Replici geniale

 ...Mami eu stiu ca cangurul are asa ca un fel de subsol in burta...si tine el ceva acolo...( nu se lamurise ea la ce ii trebuie aluia subsolul)

...Eu am mancarea cea mai sanatoasa in afara de toti colegii mei...(pai cam asa...in afara...ca toti sunt cu senvisul si prajitura Barni. sau biscuitii Tuc)

...Mami ce e aia copil orfan? (ii spun ca e un copil care nu are parinti)...pai si pe ei cine i-a nascut???...(asa e cand ma reped sa explic si nu ma gandesc ce concluzii trage ea cu pasi logici usor impiedicati) 

...Mami, eu maine organizez Ziua Familiei (cum adica?)....pai fac asa o sarbatoare cu tine si cu tati! (pai si ce facem?)...MANCAM O FRIPTURA!!! (mancase friptura la pranz, probabil fusese buna)

...Mami eu nu vreau sa vina cutremurul (pai de unde iti veni cu cutremurul, stii tu ce e aia?)...pai nu vezi ca zic astia la stiri! Daca vine cutremurul? (mda...la stiri mai si mint astia, mai mama!) 

...(trage pe ea niste pantaloni care ii sunt foarte scurti)...Mami, pantalonii astia s-au facut mai mici! (din nou concluzii logice geniale!)

....Mamiiii sunt un geniu! (da?, cum asa?)...AZI E JOI! (corect mama, esti un geniu!)

in curand o sa fie egale!

Unghii negre

  Nu cele date cu oja neagra. Cele de copil murdar pe maini in asa hal incat sub unghii se aduna un doliu care devine permanent. Pentru ca are unchii netaiate sau pentru ca e lasat sa scurme oriunde. Unghiile negre ma infioara. Sunt din categoria "copil caruia ii ajung mucii in gura si nimeni nu-l ajuta"...

  Nu stiu de ma simt ingrozita cand vad manutze de copil care arata asa. Poate pentru ca imi da fix senzatia asta de...copil abandonat. El nu poate sa isi taie unghiile singur, nu poate sa ia un instrument sa se curete sub unghii...si probabil nici nu poate sa se abtina sa nu scurme in tzarana...ca na, e copil. 

  Da' ce te faci cand vezi cate un domn "indoliat" asa...si te uiti la el si ai zice ca nu e nici mecanic auto (desi asta nu e o scuza la o adica) si nici nu traieste in vreun canal. Si totusi cand ii vezi unghiile...te ia cu racori. Si te gandesti cum ar fi sa puna mana pe tine cu mainile alea...si iar transpiri. Sau il vezi mancand ceva cu manutzele alea misto. Sau, si mai bine...il auzi spunand cu mandrie ca "cine nu munceste nu se murdareste" adica vezi-doamne tu esti un om care nu muncesti si deci de aia esti CURAT. Cam asta e mentalitatea la romani. Ca daca muncesti trebuie sa fii jegos.

  Sau ca daca e copil...trebuie sa scarme in tzarana, sa o manance, sa si-o bage in urechi si in general sa gaseasca cele mai inventive locuri in care sa o tencuiasca. Ok, daca iti place asa...fine by me...dar de ce mama naibii nu il si speli? De ce nu ii tai unghiile odata la doua zile, ca sa nu mai aibe unde sa se vare jegul. Sau de ce nu iei un instrument special cu care sa ii scoti mizeria de sub unghii.

  Vad fetite imbracate in cele mai printzesistice rochii cu voal...cu unghiile negre. Eventual spoite cu oja mamei. La 5 si 6 ani. Cum vine asta? O inveti intai sa se impopotzoneze ca un brad de Craciun si apoi sa isi faca igiena corecta? O inveti intai cu parfumul si apoi cu spalatul la subtiori? Intai cu rujul si apoi cu spalatul pe dinti? E bine ca incepem sa le sexualizam de mici...sa le luam haine uluitor de asemanatoare cu cele de femei adulte care incearca sa atraga masculi in pat. Bluze cu decolteu. Fuste pana la fund...Clame cu pietre, bluze cu paiete, rochii care mai de care mai exotice. Si unghii cu negru. 

  Ma uit in jurul meu si nu mai vad...bun simt. Din ala estetic. Adica o fetita sa fie o fetita nu o paparuda. Si mai ales nu batuta in pietre din cap pana in picioare. Multe din femeile generatiei mele, care n-au avut ele cand erau mici si au suferit si au ramas cu complexe fashionistice din copilarie...si isi imbraca acum copilele ca pe niste...nu stiu ce. Ok, vrei sa o determini sa se "faca domnisoara frumoasa"...dar de ce nu o inveti ca paietele si pietrele sunt pentru ocazii speciale? Si ca oricum ar fi imbracata trebuie intai sa fie CURATA. Ingrijita. Ca daca o inveti asta si vede ca are negru sub unghii vine ea singura si cere sa o cureti. 

  Maine poimaine o sa le vedem si vopsite la par de la 5 ani. Tocuri deja au, am vazut eu la gradinita! Nu stiu unde se vor opri tendintele din zilele astea...dar vad ca igiena saraca ramane undeva in urma. Departe. Traim anii in care romanul a descoperit "parentingul" (detest cuvantul asta) occidental! Urmeaza vremuri interesante. 

Dezordinea noastra

   Inainte sa am copil eram destul de ordonata, desi in sila. Faceam ordine, imi placea sa tin ordine in jurul meu si sa imi gasesc lucrurile cat mai repede. Ma enerveaza sa pierd, sa ratacesc si sa nu stiu unde imi sunt lucrurile. 

  Dupa ce am devenit mama am evoluat. Mi se pare normal sa evoluezi din pricina maternitatii, nu sa involuezi. Nu zic ca e cazul sa devii isteric intr-ale curateniei, nu e sanatos...insa mi se pare logic sa vrei sa tii casa ordonata cu atat mai mult cu cat un copil se pricepe foarte bine sa faca haos. Iar eu una in haos permanent nu pot sa traiesc.

  Asa ca aveam doua solutii: sa involuez deci sa nu ma mai intereseze ordinea si curatenia. Sau sa evoluez si sa gasesc o solutie in asa fel incat sa nu o iau razna. Si sa nu ma enervez. Si sa nu simt mereu ca vaidemine ce greu e sa faci ordine deci mai bine n-o mai faci. In primii ani, cand copilul e foarte absorbant de comportamente vizionate la parinti...eu faceam ordine. Mi-am propus ca niciodata seara, spre exemplu, sa nu ne culcam pana cand nu facem intai ordine in camera, punem la loc jucariile, hainele aruncate aiurea prin camera...pana nu pun la bucatarie toate la locul lor spalate. 

  Exista teorii care spun ca somnul e influentat de lucrurile aflate in camera. Pe scurt ca dormi mai prost in dezordine. Desi e intuneric si nu o vezi. Habar nu am daca e adevarat in mod stiintific, dar clar te simti foarte bine dimineata cand deschizi ochii si vezi o camera careia ii poti vedea podeaua. Si eventual noaptea cand te duci la baie pe intuneric sa nu calci pe sapte jucarii din plastic tare care sa te faca sa lacrimezi instantaneu din talpi pana in ochi. 

  Asa ca strangeam. Mara, vazandu-ma ca strang...ce putea ea sa faca la un an, un an si jumatate, decat sa ma imite. Asa ca a inceput sa stranga jucariile impreuna cu mine. Apoi sa ma ajute sa duc rufele spalate la locul lor. A invatat cu mare amuzament sa le "impatureasca" sub forma de cocolos si sa le puna ea frumos in cate o gramajoara. Nu i-am cerut niciodata sa "faca ordine" sau ceva. Nimic. Incepeam eu sa fac si ea venea dupa mine ca o maimutzica. Si ii ziceam "acum facem si noi ordine aici, ca uite, nu mai gasim masa de sub jucarii, nu mai avem pe unde sa mergem de toate astea aruncate pe jos..". 

  A invatat apoi singura sa aprecieze ordinea. A invatat ca daca nu le tine cat de cat "in frau"...nu mai gaseste lucruri. A invatat ca daca ma pune pe mine sa le caut ii spun ca nu-s ale mele, sa isi caute singura in dezordinea ei si sa isi gaseasca ce ii trebuie. Si acum e foarte atenta si desi jucariile sunt in niste saci de plasa ikea...tine minte cam pe unde ar fi un anumit obiect din sutele pe care le poseda. Din cand in cand isi face ordine singura pe masa de lucru, i-am facut cate o cutie pentru anumite soiuri de jucarii (cele de bucatarie, cele de desenat, etc) si acum se organizeaza mai bine. 

  Nu prea ii zic sa faca chestii. Nu o bat la cap nici sa faca ordine nici sa se spele pe maini. S-a invatat singura sa le faca prin imitarea comportamentului observat in jur. Cu cat il tii cand e mic in haos cu atat se va invata sa il iubeasca. Cateodata isi ia toti sacii (are vreo 5) de jucarii si ii rastoarna in mijlocul camerei. Gaseste acolo comori! Pentru ca uita de diverse jucarii pe care le are asa ca se bucura cand le regaseste. Si dupa ce sta ca gaina in mijlocul gramezii cate un ceas sau doua...o vezi ca realizeaza ca totusi trebuie sa le bage de unde le-a scos. Si isi ia avant si rasufla asa ca o baba si face "acuma hai la locul vostru!"...le zice jucariilor sperand parca ca ele sa sara de jos si sa se arunce in saci la locul lor. Pentru o secunda o vezi cum spera ca gramada sa dispara. Apoi le ia si le pune la loc. 

Secta fara Dumnezei

  Sau secta cu dumnezei-repede-aruncati printre dinti sub forma de urari catre niste donsoare. Dar sa detaliem ziua de ieri caci tare aducatoare de rasete cu dat-capu-de-masa, vorba lu' Mo a fost! Cica se facea ca e ziua de nastere a lu' Mo. Si ca ma duc si io ca omu' cu o saptamana intarziere, sa o vaz la capitala aia de unde se da ora exacta. Iar ea, care e o doamna minunata, zice auzi fata, vrei la un tratament cosmetic? Aoleu, pai cum sa nu vreau. Pai uite, mi-a scris o donsoara ca imi ofera "un tratament cosmetic la centrul nostru de wellness" in urma postului meu despre cum m-am tuns shui-dar-foarte-misto la alt centru de infrumusetare. Si cica sa aduc o prietena. 

  Aaaaa, mamicaaaa, ce noroc pe capu' nostruuu. Bon, hai sa mergem, sa ne facem de cap ca fetele nah. Si purcedem. Ajungem pe Pache Protopopescu la numarul 43, o cladire noua dar cam dubioasa. Cam de birouri asa. Zic na, io tzaranca de provincie n-oi sti io unde aleg astia sa isi puie uelnesu'. Ca in bancu' ala "da ce te 'ute grija unde imi tin io pianu". Hai sa intram. Greu, maica, greu. In fata stabilimentului, gresie d-aia lucioasa de iti intorceai genele in ea. Pe gresie zapada fleoscaita. Ne-a luat cam 5 minute sa parcurgem cei 3 metri de lucioasa. Mergeam amandoua ca doua scroafe proaspat potcovite, mai aveam si niste papornitze dupa noi ca na...asa e cu ploiestencele cand se intalnesc ele la capitala. Tinandu-ne una de alta si rugandu-ne la toti sfintii sa nu dam cu dintzii de lucioasa..intram, suim niste trepte si ajungem. Cica cabinetele 1 si 2. La 1 era buda. Hmmm...cred ca nu aici e cu tratament cosmetic. Sau? 

  Cand intram in cabinetu' doi...soc pe noi. Adica pe mine in principal, care am vazut imediat ca acel loc nu era un cabinet cosmetic. Era o camera cu niste mese si scaune in ea. Si cu niste papitzoi de douajd' de ani care stateau pe acolo. Ii zic repede lu' Mo, bai, vezi ca nu e ce trebuie. Ea nimic...ii da inainte cu forta. Vine donsoara care ii promisese "tratamentul facial". Are in piept o insigna. I inima Herbalife!

  Incep sa rad. Mo, foarte serioasa, refuza sa creada ce i se intampla. Eu ma fac Zen dupa doi trei dumnezei administrati in gand in legatura cu Herbalife, Melemeuri (MLM, multi level marketing sau cum se zice pe romaneste tzeapa piramidala) si ma gandesc...o ora si ceva din viata mea...o sa o pierd. E pai ca sa n-o pierd o sa o RAD. Ceea ce am si facut. 

  Si ne pune donsoara la o masa, de jur imprejur asa, cu ea in mijloc ca motzu pe cacat. In stanga noastra o doamna la 65 de ani. Simpatica, misto aranjata. Dupa moaca eu cred ca primise aceeasi invitatie dubioasa ca si noi. In dreapta vreo 3 pitzi din astea de capitala. Hranite cu cafea si herbalaifu' la cana. Stiam de mai demult ca minunata companie Herbalife a lansat si o gama de cosmetice. Pe care le lauda, evident, ca si pe shake-urile scarboase si pline de tampenii cu care slabesti 10 kile in doua luni. 

  Pe masa, cosmeticalele, farfurii cu discuri cosmetice, servetele umede pentru bebelusi (ceva no-name sinistru cu care nu m-as da nici pe la cur in conditii normale, d-apoi pe moaca) si niste ceaiuri si niste shake-uri d-alea. Bai si incepe sa ne zica. Cum o sa ne dam pe o jumate de moaca cu smecleurile si o sa ni se faca lifting imediat. Si o sa ni se ridice, o sa ni se aranjeze, o sa ni se umfle, o sa ni se lumineze...si ca o sa vedem diferenta. Si da-i si incepe cu "tratamentul cosmetic"...vreo sase-sapte sparcaieciuri, creme, lotiuni, geluri...Date ca la balamuc unele peste altele, unele dupa altele. 

  Io da-i si comenteaza. La orice zicea duduia eu comentam. Ea radea. Pitzipoancele radeau. Mo imi tot dadea coate sa tac. Ma gandeam ca o fi si Mo sectanca (termen productie personala) d-asta si nu stiu eu. Ma intrebam in gand cum pana mea poate sa stea serioasa si sa se uite la fiinta aia cum ii peroreaza TAMPENII. Cretinisme. Cum se balbaie ca o retardata si se intreaba singura cu glas tare dupa ce zice o fraza "aoleu, am gresit? am zis corect?" despre cate un cuvant pe care clar nu stia cum sa il zica...cum ar fi "a placea" :))))

  Bai si cum lesinam cu ea...vine un baiat! Vine un baiaaaat, manca-i-as tava lui plina de paharute de plastic cu shake de mar, biscuite si frisca in ele! Mar, biscuite si frisca, da? Si incepe, stand in picioare langa masa, ca un chelner...sa zica o poiezie. Ce a vrut sa spuie poietu? Pai ca era gras. Si acu' nu mai e. Ca era student la Medicina Veterinara (nu ne-a zis daca mai e sau nu, eu sper ca nu) si ca a descoperit Herbalaifu! Si de cand l-a descoperit a slabit 10 kile in doua luni si...si nu mai stiu ce ca el era balbait, transpirat si eu pariez ca si virgin. Imi venea sa il intreb daca mamica lui stie cum face el pe chelneru' si lauda melemeuri...da' Mo imi dadu un cot si n-am apucat. 

   Ne-a dat paharele si s-a tirat. Si a venit alta. Una cu aspect de...matura. Avea o claie mare si niste ciolane. Si cam atat. Si incepe...cum se simtea ea...rau. Si avea si insomnii...era si constipata si, citez..."ma simteam si TRISTA"...si a baut smecleuuuuu...si i-a trecuuuuut!!! OMG!!! Deci pot sa presupun ca dupa tratament...a adormit si s-a cacat pe ea, dupa care s-a trezit si a ras de vesela ce era...

  Apoi s-au laudat cum i-a dus Herbalaifu' in excursii ca sa ii premieze pentru ca sunt minunati si uluitor de destepti. Si au vandut ei smecleu de baut si crema de tencuit. Dupa aia ne da cu chestiunile si pe cealalta jumatate de moaca. Io le-am zis sa aibe grija nu cumva sa nu se intalneasca jumatea1 cu jumatea2 si sa ramanem dracu' cu vreo dunga bleaga pe mijloc dupa minunatul lifting care se va intampla maine dimineata la sculare! Dupa prima jumate, duduia se uita la Mo si face "aaaaa, uite la tine se vede deja, ai un ochi mai sus". Da, are, din nastere, o asimetrie a fetei. Care era mai sus pe partea aialalta, da' nu conteaza :))))) Zic bre, Mo, ai grija cu ochiu' alalaltu' sa nu se duca naibii pana la ceafa de atata lifting, doamne-fereste!

  Daaaa...si la final...aia cica...daca mai avem intrebari. Pai zic...cat costa? Deci nu ca sunt sectanti, ca sunt idioti si ca ei nu stiu ce produse promoveaza ca pe Dumnezeu...ei nu stiu nici macar sa tina un rahat de prezentare cap coada. Pai frate, io la 18 ani m-am bagat la Melemeu la Zepter. Am vandut doua mixere, am fost la congres la Bucuresti si i-am vazut cum aplauda si canta Imnul Zepter, am ras la fel ca si acu' si am aflat ca na...americanii care au inventat sistemul au avut de ce: ei au o masa mare de retardati. La ei merge. Si la noi merge, daca...ai o masa mare de prieteni si cunostinte retardate la care sa le vinzi oale, mixere, smecleuri si alte tampenii care nu-s decat niste produse. Io am decis ca n-am si aia a fost. Produsele?. Nu sunt mai bune, mai speciale si mai nimic. Insa pentru ca la secta le-a bagat asta cu "fraiereste-i pe altii sa se faca melemisti ca sa iei tu bani stand degeaba"...normal ca astia isi canta si noaptea in somn imnu' Zepter, Herbalaif sau ce o mai fi el acolo. Ca sunt multe. 

  Dar divaghez. Dupa ce am intrebat-o de preturi si am aflat ca-s astronomice pentru niste produse ordinare. Adica normale...pe care le poti gasi oriunde in varianta mult mai buna...o intreb gingas daca sapunul solid in valoare de 21 de lei bucata contine SLS. S-a blocat. Nu stia ce e aia. I-am zis "sodium lauril sulfat"...nici aia nu stia ce e. Cica si-a notat intrebarea si cum sa ma contacteze ea pe mine ca nu i-am dat telefon si mail pe formular. HAHA. Nuuuu, ca nu-s tampita. Lasa ca ma gasesti tu...trimite un porumbel calator sa ma caute! Pe formular te punea sa apreciezi produsele testate. Calificativele erau : BUN, FOARTE BUN si EXCELENT. Am intrebat duios de ce nu exista si prost, naspa si nasol? Lumea a ras, duduia a zis ca sa scriu langa ce nu mi-a placut. N-ai inteles, papusa! Esti asa de sectanca incat n-ai inteles intrebarea!

  Eu n-am nimic cu Melemeu'...si nici cu pitziponcii care adera si conduc retele din astea. Insa am ceva cand ma minti ca sa ma aduci undeva. Sub alt pretext. In urma cu circa 8 luni am fost chemata la un interviu pentru un job de educator la gradinita particulara aici in Ploiesti. Si mi s-a oferit posibilitatea sa devin sectanta Herbalaif divizia Smecleu de dat pe Moaca. Am ras si atunci cum am ras ieri. Doar ca atunci m-am ridicat si am plecat, ieri imi dadea Mo coate si am fost cuminte, n-am zis cu glas tare decat vreo 10 la suta din lucrurile care imi veneau in cap la fiecare propozitie a duduii sectante. Bai da' ne-am distrat!

  Si...cireasa de pe tratamentul facial a fost ca...dupa ce am plecat de acolo, am mers doua case mai incolo la Hanul Berarilor unde am inceput sa ne tratam cu niste mancare buna. Dupa vreun ceas si o friptura...ma duc la toaleta. Cand trec pe langa oglinda...ma sperii. Aveam o bluza rosie ca focul pe mine si initial am zis ca mi se reflecta aia pe mufarina. Eram rosie. Adica nu rosie...aratam ca si cand cineva mi-a jupuit moaca de cel putin un strat de piele. Cu urme evidente in jos pe gat, unde ajunsesem io constiincios cu discul plin de minune-herbalaif! Adica moartea. Ingrozita, mi-am dat ceasul si verigheta jos, mi-am suflecat manecile si am inceput sa ma spal cu apa calda si sapun de restaurant pe moaca. M-am spalat de vreo trei ori pana cand am simtit ca ajung la pielea mea, aia de sub straturile de carmazuri aplicate. In tren spre casa mi se inrosisera mainile pe unde ma daduse aia cu crema-de-maini-cea-mult-prea-miraculoasa! Azi am iesit in frig si cand m-am intors m-am facut rac...deci e clar ca in alea erau ceva acizi din aia de peeling chimic. Herbalife, iti doresc sa te ia un drac!

  Mo acu' e furioasa. Da' sa stii, bai Mo, ca io m-am distrat fantastic. Ofcors ca era mai bine sa cheltuim ora aia razand una cu alta...da' pana la urma chiar ne-am ales cu o distractie pe cinste. Marca Herbalaif. Divizia Smecleu. 

Visarea

  Mi-a trimis zilele trecuta o doamna un mesaj. Ca un fel de scrisorica de o frumusete si o caldura uluitoare. Ca sa imi spuna ca ii place cum scriu. Imi spun oamenii ca le place "cum scriu" iar mie imi vine de fiecare data sa zic, multumesc, dar eu nu "scriu". Eu transcriu. Imi transcriu gandurile fix asa cum vin ele, aici, in calculator. 

  La un laptop cu capacul rupt, care sta sprijinit cu grebla de plaja a Marei. Mi se pare foarte potrivit lucrul asta, pentru ca blogul a pornit pentru ea. Ca sa ramana gandurile, situatiile, zilele astea...undeva scrise. Timp de povestire si de visare.

  O visez cum o sa fie cand o sa fie mare. Deja e mare. Peste doua luni face sase ani. Iar eu nu stiu cand au trecut. Stiu cum, imi amintesc fiecare zi alaturi de ea. Dar nu stiu cand. Parca ieri, sau parca acum o mie de ani...veneam cu ea acasa. Visez cu ochii deschisi ce o sa fie in continuare. Mi-am propus sa visez frumos pentru ca viata noastra in momentul asta e foarte grea...asa ca visez cum o sa fie cand nu o sa mai fie grea. Sau poate o sa fie si nu o sa mai bag eu de seama. 

  Azi ma duc sa iau un cadou pentru o femeie speciala. Visez ca o sa il gasesc pe cel perfect. Pe ala care o sa ii aprinda scantei in ochii ei verzi. Ala care o sa o faca sa zambeasca ulterior de cate ori va vedea obiectul ala. Mara intreaba inca de cand era foarte, foarte mica "asta de unde il am"...vroia mereu sa ii spun ce obiect e de la cine. Dupa aia a inceput sa tina ea singura minte, si acum imi spune mereu, uite asta il am de la Ioana, asta il am de la Cutarica, asta il am de la Nana, pe asta mi l-a dat Mamaua...

  Universul ei de obiecte e plin cu chipuri de oameni dragi care i-au dat ei lucruri. Parca ar fi o multumire ascunsa in fiecare din replicile astea ale ei. Apreciaza mai mult lucrul ala, pentru ca e de la "cineva"...n-a aparut asa din neant. Ea ii tine minte pe toti. Si pe cei care au fost si au plecat, si pe cei pe care nu i-a mai vazut demult, si pe cei pe care tocmai i-a intalnit. 

  Visez la o excursie. La o evadare. Am mai fugit cate o zi pe ici pe colo...dar nu prea mult. Nu mai putem prea mult. Sambata ma duc la Bucuresti sa ma vad cu fata cu ochii verzi. Saptamana cealalta o sa mergem la teatrul de papusi...mai visez un pic si se face primavara. Si apoi vine 2 Mai-ul. Mi-a zis Mara ieri brusc si din senin ca ei ii e dor de 2 Mai. Ca mie nu imi e? Zic uite, fix aceleasi reactii ca si mine si ca si mama mea...cand a dat un pic de miros de primavara, incepem sa ne visam la 2 Mai. E in gene! 

Ne imbracam

   Romanul se imbraca dupa metoda calendarului. Adica se uita in calendar si purcede spre sifonier. Daca in calendar scrie ianuarie, oamenii isi pun tot sifonierul pe ei si pleaca fericiti pe strazi. Exact asa cum uneori vara ii vezi pe plaja mov. Ei, oamenii, nu plaja. Daca in calendar e august, ce daca poate a venit un val de aer mai rece si nu e de stat chiar in chiloti in timp ce vantul iti sufla capul de pe umeri...oamenii stau la plaja.

  Ieri la pranz cand am iesit spre gradinita erau afara 15 grade in soare. Ne-am scos gecile si am purces cu ele in mana mai departe. In 15 minute de mers pe jos am intalnit numai oameni cu caciuli de blana. Si cu cojoace. O doamna avea manusi in maini. Din alea de piele cu blana pe dinauntru. Am fost tentata sa o opresc si sa o intreb daca nu ii e cald. 

  Da, dimineata cand pleci de acasa e frig. Dar daca te pomenesti cu 15 grade in cap la ora amiezii si un soare care chiar m-a fript in cap...nu ai asa nici o tendinta sa scoti cojocu'? Sau barem doar caciula aia de blana cu urechi. Macar o manusa? Nu simti ca ti-e cald? 

  Am intalnit numai copilasi mici imbracati ca pentru ski. Cu caciuli aprig stranse pe sub falci. Era un baietel care dadea din cap repede-repede, tragea de caciula si tipa in mijlocul strazii. Iar ma-sa ii zicea "ce vrei, mai, mama? vrei apa?" Pai o fi vrand si apa saracu', ca e in costum de ski la 15 grade, e foarte probabil sa se fi topit omu'. Dar el clar vroia sa scape de caciula de lana care il sufoca. 

  In orice anotimp vad copii supra-imbracati. Mult prea imbracati. Care sunt urmariti de parinti sau bunici extrem de ingrijorati ca "transpira". Pai cum sa nu transpire? Educatoarea imi zice tot timpul ca vaaai Mara nu are maieu! "Si nici strampi, doamna, e prea dezbracata". In conditiile in care in casa aia si in camera in care ei stau sunt circa 24 de grade. Duduie sobele. Deci copilul ar trebui sa stea acolo timp de patru ore cu strampi, maieu, blugi, bluza. Si eventual si un hanorac pentru ca doamna zice "vai, mi se face mie frig cand o vad!" Si dupa aia sa o scot afara si sa ma mir ca e transpirata, bolnava sau sensibila. 

  Romanii nu sunt scotieni.Scotienii au constatat ca supunerea organismului la temperaturi alternante trebuie realizata pentru a da cat mai multa rezistenta respectivului organism. Acum eu nu propun sa facem cu totii dusuri scotiene de trei ori pe zi. Insa isteria asta cu imbracatul, cu feritul de "curent", cu sutele de caciuli puse in cap la copilasi mici, cu "vai, nu sta pe jos ca e rece"...toate astea slabesc organismul. Cand corpul nu e expus la diferente de temperatura nu stie sa se adapteze la ele. Cand nu se adapteaza culege orice virus intalneste in momentele de variatii de temperaturi. Sa ajungi sa nu deschizi geamurile intr-o casa pentru ca "vai copilul!" mi se pare uluitor. 

  Azi o sa fie din nou cald. Prea cald pentru perioada asta. Sunt curioasa cate caciuli de blana o sa intalnim pe drum. 

Copii cu roti

  E o moda. Sa suim copilul in masina, autobuz sau carucior, dupa varsta...si sa il ducem. Copiii din ziua de azi nu mai stiu sa mearga pe jos. Fizic adica. Cum ar veni cu picioarele din dotare. Si sa mearga, dupa 2 ani...si sa meargaaaa, sa se miste si sa inteleaga ca mersul pe jos pe strada e 1. greu si 2. plictisitor. Si sa il accepte ca pe un bun de la sine dat. 

  Pentru ca pe lumea asta trebuie sa mergi si pe jos. Acu' nu zic sa mergi ca nebunu' niste zeci de kilometri pe zi, sau sa incepi sa alergi tot ca nebunu' spre nicaieri pe o banda rulanta care iti distruge si articulatiile si oasele si tot. Nu. Eu zic sa te deplasezi prin mijloace naturale unde ai treaba. 

  Sa nu ma intelegeti gresit...nu mi-am dus copilul spanzurat undeva. Am apreciat intotdeauna distantele pe care ea poate sau nu sa mearga pe picioare proprii. Insa dupa 11 luni cand a inceput sa mearga singura...s-a cam dus naibii ideea de "carut". Dupa 3 ani s-a cam dus naibii ideea de "aoleu neaparat cu masina" iar dupa 5 ani am zis "nene tre' sa poti sa iei orasul asta Ploiesti in picioare si sa il umilesti, pentru ca e un oras mic".

  Are colege de gradinita vecine cu noi. Una din ele locuieste fix in spatele blocului nostru. Pe ea o duce familia cu masina la gradinita. Sau cu autobuzul. Masina trebuie din cauza de sensuri unice sa inconjoare jumate' de cartier ca sa ajunga acolo unde picioarele Marei ajung in 15 minute "alene" si in fix 11 minute "la trap". La trap pentru MINE om mare! Pentru ea e ok, pentru ca ea stie sa mearga pe jos. 

  Colega ei era dusa azi cu autobuzul. Ca sa ajunga in fata, pe bulevard, la autobuz, bunicul a traversat niste drum. A mers o statie cu autobuzul, apoi a traversat inca niste drum. Drumul total facut de ei cu toate lungirile si traversarile dureaza ca timp fix tot atat. I-am vazut azi cand traversau catre autobuz, deci am mers cam din acelasi punct. Si am ajuns cam in acelasi timp la locatie. Doar ca noi am mers alene pe jos...ei au fugit la si dinspre niste statii de autobuz. In rest o duc cu autoturismul. 

  Mie mi se pare ireal. Mi se pare ireal sa duci un copil si in carut dupa ce stie sa mearga, si in brate, si in masina cand ai de mers putin, si cu autobuzul cate o statie doar pentru ca ai abonament de pensionar si pentru ca iti e lene. Si mie imi e lene. Si eu ma plictisesc pe drumul asta, mai ales ca eu l-am mai facut circa 4 ani de liceu pe jos asa si alti multi ani in alte treburi.

  Eu n-am mers cu autobuzul sau cu altceva primii 20 de ani din viata. Asta e avantajul provinciei. Eu am mers pe jos. Sotul meu a mers pe jos si cand ne-am cunoscut si el statea la circa 4 kilometri de mine, cand se facea 11 noaptea si inca ne mai pupam si el pierdea autobuzul, omul o lua pe jos pana la el acasa. El acum nu mai merge pe jos cam deloc pentru ca nu mai poate din cauza coloanei distruse de atata...(a se insera semnul de uimire!)..."stat in masina"...eu insa vreau sa invat copilul ca se merge pe jos. Pana nu ajungi sa ai nevoie sa mergi niste kilometri ca sa ajungi la facultate/serviciu, mergi pe jos, mama! Da, picioarele dor daca nu sunt folosite, mami! 

  Pentru ca 20 de minute de mers pe jos dus si 20 intors...n-au omorat pe nimeni decat de nervi eventual. Urasc sa merg pe jos pentru ca ma plictisesc oribil. Detest treaba asta insa stiu sigur ca e cel mai bine pentru un om sa nu creasca cu curu' intr-o masina sau cu mucii intr-un autobuz. Ca n-are sens, mai ales intr-un oras mic ca asta. Cum dracu' sa te duci la gradinita in Ploiesti cu autobuzul??? 

  Pe Mara nu o dor picioarele. Pentru ca si cand au durut-o ne-am oprit pe loc, ne-am asezat pe borduri prin Venetia, de exemplu, si s-a odihnit. Avea 3 ani. Si a batut Venetia cate patru ore la picior cu noi. Kilometri! Incet, cu opriri si cu intelegerea faptului ca trebuie sa ajungem unde avem de ajuns. La fel am mers cu ea si prin Ploiesti...mereu am intrebat-o daca e obosita, am ascultat-o daca a zis ca e prea mult, si ne-am odihnit. Insa copilul asta STIE sa mearga pe jos! Cand am fost la Predeal ma tot intreba Ioana daca "mai poate" sa mearga Mara...si mie imi venea sa rad pentru ca stiam ca ea mai poate inca de cinci ori pe atat! Pentru ca asa a fost invatata. Sa isi foloseasca picoarele...

  Eu va doresc HAPPY FEET pentru copiii vostri! E o viata mult mai putin lipsita de stres ca autobuze, masini, trolee, sau taxiuri cu dementi la volan! Happy Feet, people!

Divortul

  Azi eram la restaurant cu Mara si la o masa de langa noi un tatic cu doi copii. Baiat si fata, circa 10-12 ani bucata. Discutie fantastica:

 Fetita: pai mami nu mai are masina

 Tatal: pai de ce nu are?

 Fetita: pai e la reparat la service

 Tatal: de ce? a lovit-o? a stricat-o?

 Fetita: a intrat in niste zapada cu ea

 Tatal: cand? unde? a lovit masina?

 Fetita: a intrat in niste zapada cu ea...cand am fost noi mai demult la munte, nu stiu unde am fost....

 Tatal: si de ce a stricat-o?

 Fetita (incepe sa se enerveze): A INTRAT IN NISTE ZAPADA CU EA!

 Tatal: pai cum? de ce?

 Fetita (se uita la el ca si cand ar fi cretin): nu stiu de ce!

 Baietelul se uita tamp catre televizor. Nu il intereseaza nimic. Nici macar ta-su. Nici macar discutia. 

  Discutia asta a durat mult. Vreo 40 de minute am monitorizat eu ceasul, apoi au plecat. Acel barbat nu isi vazuse copiii de multa vreme. Nu stiu din ce cauze, ura cu care vorbea de mama lor si "grija" cu care intreba daca aia mai fusese si cu altcineva la acel munte m-a facut sa cred ca oamenii mari erau divortati. 

  Copiii aia erau mari...si erau interogati de un tata absent. Fetita aia avea niste nervi de fier, jur. Eu cred ca de la intrebarea doi m-as fi rastit la el de il lua dracu'. Ea continua sa raspunda cu ochii in farfurie la cartofii prajiti...si a raspuns la cel putin 50 de intrebari cretine pe acelasi subiect. La fel de clar. Iar cel care o interoga era la fel de dobitoc. 

  Era ca un dialog al surzilor. El intreba cu ura si se uita la fata de masa, ea raspundea in sila si se uita la cartofi...fra-su se uita la televizor...El isi retraia in interogatoriul cu ei casnicia lui nefericita. Ei nu retraiau nimic. Si nici nu TRAIAU nimic decat un moment penibil si stupid pentru ambele parti. Tatal lor nu simtea penibilul. Pana si chelnerul a ridicat capul din calculator de cateva ori si s-a uitat la el cum intreaba ca un dement aceleasi lucruri. 

  Fie ca divortezi sau nu, eu zic ca trebuie sa iti respecti jumatea aia cu care ti-ai produs copilul sau copiii. Nu, nu trebuie sa stai cu el "pentru copii" si nici "pentru ca eu am principii", asta e cel mai mare cretinism din lume, pentru simplul fapt ca acel copil o sa stie la un moment dat ce se intampla in jurul lui, si pe masura ce anii trec ii va fi mai greu sa se vada despartit de un parinte chiar si 5 zile din 7 sau 20 de zile din 30 sau cum o zice legea si judecatorul. Eu cred ca se poate sa cresti un copil impreuna cu alt om in consens si in case diferite. Eu asa cred. 

  Dar pentru asta trebuie sa fie adulti oamenii aia. Nu niste putzoi care de abea asteapta sa isi dea cu punga cu rahat in cap unul altuia. Tipul de la masa asta era un om plin de ura, de rautate si de resentimente fata de mama acelor copii. Omu' vorbea cu un naduf uluitor. Noroc ca televizorul era deasupra lui si m-am putut preface ca ma uit la el...si l-am studiat. Frate, omul ala isi interoga copilul despre mama copilului! Mi s-a parut asa...uluitor. 

  Asa ca, bai, Albule, ca sa ma adresez sotului din dotare...bai, daca o fi sa divortam vreodata, eu propun sa nu fim cretini mai mult decat permite legea, bah! Ca ne batem joc de copil degeaba! Mna, io acuma glumesc pe mine aici, dar adevarul e ca nu se poate sti niciodata ce si cum. Sunt ferm convinsa ca orice casnicie la care partenerii nu lucreaza activ zi de zi...se poate duce dracu' in trei secunde. Pam pam! Noi in Ajun de Craciun am fost prinsi in poza de catre mana mea stanga, cu care am ridicat aparatul si ne-am imortalizat in timp ce ne radeam din diverse motive, dupa ce i-am zis lu' Albu sa nu se strambe:

 Dar sa nu uitam, asta se poate schimba oricand! Sa tinem minte asta! Eu sigur o sa tin minte discutia aberanta auzita azi. 

Reclame la muci

  Mai nene, ce o fi in capul oamenilor care fac reclame la medicamente? De mult ma intreb. Am avut uimiri din astea de mult, de cand am auzit prima data cuvantul "Mucosolvan". La care am avut o reactie de repulsie imediata. Adica dizolvam mucii? Da! Ceea ce e un lucru bun atunci cand esti bolnav. Dar de ce trebuie sa il cheme Mucosolvan? Nu poate sa il cheme Gigel? Sau cumva care sa nu ma faca sa doresc sa vomit in secunda doi. 

  Iar acum...fratele lu' Mucosolvan a venit sa imi demonstreze ca se poate si mai rau! FLUIMUCIL. Deci da? Fluimucil, tata! Asta in cazul in care viroza nu ti-a produs si greata ca altfel nu vad cum ai putea pronunta cuvantul fluimucil fara sa icnesti in fata farmacistei si sa i-o arunci romantic pe tejghea. Balta de voma adica. 

  Cum ar fi sa faca nume din astea si pentru laxative? Cum ar fi sa ii zica Inmoaiecacat. Impingefecala. Contractamatzu. Hailabuda. Sanecacam. Cacatefericit. Si apoi cu varianta Inmoaiecacat Forte. Impingefecala Sirop....si tot asa.

  Sunt foarte tari baietii publicitari. Am zis!

Nu vrei o bomboana?

   Nu. Nu multumesc. Da' de ce? Pentru ca eu nu mananc porcarii. Asta am invatat-o sa spuna. Ea s-a prins demult ca lumea insista. Asa ca si-a pus in cap sa refuze. Da, am revenit la gradinita, ca s-a terminat vacanta de iarna. Lunga de 3 saptamani. Cam lunga as zice eu, era mai bun sistemul dinainte in care saptamana de aici era data in septembrie. Da' ma rog, ce stiu eu, ca doar eu nu-s un geniu precum madam Andronescu. 

  Si daca tot am revenit la gradinita..."doamna" i-a asteptat cu drag. Si cu bomboane. O punga mare, mare de bomboane cu...cafea. Asta in cazul in care s-au pilit de la cele cu lichior cu care i-a servit inaintea Craciunului. Cica de la Mosu'. Al dracu' Mos se pare ca ori e chior ori e tampit, ca n-a stiut sa citeasca pe bomboane ca-s cu lichior. Sau cu cafea. Bine, adevarul curat este ca o gura de lichior sau cafeaua din bomboana e fix zero fata de cantitatea de zahar pe care o contine o jmecherie din aia de bomboana. Si de celelalte chestii pe care le contine. 

  Desi i-am zis educatoarei ca noi nu dam copilului asa ceva...se pare ca nu ma aude. Da din cap, zice foarte bine, dupa care face tot ce stie ea. Bomboane "de revedere". Si nu ca i-a oferit si dat. Insa a si intrebat-o "de ce nu vrei sa mananci bomboana" ca si cand copilul ar fi tampit. Dupa care i le-a bagat in ghiozdan. Desi si asta i-am zis, ca nu ii dau eu acasa bomboane "pe furis" sau cumva...pur si simplu NU II DAM DULCIURI PROCESATE. Ce e greu de inteles? E complicat? 

  Si nu ii dau in general "dulciuri" sau "desert" decat cu rare ocazii. Pentru ca eu nu vad scopul. Adica mecanismul e simplu: il inveti cu dulciuri o sa ceara si o sa manance mereu. Si tot timpul va prefera dulcele in detrimentul oricarui alt aliment. Iar marea pacaleala e cu "dar e de casa" sau "dar e cu x, altceva decat zahar". Pai da, dar imi pare rau sa va anunt, pe copil nu il intereseaza deloc daca i-ai dat cu zahar, cu zaharina, cu miere,fructoza, cu sirop de agave, stevii sau alte dracii. Il doare fix in dos! 

  Tu cu mana ta ii creezi o dorinta de dulce. Gustul dulce actioneaza asupra creierului ca un drog. Nu conteaza din ce provine dulcele. Copilul nu va sti diferenta intre biscuitele tau facut cu draci si laci si ala de la magazin. El o sa ii vrea pe toti! Si cand o sa fie mai mare si n-o sa mai fii cu el tot timpul, o sa si manance tot ce i se ofera. E simplu: ii creezi o dependenta de dulce. Ei bine eu am vrut sa evit asta. Pentru ca eu stiu sigur ca oamenii traiesc si fara dulciuri. Si ca nimeni nu se naste cu placerea aia criminala de a  manca dulce. Nimeni. Daca il inveti cu fructe o sa ceara fructe. Si fructele, credeti-ma, au deeeeestuuuuuuul zahar in ele. Absolut destul. Fructele pot fi si ele "prea multe" intr-o dieta, mai ales la copil. Pentru ca au mult zahar. Care chiar daca e natural, e tot zahar. 

  Dar romanul e tembel nene. Ce sa mai. Romanasu' te intreaba foarte uimit "da' de ce sa nu ii dai" si cand ii zici "pentru ca e inutil" se uita la tine ca la felu' paispe. Zici ca esti dus cu pluta si ai iesit pe strada in chiloti. Pai daca vreau sa ii fac Marei o placere ii dau o salata. Stiti cum se bucura la ea? Tzopaie la fructe asa cum tzopaie altii la bomboane. Mecanismele sunt foarte simple atunci cand incerci sa le intelegi. Si cand nu operezi cu clisee gen "copilul e mic si trebuie sa manance si el ceva dulce, saracu' de el, ca e mic". Pai tocmai ca e mic si nu poate sa discearna...lasa-l cu fructe si legume. Si mai incolo n-o sa suspine dupa ciocolata. Si o sa ii fie mult mai bine din toate punctele de vedere. 

Poveste de Iarna

  Se facea ca descopeream o doamna. Nici mcar nu mai stiu exact unde si cand, cred ca la Mara pe blogroll. Stiu doar ca am inceput, cu curaj, sa ma bag in seama. Sa mai zic una, alta...sa ma uit sa vad ce scrie. Sa imi placa ce scrie. Si cum eram invatata de la povestea anterioara cu alta doamna care m-a cucerit prin scris inainte sa ma cucereasca cu ochii ei (tot) albastri...am zis sa ma arunc. 

  Sa ma avant intr-o marti de iarna sa ma duc dupa ele. Dupa cele doua ele. E o avantare pentru ca niciodata un om cu un blog nu poate sa iti spuna de fapt cine e el. Adica nu poti sa stii daca iti place de el sau nu pana cand nu il cunosti. Pana nu pui mana pe el si nu-l mirosi, asa cum mi-a zis mie cineva odata. 

  Pentru ca oamenii pe bloguri sau Feis Bucuri sunt asa cum ar dori ei sa fie. In marea majoritate a cazurilor...poezia e accentuata. Omul e ideal. Nu scrie nimeni "sunt o naspa care am facut rau  oamenilor care m-au iubit". Nu scrie nimeni "trebuia sa ma gandesc de doua ori inainte sa zic lucrul ala acelui om, pentru ca il puteam rani rau de tot". Nu scrie nimeni...nu scriem decat momente, franturi...pasaje. Lucrurile frumoase, sau dimpotriva, dramele pentru care vrem empatie.

  Totul e foarte frumos sau foarte dramatic. Nu e totul. Sunt doar franturi. Bucati de viata scoase din context, oameni care se descriu un pic, pe cat pot...unii mai cu umilinta, altii mai cu aroganta...fiecare cum poate si cum stie.

  Ei si acum revenind la aceasta doamna. Ea mi-a parut om. Din ala misto. Din ala de-adevaratelea. Scrie cumva ca si mine, fara pretentii, drame si exagerari. Poate de aia mi-a si placut de ea asa de mult. Asa ca marti m-am dus sa o intalnesc la Predeal. 

  Bucata aia de zi a fost geniala. Ioana si Ana sunt minunate. Sunt asa cum credeam ca o sa fie. Am vorbit cu un om...ca si cand ne stiam de o viata. E o senzatie foarte misto sa te potrivesti la primul "salut" cu cineva, sa iti vina sa il iei in brate si sa il pupi, sa poti sa te deschizi si sa ii spui lucuri ca si cand te stie de cand esti. 

Cam asa! Poza facuta de Mara! (ele ne faceau sa radem in HALUL asta!)

O poveste de Iarna minunata, cu zapada multa si cu nasuri rosii!

Ma uit la ea

  Stau pe fotoliu si o privesc. Se uita la televizor si nimic nu ii mai poate perturba realitatea. Din profil...e mai nimic...e o creasta de par alb, o piele atarnata si un trening mov. Ii place mov. Da din buze ca pentru a citi traducerea de la filmul la care se uita. O citeste insa imi spune mereu ca "nu o inteleg, mama"...creierul nu mai e la fel de rapid ca ochiul operat de cataracta...mintea e acolo insa nu are viteza necesara.

  Stau pe fotoliu, imi fac masaj cu husa pe care ei i-am luat-o si pe care nu o foloseste ca sa faca economie la curent...mmmmbine...lasa ca pe mine chiar ma ajuta...Stau pe fotoliu si ma gandesc cum a fost in ziua aia in care...n-a raspuns la telefon. Ziua in care omul ala, din om independent, om perfect auto-constiincios...om-ducator-zilnic-la-piata...si om care facea totul si pentru altii in plus...omul ala nu a mai raspuns la telefon. Poate eu am un delay, o intarziere...momentul ala a fost pe 2 iunie 2011...deci cu mult timp in urma. Eu cumva am ramas agatata acolo. 

  Pentru ca am fost singura. E vina mea. Nu trebuia sa ma cert cu el cu o zi inainte! Ne-a prins porcaria certati tocmai pentru ca el si-a pus viata in pericol si a venit acasa cu hainele si nasul rupt. Nu trebuia sa fac altceva decat sa urlu cu glas tare...ajutati-ma! De cateori ma uit la ea, ma vad in vidul ala. Cum zic astia ca e intr-un stat vid de putere, asa a fost in capul meu atunci...vid de orice. Asa a fost in familia mea atunci. Toti "adultii" au dat bir cu fugitii....Prietena mea cea mai buna...idem. Mare noroc am avut ca la ora aia incepea sa se contureze in viata mea alt om, care m-a ajutat. Ca a fost Marius care e ca un stalp in orice, si chiar daca l-am lasat sa plece la mare distanta desi NU trebuia sa fac asta, el era cel care ma auzea, ma asculta si care putea sa fie alaturi de mine in spirit...asa cum trebuie sa fie oamenii iubiti. 

  A fost Alice, care cand a aflat a stiut ce sa imi zica si apoi a stiut sa ma cheme la munte cand eram total la pamant!. A fost Gabi care stie mereu ce sa zica si cum sa faca sa imi fie bine. A fost Radu care a zis "bai, imi pare rau"...si asta a contat mult, mult de tot...Nu trebuie mai mult...nu trebuie sa zici decat ca vrei sa fii ACOLO pentru un om. A fost Ioana care ma suna mereu si ma intreba din tot raul ei...cum imi e mie, cum suntem si ce face bunica...Mare, mare lucru asta...nu imi imaginam CAT de mare poate fi un gest ca asta! Pentru ca momentul ala s-a propagat mult...n-a fost doar ziua aia...a fost pana in noiembrie, cand ea-cea-cu-par-alb a avut ultima criza memorabila...din anul ala. 

  Ma uit la ea...m-am uitat acum la ea pret de 15 minute in continuu. Ma uit la ea si nu stiu cat o sa o mai avem in preajma. Nici nu conteaza "cat" ci conteaza "CUM"...Noi ne traim vietile pe langa ea...iar ea vrea doar sa plece. De dimineata se ruga la Dumnezeu sa o ajute...sa plece dintre noi. Sa fie asta ultima zi. Eu cand am auzit-o...mi s-a facut rau. Apoi i-am pregatit cafeaua, i-am facut patul, i-am aerisit camera, i-am pregatit pranzul, i-am dus gustarea de la ora 4. La ora 4 dormea. Neobisnuit. Si la 4.30. Si  la 5. si la 5.30 n-am mai putut si am incercat sa o scol.. Pentru ca am crezut ca a murit. 

  Si cam asa imi trec mie zilele. 

Pitiriazis aveti? Usturoi aveti? Partyyy!

   Dupa cum m-am mai vaitat anterior, bubele care salasluiesc pe mine se cheama pitiriazis lichenoid cronic. Asta mi-a zis un nenea doctor. Dupa multe si fabuloase incercari de a scapa, m-am linistit cu ideea ca n-am cum, si ca pana la urma ori trece de la sine ori ma omoara. Din doua una. 

    Inainte de Craciun a venit pe la noi prietenul nostru fitoterapeut. Om cu care sunt prietena de vreo 15 ani desi ne vedem doar pe la 2 Mai si el era initial prieten cu var-miu. Imi place de el, am incredere in el, ne-a dat creme si potiuni diverse, mi-a facut si reflexo la un moment dat acum multi ani. Si vine omu' si cum eram in izmenele de casa care sunt trei sferturi...vede mirajul de pe gambe si se cruceste. Dupa ce se cruceste ma intreaba ce si cum...apoi imi promite sa caute solutii.

   Acum cateva zile imi da un mail omu' sa imi zica...tratamentul. Care incepea cu "frectii cu mujdei proaspat de 3 ori pe zi"...What? Aaaaaa...adica cum? Sa reformulez: am probleme pe gambe, coapse, fese si abdomen. Si un pic pe spate. Deci cum? Sa ma dau peste tot cu mujdei? De trei ori pe zi? Aaaaa, era vorba si de TREI LUNI? Aaaaaaaaaaaaau! Au! 

  Auzi bre? Da' daca lasam noi bubele acolo? Io doar zic...asa, ca un uom sincer...Cum doamne-apara-si-fereste sa fac baie in mujdei de trei ori pe zi trei luni de zile???? Acum ar trebui sa precizez ca eu, daca imi pica un strop de mancare cat de mic pe bluza, ma duc si o schimb. Si ca eu, aerisesc casa cat cuprinde cand gatesc, si ca niciodata niste alimente stricate n-ar putea fezanda la mine in frigider sau prin camari...pentru ca imi miroase de la intrarea in bloc! Desi eu mananc usturoi aproape cu orice...n-as putea sa fac baie in el de trei ori pe zi si sa nu imi tai capul singura dupa aia.

  Poate daca nasul ar putea trai in alta casa...sau daca n-ar mai fi alti patru oameni care domiciliaza in acelasi apartament cu mine...poate nu stiu...desi ma indoiesc...Adica asta mi se pare ceva asa...de domeniul absurdului, asta cred ca e un tratament ca in bancul cu evreul cu multe animale si rude care a fost pus de rabin sa le bage pe toate intr-o camera si apoi a constatat ca daca le scoate are o viata fericita. Asa e si cu asta, daca te dai cu mujdei pe tine de trei ori pe zi timp de trei luni...precis ca DUPA aia bubele de pe tine o sa iti fie asa de dragi incat o sa iei pixu' si o sa le faci cate un happy face la fiecare!!!

Ars, ingropat sau atarnat intr-un pom?

  Ca pastrama. Dupa ce mori adica. Da' de ce conteaza, iti vine sa intrebi ca o vaca uitandu-te la pleiada de retardati care discuta zilele astea despre un nene care acu' nu mai e si care a fost copt intru afumarea planetei. 

  Nici nu conteaza ce crezi despre el. Nu conteaza ca a pupat in cur la comunisti cum i-a venit lui mai bine, nu conteaza ca a pangarit 2 Mai-ul cu o casa urata si prost asezata pe care ulterior anului 1990 a inceput sa o populeze cu papusi Barbie din silicon. Doar de 1,80m. Nu conteaza nici ca la vremea aia siliconul se punea prost, ca si rigipsul. Astea sunt meserii care s-au desavarsit mai incoace, cand a inceput lumea sa le puna mai des. Deci nenea asta umbla prin marele an de gratie 1995 calare pe ATV prin 2 Mai...da, da, pe ATV, adica utilaju' ala facut sa te urci pe munte cu el...el in chiloti, cu pieile atarnand...ea in chiloti cu buzele siliconate care ii atingeau fruntea cand viteza atv-ului depasea viteza vantului...Ma rog...ne-am amuzat teribil cu totii, si de atunci, marele comisar Sulica, cel care aparea mereu la cravata si cu palarie...a devenit in capul meu, un fel de Johnny Bravo...numa' ca in loc de muschi avea piele atarnata.

  Ce conteaza? Omu' tot a murit, asa "mare regizor" si "geniu al poporului" si mare senator si mare...orice o mai fi fost el acolo. S-a dus saracu'...era si timpul dealtfel...Si cum n-a jucat in Nemuritorul pentru ca nu era regizat de el...pana mea...gata. A vrut sa il coaca astia. Asa si-a dorit el. Si sa nu fie cu popi. De abea dupa moarte, nenea Nicolaescu mi-a castigat simpatia. De abea acum il respect. Prea tarziu, da' mai bine mai tarziu decat niciodata. 

  Da, domnule, da' cu pomanagii ce te faci? Cu colivarii? Cu hoardele de uitatori la sicrie. Cu ei ce facem? Adica cum? Ne batem joc de popor, domnule? Pana si televiziunile au fost ofuscate! Ele oricum ar fi transmis live minut cu minut fiecare om dus sa dea cu crucea si lumanarea prin fata catafalcului, ca ele asa stiu sa faca. Dar acum...total bulversate...n-au mai stiut cum sa faca. Cel mai mult ma amuza lumea presei care...ghici ce....in cor este ofuscata de cealalta lume din presa care s-a ofuscat prima din lipsa de ingropaciune. Si de Becali care jur ca nu stiu ce cauta in discutia asta, dar am auzit ca era de parere ca Diavolu' si crucea si ceva...Ceva grav, domle! 

  Cred ca economia n-o sa mearga bine dupa isprava asta, bai comisare-fost-senator! Ai cam festelit-o. Nu stiu cum de ti-ai permis sa nu faci circ si din moartea ta cum ai facut din viata lu' matale. Chiar nu inteleg, cred ca ti-ai pierdut uzul ratiunii pe ultima suta de metri, mai omule. Uite ce balamuc ai facut tocmai in prima saptamana din an cand lumea trebuia sa isi rumege in liniste caltabosu' si sa se gandeasca la chestii stupide cum ar fi bugetul pe anul asta. 

  Tin minte ca aveam 10 ani cand a murit nasul meu, care medic fiind a dorit sa fie incinerat. Am aflat ca a murit si ne-am dus ulterior la nasa mea in vizita. Si ea, cu ochii in lacrimi, imi zice "uite, acolo e nasicu'"...si imi arata catre zona biroului nasului. Familie veche de boieri, aveau un birou si o mobila din aia de castele cu regi. Eu, stiind ca ala MURISE...ma uit socata...si imi zic "e clar, nasica a luat-o razna, il vede pe ala pe aici"...si ea "uite, acolo a vrut el sa stea, ca acolo ii placea sa stea"...hait ca e clar, babutza e dusa de tot! Cand colo ea se duce mandra si mi-l arata pe nasicu' care trona falnic intr-un colt de birou in ceva care mie mi-a semanat cu o glastra de flori cu capac. "Uite, aici e nasicu". N-am putut sa nu ma gandesc ca nu cumva intr-o zi sa nu incerce sa il stearga de praf si sa il imprastie naibii pe nasicu' prin toata sufrageria aia cu mobila regeasca. 

89

   S-a nascut in 1924 pe 6 ianuarie. De Boboteaza. Era a doua fata a strabunicului meu si cum el isi dorea un baiat si cum era si foarte frig afara, n-a declarat-o la primarie decat pe 20 ianuarie. Pe cea de-a  patra fata pe care urma sa o aibe n-a mai declarat-o deloc de suparare ca e tot fata. A pus functionarul de acolo o data si un numele tatalui ei pe certificat. 

  Om aprig tatal ei. Mama ei, o rusoaica orfana crescuta de o familie de romani din Basarabia, din judetul Soroca. Asa l-a cunoscut pe strabunicul meu care era acolo cu regimentul. S-au casatorit si s-au instalat in comuna parintilor lui, Ologi, Teleorman. A lucrat, a facut rost de bani si s-a facut negustor. A deschis o carciuma si s-a instarit. 

  In 1928 statul roman a decis sa colonizeze Dobrogea care pana atunci fusese la bulgari. Doua judete: Kaliacra si Durostor. Tot atunci statul roman propunea cetatenilor sa emigreze in America, insa strabunicul meu n-a vrut sa faca asta. Asa ca a ales Kaliacra, mai precis si-a mutat familia din Ologi la Shabla. Unde a primit de la statul roman zece hectare de pamant arabil, loc si materiale pentru a-si construi casa. Strabunicul a deschis si acolo o carciuma, a cumparat alte pamanturi, treieratoare si tractor. 

  La 10 ani au trimis-o la internat la Balcic, la 30 de kilometri distanta. De atunci nu mai vrea sa manance fasole. Tot de atunci sora ei nu mai vrea sa vada cartofi. Si probabil ca atunci si-a pierdut orice idee despre a fi copil, si chiar si despre a fi blanda. Ruptura a fost prea mare pentru ea. 

  In 1940 Romania a cedat Bulgariei cele doua judete colonizate cu romani. Tratatul prevedea sa se faca schimb de populatie. Adica au fost ridicati cu totul si mutati in Romania, iar bulgarii invers. Cand li s-a dat ordinul de parasire a caselor au avut o saptamana sa isi stranga boarfele si sa se organizeze...cu catel cu purcel cu magar si ce mai aveau...si sa plece spre nicaieri. Au ajuns la Mangalia, unde strabunicul a inchiriat o casa si a devenit din nou negustor. In 1941 a decis mutarea la 2 Mai, in casa unui bulgar care plecase de acolo. 

  In '44 au intrat rusii peste ei si a venit nationalizarea. Parte din pamanturi le-au fost luate, 5 hectare au ajuns parte din IAS Mangalia. Au ramas cu cei 6500 de metri de langa casa de la 2 Mai. Ea a fost trimisa la Bucuresti pentru a-si face liceul. In '49, considerati chiaburi, parintii ei au fost dizlocati din 2 Mai si au venit la Poiana Campina (Prahova) unde era stabilita bunica mea si sotul ei. Strabunicul a fost "bagat" la Uzina din Poiana pana in 55-56 cand li s-a dat "voie" sa se intoarca la casele lor. 

  Strabunica a murit inainte sa ma nasc eu...el a trait 94 de ani si pana in ultima vara dinaintea mortii a lucrat gradina cea mare de la 2 Mai. Producea legume, struguri si vin si le vindea. 5000 de metri patrati de gradina erau munciti in totalitate. Nu era decat o poteca ce ducea spre plaja care nu era acoperita cu legume. 

  Bunica mea a facut trei copii. Primul a murit la doua saptamani de la nastere. Nu se stie de ce, ea zice ca l-au spalat cu apa rece imediat dupa nastere si ca s-a imbolnavit. I-a fost rau dupa aia si a vrut sa moara. N-a mai vrut sa manance. Apoi a mai facut doi sanatosi. Insa viata pe care o avusese pana atunci, razboiul, foamea, ascunsul in pod cand veneau rusii peste ele in case...si-au spus cuvantul. Nu a apucat sa stie cum sa aibe sentimente profunde. Nu a apucat sa invete cum sa fie mama...cum sa fie blanda si cum sa isi asculte copiii. 

  Azi ea face 89 de ani. Acum un 1 si 7 luni a facut o aritmie intr-o noapte, a lesinat si a cazut la ea acasa...si-a rupt 7 coaste si a stat 12 ore pe jos fara sa poata sa se ridice. Ne-a asteptat rugandu-se sa moara. N-a murit. Am luat-o la noi acasa dupa 2 saptamani de spitalizare la Terapie Intensiva. Era ca un copil. O spalam si o schimbam. Trei luni de zile mi-am pus ceasul sa sune sa ma duc cu ea noaptea la baie sa faca pipi. A mai facut caderi aici. Mi-a lesinat in brate, i-a fost rau...luni de zile am trait in teroarea ca astept sa moara. Teroarea nu era moartea in sine ci asteptarea ei. Am fost terorizata. Atunci mi-am selectat si oamenii apropiati. Atunci am vazut cui ii pasa de mine si cine e prea preocupat de sine ca sa inteleaga prin ce trec eu in lunile alea. Pentru ca mi-a fost crunt. 

  Azi face 89 de ani iar eu o cunosc doar de 1 an si 7 luni. Dupa iesirea din spital am pus-o sa imi povesteasca. Am stat si am intrebat-o toate lucrurile care imi veneau in cap. Am stat cu Marius intr-o seara cand tocmai ce venise acasa...si ne-a povestit lucruri amuzante despre cum era in razboi. Pentru ca ea povesteste ca si cand nu i s-ar fi intamplat ei. Cum o fugarea un soldat rus ca se indragostise de ea, cum le ascundea mama lor in pod noapte de noapte luni de zile pentru ca rusii dupa ce luau o vodca se duceau la violat prin sat...multe, multe chestii la care noi am ras cu lacrimi. Marius a inregistrat-o cu telefonul la un moment dat pentru ca eram amandoi speriati ca o sa o pierdem si nu mai apucam si alte amintiri. 

  I-am zis de dimineata "la multi ani" si a zis "multi sa aveti voi, mama, ca mie mi-au ajuns!" Ne miram amandoua ca a reusit sa isi revina. Ne miram si acum. Am capatat o complicitate pentru ca doar noi doua stim cum ne-a fost in vara aia. Imi este recunoscatoare si eu sunt bucuroasa ca am apucat sa aflu lucruri despre ea, chiar si acum, in al 13-lea ceas. Sau al 89-lea ceas...

Ce sa nu iei copilului de Craciun

  Chestiunea numita "Roata Olarului"! Nu, never, deloc! Sa fiu mai explicita. Daca vrei si iti doresti neaparat ca vreo mana sa iti fie prinsa intr-o usa de lift sau alte activitati cultural-distractive la fel de placute, ia-i unui copil jmecheria asta. Eu am fost tare "desteapta" si cand m-a intrebat cumnata-mea ce sa ii ia micutei jivine de Craciun, am dat peste asta la oferta, chestie pe care o urmaream de demult ca mi se parea mie ca "ete ce misto e, i-ar placea Marei".

  Femeia s-a conformat imediat si ne-am trezit cu ea in casa. Weeeell, let me tell you... it's fucking hard, my friends! Adica asa cand o vezi si te gandesti brusc la toate emisiunile cu Tezaur Folcloric sau Viata Satului pe care le vedeai cand erai mic si tampit iar televizorul atata putea sa iti dea... ai asa ca o nostalgie a vietii pe care n-ai avut-o undeva la tzara in varf de munte cu o bunica care toarce la fus si un bunic cu barba alba, care cladeste oale de lut, din care apoi mananca ciorba, neaparat cu leustean si alte chestii dubioase. 

  Si te cuprinde asa ca o caldura care stii ca nu e de la vinul rosu pe care ai de gand sa il bei mai incolo din vorba-ceea paharul de lut pe care cu mare, mare maiestrie il vei crea cu mainile tale proprii. Alea din dotare. Eeeeee, numa' ca mainile alea nu-s ale lu' bunicu'-barbos-claditor-de-oale. Sunt ale tale, femeie de 33 de ani crescuta numa' la oras. Si de obicei la activitati care implica migala sunt intotdeauna AMBELE pe partea stanga. Ai doua maini stangi insa lasa, cu roata asta a olarului pe cutia careia un copil fericit face chestii... o sa faci si tu chestii, ca ce mama dracu'!

  Ah si ce misto o sa fie! Si ce frumos o sa le faci! Mda. Pai intai deschizi cutia si constati ca nu contine nici baterii si nici adaptor de priza. Aparatul are ambele variante, insa niciuna din ele nu se regaseste in cutie. Trimiti sotul, in sfanta-a-doua-zi de Craciun, sa ia adaptor. Constati ca el costa fix cat a costat si aparatu', injuri repede si mult printre dintii care incep sa scrasneasca cu chestii gen "ce dracu' de idee am avut".

  Gata, il bagi in priza, iei foaia cu instructiuni... si instructiuni nu gasesti. Te uiti ca vita pe cutie, il vezi iar pe micutul care face oale, mai vezi si niste vase care arata cam ca cele din vitrinele de la Murano si Venetia combinate cu Horezu' si whatever. Wow, ce misto. Bine si io cum fac? Copilu' incepe sa tzopaie incontrolabil "hai mami, sa faceeeem, stai ca fac ioooo, aoleu cum sa faaaac??!!".

  Ceri sa se faca liniste, nimeni nu face liniste dar toata lumea isi exprima opinii. Cica pe hartie ca tre' sa inmoi lutul cu apa. Da' sa nu fie prea moale. Mersi, m-ai luminat, Gogule, de m-ai terminat. Iau lutu' si ii fac o baie la chiuveta. Se umple toaaaaata baia cu smecleu galben. Pardon da' nu stiu cum sa ii zic. Vii cu el picurand prin toata casa, injuri voios si treci la treaba. Dai drumu' la aparatul mirific. Bagi deshtele in mijloc cica sa faci o gaura, sa iasa asa ca un fel de... farfuriutza-scrumierutza... bagi destele, ala se invarte repedeeeeeeee si nici n-are viteze reglabile cum era logic sa fie. El se invarte cu viteza unui mixer posedat de diavol. 

   Cum ziceam... bagi deshtele si... pai si nimic ca nu mai vezi nimic. Ala se invarte, tu nu mai vezi nici unde e nenorocitu' de lut si nici nu prea mai ginesti unde iti incepe degetul si unde se termina el. Ele, degetele, mereu se termina prost! Adica unde nu trebuie. Mereu mana e in alt loc decat ar trebui sa fieeeee, lutul deja ti s-a tencuit pe maini de zici ca nu le mai ai si ca nu mai sunt ale tale. Bun, sa recapitulam: nu mai vedem nici lut, nici degete, iar beleaua se invarteeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee... in curand si ochii incep sa ti se invarta pentru ca nu mai stii cine se invarte: aparatul, mainile sau podeaua.

   Ma gandesc la modul serios ca cineva care are rau de miscare are toate sansele sa umple vasul proaspat facut imediat! Cu viteza luminii! Constati ca n-ai fost destul de inteligenta incat sa aduci un castron de apa langa tine, asa ca trebuie sa te ridici de pe podea sa te duci la baie sa te speli. Cum te ridici din cur de pe jos fara sa iti folosesti mainile? Nu ma intrebati! Intr-un final reusesti, mai injuri o data si pleci la baie. Unde iar umpli chiuveta si faianta de mult smecleu galben. Chiuveta e de parere ca e cam mult si incepe sa se infunde. Mboooon. Asta n-ar fi nimic daca pe aparat s-ar itzi vreun soi de idee de VAS. Se itzeste o balega galbena. In forma de.... balega galbena. 

  Copilul este evident incantat. Cand dracu' n-a fost un copil incantat de ceva care face mizerie? Da cu degetu' pe lut si apoi se sterge pe parchet. Noroc ca parchetul contine multa culoare galben-smecleu. Sosetele insa nu contin culoarea asta. Ma rog... detalii. La finalul unei jumatati de ora de invarteala si smecleiala... a iesit o ceva. O ceva careia Mara i-a adaugat si "niste boabe"... deci avem o ceva cu boabe pe care acum tre' sa o luam de pe aparat si sa o punem la uscat. Dam cu atza de mamaliga care ne-a fost data de cutia cu minuni si constatam cu stupoare ca ala e prea moale sa il ridici de acolo si ca atunci cand incerci infama activitate el se mucifizeaza in mana ta. Fuck! Il indrepti oleaca si decizi sa il lasi acolo pana si-o mai veni in fire cat sa reusesti sa il ridici de pe minunea de roata. 

  Dupa niste ore reusesti, dupa inca o zi se intareste suficient cat sa il poata picta copilul. Ceea ce si face in fix 30 de secunde, dupa careeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee: "HAI SA MAI FACEM UNU', MAMIII!" Injuri din nou in gand si repeti activitatea. Peste inca o zi iar. S-a terminat lutul care a venit in cutia aparatului, insa eu am avut noroc ca sunt foaaaarte desteapta si ii zisesem cumnatei sa ia SI REZERVA de lut, rezerva care are cantitate dubla de lut! E ca sunt jmechera???

  

Consideratiuni gastronomice (2)

   Mama fiind singura si muncind, in copilarie cand am inceput sa inteleg de foarte devreme ca o casa necesita multa munca si ca ea ar avea nevoie de ajutor...am inceput sa o ajut. Intai spalam niste vase cand nu era ea acasa ca sa ii fac "surpriza". Apoi am inceput incet incet sa incerc sa fac ceva de mancare. Prima incercare a fost evident mamaliga. Am facut o mamaliga...nefiarta. Nu stiu unde anume era bunica-mea in momentul ala (cred ca aveam vreo 11-12 ani) insa cand a aparut si a gustat mamaliga  mi-a zis ca "e buna de dat la ratze". Am crezut ca mor de ciuda. N-a stat sa imi explice vreo secunda cum se face si ce am gresit. 

  A doua incercare a fost o salata de rosii in care eu am pus si otzet. Pentru ca in capul meu salata se face cu ulei si cu otet. A venit mama si a zis tare si raspicat ca la salata de rosii nu se pune otzet. Douazeci de ani mai tarziu am aflat ca se pune ce dressing vrei tu si ca lumea foloseste si otzet, ea nu folosea, asa ca "nu se pune otzet" :) Asa cum se poate pune usturoi in loc de ceapa. 

  Pe la 16 ani m-am apucat sa invat tot de una singura, sa fac pizza. Pentru ca imi placea al dracu' de mult si imi doream sa o fac eu. Evident nu iesea cum trebuie niciodata, insa deja intrasem in modul de "eu vreau sa iasa mancarea asta si o sa incerc pana mor!" :) Cativa ani mai tarziu au inceput sa il dea pe Jamie Oliver pe TVR2, asa ca m-am mai luminat oleaca. A fost o revelatie sa imi explice cineva minime tehnici culinare. Nu am avut niciodata bani sa imi iau cartile lui, am fugarit fiecare episod din emisiunile cu el, ma uitam si la reluare, imi notam chestii...incepeam sa fiu pasionata. Emisiunile lui Radu Anton Roman ma tineau nemiscata. Ulterior matusi-mea mi-a luat cartea scrisa de el, carte de capatai intr-ale intelegerii diferitelor abordari ale anumitor preparate pe teritoriul tarii. Sarmaua nu e la fel la Ploiesti sau la Cluj. Nici un fel de mancare nu se face la fel. Sunt sute si sute de variante si de modificari de condimente. 

  Nu mai stiu cati ani aveam cand am facut paine prima data. Era mai incoace, in ultima decada. Am vazut ca iese si ca se poate, am inceput sa fac din ce in ce mai multe chestii de mancare. Am experimentat, adaptat si evoluat retetele de diverse mancaruri traditionale. Am inceput sa imi reclam dreptul de a o face asa cum imi place MIE nu cum "se face"...a fost frustrant sa aud mereu comentarii de la maica-mea cum ca eu nu fac cutare mancare cum trebuie. Dupa 15 ani in care mancasem majoritar chestii care nu imi placeau...am lasat frustrarea la o parte si mi-am vazut de treaba :)

  Pizza a inceput sa iasa mai buna ca la pizzerie...hopa...taci ca se poate. Insa poate cea mai mare lupta din lume a fost sa accept carnea de vita. Ani de zile am zis ca nu imi place pentru ca nu mancasem niciodata o carne de vita facuta cum trebuie. Nu o mancam decat tocata sau snitel batut pana ii ieseau ochii din cap. Fiarta nu ma interesa, iar "friptura" nu stiam cum se face ca sa nu iasa talpa binecunoscuta. 

  Pana cand m-am apucat sa caut informatii, am mai vazut ceva documentare si m-am lamurit. Aveam vreo 28 de ani cand m-am luminat. Primul drum a fost la Ikea de unde am cumparat un termometru cu sonda pentru carne. Nu o sa reusesti niciodata sa faci vita buna daca la inceput nu bagi o sonda in ea sa vezi "ce anume" inseamna 60 de grade la centru. Sau 40. Sau 70. Dureaza prea mult sa te prinzi prin incercari repetate. Dupa ce folosesti un termometru de cateva ori inveti cum arata si cum se simte carnea pe care incerci sa o faci in tigaie sau la tigaia-grill. 

  Carnea de vita te pacaleste. Contine foarte multe tesuturi conjunctive care au o proprietate si anume aceea ca dupa ce trec de 60 de grade se intaresc. Lasata mai multe ore la temperatura mai mare de 60 de grade, dupa cel putin 2 ore tesutrul conjunctiv incepe sa se distruga, deci se inmoaie. O alta pacaleala este ca dupa ce ai scos bucata de carne din tigaie ea mai creste cu inca 3-5 grade la centru. Asa ca daca o lasi pana are 60 de grade ea va putea ajunge la 65 stand la matale pe dulap, deci va fi tare. 

  Am constatat cu uimire ca da, pot manca carne de vita facuta in tigaie. Dar tre' sa am curaj si chiar sa o scot din tigaie cand "la ochi" nu pare deloc facuta :) sa o las sa se "odihneasca" minim 5-7 minute si apoi sa o halesc cu hrean. Si cu pofta. Asa am ajuns sa am curaj sa iau ditamai carcasele de vita :) 

  Am luat si iepuri, si prepelite, si oaie de pe la diversi crescatori. Am mers prin alte tari si am vazut fructele de mare la mama lor acolo...si atunci am priceput diferenta intre crevetii prefierti cauciucati pe care ii gasesti la noi si crevetii sau caracatitele proaspete atunci scoase din garla. Cu pestele nu m-am imprietenit si nici nu o sa o fac vreodata. Imi place somonul dar n-am mai avut bani de asa ceva de doi ani de zile. Imi place si pastravul insa pastravii astia de la magazin...sunt morti demult. N-am mai vazut un pastrav care sa arate ok de multa vreme. Si cum pestele chiar imi face sila...prefer sa iau rar cat sa ii mai fac cate o pofta sotului care e mare amator. Hamsia de 2 Mai imi place...circa odata pe sezon :)

  Nu ma omor dupa porc, n-am facut-o niciodata. Mai ales dupa porcul de la magazin care in mod dubios nu mai are nici un fel de gust in ziua de azi. Tot caut ceva porc crescut la padure, dar e greu de gasit. O sa caut pana gasesc daca mi-a intrat in cap. Curcan i-am facut Marei cat era bebe...de nu mai vreau nici sa aud de el. Ii faceam la abur iar mirosul ala m-a terminat la cap. Puii astia gonflati de la magazin...imi sunt neutri. Ii mananc de foame dar nu cu vreo mare placere. Mai primesc din cand in cand cate un pui de tzara si ala are gust cum trebuie. 

  Foarte multe experimente le-am facut pentru ca a aparut Mara si am vrut sa ii gatesc eu cat mai bine si mai bun cu putinta. Asa am ajuns sa fac snitele la cuptor, chiftele tot la cuptor...sufleuri din diverse chestii dubioase gen conopida sau broccoli :) si tot felul de chestii pasate, pisate, tocate, amestecate, impaturite...Am inceput sa fac si paste de casa, ba chiar am si masina pentru asa ceva. In toti anii astia in care am avut "luxul" sa fiu somera...am muncit o gramada sa invat sa fac chestii de mancare. Adica sa invat sa le fac calumea. Am descoperit ca intr-adevar cand stii cum reactioneaza fiecare aliment la anumite tehnici sau temperaturi...iese altceva. 

  Fara pasiune nu iese. Daca nu iti place ce faci si o consideri o corvoada nu iese cum trebuie. Daca n-ai timp mai bine fa-ti timp decat sa faci de mancare alergat de huni si apoi sa te miri ca iese prost. Daca nu esti organizat cum trebuie intr-o casa nu o sa ai timp niciodata. Mai ales cand ai un copil. Tin minte cum de pe la 2 saptamani dupa nastere am inceput sa imi reiau "activitatea" intr-ale curateniei si mancarii pentru familie. Si cum puneam copilul in carut si o tineam in bucatarie cu mine daca era treaza, ca sa nu stea singura sa se supere. Pe la 11 luni m-a vazut ridicand un pui intreg de subtiori sa il bag in chiuveta sa il spal si a strigat incantata "bebeeeeeeeeeee-bebeeeeeeeeeeee"...da, seamana cu un bebe! 

  Asa a prins si ea pasiunea asta. Stie chiar si cum anume se fac unele chestii de mancare. Zice mereu ca ea vrea sa se faca bucatar. I-as dori sa reuseasca...nu exista job mai frumos decat sa faci mancare buna pentru oameni. Sa ii vezi cu cata placere se bucura de ea si cum le lumineaza fata. In momentul in care duce furculita la gura...vezi cum i se lumineaza ochii si sufletul. Si asta face sa merite tot efortul, mai ales atunci cand stii ca e copilul tau sau omul tau drag si stii ca ce faci tu e mai sanatos decat multe alte chestii pe care le-ai putea lua semi-preparate sau comandate de la altii. Fiindca e facut cu suflet si cu drag si cu atentie. Si cu ei in minte!