luni, 31 decembrie 2012

Invataturile lui 2012

  Sunt multe si variate. Ca el e aici pentru noi mai bun decat imi imaginam eu acum 20 de ani cand ascultam eu Whitney Houston si ma gandeam cum naiba o sa reusesc eu, o nebuna, sa fac rost de un sotz misto care sa ma iubeasca mult de tot. Si plangeam de tristete ca nu mai vine odata. A venit acu' 15 ani si de atunci n-a mai plecat din inima mea. Azi am auzit-o pe Whitney la radio pe cand el dadea de zor gheata de pe parbrizul masinii ca sa duca nebuna sa ia creveti d-aia buni cum numa' Mega Image stie sa importe :) Ca asa i s-a sculat nebunei, sa pastreze "traditia" infiintata haaaat, anul trecut. Si radioul canta, el era mai frumos ca oricand...ca atunci cand face treaba parca e mai frumusel...iar eu am lacrimat in liniste in masina...de bucurie ca mi-a iesit in cale si ca a stat in calea mea atata vreme. 

  Ca prietenii buni te iubesc mult. Chiar si cand sunt asa de noi incat simti cum le scartaie folia aia frumoasa in care i-ai impachetat in capul tau pe cand te gandeai "cum naiba sa iti mai faci prieteni noi dupa 30 de ani"...Si ca prietenii buni se poarta frumos mereu, te iubesc si te apreciaza asa nebuna cum esti tu. Si ca aia vechi, chiar si cand nu te-au auzit demult se bucura sa te auda. Si stii ca se gandesc la tine din cand in cand, chiar daca viata ne-a luat si ne-a azvarlit de colo colo. 

  Ca oamenii frumosi vin la 2 Mai. Si ca le place acolo! Si ca o sa mai vina. Si ca unii din ei mi-au zis ca asa un loc frumos n-au mai vazut demult. Si ca ai lor copii vor sa mearga iar acolo pentru ca le-a placut asa de tare vacanta de anul asta incat de abea asteapta vara viitoare sa vina iar. 

  Ca un copil crescut de mama lui nebuna o sa refuze "bomboane" si ciocolata chiar si la gradinita. Si o sa refuze sa minta chiar si la gradinita. Si ca toti anii aia in care mi se explica de zor ca astea toate vor disparea ca prin farmec la prima adiere de "colectivitate" au fost greu de inghitit, insa acum stiu sigur ca am avut dreptate! Si ca un copil educat e un copil pe care te poti baza ca nu o sa iti ofere surprize neplacute. Si ca o sa te faca mandru oriunde te-ai duce si orice ai face. Si ca o sa te iubeasca si o sa iti spuna ca se bucura ca ea stie cum e sa fii politicos. 

  Ca un om caruia ii dai o a doua sansa si te frige iar nu mai merita si o a treia, si o a treizecea. Cine e rau cu tine si vrea sa iti faca rau, nu o sa se lase de sportul asta doar pentru ca spune din gura ca e bun si ca esti prietenul lui. Asta e o lectie grea si urata. Si am primit-o pentru ca am gresit foarte rau. Cred ca de nimic nu mi-a parut atat de rau in viata mea ca de o decizie stupida facuta anul asta. Cand stiam ca o sa iasa prost, am indraznit sa cred ca omul ala totusi nu vrea sa imi faca rau. Oooo, ce rau m-am inselat...

  Ca batranii trebuie ingrijiti mai mult decat copiii. Un copil care nu are mancare sau jucarii se descurca. Cumva el nu stie ca  nu are. Un batran care nu are ce ii trebuie si pe care nu il ajuta nimeni si care a muncit o viata intreaga si acum e singur, parasit sau fara ce ii trebuie...e ceva mai rau decat imi puteam eu imagina ca e. Batranii au nevoie de ajutor. Chiar si atunci cand nu vor ajutorul, chiar si atunci cand vor "acasa la mine" cu o obsesivitate care te poate duce la nebunie. Batranii sunt tristi daca ii lasi sa fie asa! Lupt in fiecare zi cu tristetea unui batran care pe 6 ianuarie face 89 de ani. Si care la telefon povesteste oricui vrea sa o auda ca ea vrea sa moara...

  Ca o prietena de demult a reusit sa inteleaga ce am vrut sa zic. Ca alta prietena tot de demult, de mai demult...probabil si ea a inteles ce am vrut sa zic cu ani si ani in urma cand m-am suparat foarte rau pe ea. Asa ca m-am bucurat sa o regasesc acum in preajma Craciunului, ca un copil care se bucura de niste cadouri sub brad. Bine ai revenit, draga mea, stii tu cine! :) Ea e un om de care eu m-am lipit tot la 2 Mai...si de care m-am lipit de parca fusese cu mine din totdeauna...mi-a lipsit in anii astia din urma. 

  Cea mai importanta invatatura a lui 2012 e ca trebuie sa am rabdare. Pentru ca stiu sigur unde o sa ajung si cum o sa fie. Doar ca trebuie sa mai am un pic de rabdare. Bunica mea, si probabil si Universul, ma vor inca aici. Dupa aia o sa mai vedem. Eu stiu unde am fost, cine sunt, cu cine vreau sa fiu si ce vreau sa o invat pe Mara de aici incolo. Si mai stiu ca o sa fie bine. 

  Voua, tuturor celor care nu ma cunoasteti dar ma cititi, va doresc din suflet un an mai bun ca cel care a trecut, multa, multa sanatate si tot ce va trebuie voua acolo la casele voastre. Celor care ma cunoasteti si ma cititi va doresc sa ne vedem cat mai curand, sa ne pupam si sa ne simtim bine in lumea asta bizara in care traim. Pe toti va imbratisez cu drag!
                                                    

  

duminică, 30 decembrie 2012

Consideratiuni gastronomice (1)

  Imi place sa mananc. Din pacate nu imi place sa mananc 90 la suta din obiectele comestibile disponibile omului. Organismul meu este unul carnivor iar copilaria mea a fost una chinuita din punct de vedere gastronomic. Adica nu aveam. Nu aveam carne, oua, branzeturi, unt, iaurt...nu aveam de nici unele din gama animala decat foarte putin. Asa ca totul era lungit, chibzuit, impartit, gandit, organizat...in asa fel incat sa iasa un fel de ceva de mancare. 

   Cand aveam mancare cu carne (adica rar) si ridicam capacul oalei...imi luceau ochii. Infigeam ochii si furculita intr-o bucata, o pescuiam si o furam din oala. In secunda doi auzeam o voce "nu manca numai carneaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!"  Intotdeauna as mai fi mancat carne. Sosul, legumele sau ce mai era pe acolo era total bleah pentru mine. Imi doream carne de o visam noaptea. Acum ceva vreme am aflat si de ce aveam pete albe pe unghii: lipsa de zinc pe care il iei din...da! produse animale!...

  Cel mai misto era cand dormeam la matusa mea, pentru ca ei dimineata mancau OMLETA! Sotul ei se trezea si se apuca de treaba. Facea omlete pentru toata lumea. Aveau trei copii...cu mine patru...nu stiu cate oua punea el saracu' acolo, ca nici ei nu aveau ca si noi...dar stiu cu CATA placere mancam acea omleta. Mi se parea cel mai bun lucru din lume. De cate ori ma duc la matusi-mea in vizita si intru in acea bucatarie, desi e renovata si nu prea mai seamana cu cea dinainte....eu ma gandesc la OMLETA lu' unchi-miu. Imi lasa gura apa ca la cainele lu' Pavlov. Azi mananc omleta foarte rar...imi plac mai mult ouale fierte sau ochiuri. Dar cand zic omleta ma gandesc la ei toti in jurul mesei si la momentul cand puteam manca oul ala fara sa aud "nu manca doar ouuuul!" :)

  Legumele fierte pentru mine (in afara de cartof, fasole sau mazare) sunt moartea. Da-mi morcov fiert si prefer sa fac foamea. Telina si pastarnacul ma fac sa vomit numai cand le miros. Patrunjelul, mararul si leusteanul sunt pentru mine niste chestii pe care nu o sa le inteleg niciodata, si pe care le urasc din tot sufletul stomacului meu. Leusteanul e pe primul loc. Mirosul de leustean imi provoaca greata fizica. Patrunjelul imi trezeste si acum cosmaruri de pe vremurile in care il pescuiam cu atentie din ciorbe si il aruncam sub masa din bucataria mare de la 2 Mai. Ulterior l-am instruit si pe var-miu intr-ale aruncatului sub masa, asa ca aruncam amandoi mancare sub masa pana se rotunjeau pisica si cainele din dotarea gospodariei. Ei n-aveau greturi.

  Peste toate circumstantele astea ale mele personale...au intervenit gradinita cu program prelungit unde tin minte si in ziua de azi cum am invatat de foame sa mananc piele fiarta de pui. Imi era scarba rau de ea inainte sa merg acolo. Nu stiu daca aveam 3 ani cand am invatat ca aia e cam singura chestie pe care o poti pescui din ciorba de laturi cu miros de cantina servita zilnic..si am invatat sa o apreciez cu adevarat. Asa cum am invatat sa ma folosesc de PAINE ca sa nu mai simt gusturile care ma faceau de multe ori la o masa (chiar si acasa) sa imi declanseze reflexul de voma. Mancam si icneam. Mama zicea ca ma prostesc. Nu ma prosteam. Imi venea sa vars la propriu de la unele gusturi de minunatii din "bucate romanesti gen ghiveci" ala era cel mai horror lucru ever...am reusit sa ma abtin intotdeauna. Azi de cate ori mananc piele de pui fiarta imi aduc aminte de foamea aia. De faptul ca aia era singura "carne" care plutea prin nenorocita de ciorba de la gradinita.

  Apoi a venit scoala iar mama saraca, parinte singur care muncea zi lumina a zis sa ma dea la "cantina" Liceului Pedagogic pe care il frecventam la cursurile primare. Aveau cantina pe vremea lu' Ceasca, erau "jmecheri", aveau chiar si ferma de porci si pasari...pffff, m-au bagat cu pile acolo. Nu cu "recomandari" ci cu pile d-alea sanatoase, nene :))). O luna am stat la cantina. Pe bani. Ca dupa aia a constatat biata maica-mea ca eu veneam acasa lesinata de foame. Carnea de la porci se ducea la "tovarasu director Dad" n-o sa il uit cate zile am. Avea o burta cat 5 porci, deoarece toti porcii plecau cu Dacia lui de la scoala. In ciorba copiilor...plutea slanina. Da, slanina. De porc. Dupa cum stim, carnea dintr-o ciorba sta la fundul oalei sau al castronului, ca de aia e CARNE. Ciorba aia ne venea zilnic cu "plutitoare"...nu pricepeam ce e pana am bagat botu' intr-un cub 3 pe 3cm de SLANINA. FIARTA. Care plutea. 

   Asa au trecut anii si de abea de pe la 14 ani incolo, cand m-am marit...am inceput sa zic "ia mai gata"...si am inceput sa refuz categoric sa mai mananc chestiile care ma terminau psihic. Pentru ca, atunci cand iti place sa mananci si cand iti e foame si cand esti hranit ani de zile in proportie majoritara cu chestii care iti provoaca sila...te simti oarecum terorizat. Azi taiam morcov fiert pentru salata a la russe pe care o faceam...si numai infiptul cutitului in chestia aia despre care stiu cum gusta...imi trezea amintiri cu ciorbe si ghiveciuri :))). Partea frumoasa, foarte frumoasa din toata povestea asta este ca eu am invatat sa gatesc. Din cauza asta. Si am invatat sa gatesc si chestii care nu imi plac, dar mai ales chestii care imi plac...si m-am dat peste cap sa invat cum si in ce fel. Zilele astea mi s-au trezit asa niste amintiri si niste consideratiuni gastronomice din varii motive. Revin cu episodul 2. 

  

  

duminică, 23 decembrie 2012

Craciun Fericit!

  Dragi cititori,

 Va multumesc ca ati fost anul asta alaturi de noi. Va multumesc ca ati vorbit cu mine de prin toate colturile tarii si lumii asteia mari. M-ati bucurat de fiecare data! Nu credeam vreodata ca blogul facut pentru a prinde gandurile mele pentru Mara o sa fie citit de asa de multi oameni. Nu stiam ca pot aduce atatea zambete si ca oamenii asteapta sa fie facuti sa zambeasca. Trebuie doar sa vrei.

  Viata noastra cum e ea descrisa aici nu e una usoara. Ne este greu din foarte, foarte multe puncte de vedere. Mai avem mult de luptat pana sa ajungem acolo unde ne-am propus sa ajungem. Insa anul asta a fost ca o rampa. Cumva o sa ne ridice pana acolo unde vrem sa ajungem Uluitor de multi oameni care traiesc in alte tari ne-au incurajat cand au aflat ca vrem sa scapam din Romania. Asta ne-a bucurat de fiecare data enorm. Inseamna mult, si va multumim din suflet!

  Anul asta a fost unul bun. Am capatat prieteni noi, am cunoscut oameni noi, am deschis casa noua de la 2 Mai si v-am asteptat pe toti sa ne treceti pragul. Multi ati si facut-o si ati plecat fericiti de la noi. Cu unii dintre voi am ramas chiar prieteni, chestie care ma face enorm de fericita! Va multumim ca ne-ati trecut pragul si ca ati apreciat cu adevarat munca sotului si a mamei mele. Asta inseamna foarte mult. 

  Anul asta stiu ca am prieteni adevarati, am o familie mare si frumoasa...suntem sanatosi, avem si o fetita care ne aduce zilnic cele  mai mari bucurii din lume. Anul asta a fost frumos. Craciunul asta va fi frumos, asa ca va dorim din tot sufletul sa fiti sanatosi si fericiti si sa vi se indeplineasca absolut toate visele pe care le tricotati acum la voi in cap! Va dorim sa aveti copiii sanatosi si voiosi. Si sa aveti parte de liniste si de multa seninatate.

   Cu foarte mult drag si apreciere,
                      Albuletzii.

joi, 20 decembrie 2012

Haoleu, Mos Hraciun!

  Ieri serbarea. Pfaolicaaa am avut emotii toata ziua pana la ora 5 cand am plecat de acasa. Si ea la fel. Da' io mai mult ca ea. Mie imi era foarte teama ca o sa se supere de lumea straina de acolo. Pe parintii ceilalti ii stia, insa ma gandeam la fotografi-filmatori si Ze Mos Craciunu' ce urma sa apara. 

  Caci da...suntem niste jmecheri, domnule...nu puteam sa filmam in anul 2012 decat cu niste neni angajati. Nu stiam sa pozam noi trei lulele de serbare. Si in nici un caz nu puteam sa punem naibii un tatic sau un bunic cu o barba si un costum...trebuia sa scoatem bani din buzunar sa ii imbogatim pe niste jmecherasi. Asa e cand esti educatoare in sistemul romanesc de mult timp...uiti sa gandesti. Saraca...ea nici nu putea sa inteleaga de ce am intrebat-o eu uluita "de ce nu filmam noi serbarea?"...probabil s-a gandit ca trebuie sa ai o televiziune sau ceva...

  Ma rog...imi era teama ca Mara o sa se supere cand vede lume straina acolo si o sa refuze sa zica rolul. Pai daca stiam cine vine sa ne mos-craciuneasca, si mie mi-ar fi fost frica, maica...jur...Cand am intrat in clasa maica-mea a stat ce a stat si zice "astia au chemat lautari?"...ma buseste rasu' si cand ma uit unde imi arata ea...il vad pe unu' negru. Ma da' negru...si nu era african. Nici congolez. Ma si era negruuuuu. Ma mai uit odata....altu'...mai negru. Ptiu drace...M-am lamurit repede. Unul avea in mana un aparat foto, altul o camera video. 

  Phiiii, nu-s lautari. Adica nu azi. Azi doar filmeaza si ne pozeaza. Mai rad cu mama de una, de alta...vin copiii, radem si de ei cu un spor groaznic..au fost absolut deliciosi, fi-mea s-a tinut serioasa de ziceai ca ii infipsese cineva cracile de la fagul pe care il interpreta...intr-un loc. Oricum, fata si-a indeplinit misiunea cu succes, nu s-a incurcat, nu s-a balbait...ce sa mai...a fost foarte tare. Io ba radeam, ba lacrimam ca proasta gen "aoleu maica ce copil mare si dashtept am io manca-i-ar mama coroana de fag care da sa ii pice pe uochi!"...ma uitam la maica-mea...si aia dadea sa isi traga mucii...ne-a facut fi-mea in sange pe toti!

  Bai nene si vine "mosu"...vaidemine ca asa tare n-am ras de mult. Imaginati-va frumosul costum cu barba aia de plastic...albaaaaaaaa, albaaaaaaaaaaa, alb stralucitor mai alb ca neonu'...siiiiiiiiiiiiii deasupra ei, o moaca NEAGRAAAAAAAAAAAAAAA, neagraaaaaaaaaaaaaaaaaaa, care facea un contraaaaaaaaaaast...si un nas maaaare si coroiat, d-ala de bulibasha mamicaaaaaaa!!! Evident ca fi-mea a venit frumos la mine in brate si a refuzat sa se duca la "ala" in brate...am zis mersi, chiar ma gandeam la paduchi, sincer...Da, stiu, am clisee in cap, da' ce sa fac? Era negruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, cu nasu' mareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee...si de abea bajbaia sa vorbeasca. Copiii de cinci ani erau mult mai culturalizati ca dansul. 

   Trei crai negri de la Rasarit. De fapt de la cartieru' Mimiu probabil (cine nu e din Ploiesti, Mimiu egal un soi de Ferentari)...trei doamne si toti trei negriiii, cu blugi d-aia de hipsteri de li se vedea curu' cand se aplecau sa pozeze gagalicile de cinci ani...Haoleu, Mos Hraciun...ce m-ai speriat, manca-tz-as! :)))

miercuri, 19 decembrie 2012

Grup de suport - pierderea sarcinii


  Nu stiu cum e. Nu stiu cum ar fi fost daca mi s-ar fi intamplat mie. Am "trecut" prin asta doar stand langa cateva femei care au pierdut sarcini. Am "trecut" de departe, din alta lume...lumea in care eu am ramas insarcinata si am dus sarcina pana la capat cu bine, desi cu greu. Insa eu am avut noroc. Ele nu. 

  In capul meu se ridica un semnal de alarma. Multe, mult prea multe tinere din ziua de azi pierd sarcini. Unele cu motiv, altele din cauza medicilor romani care fac greseli de neacceptat pentru secolul in care traim. E greu sa pierzi o sarcina din cauze "naturale" insa cand ramai insarcinata pentru ca iti zice un medic ca totul e bine si poti sa faci asta si apoi afli de abea DUPA ce pierzi copilul ca tu de fapt nu erai "bine" si ca tu ai un diagnostic in buzunar, si ca el putea sa incerce intai sa te repare si apoi sa te trimita sa ramai insarcinata...Atunci durerea si furia si neputinta se inmultesc exponential. La fel si teama pentru urmatoarea sarcina. Pe care ele si-o doresc mai mult decat orice. 

  Prietena mea  Monica a infiintat un grup de suport pe care il puteti gasi aici:

  "Viata dupa pierderea unei sarcini" : http://www.facebook.com/groups/222379854562586/  

si care poate va ajuta familiile care au trecut prin experienta asta groaznica, sa aibe curaj sa mearga mai departe. Sa reuseasca, cu ajutorul oamenilor care stiu prin ce trec, sa se "vindece", in masura in care cineva se poate vindeca vreodata dupa o astfel de experienta. Este un grup inchis, cine doreste sa se alature poate avea incredere ca acolo va gasi o atmosfera de intelegere, de ajutor si sprijin. Monica va pune acolo si materiale de la psihologi, a gasit si indrumatori spirituali de mai multe confesiuni, care sa aline familiile care au pierdut sarcini. 

  In prag de Craciun, va doresc sa nu aveti nevoie de un asemenea grup. Si le doresc celor care au trecut prin asa ceva sa aibe putere si sanatate. 

duminică, 16 decembrie 2012

Craciun mood

  Anul asta am mood de Craciun. Anul trecut n-am avut deloc. Au fost doi ani in viata mea cand n-am avut, anul trecut (din cauza anului cu bunica in spitale si cazuta la pat plus ex-prietena cea mai buna care si-a batut joc de mine foarte urat), si in anul cand am fost insarcinata si cand doream doar scap si sa fiu lasata in pace. In nici unul din anii astia nu am fost inteleasa. Adica nu i-a pasat nimanui daca am eu sau nu chef de Craciun. Craciunul a venit si a plecat impotriva dorintei mele. :)))

  Weeeell...anul asta sunt in Craciun-mood! Anul asta am prieteni adevarati, am caldura, am speranta ca sunt un om suficient de bun cat sa nu imi iau scatoalce de la Univers. Azi am fost la Drajna si am luat bradul nostru de acolo dintre bagajele noastre care locuiesc acolo pentru ca noi nu avem o casa. Am avut o casa si casa noastra a avut viata noastra in ea. A trebuit sa parasim casa noastra si sa ducem toate cutiile cu viata noastra in casa parintilor lui Marius de la tzara. Tot sufletul meu e blocat acolo. S-a facut mii de bucati cand am strans casa si am plecat cu ea bucati mici. 

  Acum n-am mai gasit decoratiunile de Craciun. Da' n-are nimic...oricum mai avem aici, in casa mamei altele. Le vroiam pe ale mele tocmai pentru ca acum sunt in Craciun-mood. Si vroiam globurile mele. Am gasit o parte din beteala si minunata coronita de Ikea de pe vremea cand aveam asa de multi bani incat mi-am permis sa dau 40 de lei pe asa ceva. A trecut mult de atunci...si mi-o doream langa mine. Coronita aia a fost asa ca un fel de "rasfat" enorm din partea mea. 

  Mara se bucura asa de tareeeeee cand vede orice decor...ea n-a apucat brad viu...si ma indoiesc ca o sa apuce vreodata sa aibe asa ceva in casa. Pe de o parte imi  pare bine, adica sa nu taiem brazii aiurea pentru un obicei stupid...daca ne pasa de paduri nu trebuie sa taiem brazi! Pe de alta parte mirosul de brad in casa nu il aduce cel dragut de plastic. Dar daca iei brad, trebuie sa fii om si sa iei unul in ghiveci pe care sa il ingrijesti si sa il plantezi apoi undeva. In padure, in curte....oriunde. Bradul taiat pentru placerea ta de Craciun...nu are sens. Iti bati joc de natura si de oameni daca faci asta. 

  Ieri am primit cel mai frumos cadou de Craciun din viata mea! Desi nu e pentru mine, e pentru Mara. Prietena noastra draga a ascultat cu atentie pe parcursul anului si i-a trimis acum ceva care m-a facut sa imi dea lacrimile de bucurie: papucei de piele pe care ii poate purta la gradinita! Sa nu ii mai fie cald la picioare. Am desfacut pachetul si ma asteptam la o jucarie pentru ea....cand am vazut ce e...mi s-a taiat rasuflarea de fericire. Asta inseamna un cadou, domnule: sa asculti cu atentie si sa iei ce trebuie! 

  Azi am dus copilul la zapada. D-aia adevarata. Adica la Drajna in curte, zapada CURATA, proaspata, groasa ca o plapuma de piure de cartofi (mi-a zis mie cineva ca cele mai bune comparatii sunt cele cu ceva de mancare...azi cand am vazut zapada aia imi era foame rau). Si a iesit asa:


una bucata om de zapada on top of o masina din curteeee


cu ardei iute la nas si porumb la ochi caci asa a avut Mamaua noastra la indemana


copil bucuros ASA


cu mama lui de copil...asa!

  Si cam asa ne-am distrat noi azi desi inca avem niste raceala pe cap...o viroza d-aia altoita cu nu stiu ce aratare...ca ne-a pus pe toti la pamant. Maine insa mergem inapoi la gradinita, mare bucurie mare. Miercuri avem serbarea din dotare, fi-mea recita in baie poezii de zor...isi stie rolul mai bine ca numele propriu! 

  Si da, acum sunt in Craciun-mood si as vrea multe si multe cadouri pitite sub braaad, multe si multe surprize ascunse in dulapuri, multe si multe luminite in oras! O sa vedem maine luminitele daca mergem la gradi, caci noi iesim de la gradi ca liceenii  la ora 5, deci o sa vedem ce e prin oras...O sa punem bradul pe 24 si o sa fie fooooaaaaaarte frumoooos! 

  Sunt in Craciun-mood, am zis!


marți, 11 decembrie 2012

Cum mi-am luat oaie

  Deoarece vaca din postul trecut a fost printre ultimele achizitii in domeniu. Anul asta am luat un vitel care a cantarit "doar" 27 de kile si mi se pare cam putina carne :) pentru o familie de cinci persoane dintre care trei extrem de carnivore (io, Marius si cine alta decat produsul de conceptie).

  Acum vreo doi ani spre iarna asa...am facut barter cu o oaie. Sau de fapt cu un cioban. Nu ma intrebati cum a ajuns Marius sa dea nu stiu ce acaret de masina unui nu stiu care cioban de la unchi-su' care e si el cioban nu stiu unde naiba pe langa Drajna-Ogrentinu'...sau cine naiba stie unde ca eu n-am creieri suficienti sa urmaresc telenovela de neam a lu' barbati-miu care se intinde pe sapte sate, doua comune si cine stie cate judete. Soacra-mea are 9 frati, deci...e posibil orice intr-ale nasterii neasistate!

  Buuun, deci mi se ofera oaie in schimbul unui...troliu sau ceva...Eu iubesc oaia asa cum iubesc clisma. Facuta cu zeama de ardei iute eventual. Dimineata la prima ora, inainte de cafea. Oaia, mielul, capra si alte animale care necesita ciobani imi sunt dragi ca o criza de hernie de disc. Nu le mananc, Pastele pentru mine a fost intotdeauna "sarbatoarea aia in care o sa mananc niste oua" pentru ca mama mea presta miel in toate pozitiile iar eu numai cand simt miros de d-astea imi doresc sa sap o groapa, sa arunc nasul acolo si sa il mai scot cand trece pericolul. 

  Marius in schimb adora oaia. Ce misto suna asta. Asta ar manca oaie...s-ar imbaia in seul ei si apoi, cu ultimele puteri ar inmuia o soseta in ce a mai ramas in tava si ar suge-o. Soseta. Nu stiu de ce m-am gandit la sosete, poate pentru ca mie oaia imi miroase a sosete de cioban. Probabil realitatea e una inversa, adica soseta de cioban miroase a oaie, insa nu am documentatii clare in acest sens. N-am inteles niciodata cine miroase a cine. Daca nu cumva oile put pentru ca s-a luat de la cioban! Am intalnit eu niste domni ciobani in niste trenuri...

  Acestea fiind spuse, am plecat intr-o buna zi sa preluam jivina. Marius care saracul inca mai are nostalgia taranilor adevarati si oierilor si alte naivitati d-astea...zice domne, ii lasam lu' unchiu' un picior de la oaie sa ne faca el domne pastrama, ca el stie ce si cum. Io tot incercam sa zic ca lasa mah ca o fac io, ca alea...m-am pus pe citit sa vad ce mare jmecherie tre' sa ii faci oii ca sa devina pastrama, ma gandeam ca imi trebuie vreo soseta de cioban pentru aroma specifica sau ceva. Da' de unde. Sare, usturoi si vant in principiu. Si frig. 

  Ajungem la om, omul ia un topor si casapeste oasele animalului, io cand vad seul atarnand de pe dansa dau sa lesin, imi fac trei cruci cu limba in gura ...Ii zice Marse lu' unchi-su sa ne faca "pastrama" iar ala usor confuz zice intr-o doara "daaa" si odata il vad ca vine cu doua plicuri in mana. Unul de "USTUROI GRANULAT" si unul de "KNORR" nu stiu de care. Am vazut verde in fata ochilor si i-am zis lu' Marse printre dinti ca io ma alea pe "traditia Knorr" si nu l-am lasat sa otraveasca carnea. 

  Incarcam jivina si plecam spre Ploiesti. In masina iz de oaie. In jurul masinii iz de oaie...sus pe scari patru etaje cu papornitele...aroma de cioban...ajunsi in bucatarie cantarim animalu...24 de kile de miros de oaie. Si da-i cu transatul. Daca la vaca a fost greu ca a fost multa, aici a fost complicat ca a fost.......UNSA. Simteam ca am seu si sub limba. Tooooootul era acoperit cu seu. Am luat un crac d-ala mai vanjos, l-am dat cu condimente calumea, cu usturoi pisat si l-am pus afara pe balcon. Aveam un balcon deschis, la etajul 4, ultimul etaj. Acolo a stat cracul vreo 3 zile la vant si ger. A iesit o super pastrama. Asa mi s-a zis, ca eu nu stiu. N-am putut sa ma ating de ea. Putea a sosete. 

  Marei i-a placut. Marius s-ar fi tavalit cu ea in brate in pat daca ar fi putut. Au mancat astia oaie doua luni...io nu prea am mai mancat nimic. Numai mirosul de oaie la cuptor ma facea sa lacrimez. Cand s-a terminat era sa plang de bucurie! Anul asta iar bajguia el ceva despre o oaie si i-am taiat-o repede din radacina comunicandu-i niste lucruri despre mama dumnealui, oi si capre, nasterea domniei sale si diverse organe. Care nu erau de oaie!

duminică, 9 decembrie 2012

Medicul in familia mea

   E o isterie a antiboticelor in ziua de azi. E o isterie asa de mare incat poti fi usor tentat sa zici nu chiar si cand ai nevoie de el. Ma refer aici la curentul "sa fim cu natura in bot pana murim"...Eu una nu stiu ce sa mai cred. Medicii pediatrii si nu numai...se reped sa iti dea un antibiotic la orice viroza respiratorie. 

  Acum ca sa intelegem bine dictionarul:

   viroza respiratorie = raceala-gripa-guturai = "cum ii zice la tine in familie"....gen "te-a tras curentul"...Cand lumea zice "gripa" zici ca zice un fel de MOARTEA, adica "asta n-a fost domle o raceala a fost o GRIPA"...Bai...sa ne revenim. TOATE astea sunt VIROZE respiratorii. Oricum le-ai zice matale, se cheama idem, doar ca pe virusul in cauza il cheama Gigel sau Ionel. Ala de "gripa" este unul mai nasol din cate inteleg eu...din cate inteleg eu teoretic, pentru ca PRACTIC eu n-am fost sa ma testeze nimeni zilele astea cat eu am fost MOARTA...si sa vada care dintre haemofilu' curu' influenzu' draci cu laci m-a casapit! 

  In teorie deci...sunt toate niste virusuri. Asa mi-au zis mie cand am studiat biologia. Nu estem ei virusi ci estem ele visusuri! Ca sa fim corecti! Deci un agent patogen care se infiltreaza in organismu' fizic a' lu' matale...pe cale respiratorie...adica ori te pupi, ori il mirosi pe careva care poseda. 

  Buuun. Dupa ce l-ai luat...te duci cu el fericit acasa. Unde la fel de fericit il dai mai departe la toti ceilalti colocatari ai casei, ca nah...asa e viata plina de iubire! Cand incepe sa vina boala din dotarea virusului...incepi sa te intrebi "ce sa fac"...de unde incepe isteria. Daca esti adult e simplu: taci si inghiti in mare parte, taci si horcai mare parte din noapte, taci si vorbesti in soapta ziua caci ai laringita care ti-a luat vocea si a fugit cu ea in lume, saaaau te vaiti cu vorbe lungi dupa caz.

  Cum afli daca e cazul sau nu sa iei antibiotic? Caci da, in zilele noastre la orice "raceala" sau si mai frumos spus la copii "rosu' in gat" se dau ANTIBIOTICE. Si tu, ca parinte, ar trebui sa ai cinci minute de creier in plus fata de orice alt OM de pe fata pamantului, fie el si cel numit pompos "medic pediatru". Ma scuzati, domnilor medici, dar in Romania zilelor noastre eu n-am prea intalnit medici pediatri cu simt de raspundere. Adica stii cum sunt aia? Sunt aia care vin acasa sa iti vada copilul mic GRATIS...sunt acei medici care nu-s platiti la reteta sa prescrie ultimele aparitii in domeniu...sunt acei medici carora chiar le "pasa" de copilul altora. Eu pana acum n-am intalnit. 

  Medicul pediatru care mi-a urmarit mie nou-nascuta...a fost acelasi medic care m-a ingrijit pe mine cand eram de 2 ani. Asta a fost un noroc al "socializarii"...adica familia mea a fost asa de simpatica incat doamna doctor Basceanu de la circa de care apartineam eu acum 30 de ani, medic care venea acasa sa ma vada la orice ora din zi si din noapte...s-a indragostit cumva "mai mult" de noi si am ramas prieteni pe viata. Ea a fost alaturi de mine cand am nascut-o pe Mara. Ea mi-a explicat TONE de informatii medicale, mi-a aratat carti, mi-a explicat in detaliu procese fiziologice...a venit la mine acasa si mi-a aratat pe copilul MEU fiecare organ, lucru, stare, fapt...chestie medicala posibila.

   Asta a facut ea pentru mine. Ea, medicul meu "pediatru"...mi-a prescris antibiotic pentru prima DATA in viata mea la varsta de 18 ANI. Atat aveam cand am inghitit prima data un antibiotic. De cate ori venea la noi si eu aveam febra, ea repeta: "febra nu trebuie oprita din prima, nu trebuie scazuta daca nu e peste 39...febra e un MINUNAT aparat al omului cu care el combate infectia"....ani de zile in copilarie eu spuneam oricui ma intreba ca eu vreau sa ma fac "doctor de copii"...si o aveam pe ea in cap.

  Ea care culmea ironiei...nu a putut sa faca copii. Ea si sotul ei au fost sterili. Au adoptat fetita surorii ei si au crescut-o ca pe a lor. Ea care la ORICE ora din zi sau din noapte VENEA la tine acasa. Da, Ploiestiul e un oras mai mic, insa e destul de mare cand il iei la picior. Pe vremea aia nu mergea nimeni cu "taxiul" caci erau rare. O lua la trap in miez de noapte la orice copil cu febra avea la telefon. Avea ore la "circa" de care apartinea si apoi ore de "teren" care pentru ea au ramas "teren" si la aproape 80 de ani cat avea cand mi-a vazut-o pe Mara.

  Atunci am fost nervoasa. Ma enerva intruziunea. Vroiam sa fie liniste si sa pot sa imi vad de copil. Ulterior am apreciat toate informatiile pe care ea mi le-a adus...asa cu forta. Cum ar fi cele despre "cand" e cazul sa te repezi la spital. Cele despre "cati copii mi-au murit mie inecati cu mancare" si "cati copii am vazut cu ochii scosi in 45 de ani de activitate"...ea mi le dadea prea devreme, dar o facea pentru ca stia cumva ca nu o sa mai fie prea mult in preajma mea. Era avida sa LASE informatii! Eu le-am absorbit pe toate bodoganind la vremea aia...insa ulterior toate informatiile date de ea au fost utile in cazurile de criza ale copilului meu personal. Pentru ca ea, intre timp...acum e departe. E lovita de un soi de dementa senila, are o boala a batranetii si n-am mai vazut-o de mai mult de 3 ani.

  Si nici nu imi doresc sa o vad acum. Femeia care m-a invatat ca antibioticele nu-s o jucarie si ca cu cat le folosesti mai PUTIN o sa iti ajute mai MULT in viata...femeia asta doctor in niste ani in care putine femei erau medici de succes...eu nu vreau sa o vad acum pierduta. Sunt o egoista. Simt ca nu pot sa fac asta, insa stiu CATE lucruri m-a invatat. Ultima data cand am fost la ea acasa, dupa ce m-am operat de amigdale in 2005...mi-a aratat si atunci in carti de specialitate chestii. Atunci, in ziua aia am aflat ca "ce daca" mi-am scos amigdalele alea "care se vad", si ca mai exista o amigdala sub-linguala,  si aia ma durea pe mine crunt atunci. Apoi mi-a aratat cu poze in atlasul de anatomie explicativa! Mereu mi-a explicat lucuri, multe, multe, muuuuuuuulte lucuri despre fiziologie si anatomie si farmacologie. 

  In ziua de azi cand ma aude lumea ca ma "tratez" singura sau ca imi "tratez" copilul "de capul meu"...nu stie nimeni cate sute de ore de studiu am eu cu  un medic pediatru. Nu stie nimeni ca eu la 12 ani stiam CE E AIA antibiotic, cum functioneaza, si la ce ne foloseste. Eu eram dusa la analize, mi se explica toata procedura si tot instrumentarul si le stiam pe toate inca de atunci. 

  Asa cum acum cand sunt virozata pana in maduva, am stiut ca trebuie sa iau antibiotic la semnalele corpului meu...am stiut si ce sa iau pentru ca ea mi-a zis acum multi ani...am stiut si ca "domnule, trebuie tratat si local" adica daca iei antibiotic la viroza...baga-ti si IN NAS picaturi cu antibiotic, pentru ca daca ai infectie cu puroi in GAT ai sigur si in NAS...si tot asa. Mereu imi zicea doamna Basceanu "da' nu e logic?"...Dap, organismul uman e extrem de LOGIC. El are schemele lui de organizare pe care daca le intelegi o sa stii sigur cand TREBUIE sa iei antibiotic si cand NU. Si cand trebuie sa dai copilului tau un tratament invaziv si cand nu. Dar pentru asta trebuie sa STUDIEZI intens. Anatomie, fiziologie, farmacologie....nu sa zici "mi-a dat medicul" si aia e!

  Eu cu doamna Basceanu ma luptam! Mereu ma luptam cu ea. Acum, in ultimii ani, cand o mai intrebam cate ceva, ea imi raspundea, eu ii raspundeam INAPOI! Ea se ducea la CARTE...si apoi revenea cu un telefon si ne luptam iar. Aici zic de chestii pentru MINE, om mare ce eram. :) Chestiile pentru Mara eu le-am luat de la ea, le-am trecut prin toate filtrele de studiu posibile si apoi am aflat ca femeia chiar stia CHESTII reale despre copilul mic! Mereu zicea cu obida ca la facultate acum nu se mai face domnule PUERICULTURA, si ca aia era o chestie de baza despre organismul bebelusului. Despre cum functioneaza el. Despre semne care iti spun de anumite carente in alimentatie sau dezvoltare, despre semne care iti spun ce e aia infectie bacteriana suprapusa uneia virale, si multe altele. Ea m-a invatat toate astea. 

  Era mandra de mine de cate ori ma vedea ca am INTELES un fenomen fiziologic. A fost primul medic care mi-a zis "mama, daca vezi copilul "altfel" decat il stii tu, il duci IMEDIAT LA SPITAL"...a fost unul din putinii medici reali din viata mea. Medic cu pasiune pentru ceea ce face. Iar eu am fost un om cu pasiune pentru ceea ce ea stia. Am absorbit ca un burete tot ce mi-a zis intotdeauna..apoii am citit pe cont propriu restul...si asa, am reusit sa stiu cand e nevoie si cand nu de tratamente invazive, de antibiotice, sau de operatie in cazul meu. Dar asta cu operatia o las pentru un episod urmator: cum mi-am extirpat amigdalele! 

  

  


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Asteptam zapada

  A trecut o saptamana nebuna. Intai ne-am dus si am sarbatorit-o pe Prietena cum se cuvine...si eu una cu mana pe inima pot spune ca atat de bine nu m-am mai simtit parca de mii de ani. E bine cu prieteni, domnule...e foarte bine. Anul asta care a trecut mi-a adus prieteni noi care ma bucura in fiecare zi de zici ca sunt un copil in fata zapezii.

  Dupa aia am racit oleaca...insa ma bucur nespus ca Marei i-a trecut in fix doua zile. A racit in total de 3 ori de cand a inceput gradinita. Odata o saptamana, si de doua ori cate 2-3 zile. Ce pot sa imi doresc mai mult. Ma asteptam la chestii mai nasoale mai ales ca ai ei colegi sunt tot timpul bolnavi. Are si doi gemeni in grupa, iar aia saracii si-o paseaza ca la ping-pong, la ei cred ca nu se termina niciodata :). Se pare insa ca s-a dovedit adevarata chestia cu copilul care nu e dus de la 2-3 ani in "colectivitate"...cand e mai mare are organismul mult mai rezistent. E si logic dealtfel. 

  Daca tot am stat pe acasa...am facut cracile si coroana pentru serbare. Ha! Suntem "fag". As in copacul. Cand a auzit prima data de "serbare" evident ca a zis ca ea nu va face asa ceva. Ca nu si nu. Dupa ce i-am explicat ce e aia...si-a dat seama ca vrea. Ii place teatrul, ii place sa se faca actrita. Ne face spectacole si prin casa. Asa ca a primit rolul si s-a apucat de treaba. Mie una nu mi-a venit sa cred ca dupa 2-3 repetari invatase si rolul si o poezie pe care o are de zis. Se tinea dupa mine prin casa cu hartia sa repetam. Phiiii, se pare ca nu seamana cu ma-sa si cu ta-su care au urat cu spume poeziile si scoala in general. Nu, nu...ea a inceput sa imi citeasca cuvinte de prin carti, scrie foarte frumos...si vrea sa invete. Inca sunt in uimire. Mai intrebati-ma si peste 2-3 ani :) 

  Deci am prestat craci din carton. Cine ma cunoaste stie ca detest "lucrul manual". Ura mea pentru activitatile bibilistice nu cunoaste limite. E drept am avut o invatatoare care stia doua activitati: dansuri populare si lucru manual. Stia si gramatica dar o plictisea. Asa ca timp de patru ani am facut semne de carte din noduri de matase. Nu poci sa detaliez activitatea cu pricina deoarece ma face sa doresc sa vomit doar cand imi aduc aminte. O sa zic doar atat: firul de matase are prostul obicei sa nu vrea sa stea sub forma de nod! Iar baietii de 8-9 ani au prostul obicei sa puta cand dantzuiesti cu ei pe muzica de trai-lai-lai. Dar am fost chiar si la Cantarea Romaniei. 

  Marei ii place tentativa de costum asa ca asta e tot ce conteaza. Si asteapta zapada. Iar eu mi-am propus dinainte de a avea copil sa nu fac ca mama care de cate ori ziceam ca vreau sa ninga incepea sa imi explice cat de naspa e cand ninge si cum o sa ma lecuiesc cand o sa fiu in zloata pana la genunchi. Sigur, m-am lecuit cand am devenit adult, dar nu vreau sa ii stric Marei placerea de a astepta zapada. Anul asta e primul in care si-a adus ea aminte ca o sa fie zapada si o asteapta in mod activ. Si-a facut planuri despre cum o sa facem un om de zapada si bulgari, si...Asa ca asteptam zapada! 

  

miercuri, 28 noiembrie 2012

Sondaj de opinie

  Mamelor din lumea intreaga, dragi parinti, stimata audienta. Am o intrebare si o sa va rog din suflet sa imi raspundeti in comentarii cat mai multe, ca sa ma lamuresc si eu.

  Este ok sa ii iei de Craciun unui copil de 5 ani si jumatate un aparat foto digital? Adica nu de jucarie, ci "de-adevaratelea". Nu eu sunt cu ideea, nu conteaza detaliile. Vreau doar sa aflu pareri sincere! Multumesc.

marți, 27 noiembrie 2012

Ciupercile

  Cand zici ciuperci sare cate o mamaie, cate o doamna, cate un om binevoitor...sa iti zica ca sunt "grele la stomac" sau "gretoase". Io raspund mereu "doar cu maioneza". 

  Duminica am zis sa fac o jmecherie si am facut niste sarmale in foi de varza dulce umplute cu ciuperci, orez si ceapa. Copilul meu care ar manca orice, oricand...si in orice cantitate (da, copiii mananca CAT le dai, de aia trebuie sa fii atent cu portiile!) a mancat cu maaare pofta...a mai cerut "un pic" si i-am dat. Un pic. Asta era la ora 12.

  A trecut ziua...a trecut seara...S-a culcat. La ora 2.30 noaptea s-a trezit si a strigat ca o doare "burta". Inca suntem, la 5 ani jumate, la termenul de "burta". Nu stie sa diferentieze stomac de matze. M-am dus cu ea la baie de doua ori, am crezut ca face ceva...n-a facut. Dupa care am aflat! A varsat. 

  Odata. Ciupercile intregi. Nemestecate, neprocesate...nimic. Intacte. Ciuperci. Ce mancase ulterior nu era. Ce mancase in timpul...restul...totul...nu era... Alea erau acolo, alea fusesera motivul sinistrului. A mai bagat o tura la 20 de minute dupa prima tura. Dupa care...a mai bagat inca trei serii de varsaturi la fix o ora una de cealalta. Astea trei...numai saliva si secretie biliara...ca in rest nu mai avea ce sa mai verse saraca de ea...doar se chinuia. Mi-am adus aminte de primele ei 7 luni de viata in care varsa-regurgita de muuulte, multe ori pe zi. Mereu. Nu era masa sa nu iasa ceva afara. Sa traiasca "spalaturile stomacale" pe care i le-au administrat niste doamne asistente in maternitate. I-au zapacit sistemul, dar asta doar eu stiu. 

  Deci sa rezumam: de la 2,30...la 6,30...5 serii de varsaturi...dupa care mami a mai pazit puiul pana la ora 9 dimineata. La 9 am capitulat. Am reusit sa adorm. Da, nu am "servici" si asta a fost una din foarte putinele zile din an in care am multumit universului ca nu am...ca pot sa stau cu ea, cu draperiile trase...sa dormim...ceea ce am si facut. Pana la 11. Amandoua. 

  Se cheama indigestie si se intampla cand mananci ceva ce nu reusesti sa procesezi. Din diverse motive. Pentru ca nu mesteci corect, pentru ca mananci prea repede, pentru ca e un aliment prea fibros, in cazul ei. Nu poate procesa fibrele tari si nu e prima data cand ni se intampla. Insa cine aude "ciuperci" zice invariabil ca "sunt grele"...ele saracele sunt doar minerale si fibre. Nu e nimic "greu" in ele, cand nu le faci in uleiuri, nu le prajesti sau nu stiu...

  Mara a mai patit la viata ei doua episoade de indigestie. Unul a fost de la niste orez cu legume mancat la 6 seara si pe care mi l-a returnat intact a doua zi la 8 dimineata. Altul a fost cand a primit niste castraveti semi-murati...a mai cerut...si la niste ore dupa aia a inceput sa ii returneze ramburs! 

  Da, mi-e ciuda...ca eu sunt de vina. Eu i-am dat prea mult. Eu. Eu m-am simtit vinovata toata noaptea aia. Mie mi-a tremurat sufletul sa nu ajungem prin spitale. Traiasca Metoclopramid Picaturi! Si vitamina D picaturi. Si corpul ei care e mai puternic ca mine. Despre aventurile noastre prin spitalele romanesti (doar doua ture scurte) cu alta ocazie. 

miercuri, 21 noiembrie 2012

A zmotoci, zmotocire

  Activitate practicata frecvent in familia Albu. Implica una bucata copil. Implica "monstrul pupacios" si alte activitati cultural distractive. Protagonisti: mami si Mara...tati si Mara...Nana si Mara...dupa caz. 

  Debutul este unul fulgerator. Copilul striga dintr-un colt al casei "mamiiiiiii/tati/Nana, vin sa ne zmotociiiiiiiiim" dupa care accelereaza. Pune frana pe destinatarul zmotocelii. La propriu. Se cocoatza vajnic pe om si incepe o imbratisare pupacioasa care poate dura intre 3 secunde si 30 de minute. 

  Ne pupa si ne zice "stii ce mult te iubesc io?"...apoi asteapta raspuns...ii zici ca si tu o iubesti de nu mai poti si ofteaza fericita in timp ce isi aseaza urechea pe pieptul tau. Te mai pupa odata si apoi esti nevoit sa o dai jos de pe tine cu forta. Nu de alta da' poate mai ai si alta treaba. Sau nevoie la toaleta. Zmotocirea nu se termina pentru ea niciodata. Am incercat odata sa vad daca s-ar da ea singura jos din brate de la zmotoceala. Dupa doua ore am cojit-o de pe mine ca ma striga natura. Natura aia la care se trage apa. 

  Nu exista limite pentru dragostea pe care ti-o poarta un copil. Copilul nu are limite. Nu iubeste conditionat. Pentru el esti cel mai bun intotdeauna. Are favoriti, evident mami e pe primul loc si mie imi zice uneori ca ma iubeste cel mai mult din toata lumea. Nu i-am zis niciodata "da' pe tati nu?" sau alte aberatii din astea. Si nici n-am intrebat-o vreodata pe care il iubeste mai mult. Este evident pentru oricine ca orice copil isi iubeste mama (sau parintele pe care il vede mai des si mai mult intr-o zi) "mai altfel" decat isi iubeste tatal, fratii sau bunicii. Ea ne zmotoceste pe toti in egala masura. Nu scapa niciunul din noi! Si nici nu ne dorim...

  Exemplificare: zmotocire brusca la restaurant. Cineva vorbea in partea in care ma uitam eu, insa m-am trezit brusc cu zmotocitorul peste mine. Cam asa:


Va dorim zmotoceala placuta!

vineri, 16 noiembrie 2012

S-au aliniat astrele. Si prazul!

   Traiesc niste zile dubios de amuzante. Ni se intampla numai ghinioane, unele nasoale, altele foarte amuzante. Stiu, norocul si-l face omu' cu mana lui, mai ales daca tati al lui lucreaza in politie, prefectura, senat si altele...noi astia prostii traim in lumea reala. Unde se intampla lucruri. A bajbait pana si Urania saptamana trecuta cum ca se intampla lucruri, dar cum dormea pe ea ca de obicei, n-a putut sa ne zica clar saraca...nu i-a iesit in bobi. 

  Intai au fost masinile. Zic ca au fost pentru ca au fost duminica. Lovite. Acu' cine il stie pe Marius o sa isi faca niste cruci. Omu' e profesionist si la propriu si la figurat. Adica el mergea pe strada si niste domni au decis ca e cazul sa intervina. Intai a venit unu' de pe contrasens, intr-o curba, nu a mai avut loc pe strada, se pare (avea un TIR gen Golf), a facut curba brusc si decisiv in roata din spate a bietului Mitzubishi carator de remorca care se ducea cu treaba catre un om caruia, ghici ce, un dobitoc ii rupsese masina de tot. 

  Vine omu' meu inapoi, ia masina-a-doua-caratoare-de-remorca-de-tractari...cu care pleaca sa termine treaba inceputa. Pe drum...DA, ATI GHICIT...iese o vita de pe un drum lateral fara sa dea prioritate, fara sa se uite si considerand probabil ca ta-su i-a lasat mostenire un drum judetean. Poc. Deoarece o masina mare cu o remorca dupa ea nu se opreste cand decide un pulifrici ca el se cere in drumul cel mare doar ca asa vrea pulicica lui. Aia are inertie. Se duce singura. Si s-a dus. Deci Mazda...buf.

  Azi s-a sculat omu' la 6 sa se duca sa o ia pe soacra-sa de la 2 Mai unde incepe aia sa faca mucii tzurtzuri...si din cate am inteles de la fi-mea ca eu n-am mai avut tupeul sa intreb...cica masina numarul trei n-a mai dorit sa porneasca. Buuun, cu asta am acoperit partea naspa a lucrurilor. Dar care si asta mie mi se pare foarte amuzanta, caci cam care ar fi statistica?  

  Io ieri m-am dus sa duc copilul din dotare la institutia de prosteala (pardon, invatamant in Romania). Nimic nou. Cand plec de acolo zic ia sa ma duc pana in piata sa iau niste praz sa fac o placinta. Plec de la gradinita gandindu-ma care e pluralul de la praz. Un praz doo prazuri, doi praji, doo praze, doi praz? Cum gandeam eu mai cu foc...aud in fata mea poc poc. Pe o straduta mica, cu trotuar mic si cu geamurile caselor practic pe trotuar. Case vechi dinainte de razboi. Si cum sunt de obicei atenta pe strada, ca stiu in ce tara traiesc...mai merg cativa pasi si aud fix la 10 centimetri de moaca mea POC POC POC...nu apuc bine sa ma gandesc ca ala e un geam de casa si ca uite, domle ce toc de lemn vechi are...ca mai face odata poc si geamul zboara sub forma de bucati inspre capul meu. Geamul era jos, deci ma puteam trezi repejor cu niste lipsa-ochi...da' ete ca am avut noroc! 

  Am avut inspiratia sa fac un pas lateral cu o zveltete uimitoare de kilogramele in plus pe care le am...si bucati de geam au aterizat langa mine si pe rucsacul pe care il aveam in spate. Inauntrul casei, un nene de etnie, cu un ciocan in mana. Probabil vroia sa bata un cui in geam. Am plecat razand. Azi cand am trecut pe acolo era pe geam in afara casei o sticla pet de bere cu un deget de bere pe fund. Zic aha, a terminat omu' treaba si s-a cinstit cu o berica. 

  Plec spre piata. Gasesc o tanti cu un praz care mi s-a parut ca arata bine. Insa am calculat gresit lungimea. Adica el era...aproape cat  mine de inalt. Il iau, il bag...partial in sacosa si plec cu trei bucati de praz-i-ji....balabanind pe strada. Echilibrez sacosa cumva si merg. Ma duc si ma sui in troleu...gasesc un scaun si ma asez cumva aiurea cu sacosa in brate, ca vroiam sa aranjez cumva namilele sa poci sa nu le pierd. 

  Scaunul  meu era pe un podium mai sus decat cel al colocatarilor din fata mea. Ei erau ceea ce in limbaj colocvial se cheama un mos si o baba. Asta n-ar fi nimic. Mosii si babele nu ma deranjeaza. Dar de data asta l-am deranjat eu pe mos. Pentru caaaaa...in timp ce incercam sa trag si de geanta si de papornitza cu namilele de praze-uri-iii...unul din fire a inceput sa cada. Si "firu" era cam cat juma' de mana de gros. Deci o maciuca de praz! Ma uitam ca in filmele alea cu incetinitorul. A cazut si cum mosul se uita pe geam...i-a aterizat fix pe ochelarii pe care i-a zburat de pe mecla. Eu am tras de sacosa REPEDEEE, sa il scap pe om de atac....si in timp ce ridicam prima maciuca de praz....a douaaaaaaaaaaa...........a pornit voios la vale si i-a aterizat in cap, el a inceput sa falfaie din maini in disperare, ochelarii erau la dracu' si palaria s-a dus dupa ei!!!!

  Am ridicat toate maciucile, le-am infundat la picioarele scaunului...mi-am cerut mii de scuze, ala si-a cautat ochelarii, si-a pus paru' la loc si palaria de unde plecase...si lumea radea. Si eu muream...am crezut ca imi explodeaza capul. Toata lumea vroia sa rada si na, era cam de cacat dupa ce atacasem omu' cu prazu' sa mai si rad ca vaca...si totusi asta am facut...muscandu-mi buzele, limba si ce mai aveam prin gura ca sa ma opresc...da' nu puteaaaaaaaaaaaaaaaaam!!!!

  Buuun, ajung, cobor...pun sacosa cu prazu' pe jos sa il pun cumva sa pot sa merg cu el...vine o tiganca (pardon, stiu ca nu e politicaly correct, da' na) si ma intreaba direct "cat e prazu?"...io, transpirata, jumulita, terminata..."ce?"..."cat e prazu' ca vreau si io sa iau sa fac ciorba!"...ma loveste un ras teribil, ii zic ca e 3 lei kilu' si apoi n-am de lucru si zic "io il fac placinta"...a stat tiganca sa ii recit cum se face placinta cu praz. Si apoi sa repet de inca doua ori ca nu tinuse minte ingredientele!

  Am ajuns acasa razand ca nu mai reuseam sa ma opresc...ploiesteanca, prazu' si palaria...

miercuri, 14 noiembrie 2012

Mos Craciun sau Mama Omida

  In seara asta Mara n-a putut adormi. E incantata ca a putut merge la gradinita aceste trei zile si ca nu a fost nemultumita. E o premiera. In sfarsit a vazut ca poate sa mearga acolo si sa nu se chinuie. Am incercat sa o ajut cat am putut din 17 septembrie pana acum, insa...nu cred ca am reusit eu ceva. A reusit ea singura, dupa doua luni. 

  Doar ca azi...cand ii era fericirea mai mare...doamna i-a zis "mama te minte". De ce? Pai cum, de ce, pentru ca Mara a ridicat doua degete vesela si a zis ca ea stie ca nu exista Mos Craciun, ca mami e mosul care ne aduce cadouri sub brad. Asta mi-a povestit Mara. Nu cred ca minte. Pentru ca doamna i-a zis ca mama minte si ca "adevaratul" Mos Craciun o sa vina la gradinita si o sa faca si o sa dreaga...Si copilul s-a ridicat in seara asta brusc din pat si mi-a turuit tot. Dupa care mi-a zis "da' eu te cred pe tine, mami".

  Am povestit cu ea si am intrebat-o si am ascultat-o vreo jumatate de ora. Nu cred ca minte, ca nu are de ce. Eu ii zisesem sa nu "divulge" la gradinita noutatea aflata de ea in luna martie a anului astuia. Cam cu o luna inainte sa faca 5 ani m-a intrebat brusc intr-o zi daca Mos Craciun e de-adevaratelea. Iar eu am intrebat-o: tu cum crezi ca e? Crezi ca e adevarat ca vine un mos si ne aduce lucruri? A zis ferm ca nu, ea nu crede asa ceva. Eu am fost fericita. Pentru ca a dat dovada de logica: nu intra nimeni la noi in casa sa ne dea (si sa speram ca nici sa ne IA) lucruri. 

  I-am explicat atunci pe indelete despre sarbatoarea Craciunului, ce semnifica ea si cum inseamna ea ca trebuie mereu sa ne aducem aminte sa fim buni si darnici cu cei din jurul nostru. A fost FOARTE fericita. Enorm de fericita! In sfarsit i se explica o intrare prin efractie pe care ea nu o agrease niciodata. :))) Pe cand avea 3 ani a refuzat de sfantu' Nicolae sa iasa seara din baie, pe motiv ca o sa treaca prin holul unde erau ghetutele aliniate, si daca e nenea ala acolo???

  Iar acum cucoana ii zice ca io mint. Si ca adevaratul Mos Craciun exista (probabil ca adevarata mama Omida)...sunt si alti Mosi si alte Omizi care se dau a fi the real shit, insa doar la gradinita o sa vina adevaratul Mos care o sa ii umple de fericire. Mara a zis ca ea nu doreste sa participe. Si cand mi-a zis ca doamna a zis ca eu mint...se citea in glasul ei ca ii e sila. Stia sigur ca eu nu mint. 

  M-am enervat rau...apoi mi-au venit idei din alea cu "du-te mami la serbare cand vine the real Mosu, si trage-l de barba...sa vedem al cui tata sau bunic e!" sau ceva...Eu mereu am crezut ca trebuie sa ne purtam cu ea ca si cand ar fi un om. Da, adaptezi la varsta ei niste lucruri. Insa cand copilul vede opt mii de mosi pe an calendaristic, circuland care mai pe la stirile de la ora 7 betzi ranga, care mai prin oras la cersit cu caciula in mana...e cam greu sa o tii langa cu Mosul pana la varste aberante. Ca doar na, nu e ca la mama Omida, sa iti dea in bobi sa-ti revii. N-ai cum sa nu te prinzi, ca esti copil al anului 2012 si chiar esti mai destept decat au impresia parintii tai ca ai fi!

  Magia Craciunului nu sta in minciuna. Sta in lucrurile bune pe care le faci. Si pe care ar trebui sa le faci tot anul, nu doar acum. Eu asta vreau sa stie ea: ca trebuie sa fie buna mereu cu oamenii din jur.

luni, 12 noiembrie 2012

Gradinita de fumatori

  Nu mai e un secret ca suntem nu numai nefumatori ci anti-fumatori-sa-ii-ucidem-pe-viata...cine ne cunoaste ne evita. Adica se stie ca nu ne poti invita la "carciuma" iarna. Pentru ca murim acolo si te injuram grav. Si nu, daca mesteci guma nu TRECE, doar ca putzi cu mentol! Si mai ales ca noi mergem numai cu copilul la carciuma, ca nu ne-am facut copil ca sa il lasam acasa cu bona-mama-tata-cuiva...pentru ca ne e drag de el rau si vrem sa fim prieteni cu el. Nu, nu intelegem aia cu "sa ne ducem noi sa facem nu stiu ce FARA copil" Pentru noi conceptul asta nu exista. Prima vacanta pe care ne-am luat-o dupa nasterea ei a fost cu ea...la 1 an si 1 luna de Mara mica si impiedicata prin meandrele plajei grecesti. Pana atunci am antrenat-o prin carciumi ploiestene :)))

  Dar ma indepartez de la subiect ca de obicei. De cand s-a facut "mai toamna" adica li s-a aratat in calendar oamenilor ce luna e...ei isi duc copiii la gradinita cu paltoanele pe ei. Azi la ora 13 cand am dus-o erau, din nou, 20 de grade afara. Ideea e ca lumea fumatoare isi infofoleste copilul si apoi pune multele lucruri in dulapiorul comun de la gradinita. Pe care eu il deschid.

  Si cad pe spate. PUTE. Nu ca pute....adica PUTEEEEEEEE, trazneste a tutun. Habar nu am cati copii au parinti fumatori, si nici ca imi pasa. Eu ma mir. Ma mir ca proasta, din  nou, despre cat de prosti sunt oamenii. Da, oamenii aia care au impresia ca ei fumeaza "in bucatarie" sau "pe balcon" sau "in masina" sau in general oriunde unde mai e si un copil...pentru ca dulapul e MARE....asa ca sunt acolo doar trei-patru hainute in el...si dulapul te poate da pe spate olfactiv din secunda doi cand il deschizi. Deci e clar ca tot fumul e pe copilasii aia!

  Ma mir ca proasta ca oamenii nu isi pazesc copiii de inhalat de fum. Apoi imi aduc aminte ca nu ii pazesc nici de bomboane si Mec si imi revin oleaca. Dar totusi...sa iau hainele copilului traznind a tigari din dulap dupa doar 4 ore...mi se pare ireal. Bah...sunteti tampiti! Alooo, cei care fumati, sunteti tampiti!  Si va nenorociti copiii aia mici de 4-5 ani, si apoi va mirati ca au "alergii" si "astm" si alte cuvinte cu a. Sau cu c de la alte boli mai cumplite, dupa caz. Maaaaaah! NU FUMATI LANGA COPIL! SI NICI LANGA HAINELE LUI!!!

vineri, 9 noiembrie 2012

Clipa aia

  Ieri pe seara m-am dus sa ii aerisesc camera si am daramat din greseala o carticica din care a zburat un biletel. Ii cunosc scrisul de cand eram mica, asa ca l-am ridicat si am citit "o sa fii bine, nu o sa ai alta criza, o sa mergi la tine acasa cand ei vor pleca in alta tara". Isi face planuri bunica...Intai m-am enervat. Vrea la ea acasa desi nu se mai tine bine pe picioare. Isi imagineaza ca o sa mai traiasca singura la ea acasa vreodata. Ca mai poate asta. Nu mai poate asta din 2 iunie 2011. Cand a picat in baie noaptea si a petrecut 12 ore cazuta pe jos cu 7 coaste rupte. Nu, nu e o metafora. Chiar au fost 7 coaste rupte intr-un trup de 87 de ani la vremea aia. 

  M-am enervat, am vrut sa ii zic ceva, mi-am muscat limba cu dintii pana mi-a dat sangele si am tacut. Nu pot sa mai zic nimic. Ea se topeste pe zi ce trece. Si 24 de ore mai tarziu, in seara asta, cand am iesit din bucatarie la un moment dat...am auzit un POC. Care mi-a sunat a sticla cazuta pe jos. Da, sunt nebuna, nasul si urechile mele sunt defecte. Probabil sunt de basset. Ne-am asociat gresit intr-o biata viata de femeie ploiesteanca. 

  M-am dus intai la Mara...care era deja spalata si bagata in pat sa vada preferata ei "Cireasa de pe tort"...am intrebat-o a zis ca nu ea, m-am intors in bucatarie, am cautat pe unde umblasem cand fusesem acolo, apoi am fugit repede catre baie unde era Marius si imi imaginam ca a cazut in dus. Ca a darmat el ceva acolo. Pe drum catre baie am vazut ca ea nu era nici in fotoliu nici in pat...si cand am dat fuga in camera......

  Am vazut-o cum incerca sa se ridice de pe jos. Incerca si nu prea reusea. Era ca un gandac captiv. Un  gandac cu parul alb si trening negru, care se straduia sa se ridice de pe jos dupa ce se impiedicase si cazuse in cap la propriu. Noroc ca noi avem mocheta in camera aia. Din pacate doar acolo. Eu iubesc mocheta tocmai din cauze din astea. E mai prietenoasa cu omul. Si cu talpa lui si cu capul lui care aterizeaza la 88 de ani pe ea. 

  S-a impiedicat de un cablu de la veioza, a tras veioza care a aterizat cu POC. S-au spart globul abajur si becul. Ea nu zicea nimic. Ca sa nu "te sperii, mama"...insa ea nu zicea nimic pentru ca EA era mult prea speriata. Am vazut-o la fata cand am ridicat-o. Era vanata in jurul gurii exact ca Mara cand era bebe si o speriai brusc. Eu am crezut ca a facut iar o aritmie rezultata in lesin, insa nu, nu era cazul. M-am bucurat. 

  Adica "doar" a cazut in cap tarandu-si picioarele care nu o mai ajuta si care acum ii erau reci sloi...am pus mana pe sub trening...avea si genunchii sloi...la 22 de grade in camera si bluza, pulovar plus trening pe ea...Am ridicat-o de jos. E greu...are 50 de kilograme si e GREU sa o ridici de jos. Am pus-o pe pat si mi-a tot zis ca s-a lovit la cap. Am pipait-o am apasat-o sa vad pe unde o doare. Nu si-a rupt nimic. De data asta am scapat cu bine. Ce o sa fie data viitoare? Nu stiu. Aia nu intelege nimeni, ca nu de moarte imi e teama. Moartea e simpla. Vine, ia si pleaca. 

  Un batran cu un sold sau un picior rupt...sau cu mintile duse...e mult mai complicat. Lumea imi ureaza sa ma "bucur" de ea...eu m-am bucurat de ea cand era vie, adica om total independent, om vertical, om care sa fie bine din toate punctele de vedere. Acum nu am de ce sa ma bucur ca asist la declinul ei. Chiar deloc. E un egoism sa iti doresti sa il mai ai TU in preajma cand el se chinuie. Ea inca nu se chinuie decat la nivel psihic. Inca nu e bolnava, rupta, paradita de tot. Insa sufera enorm ca ea cea de acum un an si jumatate a disparut. Acum imi zicea cu glas pe jumatate sfarsit "ce sa ma fac cu picioarele astea, ca nu ma mai asculta..."  Cand am bagat-o in pat sa se culce mi-a zis ca s-a speriat foarte rau. N-am mai auzit-o zicand asta niciodata pana acum. 

joi, 8 noiembrie 2012

Eu si internetul

  Cand am fost la Sinaia pentru doua zile fara calculator a fost ca o gura de aer. Nu am telefon care sa presteze internet si nici nu imi doresc. Am ajuns sa ne traim vietile pe mesingeri, feisbuci, bloage, tuiteri sau goagale. Ceea ce nu e foarte rau dar nu e nici foarte bine. Ne da impresia de "socializare", ca cica asa ii si zice "social media". Imi pare rau, insa asta nu e o socializare. Nu una reala. E fix ca "socializarea" dintre doi copii de un an...fiecare face ce vrea fara sa il intereseze de celalat. 

  Cu ani si ani in urma am cunoscut o persoana cu care apoi din conjunctura mesingerului am ajuns sa fiu prietena. Prietena foarte buna as fi zis eu. Si ea probabil la fel ar fi zis. Insa realitatea este ca 99 la suta din conversatiile noastre au avut loc pe mess...si realitatea este ca alea nu au fost ceea ce se cheama "comunicare". Mi-am dat seama acum un an si mai apoi in septembrie si acum, la Sinaia, cand am stat de vorba fata in fata cu niste oamneni dragi din copilaria mea, oameni pe care nu ii mai vazusem de mai mult de 15 ani. Insa niste oameni pe care ii cunosteam. Adica de-adevaratelea. 

  Doamna de la Sinaia e fiica unei bune prietene de-a bunicii mele. Bunica mea are prietene de 60 de ani. Adica nu au ele 60 de ani ci PRIETENIA dintre ele dureaza de plus minus 60 de ani. Prietenii bunicii mele de la Sinaia, i-au ramas prieteni si dupa ce familia mea s-a mutat de acolo la Ploiesti. Si nu s-a schimbat nimic. Inainte sa moara tanti Lenuta de la Sinaia, bunica mea tocmai fusese in vizita la ea. Ele vorbeau des si la telefon, internet nu aveau din fericire. Ele VORBEAU. Se vizitau si isi povesteau vietile. Fiecare din ele stia totul despre cealalta. La fel si celelalte prietene ale bunicii, unele mai vechi altele mai noi, dobandite de "doar" 25-30 de ani :) Una din ele a fost pediatra mea de la dispensarul de care apartineam si care facandu-ne vizite la domiciliu (pe vremea aia medicii pediatri faceau asta fara nici o plata) s-a imprietenit cu bunica mea. 

  In doua zile la Sinaia am ras si am povestit asa cum faceau odinioara mamele si bunicile noastre. Adica fata in fata, vazand omul celalalt. Studiindu-i expresiile, vazandu-i gesturile, vazand lacrimile care apar cand povesteste despre ceva, razand in hohote de amintiri mai vechi sau mai proaspete. 

  Cand vorbesti fata in fata cu un om nu te poate minti. Bine, el poate incerca, insa e destul de greu, mai ales ca toti avem un soi de radar care depisteaza minciuna. Si mai ales ca toti avem lucruri care ne dau de gol atunci cand mintim. Insa Internetul a eradicat ideea de minciuna. Adica a bagat gunoiul sub covor. Adica prietena mea imi tot spunea acum ceva, peste doua luni cu totul altceva, peste un an ai fi zis ca eu sunt cea deplasata cand incercam sa ii amintesc ca "mai, n-ai zis tu ca..."...nu-nu...niciodata....eu n-am zis asa ceva. Ti s-a parut. Ai interpretat gresit.

  Aia e problema cu socializarea online. Cand cineva iti spune fata in fata niste lucruri ai toate sansele sa depistezi daca omul ala chiar vorbeste serios si sincer sau daca doar zice ca tine din ipocrizie. O sa banuiesti daca altuia ii va spune total opusul. Si atunci stii cum stai. Insa asa, din taste, totul e simplu. Omul ala poate sa zica fix ce ii vine la...taste, sa spuna orice magarie, sa nu stii niciodata de fapt ce vroia sa zica si in ce fel. Pentru ca nu ai cum sa stii.

  Exact asa cum nu ai cum sa iti alegi un partener de pe internet. O alta discutie minunata de care mi-a adus azi aminte o draga prietena...pe care o pot numi prietena pentru ca multe luni am impartit acelasi birou si aceeasi firma si atunci am apucat sa o cunosc la modul real. Mi-am adus aminte azi de discutiile mele cu ea despre gasitul unui om pe internet. Mereu i-am zis ca nu se poate asta. Poti sa gasesti sex pe internet, aia da. Insa ca pana cand nu pui mana si ochiul pe omul ala, nu ai de unde sa stii ca iti place cu adevarat. Ca n-ai cum. Da, poate sa iti placa ce iti scrie el pe mess insa nu ai de unde sa stii ca e sincer. 

  Eu nu am apreciat bine prietenia cu persoana cu care m-am messengeriat zece ani. Nu am apreciat corect cam nimic. Pana in final eu nu am inteles de fapt nimic despre ea, si nici ea despre mine. Deci se poate spune ca am pierdut timpul. Poate asta e regretul, ca am pierdut timp in care puteam face altceva. Puteam sa spal vase. Era mai util. Eram ferm convinsa de limitarile comunicarii din taste, stiam sigur ca nu e reala si adevarata, de aia cautam sa o vad cat mai des, ma dadeam peste cap sa merg la ea in alt oras sau sa imi trimit sotul sa o aduca la noi. Nu mai stiam cum sa fac sa mi-o apropii. Nu numai ca nu am reusit insa mi-am facut rost de unele din cele mai mari dezamagiri din viata mea de adult. Si totul numai din vina mea. 

  Recunosc ca sunt de vina. Asa cum azi de dimineata imi venea sa urlu de nervi pentru ca nu am stiut acum cativa ani sa ii explic dragei mele prietene cu mai multa indulgenta si mai putina fermitate, ca situatia in care se afla chiar nu are unde sa duca in alta parte. Si ca, la fel ca si mine, o sa piarda timp. Iar timpul e pretios. E pretios si cand vine vorba de familie si copii, si cand vine vorba de sot sau sotie si cand discutam despre prieteni. Binteinteles mai sunt si miracole. Insa nu cand e vorba de oameni de la care te astepti sa faca chestii.

  Stiam in septembrie ce o sa fie. Stiam ca am gresit enorm si am socializat din nou online cu omul care ma ranise nu odata. Stiam si cand am ales sa zic da si sa o primesc la 2 Mai. Stiam ca "bine" nu o sa iasa. Daca imi imaginam cum? Nu! Rautatea dusa la extreme e ceva ce mie imi scapa. Nu o inteleg asa cum n-am inteles cam nimic din ultimii zece ani. A vrut sa loveasca cat se poate de tare acolo unde doare cel mai rau. Si a facut-o. Nu era prima data. Dar acum a fost o diferenta. Pana acum o facuse "din greseala"...acum a facut-o premeditat. Si a folosit tot social media :)

   Biznisuri si vieti stau cu toporul social media deasupra capului. M-a enervat X sau si mai bine, mama lu' X...ii fut afacerea. E simplu. Din trei vorbe aruncate pot face ce vreau eu. Pentru ca se gasesc destui gascani pe lumea asta care sa puna botul. Imi place obiectul X, si daca nu imi place ce, lasa ca ma platesc niste neni sa fac io reclama din taste. Si sa zic ce bun e Iaurtul X pentru copii. 

  N-am partener? Intru pe un site si ma rup in figuri. Gasesc io pe vreunu sa vrea sa si-o traga. N-am cu cine vorbi? Oooo, dar ca sa citez "am 150 de persoane in lista de mess" ...iar pe Feisbuc....pe feisub dau add oricui. Cine imi "cere prietenia" e al meu. Se pune acolo la contuar! 

  Lista mea de feisbuci scade. Nu e in crestere ci in scadere. Pentru ca asa cum zicea si Mr. L. acu' vreo doua zile...e niste lume acolo cu care n-am nici o treaba si cu care nu vorbesc niciodata. Deci ce sa caute acolo? A, doar ca sa fie la numar, sa ma simt io vedeta? Haha, nu, mersi...n-am inclinatii d-astea. Eu pun poze cu noi si copilul si viata noastra acolo, deci nu au ce sa caute acolo niste straini care n-au nici in clin nici in maneca cu mine. Eram odata la metrou la Gara de Nord si m-am pomenit ca vine o pitzipoanca la mine si face "Alexandraaaa"...

  Ha? ma uit la ea, stiu sigur ca NU am cunoscut-o niciodata. Ea ii da inainte...si culmineaza cu "io sunt G." O informez in continuare uluita ca eu NU O CUNOSC la care ea face "sunt fosta prietena a lu' A."(bine, tie ti se pare ca erai prietena lui, erai doar una din cele pe care le presta prietenul nostru atunci). Ii spun ca ma bucur pentru ea si o intreb "tu ma cunosti pe mine?"...la care ea face "aaaa, noi nu ne-am cunoscut!" si imi zice ca ea o stie pe Mara de pe FB (ca sotul meu da add la orice pitzipoanca a' lu' prietenu' A.)...zic nene, noi nu ne cunoastem...Am plecat siderata...

  Lumea incepe sa confunde viata reala cu feisbucu' sau blogu' si asta e cam trist. Eu zic sa ne intoarcem un pic in timp, sa mai uitam de internet si statusuri si sa ne vedem la o bere. La care sa nu ne holbam la telefoane ci unii la altii. Cine stie, poate atunci o sa pricepem ceva unii despre ceilalti!

miercuri, 7 noiembrie 2012

Top Chef

  Mi-a placut. Pentru ca n-am auzit deloc "io sunt orfan" sau "mama n-are un picior si locuieste intr-un cotetz" sau "frati-miu are o boala". N-am vazut lacrimi. Si m-am bucurat. In sfarsit o productie in care lumea nu si-a povestit viata. Nu ne-au zis cat sunt de saraci, de bolnavi sau de loviti de soarta de mici. 

  Da, eu nu ma pricep la emisiuni si productia lor. Habar nu am ce e aia "voce de off" si nici ca imi pasa. Daca ma uit la un show culinar, el trebuie sa fie, cum ar veni...despre mancare si cum se face ea. Iar juriul trebuie sa fie relevant. Ori eu am auzit de Hadad de acu' 10 ani cand haladuiam prin Bucuresti iar Casa Vernescu era o duda. Si de baiatu' ala Nicolai care vorbeste maramureseana cu accent frantuzesc am auzit tot de multi ani cand urmaream cu aviditate emisiunea lui de pe Acasa. A fost una din primele emisiuni de cooking tinute de un om cu studii reale in domeniu. Pe al treilea nu il stiu, dar eu zic ca doi din trei e bine.

  De martzafoii de la Masterchef nu auzisem in viata mea. Si asta e relevant pentru mine. Nu poti sa faci un concurs in care factorul de decizie sa imi fie necunoscut. Pentru ca nu il cred. Orice bucatar de anvergura are si oleaca de imagine publica, chiar si in amarata de Romanie. Ori sa imi aduci un bucatar Florin care pe pagina mariei sale de FB are la like KFC...inseamna sa fii oarecum retardat. 

  Emisiunea a aratat mai bine, a fost mai dinamica si mai captivanta decat sora ei protevista. Si a fost si amuzanta din cauza de domnul Hadad care nu le nimereste cu limba romana si face niste combinatii de cuvinte si incercari de cuvinte absolut delicioase. Si care e foarte implicat, se vede si cat e de priceput si cata pasiune are in el pentru ceea ce face. L-am mai vazut si cu alte ocazii insa aici mi s-a parut ca a "tinut" cumva toata emisiunea. Si cand i-a zis aluia "esht ebuuuuun maaaaaaa?" m-am tavalit pe jos de ras. Omu' speriat de siguranta participantilor carora li se dadusera cutite de macelar. D-alea care taie! Incerca sa ii explice concurentului ca il poate decapita pe partenerul sau care statea strategic amplasat in spatele carcasei pe care primul o transa cu veselie. O lovitura si poc...ii pica aluia capatzana de pe umeri ca in desene animate!

  Concurentii au moace de...bucatari romani. E acolo un baiat tinerel pe care l-am mai vazut promovat la televizor insa nu mai tin minte unde si cum. Ala arata a om. Restul arata ca absolventii de UCECOM ai Romaniei zilelor noastre. Ceea ce si sunt. Plus un italian care ii da si ala cu o romana inventata de el de numa' numa'...Cireasa de pe cutit e Nicolai care din cate stiu a crescut in Franta insa din parinti maramureseni. Mare combinatie. Probabil ca si franceza o vorbeste cu accent maramuresean. E simpatic si il stiu ce stie sa faca. E priceput.

  Una peste alta...o sa ne mai uitam. Mai ales ca Mara e disperata dupa orice emisiune care implica gatit si mancare. Deja imi spune ce trebuie sa pun in diverse preparate...maine-poimaine o sa inceapa sa ma critice ca nu le fac cum trebuie :)

vineri, 2 noiembrie 2012

O idee de cadou

   Am invins! Am gasit cadoul perfect pentru bunica mea, despre care povesteam acum cateva zile ca e greu sa mai alegi un cadou pentru ea. Caci e batrana. Si in general "nu-mi trebuie nimic, sa nu imi luati nimic, sa nu cheltuiti bani pentru mine ca NU VREAU NIMIC" :)

  Am invins! Pentru prima data in viata mea am nimerit ceva care a incantat-o si care o sa ii fie util. Utilitatea e importanta pentru mine. Si pentru ea, caci la varsta ei cam greu sa ii iei o pereche de cercei si sa scapi :)

  Asadar, doamnelor si domnilor, stimati cumetri, tananaaaaaaaaa:

 

 Nu, nu scaunul ci husa de pe dansul. Husa minunata, care ulterior infigerii in priza sau la bricheta din masina...se incalzeste si iti face si masaj. Sau numai una din cele doua activitati. Poseda o telecomanda asa:


 care este legata cu un fir de husa, si are si un buzunar al ei in care se depoziteaza. 

  Husa e dintr-un burete gros iar in regiunea lombara are o sectiune care se umfla prin apasarea-pomparea gogoasei din centrul telecomenzii. Ca sa ti-o reglezi ca suport lombar cat vrei. Un buton o desumfla repejor. 

  Masajul e pe trei zone separate, fiecare cu butonul ei si cu trei intensitati ale vibratiei. Cand te ridici de pe scaun masajul se opreste automat. Caldura ramane pornita. 

  Am stat pe domnia sa pret de cinci minute si mi-am deznodat spatele. Are un din ala care imi vibreaza in cocoasa fix in punctul dintre omoplati unde am eu o chestiune naspa ramasa din sarcina. Vibratia combinata cu caldurica....m-au facut meduza. M-am ridicat de acolo sub forma de gelatina. I l-am dat bunicii acum, desi e cadou pentru Craciun...anul asta Mosul vine mai repede pentru ca o dor toate oasele :)

  Bre, mie mi-a placut, a costat 150 de lei...pentru parinti sau bunici cu dureri de oase acu' toamna-iarna...io zic ca e misto. Bunica-mea a zambit cu gura pana la urechi si a stat cuminte in fotoliu pe ea. Intr-un final am intrebat-o "ei, te-ai incalzit?" (avea pe ea maieu, tricou, plovar si trening si era rece sloi) si a zis fericita "daaaaaaaaaa, si prin toate hainele astea, mama...m-am incalzit!". Ea se gandea ca tre' sa se aseze goala pusca pe ea, ca nu o sa ii treaca caldura prin cojoace. 

  Asadar...AM INVINS! :D



joi, 1 noiembrie 2012

Invatatoarea de la Iorga

  
  Parintii copiilor invatatoarei Bereanda de la Liceul Iorga din Bucuresti pe care o puteti vedea aici:



 incep sa povesteasca prin ce au trecut in ultimele luni:


  Copil care sa vina sa zica ca prefera sa se sinucida decat sa mai ajunga la scoala. Copil de 6 ani cu inceput de ULCER din cauza stresului provocat de vaca asta? Copil care sa aibe cosmaruri, sa tremure si sa planga de spaima ca maine e o ALTA ZI in care el trebuie sa suporte scursura asta umana pe post de invatatoare? 

  Si pe de alta parte o mana de parinti "minunati" care acum zic ca ce domle, e o invatatoare buna, voi astia prostalaii aveti copii prosti si rasfatati. Deci nu ca e AIA cretina si dusa cu capul pana la cer si inapoi, insa ea are si sustinatori. Aia e de fapt problema. 

  Da, sa fii invatator sau profesor o viata te poate duce la pierderea mintilor. De aceea ei sunt obligati anual la un test psihologic. Unde, ghici ce: dau spaga si iau o stampila. Pentru ca suntem in Romania. Un psiholog priceput ar putea sa faca asa fel incat sa afle ca femeia asta nu trebuie sa mai fie acolo. Nu e singurul caz, fiti linistiti. Sunt mii. Am ajuns sa cred ca in sistemul romanesc de invatamant, cei buni sunt exceptia. Poa' sa se supere cine o vrea. 

  In mod sigur ca exista o lege la mod teoretic. Una care nu ii da voie ei sa imi ameninte copilul. Eu asa as vrea sa cred, ca macar TEORETIC exista o lege. Practic insa...suntem in Romania. Unde orice profesor titular se pare ca e Dumnezeu si el nu poate fi nici dat afara, nici scos pe tusa, nici pensionat anticipat. Cum e asta? 

  Un bilet de avion. Doar dus, va rog. Catre Anglia daca se poate, daca nu...merge si Zimbabwe!

miercuri, 31 octombrie 2012

Ce e un cadou?

  Azi am strans un sac mare cu jucarii mai vechi de-ale Marei ca sa le dam cadou maine colegei Andreia (da, asa o cheama pe hartie) una din tigancusele colege de la gradinita. Pentru ca tot azi a venit comanda pentru Mara....comanda numita Mos Craciun-mami-stiu-eu-ca-voi-sunteti! :))) Am dat comanda zilele trecute cand mi-am dat seama ca am si intarziat anul asta...anul trecut le-am luat din septembrie! 

  Ce e un cadou? Pai un cadou e in primul rand un proces de gandire. Da, nu e o simpla cautare in portofel...este un proces complex de gandire. Daca nu implica gandire nu e un cadou, e doar un gest de umplere. O activitate goala si lipsita de sensul corect. Sensul e sa ii arati acelui om ca te GANDESTI la el in mod activ. Adica cu capul, cu inima, cu sufletul. Adica de-adevaratelea. Nu ca doar ti-ai adus aminte ca e ziua lui sau Craciunul si ai luat ceva-orice-sa-ma-simt-si-eu-cu-ceva. 

  Sa iei cuiva un cadou e complicat. Foarte complicat. Poate de aia imi place foarte mult. Si cel mai mult imi place sa fac surpriza omului cu pricina. Azi am comandat si cadoul pentru el de Craciun. El si cu mine nu prea mai avem bani si chef de cadouri de cand suntem coplesiti de lipsuri diverse. Insa azi am avut o sclipire si am luat ceva care e despre el. Daca ii luam sosete era despre mine. I-am luat ceva care e despre el...i-am luat si Marei chestii pe care le-am studiat si le-am tot cautat si am tot gandit sa fie in asa fel incat sa ii placa EI. Ei, mai mult decat MIE.

  Pentru ca de cele mai multe ori avem chestia asta. Luam ceva pentru altu'..dar ceva ce ne place NOUA. De aia trebuie gandit omul ala. De aia psihologia spune ca actele de a darui sunt de fapt unele dintre cele mai egoiste dintre actele umane. Pentru ca daruim ca sa ne simtim NOI bine...pentru ca noua ne provoaca placere si gadilare la orgoliu bucuria si aprecierea celuilalt. Un act pur altruist e unul care te pune pe tine in pericol de moarte, nu unul care iti pune portofelul la incercare :) Si actele pur altruiste sunt rare tocmai pentru ca instinctul de supravietuire ne impiedica sa sarim in fata masinii cand trece o baba strada si o vedem ca mai are putin si isi tricoteaza mucii pe trecerea de pietoni in timp ce vine camionu'. Dar daca e un om drag acolo...sari! 

  Un cadou nu e atunci cand zici "iti dau io bani sa iti iei tu ce vrei"...aia e cel mult o generozitate la ora de sarbatoare. N-am facut niciodata asta si nici n-am de gand sa o fac vreodata. Mai bine nu iau nimic decat sa fac asa ceva. Urasc chestia asta. E ca si cand mi-ai zice "pupa-te si tu singura". Asta o fac oamenii care au mai multi bani decat sentimente sau cei care au impresia ca banii sunt mai importanti decat iubirea. Eu ma dau peste cap sa le placa! Sa fie despre EI si sa ii incante! Dar sa fie de la mine, nu luat de ei, ca atunci ne facem cadouri singuri. 

  Azi ma gandeam ce sa ii iau bunicii mele si ca de obicei ma gandeam ca nu am ce sa ii iau ca sa o bucur in mod real. Pentru simplul fapt ca are ce ii trebuie si ca viata ei s-a cam terminat. Apoi m-am gandit ca inca e vie, deci nu s-a terminat de tot insa nici prea vie sau in viata nu mai putem spune ca e. Acesta e purgatoriul. Nici viata, nici moarte. Batranete inaintata.

  Si apoi am vazut-o coborand din bloc sa plece la plimbare cand eu veneam de la gradinita. Era soare, era frumos...parca totul stralucea. Inainte si ea stralucea. Era o femeie plina de viata si de putere care pana la 87 de ani si jumatate a trait si s-a ingrijit singura. Azi era o umbra mov in soare. Haina ei e mov. Totul e mov, e culoarea ei preferata. M-am intors sa ma uit dupa ea cu inima stransa ca de obicei cand pleaca singura de acasa sa se plimbe 10 minute in jurul blocurilor. Furoul ii atarna mai lung decat fusta, picioarele mergeau incet-incet taraind pantofii...mana ii tremura pe bastonul cu trei picioare pe care i l-am luat ca sa poata sa iasa singuta afara. Mergea incet. 

  A fost prima data din 2 iunie 2011 cand a patit accidentul si pana acum...cand am plans de mila ei. In ziua aia am plans de mila ei pentru ca nu a murit si mi s-a rupt sufletul stiind clar ce urmeaza pentru EA. Ce o sa insemne pentru ea sa ramana in purgatoriu. Azi mi-au dat lacrimile pentru ca am vazut-o cum se topeste pe picioare si am fugit in bloc sa nu ma vada cineva si sa nu ma vad pe mine ca mi s-a rupt sufletul de mila ei. Ce sa ii iau de Craciun? O alta viata pe care sa o ia de la capat?

  O sa ii iau o caciula. Ca mereu ii e frig la cap. 

marți, 30 octombrie 2012

"Ea vrea doar sa picteze" sau cati Picasso...

  Cati Picasso or fi murit in gradinitele romanesti? Cati Aurel Vlaicu? Cati matematicieni? Cati copii cu un talent anume or fi fost distrusi in gradinitele romanesti in ultimii 50 de ani? 

  Acum trei ore am fost "bagata in sedinta" de catre "doamna". M-am dus sa culeg copilul de la gradinita si mi-a zis ca trebuie sa "stam de vorba"....aaaa, vita ce esti, ACUM vrei sa stai de vorba cu mine, da? Pe 17 septembrie cand eu am venit cu coada intre picioare sa iti EXPLIC COPILUL MEU...si sa te INVAT pe tine, om strain, cine e ea si cum sa umbli cu ea daca vrei sa ai succes...atunci m-ai luat de sus si n-ai auzit nimic. 

  Iar azi, in 15 minute de conversatie eu am zis de 8 ori (am numarat)..."ce v-am zis eu doamna in primele cinci minute cand v-am cunoscut?". Pentru ca azi m-a intrebat de ce e asa "dificila" Mara. Si eu i-am zis pentru ca o amenintati cu prostii. Nu, ca nu e adevarat, ea "fabuleaza"...Breeeee, n-a fabulat o viata si fabuleaza acu'...

  Azi n-a vrut copilu' sa manance. Si io zic "asa si? care e marea paguba?"...pai ca a plans. Pai zic si ATI INSISTAT LA EA? Ea, fericita: DA! Pai ce v-am zis eu doamnaaaaaaaaaaaa in primele cinci minute cand m-ati cunoscut, sa nuuuu insistati cu nimic catre ea? Si uite asa a inceput o discutie demna de Lolek si Bolek...Care a culminat cu "eu i-am zis "hai ca te striga ghozdanul sa mananci!"...la care eu razand: pai ce v-am zis eu doamna...etc...ca noi nu am luat-o cu balarii din astea mai ales dupa ce a trecut de doi ani...hai sa te mint ca sa te pacalesc ACUM, ca mai tarziu sa te tavalesti tu pe jos ca vrei sa fac eu ca toate visele doar ca sa faci tu ceva...gen...:)))

  "Ea vrea doar sa picteze si sa deseneze"...Pai si? Care e problema? Pai, doamna eu sunt singura aici, pana le aduc apa la toti pana le dau acuarele...Ooooo, dar ce greu este! Mara mea pana acum circa 4 luni de zile nu a avut vreo inclinatie speciala. Pana intr-un moment cand a inceput sa faca niste chestii uimitoare. Cu desenul si cu acuarelele, acum si cu colajele. Nu, nu cred ca e Picasso, insa m-am intrebat azi auzind cu ce voce mi-a zis aia ca "ea vrea sa picteze"...cati artisti or fi murit pe bancile gradinitei romanesti. Sau ale scolii, caci am vazut ieri DOAMNA INVATATOARE de la IORGA! 

  Eu am vazut ca ea face niste chestii care mie mi se par mai mult decat mazgaleli, asa ca am intrebat si eu in stanga si in dreapta. Si niste oameni cu inclinatii mi-au zis ca da...asa e...Mara are o inclinatie catre pictura. Mai mult decat atat, e pictura abstracta, cu forme geometrice si culori complementare. Mie una mi se pare important. Asa, ca informatie despre un om, nu ca viitoare cariera. 

  "Doamna, dar nu vreti SA SE SCHIMBE?"...adica de ce nu vrea Mara sa vada straini si se agita cand vine lume straina. "Aaaa....NU...nu vreau sa se SCHIMBE". Pentru ca nu cred ca am eu vreo influenta clara in a o "face" sa se "schimbe". Ea a decis la cinci luni, da, LUNI...ca orice strain e moartea. Toaaaaate incercarile noastre de a o lamuri de atunci incolo...sunt azi, cinci ANI mai tarziu, fix nimic. Un cacat. Zero. Ce sa schimb eu? In afara de a-i spune a suta mia miloana oara "Mara, nu se intampla nimic daca vine un strain, noi suntem aici si avem grija de tine"...bine, uneori ma rastesc la ea pentru ca cred ca acum e mare si face doar din ambitie sau din obisnuinta asa. Daca stai cu ea doua ore si o tratezi ca pe un OM, o sa fie prietena ta...si gata. Imediat. Imediat dupa doua ore...

  "Doamna eu vreau sa o SCHIMB"...la care eu am izbucnit in ras si i-am zis "succes mult, va doresc"...daca eram o aroganta i-as fi zis "cum indraznesti" dar cum azi eram o curca plouata mearsa pe jos juma' de oras....am izbucnit in ras. Si m-am gandit in secunda doi ca Mara ii da EI o lectie de neuitat, si anume aceea ca nu sunt toti la fel si ca ea nu are o PUTERE asupra lor. Ei sunt cine sunt ei. Ii cresc parintii lor, nu ea. Ea are o influenta minima asupra lor, fie ca ii place fie ca nu. 

   Acum eu o sa mai fac o miscare strategica: o sa o invit pe doamna intr-o zi la noi la masa. Suntem practic vecine, o sa o invit frumos sa cunoasca copilul. O sa ii fac o masa frumoasa si o sa ii arate Mara niste chestii despre copilul crescut cu ideea ca e om si vorbim cu el ca cu un om mare. Nu am pocit cuvintele catre copil si nu m-am maimutzarit nici cand avea o luna, jur! Mi se pare penibil. Azi cand i-am zis ca noi asa am abordat problema si ca sa ii zici ca o striga ghiozdanul inseamna sa ii jignesti inteligenta...a fost foarte uimita. Chiar incantata. A zis ca "vai ce bine, doamna...asta e minunat!". Zic mersi frumos, asta e formidabil, dar tu in loc sa te porti cu copiii de 5 si 6 ani ca cu oameni mari, ceea ce ei SUNT acum...le bagi din astea de retardati. 

  Pentru ca, pentru mine, replicile astea sunt de idioti. DE CE? De ce sa faci asa ceva cu un copil? De ce sa nu ii zici frumos "mananca" sau "fi cuminte" sau orice altceva care inseamna ceva REAL. Nu minciuni. Da, da stiu, gandirea magica...bla bla...Dar lasa gandirea magica pentru povesti, pentru carti, pentru istorii de adormit seara. Nu pentru viata reala. In care daca vrei sa faca ceva ii zici "ar fi bine sa faci asta" nu "te striga dulapu' sa pui ciorapii inapoi in el". Cum e asta?