, l-am ridicat si cu o miscare brusca i l-am scuturat in cap. Fata a inceput sa rada in hohote, tinandu-se cu mainile de burta, i-am facut cu ochiul, i-am zambit si-am plecat lasad cucoana de Bucuresti sa vocifereze cu trei kile de nisip in cap. Da, in cap! Pe cap n-avea decat vreo 250 de grame. 

Copii in apa

  Ia sa vedem acum ploaie de cacao in capul meu. Post cu opinii personale, unele chiar avizate din cauza traiului pe langa balta, in domeniul mare-plaja-copil. Vii cu un copil la mare si copilul e mic. Mic-mic-mititel. Si tu vii cu el la mare in ideea ca mama ce-ti place tie la mare, ce frumos e sa inoti, sa te bagi in apa, sa stai pe plaja pana la arsura de grad doi spre trei. Buuun. 

  Vii cu copilasul la mare si el are sfanta varsta de 1-2-3-4-5 ani. Si el, pentru ca lui nu i-a zis nimeni ca apa e ceva frumos si romantic dar i-au zis genele din dotare ca e ceva periculos... ca sa vezi, culmea... nu vrea sa se apropie de Marea Neagra care da din valuri. Si e mare. Si uda. Si rece. Iar tu, parinte responsabil...ce faci? Aaaaa pai cum ce faci? Il iei si-l bagi cu forta! Nu e zi sa nu vad cate 2-3-5 cazuri din astea pe plaja. Parinti cu copil mic in apa, copilul urland cu frica mortii absolute. Iar ei spunandu-i ca "uite ce frumoooos eeeeeee"...

  Nene, esti tampit? Acu' pe bune? Ii e teama de apa. Ok, zi mersi. Inseamna ca n-ai nascut o musca ci un om cu creier in cap. El stie de ce ii e teama, teama e justificata, apa e una din marile calamitati care exista pe lumea asta pentru om. In codul nostru genetic ne e scris sa ne fie teama de apa, foc, inaltimi, intuneric, viteza in miscare, straini, etc. E absolut normal. A, pardon, credeai ca al tau prunc e un pic mai special... si mai credeai ca daca il inmoi tu in apa el o sa zica imediat "aaaauuu ce mistooo e manca-ti-as....pffff, ia sa ii dau eu repede un crawl in apa asta mare si plina de valuri". Gresit! Sunt extreeem de putini copiii care intra in apa marii (precizare: Marea Neagra e altceva decat o cada sau un lac) de la varste mici si continua sa intre relaxat mereu. Adica sa-l duci la 1-2 ani si sa nu-i fie teama si sa nu ii fie nici la 3-4. Aici ajuta lectiile de inot pe care le-as dori oricui. Dar nu cu profesori idioti, aia e alta poveste pentru un alt post. 

  Te uiti asa la ei si te intrebi ce-o fi in capul lor? De ce sa faci asta unui copil, chiar nu te gandesti ca nu faci decat sa-i creezi o spaima mai mare de apa si bagatul in ea? La fel si cu apa mai rece sau mai calda. Ii tot aud pe parinti strigand la copii "cum sa fie baaaaaa rece, e caldaaaa, iete ce calda eeee". Pai da ma, o fi calda pentru tine, pentru el nu e, lasa-l in pace. Eu am aflat de diferentele dintre oameni pe cand var-miu ala mai mic nu reusea sa stea in apa cat mine fara sa se invineteasca pana la culoarea prunei. Atunci am zis ca e el defect da' aveam vreo 10 ani si ulterior am aflat ca fiecare om are un termostat. Care nu e reglabil.

  Marius si Mara impart aceleasi gene din extrem de multe puncte de vedere. Pe langa felul in care seamana exterior, Mara a preluat de la ta-su frigul in apa. Adica i se face frig foarte repede chiar daca e apa "calda" pentru noi astialaltii. Adica nu eu...ci toata plaja. Mara nu poate sta in apa mai mult de 8-10 minute la ora asta cand apa e "calda" pentru mine. Cred ca ar reusi cam 15 in ciorba din aia de august. Ii e repede frig. Si e foarte ok ca se cere afara singura imediat ce ii e frig. Nu sta in apa nici o secunda in plus pentru ca de fapt ea nu suporta sa simta apa aia "rece" pe ea cand ea percepe ca ii e frig. 

  Asa ca nu are sens sa bagi un copil in apa cu forta! Daca ii e frica ii va fi SI MAI frica. Daca ii e frig idem. Nu, faptul ca ii spui tu ca e "fraier" sau ca apa "e calda" nu are nici o insemnatate pentru el. El simte ca ii e frica si ca apa e rece. Si atat. Iar tu il iei si-l bagi in apa. Iar el urlaaaaaaa. Urla intr-un fel care si in ziua de azi ma face sa mi se scoale pielea pe mine. Urla cu frica mortii. La fel de stupid e sa il scoti din apa cu forta. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, omul are un termostat. Nu va pati absolut nimic daca sta in mare desi e violet la piele. Si daca il vezi ca clantzane din dinti dar se bucura de apa, lasa-l acolo. Nu, te asigur ca nu va "raci" din cauza ca a stat in apa si i-a fost frig. El o sa stea in apa pana la limita suportabilului, ca nici un copil nu-i prost sa stea in disconfort. Deci el daca sta acolo inseamna ca inca nu-i e asa frig cum ti se pare tie ca i-ar fi. 

  Un exemplu bun e tot fi-mea care nu se face vinetie. Ca nu se face. Arata perfect normal si odata o vezi ca se cere afara urgent. Ii e frig real, i se inclesteaza dintii de frig. Deci culoarea nu e importanta deloc. Daca omul zice mi-e frig il scoti si daca zice "mai stau" il lasi si daca tremura. Daca tremura inseamna ca produce caldura, deci e ok! Va constata foarte curand ca tremuratul ii cam strica distractia si o sa iasa singur. Nu are sens sa urli si sa strigi si sa-l scoti din apa. N-a racit nimeni din apa de mare, toti se imbolnavesc dupa ce ling oarece din nisipul de pe plaja. Mai bine in apa!

  Si inca ceva... nu mai cumparati utilaje extinse numite "colac pentru bebelusi"(o chestie care arata ca o masa mai mare combinata cu un spatar de fotoliu dar care are si chilotzi!) ca o sa rad de voi pana o sa lesin. Pana acum n-am vazut copil sa nu urle cand e plasat in asa ceva. Oameni buni, doar pentru ca un colac a ajuns sa fie cat o roata de tractor nu inseamna ca bebelusul vostru de un an juma' o sa doreasca sa fie plasat acolo. Ala mic e cam mic, el vrea in brate. Lui oricum i se pare apa ceva deosebit... are sens sa-l lasi din brate, in apa, intr-un "utilaj" de trei ori cat el? Ce crezi, o sa vrea asta? 

  Sfat nesolicitat de om trait pe malul marii: ia-i "aripioare" mici de bebe sau un colacel mic-mic sau nu-i lua nimic si baga-te tu cu el in brate in apa. Pentru mamele care isi poarta copiii in diverse carpe, slinguri, chestii, oare de ce naiba nu le da prin cap sa intre cu ala in apa marii? Copilul e invatat acolo, ii e cel mai comod, daca vrei sa nu se streseze intri cu ala ca-l usuci dupa aia ma gandesc. Lasa-l sa descopere ca apa aia e ca aia din cada, lasa-l sa dea din picioare in apa simtind ca mainile tale protectoare sunt ferm legate de el. O sa ai surprize placute! Bebelusii stiu sa inoate. Totul e sa nu fie incurcati de adulti care ba ii baga ba ii scot din apa aiurea. Lasati copiii sa inoate cum si cand vor ei. 

  Asta de la un om care a invatat singura sa inoate in ciuda unor frici si a unor introduceri in apa care ma mai bantuie si azi. Mara azi face primele brate de inot singura. Exact ca si mine ii era o frica teribila de apa, am lasat-o in legea ei si la 7 ani a aflat, fara traume, ca apa te tine la suprafata. Inoata ca o broasca perfecta. Mai ramane sa capete increderea ca apa o tine si mai mult de 3-4 brate si e acolo. Si totul a fost o placere pentru ea. Lasati copiii sa descopere apa cu placere. Sau sa o deteste. E chestie de gust. 

  

Ziua de azi n-are titlu

  E clar ca vara asta se incapataneaza sa fie una din cele mai misto veri din viata mea. Credeam ca am trecut de momentul in care mai exista asa ceva. A fost doar o iluzie cum ca totul s-a terminat pe frontul Doimaian se pare. Dincolo de locul frumos de aici, dincolo de munca uneori extrem de grea pe care o presupune primitul de musafiri la foc continuu (azi era sa ma ia cu lesin de oboseala la un moment dat, am vazut punctuletele alea premergatoare lesinului care-mi sunt atat de dragi..not!)... dincolo de toate astea casuta noastra s-a aliniat intr-un mare fel printre oamenii misto care se tot perinda pe aici de mai mult de o luna. 

  Azi am avut o zi, azi adica ieri ca deja azi s-a facut maine, chestie care mi se intampla cam prea mult pe aici si cand ma gandesc prea mult la asta imi vine sa dorm brusc...iar am luat-o prin patrunjel...deci unde eram? Aha, da...azi. Adica ieri. Adica azi. Azi intai am fost intampinata cu chiote la iesirea din camera pe sistemul "la Mangaliaaaa, la Mangaliaaaa" pentru ca azi noapte pe la ora 1 radeam cu prieteni de-o viata despre "la Mangaliaaaaa" da' aia e pentru alta poveste. Am ras pana am lesinat apoi cand am incercat sa dorm am constatat ca ma scol brusc si repede cu o durere in gat, nas, urechi, asa un inceput de raceala care m-a tavalit prin pat pana pe la 5 dimineata.

  Dimineata eram zombi. Ziua se anunta a fi nefasta. Ada si fetele plecau si de cate ori pleaca oameni dragi imi vine sa plang. Ma simteam ca o musca proaspat pleznita de parbrizul autocarului. Adica prin cap imi trecea curu'! Simteam cum mi se infunda urechile si imi pica omusorul din gat. N-a picat. I-am dat repede o cafea in freza si m-am pus pe treaba. Cand m-a luat frisonul ala mare de la febra am avut mare noroc ca tocmai spalam o baie, eram cu posteriorul in sus aplecata in cadita de dus asa ca sangele n-a mai nimerit sa se duca sa produca si febra. Am zgaltzait usurel si m-am concentrat sa nu dau cu dintii de cada, nu de alta da' daca dadeam iar se futiza sifonu' si curgea apa cine stie pe unde. Dupa ce m-am mai concentrat oleaca am plecat la Mangalia (la Mangaliaaaaaaaaaaa) la cumparaturi. La intoarcere am facut niscaiva mancare ca pentru un batalion mai maricel asa....

  Cand sa ma linistesc a inceput de fapt ziua asta. Adica pe la ora 6 dupa amiaza pe cand asteptam niste oameni care se anuntasera. Cand au venit am aflat ca doamna a fost o prietena de-a maica-mii acu' 30 de ani si ca mi-a gasit blogul cautand numele ei, m-a recunoscut din niste fotografii si ma citea de mai demult, s-a cerut la noi fara sa-mi zica cine e si-a venit incarcata de cadouri sa ma pupe. I-am recunoscut chipul si zambetul dar habar nu aveam de unde sa o iau. Am ramas socata. Si-mi zicea ca ce de emotii a avut. Pe bune? Adica chiar mai exista oameni frumosi in felul asta? 

  Am plecat cu intrebarea asta in minte catre plaja pentru ca micul delfin din dotare e pe cale sa invete sa inoate fara "aripioare ajutatoare" de una singura si vrea neaparat sa exerseze. M-am tarat ca un melc cu dureri de cervicala pana pe plaja unde prietenii de-o viata cu care ma hlizisem cu o seara inainte m-au informat ca mai avem niste musafiri in seara asta. Analia Selis cu familia. Ca deh, Tudor chitaristul (Tudor Anghelescu, il gasiti la Hanul lui Manuc si inca in niste locuri din Bucuresti) ar mai trage o cantare pe terasa si ca sa vina si ei... 

  Cu o mana tineam de copil sa nu se inece si cu aialalta ma gandeam profund daca toate astea chiar se intampla. Si da. S-au intamplat. S-a intamplat Analia pe terasa cantand tangouri. Si s-a intamplat sa-i placa asa de tare la noi ca s-ar putea sa mai vina. S-a intamplat o zi de pomina pe care o sa mi-o aduc aminte cat oi trai. Vara asta se incapataneaza sa fie cea mai misto. Si culmea, nu ma mai doare in gat!

Momentul ala

  Aseara tarziu, cum e si acum cand scriu dealtfel... aici ma apuca noaptea tarziu pana ma adun si ma bag la culcare... deci cum ziceam, aseara tarziu, dupa ce am maturat si spalat pe jos in living, dupa ce am pus toate cele pe la locurile lor, dupa ce am maturat si spalat si podeaua camerei in care locuiesc, dupa ce am strans rufele curate...de fapt in timp ce faceam toate astea ma gandeam ce seara frumoasa am avut. 

  Pe langa oamenii care sunt la noi de aproape o luna, pe langa fantastica mea prietena de-o viata, au mai venit niste oameni la fel de misto. Cu care m-am lungit serile in povesti. Am povestit si am ras cu lacrimi, am impartasit lucruri, experiente si informatii intr-un fel care m-a facut sa-mi amintesc ce bine e sa fii viu. Iar aseara, pe la 2 noaptea cand am terminat de pus toate pe la locul lor... cand m-am asezat pe pat am avut un moment de "vai ce frumos a fost in seara asta" urmat de un moment de realizare. Momentul in care am realizat cu fiecare celula din corp si din creier cat de greu, cat de infinit de greu mi-a fost in ultimii ani, de acum 3 ani incepand. 

  Cat de cumplit de greu e sa stai cu frica ca moare cineva din casa. Cum am trait doi ani cu ea in casa si cum n-am dormit de spaima ca ea ar putea pati ceva si eu n-as auzi. Ai impresia ca e greu sa ai copil mic? Oooo, sa vezi ce-ti trece daca ai un batran pe moarte in casa! Caruia oricand ii poate sta inima. Nora e de un an si ceva la Nuci la Mosie iar eu de abia in vara asta dorm. Dorm asa cu creierul deconectat. Dorm cu spaima ca maine s-ar putea sa nu mai dorm. De abia aseara am simtit ca am RAS pentru prima data in trei ani. Adica ca am ras asa uitand de mine, de tot. Am ras. Am ras si in seara asta...trag aer adanc in piept si rad cu lacrimi. Uitasem si sa rad. 

  Aseara m-am asezat pe pat si am avut pentru cateva clipe o rememorare atat de vie si de puternica a lui "nu-mai-pot"-ul trait in anii astia incat m-a coplesit. Abia acum am realizat cat de greu mi-a fost, cat de mult n-am mai putut, cat de mult m-am luptat cu mine ca sa mai pot. Si cat de mult am luptat cu niste oameni deosebiti din familie ca ea sa fie bine. Si stiu, acum stiu, ca n-am invins si ca de fapt tot greul meu a fost degeaba dar ca trebuie sa ma ridic deasupra. Si am simtit o usurare, am simtit ca pot sa respir. M-am gandit ca Nora e bine in secunda asta, ca Mariana are grija de ea acum, ca totul o sa fie bine pana la urma, ca am facut tot ce am putut pentru ea si datoria catre familia mea si ca am trecut. Am trecut dincolo. Dincolo de un prag care era pentru mine de netrecut. Dincolo de pragul in care iti faci rau tie ca sa faci bine altora.

  Rad turistii de mine ca dorm dimineata pana la 9. Rad si eu. Daca nu trage Mara de mine dorm. Dorm. Ma scol, ma uit la ceas, ma intorc pe partea cealalta si dorm. Apoi rad si eu de ei pentru ca si ei dorm cand vin aici. Si copiii lor dorm bine si mananca bine si sunt fericiti. Si azi ne-am despartit de Familia Perne de Alaptat (devenita Deabusilea) de mai aveam putin si lacrimam si eu si Maria. Pentru ca ne-am simtit bine impreuna. Si pentru ca ei iubesc balariile, iarba si nisipul. Iar noi iubim oamenii civilizati, simpatici, voiosi si cu copii fenomenali. Deh, ii zice chimie. Si e buna.