joi, 31 martie 2016

8 luni cat 800

  Ieri s-au implinit 8 luni de cand eu si Mara am aterizat in tara unde iarba nu moare niciodata. Mi se pare ca aici m-am nascut. Stiu cumva vag ca am trait in alt loc care-mi facea rau si nervi zilnic. O stiu in mod teoretic. N-o simt. Nu mi-o mai aduc aminte, exact asa cum nu-ti mai aduci aminte clar viata de dinainte de a avea un copil. Stii ca ai avut-o si ai trait-o, ca poate a fost ok uneori, dar nu stii cum naiba ai putut sa existi fara fiinta aia minuscula pe care tocmai ai nascut-o. Simt ca aici am trait dintotdeauna. Sau ca asa trebuie sa fie. Precis asa a fost, e doar o iluzie ce-a fost inainte de asta.

  Simt nevoia sa spun tuturor celor pe care-i iubesc: veniti aici. Aici e bine. Stiu, e hilar. E absurd sa faci "reclama" unui loc care nu-i al tau pana la urma. Iti vine sa-i iei pe toti in brate, sa-i treci marea si sa-i aduci sa traiasca aici in linistea asta. Da, mai stiu si ca orasul asta nu e Londra. Si nici imprejurimile ei. Stiu asta. Noi traim printre englezi, in "Anglia" asta a lor asa cum e ea. Poate de aia vad lucrurile in "roz", asta ca tot imi zicea cineva acu' 8 luni cand am aterizat ca vad totul cu ochelarii aia roz. N-am ochelari si nici creierul setat pe roz.

  Azi am trait din nou niste momente extraordinare cu soare (culmea!) si vant si copil exaltat care-mi spunea ea ce frumos e aici si ce fericita e ea... incat simt ca-s fericita mult. Serios. Sa-ti vezi copilul cum infloreste, cum se simte bine la scoala, cum invata nu una ci doua alte limbi (ca acum imi zice chestii si in Franceza, na belea!)... mie asta mi se pare fericire pura. Pur si simplu acum imi imaginez un viitor real si frumos. 

  N-a existat nici o zi in care sa-mi zic "ce-oi cauta eu aici, de ce am venit eu aici?" N-a existat sa incerc sa rezolv o problema oarecare aparuta si sa nu se poata. Da, uneori dureaza. Mult rau, depinde de problema pe care o ai. Insa in final se rezolva. N-a existat sa se uite cineva la mine cumva ca-s romanca sau ca vorbesc prost engleza. N-a existat nicaieri in lumea mea de aici discriminare. Sau lipsa de politete. Oamenii astia sunt atat de calzi si de atenti si de politicosi si de sinceri in incercarea lor de a nu deranja... ca-ti sta mintea in loc.

  Oamenii de la scoala sunt extraordinari. Din toata scoala aia o singura tipa nu se potriveste acolo, e fata unei invatatoare batrane, probabil a fost cumva pusa sa faca meseria asta care sigur nu e pentru ea. Dupa ce am facut "reclamatie" (adica doar am spus invatatoarei ca Teacher Assistenta n-a fost ok) cum ca ridica tonul (iar ridicatul ala de ton al ei este asaaaaa, mult sub standardele invatamantului romanesc) fata n-a mai tipat. Deloc! La nici o clasa, nu doar a Marei, ca m-am interesat. De aia m-am bagat in sistem, ca sa aflu totul :)))) Oamenii astia ii privesc pe oamenii aia mici cu atata drag si le pasa atat de mult de ei, de fiecare dintre ei, este ceva de nedescris. 

  Da, sunt "doar" 8 luni. Le simt ca pe 800. Ma simt bine aici. Bine. Am invatat multe si o sa mai invat multe. Imi place ca-s "strain" aici. Pana si asta imi place. Pentru ca oamenii care interactioneaza cu mine sunt incantati si devin curiosi. Cauta pe harta Google tara aia dubioasa numita Romania ca sa vada unde e :)))) Invata si ei cum invat si eu. Si da, le place de mine. Pentru ca-s simpatica cu limba mea engleza incalcita. Si pentru ca muncesc cu drag alaturi de ei. Si pentru ca oricunde merg mi-e drag ca ei toti zambesc politicos la mine. Si uite asa am ajuns sa invat sa zambesc si eu mereu. De 8 luni.

    Azi, in parc, radea din nou de vantul puternic de la malul marii:

Maaamiiii, m-a luat vantuuul! 


luni, 28 martie 2016

Stonehenge. Mii de ani de intrebari

   Am ajuns azi la Stonehenge. Istoria si arheologia au fost pasiunile mele de mica, din clasa a 4a incolo am tot zis ca ma fac arheolog. Nu m-am facut dar fascinatia a ramas acolo. Vestigii, ramasite, urme ale civilizatiilor trecute, pasii omului prin timp catre epoca moderna. 

  Azi am ajuns langa pietrele alea mari. Maaaari, mi le imaginam mai mici, nu stiu de ce, in fotografii par mai mici. Mama si Marius si le imaginau mai mari deci e chestie de perceptie. Frumoase. Frumos locul cu totul. Nici picior de druid, nici un pic de vrajitoare la orizont, numa' turisti japonezi care isi faceau selfi-uri pe batz. Energia locului exista. E cea a vantului, cred eu. Locul ala e unul un pic mai ridicat decat cele din jur, cumva curentii de aer sunt eeeextrem de voiosi acolo. Si de reci. Pe site-ul organizatiei care are grija de Stonehenge si de unde iei biletele ti se spune sa ai grija cum vii imbracat ca acolo si vara e frig.

  Si dupa ziua de azi cred asta. Am citit si am plecat pregatiti de acasa, super imbracati ca de iarna. Dar na, cagule nu aveam asa ca am simtit cum mi se ia pielea de pe moaca in vantul ala rece. De aici n-a fost mult pana la glumele despre aia pe care ii ingropau acolo acu' niste mii de ani :))))

  Frumos de tot. In soarele si vantul ala iti doreai sa fii acolo singur cuc, sa te bagi in mijlocul pietrelor si sa vezi daca vine Nava Mama sa te ia inapoi pe Marte sau ceva. Cam asa iti imaginezi ca niste extraterestrii au asezat alea in mijlocul pajistii. Nu se stie de ce foarte clar nici azi. Totul e presupunere. Sunt multe si variante, e clar ca pietrele reprezinta un soi de harta a cerului, e clar ca la solstitiu si echinoctiu soarele trece fix printre portile alea... La ce le folosea in afara ca ii ingropau pe unii pe acolo... nu se prea stie. Dar e clar ca iti sta mintea in loc cand vezi colosii aia suiti unii peste altii asa.

  Am zis ca parca s-a jucat un copil urias cu niste cuburi. Mara a adaugat: "cu Lego, mami, cu Lego!" Le-am facut niste poze in asa fel incat sa iasa ele, pietrele, nu turistii de langa. Acum in martie e civilizat, niste sute de oameni razleti. Nu vreau sa stiu cum e vara acolo, sincer :))) Coada de masini de pe drumul de tara ingust care te duce acolo ne-a tinut in trafic o gramada. Dar la fata locului totul organizat foarte civilizat, oamenii te iau de la parcare cu autobuze si te duc acolo, totul se intampla asa cum ar trebui, fara nervi sau cozi prea mari. Revin, e sfarsit de martie, in august cred ca nu e la fel de pasnica situatia. 

  Ne-a placut. Iar drumul de intors a fost si mai frumos, am luat-o prin niste sate pana am ajuns la ferma de unde mai nou luam lapte de vaca crud, o minune de lapte curat. Niste sate ca niste povesti desenate. Niste peisaje care chiar si acum, fara frunzele care lipsesc din copaci, te lasa cu rasuflarea taiata. Frumos de tot. Intorsi acasa am vazut pozele... Pe una nu m-am putut abtine sa n-o editez :D Va prindeti voi singuri care e aia: 





Micuta a tot sarit in diverse pozitii. Asta s-a potrivit! 

duminică, 27 martie 2016

Si daca am fi toti atei?

  Ce-ar fi? Cum ar fi sa nu mai existe lepra asta a societatii numita religie? Nu, nici n-o sa mai bag "disclaimer d-ala", cine pricepe bine, cine nu e invitat sa plece cu spor dintre literele astea. Ce-ar fi daca am fi toti atei?

  Cred ca dupa inca o mie de ani lumea o sa inteleaga ca Zeul Soare nu va mai apune pe vecie asa cum se speriau oamenii pesterilor. Ca de acolo s-au inventat religiile. De la spaima in prima instanta. Si a ramas o institutie a spaimei. A fricii absolute. Si in ziua de azi vezi tot felul de oameni care in general nu-s foarte bisericosi dar cand moare cineva ii apuca asa o spaima de infinit. Si incep cu colive, parastasuri si alte lucruri menite sa te faca sa uiti. Sa uiti ca exista moarte si ea e definitiva.

  Daca ai inteles Anatomia Umana de clasa a 11a stii sigur ca nu Dumnezeu te face sa respiri. Si ca nu, n-a inventat un Mos Barbos un Univers, nu sta el deasupra si iti decide tie viata. Nu, nu Mos Barbos ti-a dat tie o boala sau alta, nu el a decis sa suferi tu sau sa fii tu fericit. Deloc. Poa' sa il cheme pe mosul ala cum vrei tu. Dumnezeu, Iisus, Allah, Budha, Zeul Soare sau tanti Floarea de la capatul strazii. Prietenii imaginari ai omului de-a lungul secolelor. Spaima omului ca soarele va apune pentru totdeauna sau ca moartea e definitiva. Ea este. Ea, moartea, nu te duce pe alt taram. Cei care-si mint copiii cu "raiul" sau "cerul" mi se par inconstienti. Adicatelea tocmai ce descoperira astia care se ocupa cu mizilicuri cum ar fii stiinta cum se impletesc ele gaurile negre si cum aoleu ceva cuantic. Nene, esti sigur ca vrei sa-i zici mogaldetei de 3-4 ani ca tataie s-a dus "in alta lume"? 

  Asa ca omenirea se indreapta catre stiinta. Omenirea in ansamblul ei stiintific. Omenirea in ansamblul ei format din oameni care cred in Zeul Soare (oricare ar fi el) se rascoala in mare revolutie zilele astea. Pentru ca religia face parte din multe state, e amestecata in tot felul de decizii politice, este omniprezenta. E un fapt trist. Eu sper ca rasa umana va evolua dincolo de mizeria numita religie. Asta din pacate nu se va intampla in timpul vietii mele. Chestia asta a fost inventata de niste baieti mai destepti ca sa isi puna sub jug oamenii care munceau. Au luat pamanturi, au luat bani, au pus oamenii la munca si ei s-au uitat de sus in timp ce-i amenintau pe astia micii cu "te bate Dumnezeu daca nu faci ca mine". E aproape hilar. Aproape. Ca altfel e trist. Nu poti nici sa faci misto de astia care cred in Zeul Soare, oricine ar fi el!

  Daca faci misto de ei, unii te scuipa. Te numesc curva sau mai stiu eu ce (sa asteptam comentariile de la acest post si ne lamurim :)))) Altii te arunca in aer. Altii iti spun ca i-ai dezamagit. Cativa o sa iti dea unfriend pe Feisbuci, locul tuturor Dumnezeilor din lume. Dumnezeul Alaptarii acolo s-a nascut deci pe Feisbuc se poate orice! Zeul Soare te va trazni pe loc daca indraznesti sa zici ca e ceva predictibil cum ca el va rasari si va apune maine sau ceva...

  Dincolo de mistourile mele de om ateu care-si creste copilul in sistem ateist si "doar" cu respect fata de oameni... dincolo de tot... urasc manipularea. Pe care o vad acum peste tot. De la "sa moara adeptii Zeului Soare" la "traiasca Zeul Soare!" in toate formele si culorile posibile. Ar fi amuzant daca nu ar fi trist. Mi-e frica de toti oamenii care cred in zei. Ii astept sa evolueze si sa inteleaga ca stiinta ii asteapta de mult in partea cealalta. Poate atunci vor merge mai des (fara nici o nevoie dureroasa) la analize uzuale de sange, la dentist, la medicul de familie si alti medici, poate atunci o sa inceapa sa isi poarte de grija singuri in loc sa astepte asta de la Zeul Soare. 

  

  

joi, 17 martie 2016

Sublima eficienta englezeasca

  Sublima dar care lipseste cu desavarsire :))))) E hai, nu ca va bucurati ca o sa zic ceva naspa de Anglia? Spuneti sincer! Parca v-ati saturat numa' de roz asa, merge si o barfa mica... Nu, glumesc. Pur si simplu nu pot sa nu apreciez faptul ca in tara asta lucrurile merg, sistemul merge, toate alea ajung intr-un final in locul corect... fara nici un pic de eficienta si organizare. As in deloc. 

  De luni de zile ma intreb cum naiba de lucrurile merg daca oamenii astia sunt asa de imprastiati. Umbla veseli ca niste gaini scapate la damigeana cu visinata... se agita de colo colo rezolvand fix pula nimic. Fiecare e cu capul intre urechile proprii, foarte atent la seful direct si intr-o teribila imposibilitate de a decide singur ceva sau de a actiona cumva pe cont propriu intr-o situatie care iese din rutina sau normal. De cele mai multe ori se invart in jurul cozii chiar si in rutina, dar aia e alta poveste. 

  Curierii nu nimeresc sa sune la usa. Si nici nu te suna la telefon (desi au numarul!) sa te intrebe, "coaie, esti p-acilea, viu si io"? Nup. Vin ca gainile, nu vad soneria ca e cam mica, lasa aviz si mai vin ei si a doua zi, a treia, ma rog, pana te gasesc, pana trimit pe unu' care vede soneria sau pana se plictisesc si lasa coletul la vreun vecin sau la magazinul din colt. Serios! Ne-a lasat unu' aviz ca e pachetul e "in shop". Care shop, maica ca firma aia n-are depozite p-acilea. Iete ca era la nenea de la colt, care cu drag a semnat pentru el si ne-a asteptat cuminte sa ne prindem si sa mergem noi cand om dori sa ni-l dea. 

  Camioanele nu mai zic. Pleaca aiurea, cu o marfa in alta parte, fara remorci, ratacite, goale, in pierdere. Ajung la destinatii unde li se da o ora si unde mai asteapta descarcarea alte multe ore. Toata lumea relaxata, treaba merge, marfa ajunge ea intr-un final... Intr-o vreme au facut in asa fel cei de la firma lui Marius de ma sunau PE MINE cand vroiau sa vorbeasca cu el. Un destept a preluat din foaia de angajare numarul de urgenta la care tre' sa ma sune daca moare asta pe undeva, sa ma duc cu dricu' dupa el... Ei bine, baietii l-au luat frumos si au inceput sa-l foloseasca voios la toate orele. Cred ca o luna le-a luat sa remedieze numarul ala si sa nu le mai explic ca io sunt nevasta lu' Albu si ca nu-s cu el in camion! 

  As putea sa jur ca in unele magazine ii vezi cate doi la cate un capat de raft, unul incarca unul descarca! Totala eficienta e ca au pus case de marcat unde sa te duci singur sa-ti dai produsele. Doar ca e si un om langa ele pentru ca n-au facut in asa fel incat sa informeze clientii printr-un fluturas sau ceva CUM mama naibii merg aparatele alea. Si aparatele alea sunt ceva mai destepte ca oamenii deci poti sa stai acolo si juma' de zi la o adica, el iti zice ca nu e bine dar nu si CE sau de ce... Asa ca coada se formeaza mai degraba la alea decat la casele unde omul viu proceseaza cumparaturile :))))

  Si asa ajungem la scoalaaaaa. Care scoala na, contine oamenii aia destepti si scuturati, nu e ca un fel de Tesco, serios. Adica ai zice ca domne astia sunt asa mai evoluati un pic. Ei bine ei sunt. Dar asta nu inseamna ca sunt si eficienti :)))) In primele luni cand lucram in sala de mese m-au socat cu aranjamentul locului unde copiii trebuiau sa-si lase tava si tacamurile dupa ce mananca. Cu o singura miscare, deosebit de fabulos de geniala, inteligenta pura... am facut in asa fel incat sa nu se mai calce aia in picioare la iesire. Fabulos! Domle, astia pusesera asa, catre iesire, in ordine, intai masa pe care sa lase tavile si furculitele si APOI cosul mare de gunoi in care tre' sa deverseze ce le-a ramas de pe tava. Adica piticaniile se duceau intai spre iesire sa dea gunoiu' apoi se calcau in picioare inapoi catre masa. Am mutat discret, cand credeam ca nu ma vede nimeni, cosul de gunoi din stanga in dreapta mesei :))))))))))). Miracol!

  A doua zi l-am gasit inapoi in locul incorect. Cu juma' de gura i-am zis colegei, o femeie de 54 de ani, ca as zice ca e mai logic invers. A ramas perplexa si mi-a multumit trei zile dupa aia. Acu' io ca Pacala, vazandu-i mai dezorientati decat mine care nici macar nu pricepeam engleza lor dubioasa... am prins curaj. Urmatoarea etapa a fost sa le zic ca la finalul mesei cand ramane doar o masa-carucior din ala horeca... cu multe lucruri pe ea... ar fi mai simplu sa ducem tot carutul in bucatarie decat intai toate lucrurile de pe el in mana si apoi carutu' gol asa cum faceau ele, o suma de muieri in toata firea. Zic nene, nu stiu ce traditii aveti voi p-acilea, ce obiceiuri, da' sa stiti ca e mai simplu sa le carati pe roti. Nu de alta da-s 300 de pahare si tavi, e pacat sa ne prinda noaptea aici. Au ras alea sa lesine, ca da, era evident!

  Iar azi, azi am ras cu totii in cor. Asta-mi place ca toata lumea e relaxata, cand faci misto de ei rad in cor cu tine imediat. Luni am auzit-o pe una din cele 2 invatatoare de la Reception ca avem o fetita noua. I-a zis aleia mai batrane, io, vigilenta, am tras cu urechea. A zis ca e poloneza fetita si ca nu stie engleza si ca e trista, sa avem grija de ea. Copila era super trista, iar eu retraiesc mereu prima zi a Marei aici cand vad cate un copil nou care plange...si ma ia asa cu lacrimi si greata cand imi aduc aminte cat de greu a fost in prima zi. Buuun, ma duc la ea si ii zic in engleza ca eu sunt "rumanski" si ii zic "you are polczy" (nu stiu daca am scris bine da' nici n-am de unde sa aflu). La care ea da din cap ferm si zice NU-NU! 

  Ma uit la ea, zic cum nene, cum nu esti din Polonia? Zice ca nu dar nu mai zice nimic altceva. Da din cap, arata cu degetul. Se aseaza intr-un colt si incepe sa planga cu lacrimi mari. Ma duc, o iau in brate, se agata de mine si plange "mami, mami". Ooolelei, ce ma fac io cu tine? Si m-am intrebat de ce nu au adus-o pe colega Marei care e din Polonia, care o fi treaba, e prima ei zi si ar trebui ajutata cumva sa se simta un pic mai bine. Mergem inapoi la clasa, ii vorbesc in engleza clar asa, pare ca ma pricepe. Zic na, nu cred ca a venit acum in Anglia, ea sigur pricepe cate ceva. Da' tot ne-a luat vreo 10 minute sa ii depistam geaca ca nu stia sa-mi zica unde e, le-am luat pe toate la rand... ma rog. Asta luni. 

  Azi ajung la scoala si dau toti navala pe mine. De la secretariat, aoleu ca te cauta Wendy, ah, ce bine ca ai venit. Wendy e managera de incluziune, ea se ocupa cu integrarea copiilor noi sau cu probleme, etc. Si imi zice femeia ca stii, avem o fetita noua. Zic da, Ana, plange saraca de 3 zile. Si ea zice senina: am crezut ca e din Polonia dar nu e, e romanca, e sora lui Andrei de la Mara din clasa! :))))))))))))))))) Zic cum nene, de 3 zile sunteti pe alta lume cum ca sora unui roman e poloneza? Zic io am mai auzit de barbati multilateral inmultiti da' totusi... Radeau sa moara! Du-te tu si ajut-o, vezi ce zice... cand i-am zis copilei de 5 ani in romana cine sunt s-a luminat la fata de parca-l vazuse pe Sfantu' Petru. 

  Ca dupa aia sa-i intreb: auziti, nu va suparati da' sa stiti ca mai aveti un baietel roman acolo cu Ana in clasa, Cristian il cheama, puneti-i impreuna ca na, poate ii ajuta. Deci ce revelatie au avut oamenii....ceva de vis! Uite asa m-am distrat eu azi cu o fetita foarte mica pe nume Ana. Si cu fra-su pe care l-am chemat acolo la pauza, si cu fi-mea care a venit si ea motz sa stea cu noi... si apoi sa vezi creierul meu cum facea trecerea din romana in engleza si inapoi de mai aveam putin sa-mi musc limba ca la un moment dat ma uitam la ei si nu mai stiam cui in ce limba sa-i raspund fara sa-mi fracturez organu'.

  Toata lumea mi-a multumit, toti au plecat acasa fericiti. Lucrurile merg mai departe. Cumva bine. Si da, foarte, foarte amuzant. 

miercuri, 16 martie 2016

Ce de curaj!

  E un an de cand am anuntat ca planurile sa plecam din Romania s-au concretizat. De un an tot aud chestii despre cat de mult "curaj" aveam sau avem. Mailuri, mesaje, comentarii aici si pe FB. Despre "curaj". Curajul nostru. Am ras de fiecare data. Pentru ca nu, nu am avut "curaj". Deloc. Eu una nu am vrut sa plec din tara ani si ani de zile. Nu vroiam. Era mai comod raul pe care-l stiam decat binele pe care il puteam avea. Era mai comod sa stiu ca la o adica familia e aproape. In sensul de a o ingriji eu pe ea familia, nu invers :))) 

  Am decis sa plecam la modul serios pe la inceputul anului 2010. Atunci a fost decizia dintre noi doi. Dupa multe discutii, planuri, afaceri in Romania, munca ca la balamuc ca sa facem "ceva pentru noi"...  eu una am capitulat in momentul in care a trebuit sa-mi duc copilul la Spitalul de Pediatrie din Ploiesti pentru prima data. Atunci a fost pentru mine momentul decisiv. Atunci am realizat ca nu mai am curaj sa traiesc acolo. Nu stiam unde sa plecam, la vremea aia se putea doar in Canada, Noua Zeelanda si Australia, cu viza de skilled worker. Anglia nu primea romani decat cu mari eforturi. Singura limba in care puteam circula era engleza. 

  Oricum singura limba in care imi puteam imagina viata era romana si pentru ca-s un om al cuvintelor, chestia cu limba ma bloca de tot. Engleza o stiam, puteam sa trag de colturile mintii cat sa fortez plecarea lingvistica din suma de cuvinte in care m-am nascut. Deci optiunile erau limitate. Pentru o vreme am studiat relocarea in Australia la modul foarte serios. Apoi s-a facut primavara lui 2011, a trebuit sa ne mutam din chirie inapoi la mama acasa. 1 luna Marius a muncit din zori pana noaptea, pe cand eu am dezasamblat de una singura toata mobila dintr-un apartament cu 3 camere, am infolitat-o si am pus totul in cutii. Cu copilul printre picioare. In iuniele acelui an a cazut bunica-mea de tot. Totul s-a oprit. Am terminat de construit casa de la 2 Mai cu ultimele forte pe care le aveam in noi, fizic si psihic si cu ultimii bani posibili. 

  Dar cu gandul asta in spate, cu planuri, cu studierea locurilor, am inceput sa ne gandim la Anglia. Stiam ca o sa se deschida granitele si pentru Anglia, era ceva ferm, asa ca am inceput sa studiem si sa asteptam sa putem veni aici in termenii nostri, nu ilegal sau cu contracte dubioase la firme care dau teapa. Curaj? Care curaj?

  Mi-a fost frica incepand cu 2010 si pana cand am aterizat in Anglia. Mi-a fost frica de tot si de toate. Mi-am facut scenarii imposibile in cap, aia de la Holiud sunt nimic pe langa fantasmele pe care le-am trait eu in tot timpul asta imaginandu-mi ce-ar putea merge RAU. Ca na, de bine nu ne e frica niciodata :)))) Ca in alte multe sute de ori in viata mea, frica m-a impins la studiu. N-am venit aici nepregatiti, am studiat sistemul in detaliu, am aflat cam tot ce trebuia sa aflam dinainte sa plecam. Am gasit scoala si casa online din Romania (eu) pe cand el studia piata de aici in ale camionagelii. Frica? Pai mai frica decat ca o sa aleg un oras, o scoala si o zona aiurea nici ca exista pe lumea asta. Mai ales cand esti in alta tara. Zile intregi am stat cate 10 ore pe zi in continuu la calculator ca sa aflu toate scolile din Southampton si Portsmouth ca sa pot alege. Frica de scoli? Pai doar eu si doamna Puie stim de ce!

  Frica? Mi-a fost o frica sora cu moartea! Din aprilie de cand a plecat el aici si pana in 29 iulie cand am aterizat noi si mult dupa, am trait o frica permanenta. Frica de necunoscut. Mi-a fost frica sa stau in casa singura la inceput. In primele saptamani, noaptea, cand Marius nu era acasa, muream de frica in casa. Ma simteam pe alta planeta, ma gandeam ca daca se intampla ceva n-o sa fiu capabila sa vorbesc destul de repede engleza astora care era total diferita de engleza aia pe care o stiam eu :) Iar dupa ce vecina de la parter a incercat intr-o seara tarziu sa intre la noi in casa in loc sa intre la ea... am ramas total socata :)))

  Frica? Mi-a fost frica ca n-o sa avem bani, ca n-o sa ma angajeze nimeni, ca n-o sa invete Mara engleza, ca n-o sa se descurce la scoala, ca n-o sa fie fericita, ca n-o sa se poata adapta. Mi-a fost frica ca n-o sa ma simt bine "cu atata ploaie" (chiar n-am simtit ploaia pe aici, mai mult vantul!) ca deh, asa zice lumea ca "pizda asta de vreme englezeasca te omoara" :)))) Mi-a fost oribil de frica ca n-o sa stiu limba suficient de bine. Ca n-o sa inteleg. Si asa a fost :)))) La inceput m-am simtit pierduta in accentul porsmutean. Apoi am aflat ca accentul asta e unul recunoscut a fi greu in toata Marea Britanie. Cu timpul am inteles si portsmuteana lor. Frica a ramas, mai sunt miliarde de cuvinte si expresii pe care nu le inteleg. 

  Frica? Mi-a fost frica de facturi! Cat o sa coste iarna aici? Chiria e mult, ce ne facem daca ne omoara facturile? Oare cat costa totul? Mi-a fost frica ca n-o sa am bani de mancare. Nu poti sa traduci in lei ca mori de cap, nu ai cum sa faci asta. Pe de alta parte nu stii cat de mult te vor duce 10 lire. Sau 100. Iti ia timp sa afli care e cosul saptamanal, care e cel lunar, asta dupa perioada de inceput in care tot cumperi mobile si furculite, deci costurile nu-s reale. A trecut si relocarea, a trecut si prima iarna, ne-am facut o idee despre costuri. Dar frica? Frica a ramas, suntem "straini", cine stie ce anume nu stim de fapt :)))

  Cel mai frica mi-a fost ca Mara va fi nefericita. Toata atentia noastra, tot stresul s-a concentrat pe ideea asta. FRICA? Ce ne facem daca Marei nu ii e bine? Iar toti cei care au impresia ca am fost "curajosi" nu au idee despre cat de greu a atarnat intrebarea asta asupra noastra. Nu, n-am fost curajosi. Curajul e semn de inconstienta. Frica e semn de normalitate la cap. Una peste alta ne-am cacat pe noi de frica acum un an. Chestie pe care putini au inteles-o. Ne-a fost teama si inca ne e. Si probabil n-o sa ne paraseasca prea curand. Deci nu despre curaj e vorba. Ci despre dorinta de mai bine.

  Iar acel mai bine a sosit imediat ce am ajuns aici. Aia e chestia. Ca mai binele invinge teama. Ca fericirea pe care ti-o da "normalitatea" este ceva care depaseste spaima continua ca "nu poti, nu stii, nu esti de aici, aoleu-ce-ne-om-face-daca?" Inca zambesc cand merg pe strada. Inca zambesc ca proasta. Alti romani urasc sa se afle aici, ii detesta pe englezi si considera ca romanii sunt o natie superioara. Si sunt profund nefericiti. Stau aici pentru bani. Exact ca niste curve doar ca mai putin sinceri. 

  N-am venit aici pentru bani. Bani aveam si dincolo. Am venit aici pentru alte lucruri. Am venit aici de frica. Mi-a fost frica sa mai traiesc in Romania. M-a fost frica sa mai merg vreodata cu copilul meu la spital sau la scoala in Romania. Ala e curaj, nene! Sa iti cresti copilul in Romania! Si sa il lasi sa traiasca 16 ani in scolile de acolo. Ala curaj, nene! 

marți, 8 martie 2016

Fericire de 5 lire

  Sau norocul Marei de la cap la coada :)))) Sambata noaptea cineva i-a furat bicicleta din fata casei. Avem ca un soi de curticica comuna cu o poarta grea de fier, poarta care nu se mai misca, e proptita cu un bolovan. De aia am legat ultima data bicicleta ei. O bicicleta veche pe care ne-a dat-o un domn simpatic roman care dadea lucrurile fetitelor lui. Ne-a dat si niste carti, ne-am bucurat de ele. Cum n-avem nasul pe sus sa refuzam lucruri second hand, am zis mersi ca are Mara pe ce invata sa mearga (ea nu stia cand am venit aici), la magazin costa minim 80 de lire o bicicleta noua.

  Bicicleta avea saua in casa, scaunul era de piele si crapat si, ca sa nu intre apa de ploaie in buretele din ea si sa te uzi la chiloti cand vrei sa mergi cu ea, am luat-o sus. Deci sambata seara cand englezii se imbata feroce, au gasit de cuvinta sa ne-o ciordeasca asa fara sa. Ori era vreun soi de sado-maso si ii placea cu fieru' in cur, ori n-a bagat de seama ca bicicleta e in minus. Cert e ca sambata noaptea cand a venit Marius acasa se gandea ca ce-om fi facut cu ea :)))) In casa nu avem cum sa o punem din cauza de scari iar holul dejos la intrare e de 1 metru pe 1 metru cu usa care se deschide in interior. Imposibil. Deci am tinut-o legata de poarta de prin septembrie pana acum. N-a prea folosit-o ca deh, scoala, ploaia, vremea, groaza lu' mami sa monteze nenorocita de sa cu mainile lu' mami care nu prea pot face chestii d-astea grele. Ma rog... o furara.

  Eu cand am auzit ca nu mai e, la modul sincer am rasuflat usurata. Stiu, sunt un om rau dar mie nu-mi plac bicicletele in general si nici aparatele pe care trebuie intai sa le montez eu si apoi sa le car eu pentru ca-s mult prea mari pentru copil ca sa le care el. Din nou, stiu, sunt un om rau. Stiu, fusese moca dar eu nici la moca nu ma bag daca e ceva pentru care trebuie apoi sa mor injunghiata asa cum muream de fiecare data cand trebuia sa o iau de acolo. Deci am zis ui, ce hotzi buni la inima, maica :)))))) (Cand o sa citeasca Mara asta o sa ma ucida, stiu!)

  Pentru ca da, ea era lesinata dupa bicicleta ei, prima ei bicicleta. Si i-au furat-o! I-am explicat asa usurel ce s-a intamplat si brusc m-am socat. Domle, copilul s-a suparat asa de taaaaareeeeee... incredibil de taaaaareeeeeee. Zici ca face 9 ani peste o luna si na, e "mare". Ce mare, nene? Vaideminesidemine, toata duminica a plans bicicleta aia. A pocnit cu pumnii in perne, a dat din picior, a urlat si-a facut ca toate jivinele. Ca DE CE i-au furat-o? DE CE? Corect, cum sa explici hotzia unui om mic? Stia ce e aia si repeta disperata ca "e prima data in viata MEA cand MI se intampla asa ceva!". Asa e, mami. Asa e. Sa speram ca e si ultima, ii ziceam eu incercand sa nu-i zic "vei mai fi furata de multe ori, asa e viata, pana si prietenii iti dau in cap la o adica, nu te mai agita". N-are cum sa inteleaga asta. Nu acum. 

  Ma rog, a trecut furia si neputinta, a trecut si weekendul. Azi la pranz cand m-a dus Marius la scoala cu masina, el, cu uochiu' ala de vulture, mai nene... doar el putea face asta... a vazut, din goana masinii, o BICICLETA roz la poarta unui om. 5 lire. Adica tot un fel de gratis. Zice "ma, n-o fi bicicleta noastra?" :))))))))) Zic nene, nu suntem in Romania, chiar sa o ia si sa o vanda la doua case mai incolo? S-a dus el la intoarcere si nu, nu era a noastra, era a lor. Mi-a dat mesaj. 

  Intoarsa de la scoala, am alergat la propriu in casa sa-mi iau portofelul pe care nu-l aveam la mine, m-am intors la casa cu pricina si am sunat la usa. La usa a raspuns ca in filme, tatal Georgiei, fetita care a invitat-o pe Mara la ziua ei in ianuarie. Colega cu ea de clasa. Habar nu aveam ca ei acolo stau, cand a deschis nenea usa m-a bufnit rasul, i-am zis "aaa tu erai? eu am venit dupa bicicleta", apoi i-am zis ce-am patit, s-a bucurat si el ca bicla se duce la Mara. Am luat-o, am dus-o acasa, am sters-o bine si apoi... run, Forrest, run la magazin sa iei o alta incuietoare de bicicleta. Sa spunem doar ca am dat 5 lire pe bicicleta si am luat un odgon de vapoare gros cat capu' meu de 4 lire ca sa o leg de poarta aia :)))))))))))) 

  Apoi am alergat la scoala sa o iau. Am adus-o acasa si nu i-am zis nimic. De la coltul strazii a intors capul si s-a uitat fix, dar fix in locul unde fusese bicicleta si acum era alta. S-a transfigurat si a luat-o la goana. M-am dus dupa ea repede, a sarit, a gafait si i-au dat lacrimile de fericire. Cand i-am zis ca intamplator e bicicleta Georgiei a chiuit si-a zis "mama, CE MULTUMESC o sa ii zic eu maine!!!" Am luat utilajul si am dus-o in parc unde a pedalat cu mare entuziasm pana cand n-a mai putut sa respire. Si se tot mira despre cat de buna e bicicleta asta. Zic vezi, norocul tau, daca nu iti furau aia bicla, nu belea tac-tu ochii dupa biciclete roz pe strazi... am fi trecut in goana masinii... 

Mutra ei cand am ajuns-o din urma



vineri, 4 martie 2016

Copii si parinti

  Sunt studiile alea care arata ca pana la 4 ani copilul are format deja "caracterul". Adica diferenta dintre bine si rau a fost inteleasa iar copilul incepe sa aleaga in mod absolut constient ce vrea sa faca. In general dar mai ales altora. Daca alege sa minta sau sa loveasca sau sa faca rau cuiva fie si indirect. 

  De aproape 5 luni urmaresc cu mare interes copii intre 4 si 11 ani. Dar mai ales pe cei mici, tura mea este o jumatate de ora la "clasa zero" adica oameni de 4 si 5 ani si jumatate de ora pe teren si atunci ies afara cei de 6 si 7 ani. Deci primii sapte ani, sunt in avantaj, sunt mama de 9 ani fara o luna, mama din aia care a stat acasa, deci am prins toate fazele in toata gloria lor. Pot sa vad de la distanta multe. 

  Saptamana asta am avut ca un fel de soc. Stiam ca e rau ca un copil sa loveasca alt copil. N-am acceptat asta niciodata, Mara nu a lovit pe NIMENI in cei 9 ani de viata. Pe mine de cateva ori cand avea 2 ani si cam atat. Ea a avut norocul sa nu trebuiasca sa fie dusa in jungla numita gradinita. Clasa 0 de aici e de "gradinita", oamenii aia au 4 ani. Putini au 5. Ei bine, pe oamenii astia intre 4 si 7 ani ii vezi clar ce vor deveni. Adica stiu sigur care dintre ei va face puscarie. Si care are o familie de intelectuali in spate, si care are parinti care in clasa a doua ii zic ca "eu nu prea stiu ca mie nu mi-a placut la scoala" in timp ce molfaie fericiti chipsuri la punga din care isi indoapa si nou-nascutul din carutul de langa. Si care o sa fie un pervers sau un abuzator in stil mare. Stiu, suna urat, dar asta e realitatea vietii, oamenii mici sunt deja "formati". De natura dar mai ales de familie. 

  Socul saptamanii a fost un baietel pe care il urmaresc de multa vreme. E frumusel asa, mai inalt decat ceilalti, cred ca stie ca e frumos si vine dintr-o familie scuturata. Hainele ii sunt impecabile mereu (aici se vede nivelul oamenilor dupa curatenia uniformei scolare, sunt unii copii carora nu li se spala cred nici lunar tricoul de pe ei). Ei bine, asta pocneste oameni. Nu ca-i pocneste, dar dupa ce-i pocneste si evident se ia la bataie cu ei... EL e ala care vine repede urland cu lacrimi la noi :))))) Iar acum, dupa multa filare de niste saptamani.... l-am prins in fapt. L-am urmarit si am vazut clar ce a facut si cum el era cel care a lovit primul, a fost putin imbrancit inapoi gen "lasa-ma in pace" dupa care a mai aplicat niste lovituri demne de Chuck Norris in tinerete. 

  L-am luat frumos si l-am dus sa stea jos oleaca pe terasa, nu mai au voie sa se joace daca se poarta urat. Un fel de "time out", vai, ce urat! Pedeapsa! Da, pedeapsa. Omul era violent in stanga si in dreapta si tot el urla. Am stat cu el acolo iar el urla ca "alalaltu' l-a lovit si el de aia a lovit si el". Am stat acolo si am repetat de circa 50 de ori "nu e ok sa lovesti pe cineva chiar daca el te-a lovit". Daca te-a lovit vii si ne spui noua, nu il lovesti. Daca il lovesti esti la fel ca el. Nu ai voie sa lovesti pe nimeni niciodata.

  Am repetat in engleza pana cand creierul meu dadea spre romana de epuizare. Ii vorbeam cum i-am vorbit Marei atatia ani. Asta i-am zis. Daca cineva te loveste, fugi si spune unui adult. NU LOVI! Nu ai dreptul sa lovesti decat daca iti e viata in pericol. Nu iti e viata in pericol la gradinita sau scoala deci nu lovi! Nu impinge! Poti sa omori un om daca il impingi! Nu fii violenta! Daca altul e violent nu inseamna ca trebuie sa fii si tu asa, trebuie doar sa fugi, sa te aperi cu "legea" si cu adultii din preajma. 

  Ei bine, dupa ce am repetat in continuu catre el care tipa catre mine... s-a oprit, a luat o gura de aer si a spus ca pe el MAMA lui asa l-a invatat, ca daca e lovit trebuie sa loveasca. Si ca i-a spus ca va fi mandra de asta. L-am intrebat daca el stie regulile din scoala. A spus ca da. Si apoi l-am intrebat ce crede el, e bine sa lovesti alt om? Plangand in hohote tot repeta ca "nu, dar mama a spus ca o sa fie mandra de mine, ca trebuie sa ma apar daca sunt lovit". Da, Harrison, trebuie sa te aperi, adica vii la noi si ne spui, de aia suntem 3 oameni mari aici cu voi. NU LOVESTI! Si, imi pare rau sa iti spun, dar mama ta nu a avut dreptate, parintii uneori gresesc. Ea o sa fie mandra de tine si daca imi spui MIE cand cineva te-a lovit. 

  A plans o vreme si apoi s-a linistit. A doua zi a venit si m-a luat ferm de mana si m-a dus catre cineva care il lovise. Lucrurile s-au rezolvat repede. Conflictul lui interior nu o sa se rezolve prea curand. Aici scoala e facuta sa apere copiii. Regulile sunt reguli si sunt urmate cu sfintenie. Scoala ii apara. Chiar si de parintii lor. Asa ca in ziua aia cand luam copiii de la scoala, m-am uitat sa vad cand iese, am mers catre mama lui, m-am prezentat, i-am spus pe scurt ce s-a intamplat si apoi i-am zis ca poate fi mandra ca fiul ei Harrison a invatat cum sa aplaneze conflictele fara violenta. Femeia s-a facut rosie rac la fata, a plecat capul si si-a pupat copilul. Mi-a cerut scuze si mi-a multumit. Ce sa zic... cinica din mine n-a crezut-o dar urmeaza sa aflam cum se va prezenta Harrison de luni incolo :))))))

  Nu spuneti copiilor sa loveasca si ei, nu e bine sa faceti asta. Si mie mi-a zis mama la fel acu' 30 de ani, sa-i bat si eu pe ei. Pe unii i-am batut cand ma agresau. Eu eram fata si m-am oprit la aparare, n-am devenit agresor, nu eram mascul (ei functioneaza altfel de mici, violenta e cumva in genele lor) asa ca am luat cuvintele alea intru aparare pentru ca atunci nu existau adulti care sa ma apere. In ziua de azi exista, invatati copiii sa le ceara ajutorul si cum sa isi regleze frustrarile si disperarea de a fi lasati la varsta asta multe ore intr-un loc cu multi alti disperati. E o lupta pe viata si pe moarte intre ei, va asigur! O lupta universala, dincolo de frontierele unei tari sau a alteia :) 

  

Vecinii mei

  In general eu am trait cam toti cei 36 de ani ai mei fara sa stiu exact cine imi sunt vecinii. In copilarie cand locuiam in Centru, la bunica-mea, o aveam pe doamna Anastasiu. O domnisoara batrana cum ii zicea bunica-mea cand credea ca n-o aude nimeni. O chestie mica rau, uscata si cu un picior mai scurt. Mult mai rea de gura ca Nora care era (si este inca) foarte rea de gura :))))) 

  Pe ea o stiam indeaproape, si pe familia prietenului meu D. de pe scara. Nu poci sa dau nume ca omul azi e deputat si vorba ceea, nu se face, coane, asa un afront :))) Pe astia ii stiam de pe toata scara. Adica asa, ca si cum ar veni ca ii stiam, ne cunosteam, ne stiam cu totii povestile de viata. Adica astia adultii intre ei si noi astia mai micii intre noi. Domnul deputat m-a dus de mana la scoala toata scoala primara, el era mai mare oleaca si daca tot trebuia sa strabatem orasul ca sa ajungem la un cacat de scoala la care nu eram arondati si care era departe rau de noi... macar sa mergem impreuna. Da, si atunci se purta cu pile, toata scoala primara am regretat alegerea familiei mele de a ma duce in alta parte decat erau vecinii mei de la bloc, dar aia e o alta poveste. Ca daca legile s-ar respecta... ce bine ar fi...

  Eu si mama ne-am mutat in alta parte cand eu eram la liceu. Aveam 16 ani si sincer ma durea fix in cur despre vecinii mei. Veneam de la bloc cu 4 etaje si oameni putini si nici pe aia nu-i stiusem pe toti, la bloc d-ala mare cu (sa MOR daca stiu cate etaje are, 8 sau 9!) multe etaje si oameni si mai multi. Si mai putin dispusi sa dea buna ziua pe scara. Io, om politicos cum ma stiti, am dat mereu bunaziuabunaziua in stanga si-n dreapta habar n-aveam cui. In blocurile astea "mai noi" lumea se muta ca-n gara de nord, unii vin altii pleaca, in fiecare vara bormasinile duduiau. Cine dracu' sa mai stie care-s vecini, care-s instalatori si care-s chiriasi. M-am lasat pagubasa foarte repede. 

  Aveam 18 ani cand a trebuit sa debarasez de gunoi menajer balconul de pe etaj de la ghena. Serios! De una singura! Administratora de cacat nu facea reparatii iar dobitocii aruncau gunoi de sus pana se infunda toboganul pana la etajul superior. Apoi coborau cu gunoiul in mana si, pentru ca balconul de la etajul 1 nu avea lacat, iaca pozna, mi-au facut cadou de Craciun un balcon PLIN cu gunoi menajer. Adica plin cu saci plini. Adica plin pana sus la balustrada! Care saci au stat ceva vreme acolo in timp ce noi tot "reclamam". Intr-o buna zi am realizat ca nu am ce sa fac in tara in care traiesc... decat sa ma duc si sa strang tot. Si sa car zeci si zeci de saci de gunoi menajer in putrefactie care supurau, pana jos la ghena de afara. Am facut-o. Mama mea nu numai ca nu m-a laudat dar a dat ochii peste cap si a zis ca ea o sa faca hepatita de sila ideii ca m-am balacit in alea. Mie imi era mai sila sa traiesc cu gunoiul ala tot langa geamul de la bucatarie gandindu-ma ca el se descompune cu fiecare zi care trece, si oricum mi-am pus manusi in maini, fular la bot si am facut mult dus dupa :))))) Ea urma sa faca hepatita multi ani mai incolo si nu de sila ci de virus :)))) 

  Au trecut anii si eu n-am invatat nici un vecin de pe scara aia. Imi era prea sila de ei toti, de mizeria lor, de manelele sau petrecerile lor de la 2 noaptea. De sexul lor urlat in miez de noapte cand eu ajungeam pe acasa de la facultate. Sila. Atunci imi era sila. Gunoiul fizic nu-mi facuse atata sila cat imi faceau oamenii care nu stiau sa se poarte. 

  Am ramas insarcinata cand aveam 27 de ani. Cam pe atunci se mutase la noi pe palier un medic de familie. O doamna draguta despre care la inceput am crezut ca e profesoara de pian pentru ca din casa ei se auzea mult pian. Nu era, fiica ei invata pian :))) "Doamna de pian" a devenit "doamna doctor" atunci cand hotii i-au spart casa in plina zi si a venit sa ma intrebe daca am auzit si asa am aflat cu ce se ocupa. Nu auzisem nimic, oamenii au operat eficient. Si in ziua de azi credem ca erau... vecinii de pe scara! :))))))))) Scara cu interfon, toate cele, greu de intrat mai ales atunci cand nu veneau "curieri" din trei in trei minute. Nu exista asa ceva. Postasul avea cheie proprie. Asa am ajuns sa am si eu medic de familie competent. Atunci ramasesem insarcinata si chiar aveam nevoie de unul cum trebuie. Vecina noastra ne-a ingrijit copila si ne-a sfatuit de bine de cate ori a fost nevoie. Doar pe ea o stiu de pe toata scara aia. 

  Marius ii stie pe toti desi a venit acolo in anul cand urma sa ne casatorim (aveam 25 de ani). El ii stie dupa... masini. Ca si pe cei de aici si de oriunde. Nu vede el prea bine ce sex esti da' sa stii ca masina ti-o stie! :)))))) Am stat 2 ani cu chirie in Ploiesti. N-am stiut absolut NICI un fel de vecin de acolo dar cred ca el tot ii ginea dupa masini. Nici nu cred ca m-am intalnit pe scara cu vreunul, jur! Mi se parea mereu ca blocul ala de 4 etaje e pustiu, ca stam doar noi in el. Poate de aia m-am si simtit atat de bine acolo, simteam ca e casa mea doar ca ma dor foarte rau picioarele pana cand pot ajunge din strada pana la dormitor. Stateam la ultimul etaj :)

  La ultimul etaj stam si acum. Adica intr-o casa la etajul careia sunt dormitoarele. Pentru mine dormitorul, locul unde-mi tin calculatorul si chilotii... ala e casa mea. Restul sunt dependinte. Acum avem o vecina cu care impartim un hol de 1 metru patrat. O tanti binisor sarita de 40 de ani care este o... pai bagaboanta ii zicem noi din lipsa de alt termen. Stiu, suna naspa. Nene, femeia asta pocneste usile la toate orele iar la unele dintre ele, orele... incearca sa descuie usa noastra din cauza de betzie avansata. A ei, nu a usii! Mi-a racait pe la usa cand tocmai ce venisem pe aici si ma simteam clar ca un musafir, de mi-a sarit inima pana-n gat, maica. Ceilalti vecini din casa, caci casa e lipita stanga-dreapta de alte case, ce sa zic, nu prea se aud. Doar vecina.

  Dupa o vreme, a disparut. Vecina, nu usa! Domle, a disparut! Aici cand dispare cineva stii imediat pentru ca aici ai scrisori multe de primit. Si cand nu le mai iei din hol vecinii tai o sa creada ca urmeaza sa miroasa urat rau de la tine de sub usa :)))) Mai ales cand o suma de indieni dubiosi te cauta seara de seara prin sunare la soneria mea. Ce sa mai, o dubioasa. Nu ne-am lamurit ce face sau cu ce se ocupa. Daca era meseria aia foarte veche ma gandesc ca poate o auzeam. Dar casele astora sunt din caramida, nu prea se aude de colo colo. Nu ca mi-ar pasa vreo secunda dar Marius era impacientat cand cucoana a disparut. Cred ca se gandea ca o sa trebuiasca sa caram noi dracului sacii la ghena cand o sa inceapa sa puta situatia!