10 ani

  Azi. 10 ani de cand ne-am dus la Casa Casatoriilor si am zis da. Da domle, il iau, asta e al meu, mi-e clar, il  iau si-l duc acasa. 10 ani de noi. 10 ani de Alexandra Albu. Aoleu, tre' sa schimb buletinu' din nou. M-a enervat traditia asta cu sa-i iau io numele lui asa cum m-a enervat azi la scoala o doamna care mi-a explicat ca eu nu pot sa-mi imbrac fetita in pantaloni la uniforma scolara. De ce? "Pentru ca nu-i baiat!" Eeeeheeee, daca baba avea un coi mergea la razboi. Chiar si in anul 2014!

  M-a enervat sa-i iau numele pentru ca nu-mi placea. A ajuns sa-mi placa atunci cand am citit prima data pe o hartie cuvintele "Mara Albu". Viata are asa un stil sa-ti traga una peste bot si sa te faca sa razi imediat de cate o ironie d-asta. Tin minte cum la cateva luni bune dupa casatorie, aflata intr-un spital unde urma sa ma operez intru scoaterea amigdalelor personale si aruncarea lor la gunoi... o asistenta urla pe un hol "Doamna Albuuuuuu" iar eu n-aveam nici o tresarire. A alergat aia ca la curse si m-a placat din spate tipand la mine din nou "doamna Albuuu" si probabil crezand ca-s ori surda ori surda. Habar n-aveam ca ma striga pe mine. I-am zis sa incerce cu Alexandra pentru ca-s name-challanged pentru o vreme. 

  Pe 2 septembrie 2004 ne-am dus sa ne casatorim si-am constatat ca suntem singuri la locul faptei. Noi doi si-o sticla de sampanie. Neamurile isi alesesera tocmai ziua aia sa se prezinte la 11.00 sau 11.05 la intalnire. Noi doi, o sticla de sampanie. Ne-am asezat in cur pe treptele Casei Casatoriilor (pentru non-ploiesteni la noi asa ii zicea, nu era la Primarie, era o casa istorica ce servea doar in scop de casatorii, nasteri si d-astea, o casa superba unde vreo 40 de ani a "servit" aceeasi doamna. O avem si noi in poze, o au si parintii nostri in poze si cred ca si unii dintre bunici!). Ne-am asezat acolo si-am inceput sa radem. 

  Au iesit niste cetateni de la programarea anterioara si tantica se uita sa vaza cine urmeaza. Cand colo doi soareci c-o sticla in cur pe trepte. S-a uitat la noi, i-am zis ca noi urmam la care ea foarte serioasa ne-a intrebat "si, ce-i cu voi asa singuri, ati fugit de acasa?". Nu doamna, n-am fugit, am mers incet dar se pare ca nu asa incet ca neamurile noastre care iata, intarzie! Odata neamurile ajunse ne-am pus pe treaba si-am batut palma, am semnat actele si-am baut sampania. Scarbos lucru sampanie la ora 11 pe stomacul gol, va zic. M-a busit rasul pe toata durata fazei cu "cetateanco" si cu "familia e stalpul bla bla"... M-am abtinut cu spor, la fel si duomnul de langa mine. Era sa uitam sa ne pupam, ne-au zis neamurile ca trebuie, ne-am pupat, am facut trei poze de toata jena si gata. Aia a fost. Era joi. Am plecat acasa, el s-a dus la munca iar eu am ramas sa ma uit pe pereti ca o femeie proaspat casatorita ce eram. 

  Acum 10 ani ne-am promis sa nu ne inselam si sa fim buni unul cu altul. Suntem cei mai buni prieteni si poate din cauza asta suntem fericiti impreuna. As minti sa zic ca nu-s mandra ca am 10 ani de casatorie in spate. Uitandu-ma in jur sunt mandra. O casnicie nu se face si nu se tine singura. Nu exista fara munca si fara doi oameni care chiar sa-si doreasca sa fie acolo, impreuna, zi de zi. Certurile nu-s decat un mijloc prin care doi oameni potriviti fac un pas inainte. Pentru ca-s oameni si uneori au draci. Nu cred in relatiile lipsite de certuri. Doi oameni nu se contrazic niciodata decat atunci cand nu le pasa unul de celalalt. Cand au trecut peste tot si-au ajuns in locuri paralele. Merg fara intersectare. Ne certam, ne impacam, avem fiecare lucruri pe care ni le reprosam cu fiecare ocazie...hehe, ce-ar mai fi o casnicie fara scos de ochi....

  Dincolo de asta, dupa 10 ani n-as mai vrea sa traiesc pe lumea asta fara el. N-as sti cum. Cand nu e acasa discut cu el in gand. Sau la telefon ore in sir. N-as mai sti sa respir fara el. Am ras in astia 10 ani cat intr-o viata. Am trecut prin asa multe chestii impreuna... Am invatat enorm de multe lucruri impreuna. Am invatat ca un copil chiar are nevoie de doi parinti si doi parinti ii aduc totusi un pic mai multa fericire decat unul singur pentru ca e... ori doi. Vazandu-i pe ei doi impreuna am realizat ce n-am avut eu. E ok si cu unul singur, precis e...insa dragostea Marei pentru tatal ei e ceva ce e dincolo de cuvinte. 

  Am invatat ca fara concesii nu poti trai in armonie. Nici macar in armonie cu tine, d-apoi cu alt om, mai ales de sex opus tie. E sexul ala care-si cauta sosetele si niciodata nu le gaseste. "Nu e aici" a ajuns sa fie o propozitie care ma face sa rad instantaneu dupa 10 ani. La fel si "Da' ce carne e asta?" :)))))) Iar la auzul cuvintelor "Ma doare burta" simt ca intru in panica direct! Desi am invatat cum sa-l vindec de multe chestii am ramas socata de niste episoade de rau de-ale lui de acum multi ani. Ca deh, asa e cand iubesti, ti-e mai rau de raul aluilalt decat de al tau...

  Am invatat sa am rabdare. Cu el si cu mine. Rabdarea pe care trebuie sa o ai fata de un copil e fix nimic in comparatie cu un mascul adult care vrea el sau nu vrea el ceva, dupa caz. Si poate cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus aniversarea de an 10 este ca pentru prima data, priiiima data de cand il cunosc n-a mai strambat din nas cand i-am propus o excursie, si anume cea de peste o saptamana. Pentru ca nene... io am auzit aia cu "da' ce sa facem noi la Venetia?"... precum si "da' chiar vrei sa mergem in Grecia, ce sa facem noi acolo? da' mergem, asa...singuri?". Nu singuri bre, cu copilu'! "La Cheia?"...."La Slaniiiic?"... "La Azuuuuuga?".... "Nu vreau la Sinaia ca n-am unde sa parchez!"....

  Greseala mea....nu ma gandisem niciodata sa zic Suedia! La multi ani, iubitule!

"Razi fatah ca acu' iesti o duamna!" Si-am ras!

Numele tau

  Dana Nalbaru a facut o chestie foarte misto la care am participat cu mare placere pentru ca mereu ma gandesc ca relatiile speciale dintre oameni nu prea mai au mare cautare in societatea zilelor noastre. Si ca totusi mai exista oameni care se iubesc frumos si adevarat, care nu-si fac magarii si care duc casnicii frumoase pret de multi ani. So...a iesit ceva foarte emotionant iar melodia e fantastica. Poza cu mine e facuta evident de Mara care nu pricepea de ce imi scriu numele lu' taxu cu dermatograful pe mana :))))

Cele doua saptamani

  Cele doua saptamani in care el e acasa sunt marcate de isterie. Intai isteria ca vine. Aoleu, vine, sa ne pregatim, sa luam mancare, sa facem, sa dregem. Nu stiu exact ce, nu e ca si cand as muta mobile in vederea venirii lui. Apoi asteptarea din ziua aia. In ziua aia Mara e ca o capritza saltareatza. Ma intreaba, fara exagerare, din cinci in cinci minute cand ajunge tati, unde e si cat mai are. 

  Apoi intra pe usa tati si ea sare, eu sar, el ne pupa, noi il tabaram mai ceva ca hoardele tatarasti. Dupa ce ne tragem oleaca sufletul, mancam, bem, ne veselim... Incep treburile. Tre' sa ma duc sa fac aia, aia, aia, aia...poate si aia. Tre' sa luam aia, aia, aialalta ca sigur mor daca n-o iau, aia, aia, aia...si poate si aia! Tre' sa cautam (prin casa, pe la tara, prin masini, prin alte case) aia, aia, aia, cablul de la AIA care imi trebuie sigur, mor daca n-am, fir-ar al dracu' unde p#$%$ l-oi fi pus, tu stii, arata-mi tu!!!, aia, aia, aia, aia, aia, sosete, aia, aia, aia, poate si aia!

  Apoi trebuie sa mergem. Sa luam, sa facem, sa rezolvam, sa mutam, sa schimbam, sa futem si ras-futem obiecte, oameni, lucruri si locuri. Si inca un drac peste. Totul e ca un fel de iures, eu simt ca obosesc de cand clipesc dimineata sa deschid ochii si imi aduc aminte ca aia, aia, aia, aia si poate si AIA nu-s rezolvate, facute, fierte, cumparate, aduse, gasite si impletite. Alergam ca disperatii. Si normal, ca in orice moment in care te dai de ceasul mortii, timpul zboara, zilele se duc una dupa alta si apoi ajungem la ziua in care el tre' sa plece. Si in care eu gatesc aia, aia, aia, aia si poate si aia ca stiu ca-i place... impachetez o valiza intreaga de mancare, chestii, lucruri, am mereu impresia ca uit ceva si evident ca intotdeauna ceva se uita intr-unul sau altul din locuri. Si uite asa mai trec doua saptamani si el pleaca iar si apoi mai trec sase saptamani si el vine iar si acum toate aceste saptamani zboara undeva intre isteria de "vine tati" si aia de "tre sa luam AIA", incheiata cu "pleaca tati", urmata de isteriile zilnice produse de copil creierului meu batran si obosit. 

  Ce vroiam sa zic? Nu mai stiu, am uitat! Azi am fost pe o caldura sinistra in patru hipermarketuri d-alea de bricolisti, ura vietii mele, voma creierului meu. Daca vrei sa ma omori cu zile, ma duci intr-un Brico, Bau, Dede si alte d-astea pline de "specialisti" si "mesteri". In patru am fost azi. Cautand de berleuzi marchize pentru terasa de la 2 Mai. Cuvantul "marchiza" i-a incurcat teribil pe destui functionari-specialisti intr-ale bricolatului. Deh, greu. 

  Asadar si prin urmare... cele doua saptamani sunt un iures, o invarteala, o tornada de lucruri, oameni, locuri, obiecte si sentimente. Da-s ale noastre si le iubim. Crampeie si franturi, fericire si bucurie, alergaturi si distractii, prieteni si treburi. De toate. Aia, aia, aia... si poate si AIA!

Cand jucariile tale devin ale copilului tau

  E o senzatie de ireal. Eu am avut pastrate din fericire cateva chestii din copilaria mea, lucruri aduse toate din alte tari indepartate, de peste oceanul cel mare unde traieste fratele mamei mele de cand m-am nascut eu. Cand a fost in vizita acolo mama mi-a adus doi ursi panda, un rucsac si unul mic de plus. Acum am spalat rucsacul pandos care are bretele-din-picioare ca si cand ar fi un ursulet panda care se tine in carca ta cu maini si picioare. E foarte dragut iar in burta lui incap cam doua mere sub fermoarul ala. 

  Dar a fost primul rucsac pe care l-am avut. Tin minte cum mergeam cu el mandra prin oras si tin minte cum se minuna lumea. Erau niste vremuri sinistre in care asemenea obiecte erau privite ca si cand ar fi fost de aur. Pentru mine era de aur pentru ca mi-l adusese mama. Mai am un bebelus-papusa care are o moaca si marime fix de bebe de te sperii cand il vezi. Juri ca e copil. Imi dorisem "bebe chel" luni de zile, gasise mama unul romanesc cam nasparliu asa dar cand a venit bunica-mea cu bebele asta din America... pfoaiiiii. Avea un motoras de plangea si se misca asa exact ca un bebe suparat. E acum aruncat prin jucariile Marei. De cate ori il ia in brate ma intreaba cu nesatz: "asta a fost al tau, nu, mami?". Ii raspund pentru a mia oara ca da, il ia in brate si fuge cu el. 

   In seara asta dansa pe muzica unui maimutzoi de plus. I-am zis ca o sa ii aduc de la tzara casetofonul meu cu cd si radio pe care mi l-a adus unchi-miu cand aveam vreo 15 ani. Cu cd-urile mele. Si cu casetele, ca le am si pe alea, le-am tot mutat din casa in casa, am carat de ele cum cara omul de amintirile lui oricat de grele sau masive ar fi. S-a bucurat ataaaaaat de mult de am ramas masca. Sa fie al ei pentru ca a fost al meu. Sa ii dea muzica mea pentru ca ea e a mea. Si pentru ca ii puneam Mozart in casti pe burta cand eram gravida iar ea se indura si se culca subit, nici nu mai sughita sa zgaltzaie patul cu mine. Adormea si puteam sa respir. Muzica simfonica o adoarme si acum :)))) Opera o ingrozeste ca si pe mine dealtfel. Ii plac chestiile zbantzuite, cred ca Elvis o sa fie preferatul ei. O sa vedem. N-am agresat-o cu "muzica mea" pana acum. Am lasat-o sa ceara ea, sa vad ce vrea. 

  Dintre toti si toate il recunoaste pe Dan Teodorescu cu al lui Taxi. De cand a auzit prima data melodia "Cele doua cuvinte", aia cu te iubesc, a ramas fascinata. Noi ne spunem mereu de multe ori pe zi ca ne iubim. Cu glas tare. Si eu cu Marius si ea noua si noi ei. Avea 1 an si o luna cand l-a pupat pe Marius in mod voit si adevarat cu un mare tzonc plasat pe obrazul lui. Avea 1 an si jumatate cand a spus prima data "ubecic, mami". Nu trec cateva ore din zi fara ca ea sa vina sa ma pupe, sa ma ia in brate si sa imi zica ca "vreau o imbratisare din aia buna de mami-a-mea". Vine mereu buluc peste mine in orice camera (inclusiv aia cu veceu!) ca sa imi declare ca ma iubeste in modul strigatura-de-nunta. Si daca nu-i raspund imediat ca si eu o iubesc pe ea, sta si asteapta pana-i spun. Asa ca vocea lui Dan Teodorescu (care e o voce deosebita) i-a ramas in cap. M-am pomenit ca-mi zice apoi si la alte melodii ca il recunoaste. Asa ca trebuie sa fac rost de cd-uri cu Taxi :) Ca sa fie pe langa cele cu Beatles, Cezaria Evora, Tracy Chapman, Louis Armstrong, Compay Segundo, Pheonix, The Doors si multe, multe alte cd-uri si casete pe care le am. Sunt curioasa, o mai merge Sony-ul meu? Dar casetele? 

  Am una cu Laura Pausini de pe cand imi cunosteam io sotul. Timpuri imemoriabile, maica! Acu' 17 ani. Pe cand Mara era un gand infipt bine in mintea noastra. Ne iubeam mult si nu stiam unde o sa ajungem, nu stiam daca o sa ajungem, nu stiam cat de departe o sa ajungem si cata muzica o sa ne duca acolo. Aveam 18 ani. 

Just like that!

    Am clipit fix de trei ori si s-a facut om mare. 

Pasiunea

  Unul dintre putinele lucruri pe care le stiu despre bunicul meu grec este ca atunci cand facea el cea mai buna placinta de praz de pe planeta (asa zice lumea!) si oamenii il intrebau "da' ce i-ai pus, domle in ea", el raspundea "pasiune, fara pasiune nu iese!". 

  Am crescut cu legenda asta si dupa ce am crescut mai mult m-am intrebat mereu ce e aia pasiunea. Am aflat ce e si am constatat ca, intr-adevar, "nu iese" fara pasiune. Nu iese mancare buna, nu iese munca buna, nu iese casnicie buna. Nu iese. A nu se confunda pasiunea cu sexul. Nup. Nici macar in casnicie. Pasiunea e placerea de a fi, placerea de a face. Placerea de a sta de vorba cu cel din fata ta. Placerea de a-i fi intai prieten si apoi orice altceva. Fara pasiunea vietii nu exista nici "aialalta" pasiune. Ca "aialalta" e una trecatoare, il cunosti, ai fluturi, darami patul... ce ramane dupa ce trec fluturii constituie adevarata pasiune pentru un om. 

  La fel si in prietenie. Cunosti un om, ti se pare ca te asemeni cu el. Dureaza pana sa afli ce si cum, intai e o "curtare", apoi e indragostirea si apoi... ce ramane apoi? Pai ramane, daca e o prietenie adevarata, respectul, iubirea, afectiunea, placerea de a vorbi si a fi cu el mereu si oricand. Nu doar cand "n-ai ce face" sau "ai nevoie" ci oricand. Chiar daca esti in alt oras, in alta tara, si atunci pasiunea ramane aceeasi. Doar ca o sa te straduiesti mai mult ca sa il poti vedea pe viu pe respectivul om. 

  O sa fie si certuri, contraziceri, momente in care nu-i totul roz. Si in casnicie si in prietenie. Totul depinde de la ce a pornit ea relatia. A pornit de la o prietenie adevarata sau a pornit dintr-o eroare si a ajuns sa para a fi altceva decat e? Si casnicia si prietenia. Nu poti fi sotia unui om cu care nu esti intai prieten. Pentru ca poate ca maine sau poimaine patesti vreo boala-schilodire care iti ia functia sexuala. Iti ia ce-ai avut in pat. Ce ramane? In prietenie echivalentul sexului e "petrecerea", adica evenimentele speciale la care participi. Iesitul in oras. Oh, well, n-o sa iesim in oras de trei ori pe zi toata viata, deci relatia noastra trebuie sa fie mai profunda de atat. Pentru ca viata e uneori stupida si-ti aduce multa vreme in care nu poti sau nu vrei sa iesi in oras. Sau sa faci sex. A se vedea o sarcina si o lauzie :))))

  Tot duc paralela asta casnicie-prietenie-pasiune dincolo de limite pentru ca pentru mine sunt inter-conectate. Ele pleaca de la pasiune. Pasiunea pentru omul de langa tine. Respectul pentru omul cu care discuti. Dragostea pentru el. Pasiunea cu care te lasi pe tine deoparte si-l ajuti pe el. Si nu ti-e greu, sau daca iti e, nu conteaza. Pentru ca e omul tau, e familia ta, chiar daca nu de sange. 

  Superificialitatea e foarte des intalnita azi. Pasiunea nu prea e un factor in startul casniciilor sau prieteniilor. Internetul a schilodit o parte importanta a comunicarii. Nu-l mai vezi pe ala cu care discuti, deci nu poti sa stii exact daca vorbeste serios sau nu, daca te minte sau nu. Deseori se confunda viata reala cu viata online. Gresit. E mai ales gresit sa o confunzi invers, ca mine, adica sa presupui mereu ca cel care-ti vorbeste chiar vorbeste serios, chiar ii pasa de tine sau il intereseaza. Din nou gresit. Astea-s cazuri rare. In rest e superficialitate, sunt oameni care dispar in neantul din care-au venit si de care nu mai auzi cam nimic. Pentru ei asa e normal. Pentru ca n-a existat pasiunea. 

Pastele la Mosia Bunicilor

  Din nou la Mosia Bunicilor de Sarbatori. De acum incolo cat va mai trai Nora asta va fi noua "traditie" a familiei. Din respect pentru Nora mergem noi acolo in loc sa o caram pe drumuri acasa la noi unde ea acum nu-si mai gaseste locul. Mereu zice "mama, eu am locul meu aici, la Mosie!" E greu cand iti pierzi locul tau din lumea asta mare si grea. De aproape un an si l-a gasit la Nuci si e fericita acolo. De ce sa o tarasc eu pe drumuri, sa-i creasca tensiunea, sa-i fie rau, sa o doara sciaticul, doar pentru a-mi fi mie mai usor? Ca daca ajunge prin spitale eu o sa alerg cu limba de-un cot, deci s-ar putea sa-mi fie in perspectiva mult mai greu. 

  Asa ca m-am imbarcat la tren cu copilul, suntem singurele p-acilea asa ca solutia salvatoare a fost, din nou, prietenul Stefan care a mers si el la bunica lui de la Mosie. Trenul pana la Bucuresti in duminica de Paste s-a dovedit a fi plin. Garile erau pline, am ramas uluita de cati oameni au de dus de colo colo chiar si in duminica aia. Ne-a luat Stefan de la Gara si-am pornit spre Nuci cu Mara trancanind langa mine pe bancheta de parca se sparsese tzeava cu vorbe in gura ei. Frateeeee ce debit are! 

  La Mosie ne astepta masa pusa. Nora se imbracase in hainele de gala, costumul ei mov. Movul e culoarea ei preferata, era toata in mov, cu o esarfa mov iar fetele de la Mosie i-au pus pana si un asternut mov pe pat. Am intrat in camera si m-a lovit o mare de mov cu ea-cea-alba la par zambitoare si vesela. Cam asa:

Mara cum s-a vazut pe pajiste a inceput sa ne arate comportamentul de ied. De la o vreme se deplaseaza numai si numai prin tzopaire-alergata. Cam asa:

mami, pozeaza-le pe asteaaaa!!!

frumos tare si afara

si inauntru -orhideele sunt reale si peste tot-

   Ne-am asezat la masa si a inceput marea indopare. Fetele de la Mosie iar s-au dat in stamba cu tone si tooone de mancaaaaare bunaaaaa:

drob, salata de sfecla si ciuperci umplute, deeelicios!

salata de beof din aia "cu beof" :)))))

"platouas" cum zice Mara

oua adevarate

bors de miel 

sarmale, friptura si mamaliga. eu porc ca nu mananc miel, au avut si miel, sarmalele au fost deeementialeeee!

  Fratilor, n-am apucat sa pozez prajiturile si cozonacul! Intai pentru ca prajiturile erau asa bune incat au disparut brusc. Apoi pentru ca eram asa de plini ca nici n-am mai bagat de seama cozonacaraia s-o mai trag in poze si pe dansa :) Si pentru ca eram foarte ocupati sa radem si sa ne simtim extraordinar. Doamnele noastre au cerut poze cu "fetele lor" adica fetele care le spala, le fac mancare si au grija de ele. Asa ca ne-am pus pe pozat bunici cu fete. 

cu bucatareasa!

care-i iubeste pe toti si mereu ii intreaba daca a fost bun si daca mai vor!

prietenele

cu "spiridusul" asa ii zic ele fetei

Nora cu preferata ei

hai cu oul! e de lemn???

o familie

Mara s-a distrat teribil cu copiii angajatilor

Maimutzenia

spre casa in tren "mami, sa mai mergem la Nuci, da?"

  Frumos. Am ajuns acasa obosite dar extrem de fericite, ne-am simtit extraordinar, am vazut-o pe Nora bine, vesela si fericita. Mi-a zis mandra ca merge fara baston. Acum un an de abea mergea in cadru. Multumim Marianei Melinger si tuturor oamenilor plini de suflet de la Mosia Bunicilor! Promitem ca venim curand sa ramanem si peste noapte (la Mosie exista posibilitatea asta, au camere pe care le ofera la preturi modice celor care doresc sa poposeasca peste noapte) pentru ca Mara isi doreste mult asta. Ii place acolo enorm si ii priveste cu naturalete chiar si pe cei mai neputinciosi dintre batrani. Ea stie ca "batraneii" cum le spune ea pot avea multe probleme, a invatat multe stand in aceeasi casa cu Nora doi ani de zile. Am fost intrebata daca nu o "afecteaza" sa mearga acolo.

  Asta nu intelege lumea, ca asta nu e un "azil" sau un spital. Ca acolo, in afara de deteriorarea naturala a fiintei umane care se apropie de final, nu e nimic inspaimantator, degradant, umilitor, urat sau trist. Da, e trist cand o viata se apropie de final. Insa batranetea poate fi cultivata si ingrijita cu zambet iar trecerea spre nefiinta poate fi facuta si lin, cu blandete. La Nuci e asa frumos si afara si inauntru, e un spatiu deschis de mii si mii de metri cu verdeata si iarba. Te "afecteaza" sa vezi cum arata boala Altzheimer? Da, pe noi adultii mai rau. Pentru ca ne e frica pentru sanatatea noastra, nu pentru ca ei ne-ar musca. Ei sunt simpatici, ne zambesc, vorbesc cu noi si multi au impresia ca Mara e nepoata lor, sau fiica lor. Le aduce aminte de ceva sau cineva mic care le-a populat viata la un moment dat in istorie. Si se bucura sa ne vada. 

  Iar eu am invatat sa ma bucur si eu de ei, sa-i urmaresc pe fiecare cum acum e mai bine, maine mai rau sau invers. Si sa nu ma mai gandesc la mine cand merg acolo. Si sa le zambesc inapoi. Si sa nu-mi fie nici sila nici scarba nici mila. Sa ma port cu ei ca si cand sunt oameni normali, tineri si vii. Pentru ca ei asa se simt. Ei nu stiu cand a trecut timpul si nici unde s-a dus. E greu sa fii batran si tocmai de aceea lucrul pe care-l fac oamenii de la Mosie e unul magic. Ei ii ajuta sa nu se mai simta batrani, urati si inutili. 

Dor

  De curand s-au facut 9 luni de cand el e pe drumuri si eu aici. Si ieri m-a lovit dorul. Dorul ala care mie nu-mi place. Senzatia aia coplesitoare ca n-ai aer, ca ceva ti s-a asezat pe piept si ca daca nu-l strangi in brate in urmatoarele cinci secunde o sa mori. Doar ca nu mori. Continui sa traiesti. Noua luni mi-a luat. Ca m-am abtinut pana acum ca sa nu contaminez copilul. Ea acum e adaptata. Asa ca m-am putut relaxa. Si cand m-am relaxat m-a lovit. 

  Urasc senzatia de dor. O urasc. Cand eram mica imi era dor de mama. Un dor sfasietor. Cred ca de aia urasc fumatul, pentru ca statea in bucatarie cu usa inchisa si eu n-aveam voie acolo. Si mi-era dor de ea pentru ca oricum n-o vedeam destul. Si ma asezam pe cimentul rece langa usa de la bucatarie (pe sub care oricum iesea tot fumul de tigare) si stateam acolo cu capul lipit de usa si o asteptam. 3 sau 4 luni pe an eram trimisa la 2 Mai iar ea muncea la Ploiesti. Venea cu trenul de sambata (12 ore facea trenul atunci, ca si acum dealtfel, intre Ploiesti si Mangalia) ca sa ma vada si sa se intoarca cu cel de duminica. Problema e ca eu nu-mi aduc aminte. Era atat de putin incat eu nu tin minte cum venea ea asa. Si-mi era dor de ea. Si la 14 ani eu dormeam la 2 Mai cu camasa ei de noapte in brate ca sa-i simt mirosul.

  Apoi am crescut si pentru ca petreceam verile la mare acolo au inceput primele iubiri. Ambele din alt oras. Un an am iubit un bucurestean, alt an am iubit un constantean. Si m-am ars de dor. Apoi l-am cunoscut pe Marius si dupa doi ani ne-am despartit. 3 ani am fost departe si-mi era dor de el zilnic. N-as fi recunoscut pentru nimic in lume asta. Mi-a mai fost dor si de altii, dar putin si scurt, ca o parere trecatoare. 

  Acum mi-e dor si de Nora. Dupa relaxarea initiala, aproape un an mai tarziu de cand a plecat la Mosia Bunicilor, a inceput sa-mi fie dor de ea. Am si inceput sa o visez frumos, asa cum era ea inainte, vie. Pana acum aveam doar cosmaruri. Acum mi-e dor de ea. Mi-a fost dor si de Mara cand n-a fost langa mine insa aia nu s-a intamplat pentru multa vreme si n-a apucat dorul sa devina sfasietor. Mereu ma intreb cum mai traiesc mamele care isi pierd copiii. Copiii cu care-au trait niste ani. 

  Acum mi-e dor de el. Dor din ala coplesitor. O fi de la vreme, de la luna, de la ploaie. Sau o fi ca-l iubesc mult si-l simt, e in creierul meu. Stiu ca n-am voie sa-mi fie dor, ca vine inapoi. Mereu ma gandesc ca n-a patit nimic, e ok, totul e bine. Si mai respir odata ca sa-mi prind dragostea din urma. Sa nu cumva sa-mi fuga cand gafai de dor. Of ce-l mai iubesc. Si ce ma mai enerveaza uneori! Si eu pe el! Si of ce bine e sa ai un om langa tine. Unul bun, al tau, unul pe care-l cunosti atat de bine ca pe tine. Strangeti-va oamenii in brate, lume! Aveti grija de ei si pupati-i pana se bulbuca! 

  

Fluturi

  Azi dupa ce am lasat-o pe Mara la scoala, pe jumatate infrigurata si pe jumatate adormita am pornit repede spre treaba. Cum mergeam pe mica straduta pe care e scoala, cu coada ochiului am vazut pe partea cealalta o masina din care a sarit brusc un tip. Saritura, felul in care s-a dat jos din masina, geaca si sapca din cap, precum si statura omului m-au facut sa tresar. Marius! 

  Evident nu era Marius care e in cu totul alta tara, dar eu am tresarit cu fluturi in stomac. M-am oprit pe loc, am inceput sa rad de una singura pe strada si m-am bucurat ca un copil ca inca mai am. Fluturi. Ca inca imi tresare inima la gandul ca il vad pe el. Ca inca pot sa primesc un val de adrenalina sub forma de fluturi si furnici cand un baiat cu o sapca sare dintr-o masina. Dupa 17 ani am aceeasi reactie uneori. 

  Anul asta facem 10 ani de casatorie. Cu fluturii de azi o sa organizez inca o "nunta". Asa ne-am promis acum 10 ani cand nunta facuta pentru altii nu ne-a facut decat sa ne enervam. Anul asta o sa fac cea mai frumoasa petrecere "de fluturi". Pentru 10 ani de fluturi inscrisi cu cerneala in certificatul de casatorie. Si pentru 17 ani de fluturi traiti prin inimi, capete si ochi. 

  Avem fluturi, oameni buni! Ceea ce va doresc si voua!

De sambata. Chestii, lucruri.

  M-au rupt cu nea' Alfie. Nu mai poci. Bine ca s-a terminat. Pentru cine nu stie ce e aia, si am vaga idee cum ca nu stie prea multa lume din viata reala...nu conteaza. Bine ca nu stiti. N-aveti ce sa stiti. Da, scoala e de cacat. Stim asta. Adica tre' sa fi fost trepanat la viata ta sa nu fi stiut clar ca scoala asa cum o stii tu e de cacat. Nu e ok pentru un om care nu e robot. Nu e ok sa te puna unii sa inveti aiurea chestii care tie nu-ti plac. 

  Dar noi azi am fost la cinema. Pare un nimic fata de conferinta lu' nea' Alfie in Romania, dar azi, copilul meu a fost prima data la cinema. Well...la 3D. Prima data in viata mea eu am fost la "Pacala". Cu mama. As vrea azi, dupa toate ideile lui Alfie Kohn sa ii multumesc mamei mele. Mami, multumesc! Iti multumesc din suflet ca m-ai laudat. Tot azi, mai de dimineata decat conferinta onlainistica am discutat cu o femeie pe care n-a laudat-o mama ei. Careia i s-a spus de mica ca e naspa, nasoala, ca mai bine...ca mai bine nu era....

  Azi dis de dimineata, in discutie cu prietena mea, mi-am adus aminte de cate ori mama mi-a zis ca-s frumoasa, desteapta si "cel mai inteligent copil". Si "normal, esti un copil destept". Si "niciodata sa nu lasi un barbat sa iti spuna cum esti"...si "nimic din ce vei face nu e iremediabil, MOARTEA e iremediabila, in rest NIMIC nu e atat de rau incat sa nu reparam, doar sa imi spui!". Mama mea e un om care nu stie sa comunice, cu toate astea, a reusit sa spuna cu glas tare aceste lucruri in primii 14 ani din viata mea. Cei esentiali. 

  De aia eu imi duc copila la Sinaia, in excursii asa cum facea ea cu mine. De aia eu sunt ferma, dar nu prea ferma cu copila mea. De aia azi, la Mall, Mara mi-a zis "eu nu ma urc pe partea aia de carut pentru ca eu nu vreau sa incalc regula!" Era vorba de regula magazinului, nu a mea. Omul a inteles. Omul de 6 ani jumate' e deja om acum. Omul iubeste bunicii. Iubeste familia. Omul asta mic, crescut cu limite, reguli, lectii de viata si alte asemenea "orori"...bre, omul asta ia copilul mic de 1 an juma de mana si il indruma, se joaca cu el si il iubeste. 

  Trecand peste prostii, azi am fost la cinema. Pentru prima data in viata ei. Si la 3D! Unde nici ma-sa nu fusese si asa ca...ete facuram o premiera impreuna. Una din multe altele. Avioane! Avioaneeeee! Cred ca la noapte o sa visez avioaneeee, adica eu in carlinga sau cum i-o zice lu' aia. Frumoasa experienta 3D. Frumoasa rau. Misto. Si mi-a zis taximetristul care ne-a dus ca e si 4d, ca a vazut el in Austria. Imi venea sa ii zic ca Austria e in alta tara cum ar veni, dar n-avea un dinte si mi-a fost mila de el.

  Asadar. Mers film, chiuit in scaun, mancat pizza ulterior, cautat cadouri Craciun, cumparat doua jucarii de 2 lei si 4 lei...si fursecuri fara zahar. Bun. Intors acasa dupa 5 ore. Ce e aia un Alfie? Bai, eu stiu ca s-au scris carti multe si ca multi americani iau multi bani ca sa debiteze lucruri. Get real! Atat. 

Acum 9 ani

  Pe la ora 11 aveam programare la Casa Casatoriilor. Ne-am dus frumos de manutza, cu o sticla de sampanie in brate. Toate neamurile au decis ca e o zi numa' buna de intarziat. Pe la 11 fara cinci eram singuri amandoi, in cur pe treptele stabilimentului. Radeam ca de obicei. 

  A iesit o tanti mai in varsta asa, cu o moaca de profesoara d-aia posesoare de nuia...pe noi ne-a busit rasul si mai tare pentru ca am realizat ca astia chiar nu venisera si tipa iesise sa ne cheme la casatoreala. S-a uitat in stanga, s-a uitat in dreapta, s-a uitat la noi si apoi a intrebat peste ochelari: "ce-i cu voi, ati fugit de acasa de sunteti singuri?". Am mai ras vreo doua minute, au venit neamurile si am intrat.

  Am fost numiti cetateni, am fost intrebati daca vrem, am zis ca vrem, am semnat ca dorim si gata. Am uitat sa ne pupam la locul faptei, ne-am pupat oleaca mai incolo. Ne-au pupat toate neamurile mai mult decat ne-am pupat noi intre noi, deh, asa e traditia....Am consumat o sampanie si ne-am dus acasa. Unde ne-am certat nu mai stiu de ce...

  Doua zile mai tarziu am repetat manevra doar ca pe aia cu biserici, rochie, restaurant si balamuc. Mi-a displacut profund a doua parte, n-a fost despre noi si ce ne place noua, sau ce am fi vrut noi. A fost despre altii. Deh, asa e traditia...Daca ar fi sa repet n-as mai face asa ceva ever. Am facut-o pentru altii care culmea nici n-au apreciat cam deloc si au tinut sa comenteze si sa critice ceva ce noi oricum nu ne doream sa facem. Deci culmea stupizeniei. Am zis ca la anul, cand o sa fie 10 ani de cand ne-am casatorit o sa facem o varianta potrivita noua. Cu prieteni apropiati, relaxare si rasete multe. 

  Nu stiu cand au trecut 9 ani, pare ca a trecut o viata. Nu stiu cand au trecut nici cei 16 ani de cand ne cunoastem. Stiu ca ne e bine impreuna, ca ne iubim parca din ce in ce mai mult si mai profund...ca de 6 ani jumate in 3 viata e si mai frumoasa. Si ca am facut o treaba buna. Ne-am gasit unul pe altul si ne-am si pastrat unul pe altul. Uneori nu gasitul e problema...ci ce vine dupa. La multi ani, iubitule! 

Verigheta

  Imi pun repede verigheta si ceasul, iau telefonul si il bag in geanta si plec cu prietenii prin sat. Verigheta. Sta mereu langa ceas sau la Ploiesti langa ceas si o pereche de cercei oarecare pe un scrin din vreo camera. N-am putut sa o port pe mana in permanenta de cand am luat-o. Pentru ca eram prea saraci ca sa ne luam din cele scumpe, am luat ce se gasea la Robert Augustin din Ploiesti la vremea anului 2004 prin primavara. Stiu cum m-am dus cu salariul meu de atunci si le-am cumparat. Ne gandeam atunci ca eu o sa o port si el n-o sa se invete niciodata cu "porcaria de ghiul" pe mana. Are oroare de bijuterii pe barbati.

  Culmea ironiei, a fost tocmai invers. Adica le-am luat una mai mare si una mai mica. Decat degetele. Imi doream cu ardoare sa fie din aur alb insa la vremea aceea o pereche de verighete din aur alb costa fix de patru ori mai mult decat cele "normale". Asa ca am luat unele combinate, cu insertie pe mijloc. O banda de aur alb intre doua de aur galben. A lui mai mare decat trebuia, a mea mai mica. Erau unicele masuri din magazin. Am lasat acolo 3 milioane jumate, mai mult de jumatate din salariul cu pricina. Am plecat fericiti, eu cu ochii in lacrimi strangand in mana punguta alba de bijuterii in mana. El zicand inca odata ca se indoieste ca o sa o poarte :)

  A mea ma strangea si cum nu suport oricum bijuteriile in casa...am renuntat repede la ideea de a o purta in permanenta ca o sotie "normala". Asa ca m-am resemnat si am tratat-o ca pe celelalte bijuterii: o pun cand plec de acasa, o dau jos cand ma intorc. Anii care au urmat, cu copil non stop si gospodarie m-au lamurit ca n-am ce cauta cu ea prin casa. 

  El n-a dat-o jos insa decat cu rare ocazii in care face rani pe sub ea pentru ca lucreaza fizic cu scule si chestii care ii apasa pe un metal asezat pe deget. Cand o scoate, o cauta instinctiv si se sperie tot timpul ca n-o mai are. Nu stiu de ce, nu i-ar lua nimeni gatul daca ar pierde-o. Apoi mi-am dat seama de ce cand a pierdut Mara un cercel la Venetia si ne-am trezit cu ea la micul dejun in restaurant fara el. M-am dus eu inapoi uitandu-ma cu atentie pana in camera si l-am gasit in camera in pat. Dar pe drum in timp ce o cautam ma gandeam ce frumos o sa fie sa ii aleg alta pereche de cercei din Venetia :) El insa era suparat si cand m-am intors cu el triumfatoare a zis cu lacrimi in ochi "pai cum, era cercelusul EI" (de la nastere) ca si cand alti cercei n-ar putea fi tot ai ei. 

  Cand plec de acasa o iau. Verigheta. Uneori o uit si atunci ma simt goala. Dezbracata. Nu ca la nudisti, acolo ma simt in largul meu, goliciunea trupului nu e importanta. Ma simt vulnerabila. Ca si cand m-ar studia cineva sa vada daca sunt sau nu casatorita. Ca si cand promisiunea ar sta in inelul ala de metal. Si mereu rad si ma intreb de ce ma simt asa.

  Si mereu imi dau seama ca obiectul ala a incorporat in el toata energia aia buna si calda din secunda in care am iesit cu ele in mana pe usa magazinului pe 3 aprilie 2004. A doua zi era in mod evident 4 aprilie, ziua colegului meu de birou de la vremea aia. Asta mi-am adus aminte in seara asta cand imi puneam verigheta sa plec in sat cu prieteni dragi. Mi-am adus aminte data in care le-am luat. Pe 3 aprilie 2007 urma sa se nasca Mara. Care este combinatia perfecta dintre noi doi. E tot ce e mai bun din noi. E verigheta suprema.

  Este fetita care in seara asta a dus o micutza de 2 ani prin tot satul de manutza, i-a aratat pe unde sa calce si i-a facut bau, a dat-o in leagan si i-a dat apa din sticla ei de apa. Ea e insertia de aur alb dintre alea doua mai batrane de aur galben. 

34

  Pentru ca la 18 ani a stat doua ore in fata blocului si nu m-a lasat sa ma duc in casa, pana s-a hotarat sa ma pupe. Pentru ca ma bucur de cate ori deschid ochii dimineata si il vad langa mine. Pentru ca am trecut prin multe noi doi si pentru ca ne iubim si mai mult. Pentru ca zambeste cu lacrimi catre bunica mea de cate ori o vede. Si face glume cu ea, iar ea rade cu el. 

  Pentru ca ma face sa rad oricand, in orice situatie, oricat de nasol ar fi. Pentru ca munceste mult si mereu are impresia ca nu face destul pentru noi doua. Pentru ca ii dau lacrimile cand o vede pe Mara. Pentru ca ii dau lacrimile cand ii dau lacrimile altui barbat cand vorbeste despre copilul sau. Pentru ca e modest. Pentru ca imi aducea si ducea prietena de la Bucuresti de cate ori ea vroia sa vina in vizita. 

  Pentru ca tace cand se supara. Pentru ca tipa cand se supara. Pentru ca a inteles, dupa ani de zile...ca nu e cazul sa se supere. Pentru ca ma iubeste asa cum sunt, pana dincolo de cer. Pentru ca se joaca cu fi-sa pe podea pana ii iese hernia pe nas. Pentru ca merge cracanat ca un ratzoi. Pentru ca glumeste despre coliva in mijlocul unui azil plin de oameni de 85 de ani.

  Pentru ca atunci cand zambeste la mine ma topesc. Pentru ca atunci cand ma pupa si ma ia in brate uit cum ma cheama si ce caut aici. Pentru ca are mainile cele mai calde cu care face sa imi treaca orice durere. Pentru ca pe ce pune mana repara. Pentru ca poate sa desfaca si sa faca la loc orice masina si stie la orice ora de ce face masina nu stiu cum. 

  Pentru ajuta oamenii oricand si la orice ora. Pentru ca e cel mai bun prieten al meu. Pentru ca alaltaieri am stat de vorba pana la 2 noaptea ca si cand nu ne vazusem de un an. Pentru ca ma cunoaste. Pentru ca o ia in brate pe Mara si danseaza cu ea in brate prin toata camera, desi stie ca n-are voie din cauza ca e un babalac cu mijlocul rupt.

  Pentru ca e un babalac de 34 de ani azi. Te iubesc. La multi ani, maimutzoiule! Sa fii sanatos, ca restul o sa fie bine. Peste 34 de ani o sa iti aduc aminte de ziua de azi. 

Mosia Bunicilor, un colt de rai (1)

  Batranii sanatosi nu mor brusc. Se desprind. Zilnic se desprind de viata, de lume, de pamant. De la ora la ora li se duce viata din ei. Unii sunt sanatosi si la trup si la minte insa pur si simplu "sufera" de toate etapele degradarii naturale ale acestora. Altii sunt sanatosi la trup insa bolnavi de Altzheimer. Altii sunt bolnavi peste tot. 

  Pana cand nu stai langa un batran care pateste ceva zi de zi, luna de luna, an de an...nu stii. Ai notiunile, ca nu esti retardat, poti sa banuiesti cam cum e, cam cat de greu si de istovitor. Poti sa ghicesti in mod abstract ca e nasol. Daca batranul ala iti e si ruda, poate ai si sentimente pentru el. Sau cum a fost cazul meu, n-ai prea multe sentimente initial insa ajungi sa te atasezi de el fix ca de un copil pe care l-ai adoptat. Pentru ca ai minte si suflet, nu poti sa nu iti pese. N-ai cum sa nu te doara. 

  Stii ca urmeaza sa moara, si pe asta o stii tot asa, la nivel teoretic. Iti doresti sa moara si sa nu mai sufere. Da, suna groaznic. Insa cand un om imbatraneste si ajunge sa faca pipi pe el eu una imi doresc sa moara. Mai ales daca e perfect lucid si are fix toate facultatile mintale pe care le avea si la 30 de ani. Atunci e groaznic. I se ia demnitatea de a ajunge cu bine la veceu. I se ia demnitatea de a putea sa se ridice fara ajutor din pat. Vrea sa moara si se roaga in fiecare seara la un Dumnezeu prea ocupat. Il intreaba la modul serios de ce ia copii si nu vrea sa o ia si pe ea, ca uite, ea nu mai poate si ar vrea sa se duca, sa nu imi mai fie povara. 

  In ultima luna a zis tuturor plangand cum sunt eu "bastonul ei cu suflet". Cum a venit cineva pe la ea cum s-a pus pe plans. O rog sa nu mai planga pentru ca i se face rau. Mint. O rog sa nu mai planga pentru ca mi se rupe mie sufletul. Cand mi-au adus-o de la spital inapoi, acum, dupa atacul cerebral...m-am socat. Am dus om viu si pe picioarele lui si dupa 6 zile mi-au dat-o varza. De abea mergea si nu se mai putea ridica din pat singura cu nici un chip. Trageam de ea, eu sunt mica de inaltime, patul e jos...trageam de ea sa o pun in pat de am crezut ca mi se rupe si mie ceva. Mi s-au rupt mainile, la care am un sindrom de tunel carpian ramas dupa nastere. Nu pot sa car nici o sacosa si acum o ridicam pe ea de zeci de ori pe zi. 

  Intr-o zi, eram si cu mama si ne chinuiam sa o punem in pat...si n-am mai reusit...bunica a ramas semi-atarnata, noi amandoua rosii si transpirate la moaca...ea s-a uitat de jos in sus la noi si brusc, toate trei am inceput sa radem. Bunica a sugerat macaraua, da' i-am zis ca sotul inca nu si-a luat asa ceva. 

  M-am apucat sa caut camine private. Nu stiam ce urmeaza si am zis ca asa nu mai pot. Trebuia sa vina si ziua in care sa zic ca nu mai pot, pentru ca altfel familia tinde sa iti lase grija tie, mai ales cand de doi ani de zile faci asta ca pe balet. Am avut noroc, am postat pe FaceBook intrebarea si mi-a venit raspunsul. Mosia Bunicilor. Niste oameni pe care i-am cunoscut asta vara cand au venit sa stea la noi la 2 Mai si cu care am ramas prieteni, ne-au recomandat locul unde si-au dus ei bunica. Stefan mi-a povestit in ziua aia tot ce au patit ei cu bunica lui si cu alt camin din motzul Bucurestiului, unde batranii erau drogati si batuti cu pampersul murdar peste fata. Pretul era acelasi ca la Mosia Bunicilor. Oamenii si-au luat bunica de acolo si au dus-o pe targa la Nuci, in judetul Calarasi, la 30 de km de Bucuresti. Oamenii de la Mosia Bunicilor au pus-o pe picioare la propriu in cateva zile. 

  M-a convins. Am trimis-o pe mama sa vada despre ce e vorba, a aranjat si cu prietena cea mai buna a bunicii mele (medicul pediatru despre care va povesteam intr-un alt post mai demult) care acum are Altzheimer, sa fie si ea dusa acolo. Si am purces marti la relocare. 

  Bunica-mea a fost usor speriata, nu ne-a zis nimic, a acceptat perfect linistita sa o ducem undeva, i-am explicat ca nu e "un azil" si nici "un spital" si ca poate sta acolo cat doreste, nici o clipa mai mult. Si ca peste vara i-ar fi mai bine la aer si soare. Oamenii astia au niste hectare de pamant unde au construit special in acest scop un centru rezidential asistat pentru oameni mai batrani sau mai tineri, oameni care acolo sunt ingrijiti 24 din 24 cu o mega atentie. Asistentul medical e permanent acolo, au si medic care vine odata pe saptamana, au posibilitatea sa iti aduca si sa iti faca absolut orice iti doresti, de la masaj la orice altceva. Patronii sunt o familie care a fost plecata in Israel si ulterior s-au intors in Romania. Mama patroanei a facut Altzheimer si cand doamna Melinger a cautat in Romania un loc ca asta nu l-a gasit. 

  O cred ca nu l-a gasit pentru ca ea cauta ceva civilizat, cu gradini, iarba, flori, leagane, spatiu, aer, animale, gradina de legume...unde era sa gaseasca? Asa ca l-a facut ea. L-a facut si cu cap si cu suflet. Isi tine mama acolo alaturi de ceilalti oaspeti. Asa le spune, oaspeti. Nu-s "mamaie" nici "tataie" nici "mamaitza"...fiecare oaspete e strigat pe numele sau, cu o maxima reverenta. Fiecare oaspete primeste 5 mese pe zi absolut oricat doreste sa manance. Camerele sunt ca intr-un hotel super-civilizat doar ca gandite pentru batrani. Fara trepte, praguri, cazi de baie. Cu bare de sustinere la baie cu sonerie langa pat si in baie. Suna la cabinetul asistentului care alearga imediat sa vada despre ce e vorba. Stiu pentru ca am sunat eu din greseala, am zis ca aprind lumina :)))

  Mult suflet iti trebuie ca sa faci si sa tii un loc din asta. Mult. Patroana munceste cot la cot cu ingrijitoarele, sotul ei le face de mancare la oaspeti. Ne-au pus la masa alaturi de toti si am mancat meniul lor. Mult mai bun si mai bine gatit ca in multe restaurante pe care le-am intalnit eu. Fiecare camera are televizor si terasa proprie. Unele sunt cu baia lor, altele sunt cu mai multi in camera, depinde ce alegi. Noi am ales sa le faca celor doua bunicute un apartament propriu si oamenii au tras un perete si au despartit un spatiu ca sa ne acomodeze. Acum au un hol, doua camere si baia lor. Si asta au facut in cateva zile de cand i-am anuntat ca noi asa vrem. 

  Marti am dus-o pe Nora acolo. De abea se plimba prin casa cate doua ture. Acum am sunat-o si mi-a zis ca a mers pana spre poarta si inapoi. Poarta e la vreo 300 de metri de locul in care sta ea. Pentru azi atat, o sa tot povestesc despre locul asta, pentru ca merita. Si pentru ca vreau sa povestesc discutia avuta cu Doru, asistentul medical care are 2 metri si pupa bunicii altora zilnic. Si ii mangaie. Si stie cum sunt batranii trimisi acasa cu retete pline de porcarii inutile care le fac mult mai rau. 

   Pana una alta, o poza cu Nora si bunica lui Stefan imediat ce le-am facut cunostinta. Si-au parcat cadrele de mers pe laturi si s-au pozat. Stefane, tanti Florica a cerut sa le tragem in poza imediat ce a vazut ca avem aparatul la noi :) 

   Revin cu poze si alte detalii. Va doresc tuturor sa nu aveti nevoie de Mosia Bunicilor. Insa daca cumva aveti nevoie, va doresc din suflet sa aveti cum sa va duceti oamenii dragi acolo. Acolo e mai bine decat acasa. In primul rand pentru ei. Eu una umblu ca o gaina decapitata prin casa, o caut, ma gandesc ca am uitat sa ii dau de mancare si multe altele asemenea. Si mi-e dor de ea. Si acum mi-am dat seama cat de dor o sa imi fie cand Dumnezeu nu va mai fi ocupat cu copii. 

O zi la Ruse si noi doi

  Noi doi, dupa cum bine constatam ieri, la circa 16 ani fara patru luni de cand ne cunoastem si ne iubim....nu ne plictisim unul cu altul. Mi-a zis el sa merg cu el sa facem niste ceva hartii pentru o masina la Ruse. Zis si facut. Ne-am pornit pe la 9 fara ceva, ca nu suntem in stare fizic sa ne urnim mai devreme...si am purces spre Giurgiu. Evident cu stationare in Bucuresti si luat de masina in cauza pe platforma. Cum e in Bucuresti? Bai, e nasol rau. Jur! E groaznic. Ne-a luat doua ore de la 10 la 11 spre 12 sa iesim din hidosul Bucuresti...nene, de ce e lume pe strada la ora aia? Someri nu pot fi, prea au toti masini la indemana. 

  Ma rog, nu mai conteaza...el i-a blagoslovit pe toti soferii de doi lei care stiu sa semnalizeze fix dupa ce au facut stanga...si multe altele. Eu am fost coapta de un soare de aprilie care m-a facut sa ma ingrozesc din nou la ideea de "vara" care urmeaza. Fiecare a injurat dupa pofta inimii. Eram fara copil. Lucru rar in familia noastra, de data asta din cauza de lipsa pasaport valabil pentru minora din dotare :)

  Am ajuns la locul cu pricina, unde Marse a avut o conversatie geniala cu un domn bulgar. Care ii zice inevitabil "Ce faci duomnuleeee" pentru ca duomnule e cam singurul cuvant romanesc pe care il nimereste. Insa e vorba de un lucrator din service bulgaresc. Ma intreb in ce limbi stiu sa zica domnule lucratorii din "servisurile" romanesti. Apoi il intreaba bulgarul "ce facie Basescu?" la care i se raspunde "sa-l ia dacu'"..."da' Ciausescu? ..."sa-l ia dracu' si p-ala, sa-i ia pe toti"...la care mosuletzul ..."DRACU-TOTI". Concluzia corecta. 

  Am vizitat Mall-ul din Ruse. De unde mi-am cumparat chestii ieftine. Orice ai vrea e mai ieftin in Bulgaria. De la deodorant la chiloti. I-am luat Marei cel mai dragut costum de baie care a costat undeva la 10 lei romanesti. Stiu asta pentru ca (din nou) am umblat ca o capra oarba cu telefonul in mana calculand preturi leu-euro-leva...si invers :))) La Carrefourul de acolo ai toate sansele sa iei foarte multe chestii mult mai ieftine ca la noi. 

  Am fost si am mancat la restaurantul "Happy". Care e un fel de restaurant-franciza adica un fast-food cu pretentii. Un fel de "Miec Duonalds" de balta. Adica locatia super misto, personalul de imi venea sa il iau acasa...si mancarea un rahat de mare angajament. Foarte scumpa. Mancam la Alioli de banii aia! Adica era scumpa pentru calitate...si cantitate. Eu mi-am luat niste "mici" pentru ca stiu stilul de "mic" bulgaresc si grecesc, sunt o tocatura mult mai misto. Si acestia chiar erau. Pacat ca erau insotiti de fix 9 bucatele firave de cartofi prajiti si circa 65 de grame dintr-o salata de varza cu morcov...facuta mai demult. Lasata sa stea la aer. Pacat de carnita aia buna. Noroc cu rachia Burgas si mai buna, ca nu mai bagi de seama prea tare ce mananci :))))

  Marius a luat un soi de tocanita (io-s de vina, in poza arata genial) care continea asa de multa vegeta (sau ceva asemanator) incat se simtea un gust pregnant si era sarata de lesinai. Apoi ne-am dres cu niste calamari prajiti da' uleiu' iar era de sezonul trecut. Apoi niste mini-clatitute cu gem, alea au fost bune. Total 48 de leva deci cam 120 de lei. Deci nah...cam mult pentru niste mancare fast-foodistica.

   Dar! Si aici vine un mare dar...Orasul Ruse. Circa 150 de mii de locuitori deci oleaca mai mic ca Ploiestiul. Dar la ei se poate. Se poate un centru istoric in care cand intri vezi ca e mult, mult mai frumos si mai ingrijit decat asa-zisul centru istoric al Bucurestiului. In Ploiesti nu mai avem asa ceva din cauza ca ne-au tras niste domni cateva bombe pe cand cautau rafinariile si nu stiu deloc de ce au nimerit cativa kilometri mai incolo. Probabil bausera. Ruse produce. Are zona industriala, de aia si arata asa rau mare parte din extremitatea sa...insa Ruse are multe fabrici diverse care produc lucruri. Ruse e un oras viu. Respira. Respira comert, respira turisti. Ieri la Hapi erau doua mese cu nemtzi, inca altele cu romani...la Ruse vin oameni.

  Promenada din Ruse e asa de frumoasa, cladirile vechi sunt ingrijite si renovate, parcul de acolo bate la fund multe parcuri de pe la noi. Restaurante plasate frumos, ca in Grecia...cu spatiu suficient pentru pietoni si gura-casca. Frumos rau. In soarele asta de primavara, cu pomii infloriti si cu iubitul meu de mana...am fost real fericita si parca timpul a stat in loc. Am ras, ca de obicei...am ras de toti si toate...Ne-am plimbat pe acolo de mana, ne-am gandit evident la Mara...Ne-am intors acasa printr-un apus tare frumos pe o autostrada pustie. Daca stati in Bucuresti si vreti sa va relaxati o zi, mergeti la Ruse. Lasati-o naibii de Valea Prahovei...fugiti pana la Ruse, mancati ceva bun pe promenada aia frumoasa, plimbati-va de mana, pupati-va si aduceti-va aminte cat de frumoasa e viata langa omul pe care il iubesti ca pe tine. Cam asa:

In Ruse sunt MULTI POMI!

Verdeata peste tot.

i-am zis sa zambeasca frumos...si a iesit ASTA...:)))))

"hai fah sa-ti arat Rusele"

frumoasa promenada

la Happy pe terasa, extrem de frumos si niste oameni minunati care zambesc cu drag!

sete mare, isi dorea o limbutza de soparla :)

inca niste promenada

dragostea vietii mele in apus spre casa...il iubesc de mi se infunda urechile!

  

  

A zmotoci, zmotocire

  Activitate practicata frecvent in familia Albu. Implica una bucata copil. Implica "monstrul pupacios" si alte activitati cultural distractive. Protagonisti: mami si Mara...tati si Mara...Nana si Mara...dupa caz. 

  Debutul este unul fulgerator. Copilul striga dintr-un colt al casei "mamiiiiiii/tati/Nana, vin sa ne zmotociiiiiiiiim" dupa care accelereaza. Pune frana pe destinatarul zmotocelii. La propriu. Se cocoatza vajnic pe om si incepe o imbratisare pupacioasa care poate dura intre 3 secunde si 30 de minute. 

  Ne pupa si ne zice "stii ce mult te iubesc io?"...apoi asteapta raspuns...ii zici ca si tu o iubesti de nu mai poti si ofteaza fericita in timp ce isi aseaza urechea pe pieptul tau. Te mai pupa odata si apoi esti nevoit sa o dai jos de pe tine cu forta. Nu de alta da' poate mai ai si alta treaba. Sau nevoie la toaleta. Zmotocirea nu se termina pentru ea niciodata. Am incercat odata sa vad daca s-ar da ea singura jos din brate de la zmotoceala. Dupa doua ore am cojit-o de pe mine ca ma striga natura. Natura aia la care se trage apa. 

  Nu exista limite pentru dragostea pe care ti-o poarta un copil. Copilul nu are limite. Nu iubeste conditionat. Pentru el esti cel mai bun intotdeauna. Are favoriti, evident mami e pe primul loc si mie imi zice uneori ca ma iubeste cel mai mult din toata lumea. Nu i-am zis niciodata "da' pe tati nu?" sau alte aberatii din astea. Si nici n-am intrebat-o vreodata pe care il iubeste mai mult. Este evident pentru oricine ca orice copil isi iubeste mama (sau parintele pe care il vede mai des si mai mult intr-o zi) "mai altfel" decat isi iubeste tatal, fratii sau bunicii. Ea ne zmotoceste pe toti in egala masura. Nu scapa niciunul din noi! Si nici nu ne dorim...

  Exemplificare: zmotocire brusca la restaurant. Cineva vorbea in partea in care ma uitam eu, insa m-am trezit brusc cu zmotocitorul peste mine. Cam asa:

Va dorim zmotoceala placuta!

Cosmaruri (2)

  Iese pe usa dupa ce ne pupa. Imi aduc aminte ca pleaca departe si mi se taie genunchii. Oricum imi e frica de masini si de condus...iar cand el trebuie sa plece la drumuri lungi cu masina...ma termin. Stiu ca e un sofer bun, stiu ca e poate cel mai bun dintre toti urcatorii la volan pe care i-as putea intalni intr-o viata. El e facut pentru asta. L-am vazut in situatii din trafic in care eu n-am apucat sa gandesc iar el a facut cinci chestii deodata si a scos masina noastra din pericol. 

  La nivel rational stiu asta. La nivel emotional eu sunt rupta de cate ori pleaca ca azi....spre Anglia. Adica pleaca sa conduca o Europa intreaga. Nu pot sa exprim teama asta. Ca as putea ramane fara el. Eu pun frica la drumurile lungi...dar poate el o sa moara pe cand trece pe un trotuar si ii pica un ghiveci cu flori in cap. Sau o baba care vrea sa se sinucida. Nu radeti, a fost caz real acum cativa ani. O baba s-a aruncat de la etaj sa se sinucida, a picat in capu' lu' un nene care trecea pe acolo si l-a rupt pe ala in doua. Ea a scapat. Mna...

  Nu pot sa imi imaginez viata fara el. Nu pot. Desi mereu am spaime din astea...nu pot totusi sa ma pun in locul ala in care eu sunt si el nu mai e pentru ca a venit unul si a dat peste el. Sau pentru ca orice. Sau poate de fapt POT sa imi imaginez...de acolo si titlul cu cosmarul. Nu il am in vis, il am pe trezie.

  Stiu sigur ca la noapte cand ma voi trezi din somn cum fac in fiecare noapte, o sa ma uit la locul lui din pat...si cand o sa vad ca nu e acolo o sa imi amintesc brusc ca nu e acasa, ca a plecat foarte departe si ca imi e FRICA. Sa nu pateasca ceva. I-am dat o traista cu medicamente la el. Dar mi-e frica. Mi-e frica de masini. De oameni nebuni sau obositi care l-ar putea ucide pe drum. Si nu o sa mai dorm...In seara asta cand ne uitam pe geam sa ii facem cu mana...l-am vazut cum leaga platforma de masina, cum face ce are de facut...si m-a luat cu plans. Am obosit. 

  Nu am cuvinte sa exprim ce simt cand el nu e acasa si e departe. Pentru ca el e jumatate din mine, e cel mai bun prieten al meu, e iubitul meu...deci risc sa pierd nu unul ci sapte oameni daca lui i se intampla ceva. Pe drum. Mi-e frica de drum. Pana cand nu se intoarce eu nu sunt om. Iar el nu intelege asta oricat as incerca sa ii explic. Si eu...am obosit. Si el a obosit, pentru ca tot ce face el face pentru familia lui. 

  Deci...suntem obositi, iar unii dintre noi suntem plini de cosmaruri. Si culmea, dar nu am terminat inca seria "Cosmaruri"...:) Draga Mara, ma-ta e nebuna. Asta e...tre' sa te inveti cu ideea, mami...n-avem ce face, asta avem, cu asta defilam. 

  

Acum cinci ani

 Cum era viata acum fix cinci ani, pe 14 octombrie 2007? Iaca asa:

 Cum e viata cinci ani mai tarziu? Azi mi-a zis "Mami, io cred ca daca aveam alta mami nu eram fericita." Am intrebat-o de ce crede ea asa si mi-a zis foarte serioasa "Pentru ca tu esti prietena mea cea mai buna si te iubesc foarte mult! Pe alta mami n-o iubeam asa mult!" 

  N-aveam cum sa ii explic ca ar fi iubit-o si pe alta mami idem...am zambit, am strans-o in brate cat am  putut de tare, am pupat-o si mi-am adus aminte de ea acum cinci ani, si de ea acum 5 ani jumate, si de ea acum 3 ani si acum 2 ani...apoi sufletul mi-a fugit in viitor si mi-am imaginat cum o sa ii spuna si ei fetita ei lucruri la fel de frumoase. 

  Nu stii ce e fericirea pana cand nu ai un copil. Oricine ai fi, oricati bani ai avea pe lumea asta, oricate resurse, familii sau prieteni ai avea...pana cand nu ai un copil nu stii ce e aia dragoste si nici cat de mult pot insemna niste simple cuvinte. 

  Cel mai mult pentru noi doua imi doresc ca dupa ce trece de copilarie si adolescenta...sa fim prietene. Poate n-om fi "cele mai bune"...dar cred sincer ca o sa reusim sa facem asta. Amandoua. Bine, trei si cu tati! Lui ii va scoate foarte multi peri albi...pentru ca el e barbat si nu pricepe o iota din femei. Si deja a inceput saracu' sa nu mai inteleaga nimic si sa fie pus la punct de fi-sa de sapte ori pe zi. Si el se supara ca un baietel de...cinci ani jumate. :) Pentru ca habar nu are ca fi-sa intreaba de el de sapte mii de ori pe zi si ca tot ce face face si cu gandul la el..."sa ii aratam lu' tati cand vine"...."sa ii spunem lu' tati cand vine"....si number one "sa il pupam pe tati cand vine!" 

  Si inca odata sunt ferm convinsa ca barbatii nu depasesc de fapt varsta psihologica de cinci ani. :) De aia ei sunt mereu mai fericiti decat noi muierile! 

Cosmaruri (1)

  In secunda in care m-am suit cu Mara in masina pentru a pleca de la maternitate, mi-a dat prin gand ca noi suntem cumva pasageri in viata ei...si ca s-ar putea intampla sa fim pasageri si spectatori foarte putin timp. De spaima ca ar putea muri mi-am zis ca oricate zile as avea cu ea o sa fie cele mai bune. Copilul era sanatos, insa eu auzisem suficiente chestii nasoale ca sa ma sperie, unele mi-au fost povestite la 7 luni de sarcina. Not so good. 

  Anii au trecut si toti anii astia am avut groaza aia paralizanta ca ar putea muri. Ieri Marius mi-a zis cu ochii in lacrimi ca a vazut ca ea fuge pe strada si sa o tin bine. Ea fuge pe trotuar circa 3 pasi in fata mea, nu fuge pe carosabil, e speriata de masini si de chestii pentru ca am tinut mortis sa o sperii de mica. Am speriat-o si sa nu se apropie de maidanezi, apoi cainii au speriat-o ei asta primavara de nu o sa se mai apropie vreodata de vreunul. Mai bine!  Mai bine un copil speriat decat unul mort. Mai bine unul timid decat unul rapit. Mai bine un copil "pampalau" decat unul schilodit ca a picat nu stiu de unde si si-a farmat capul de un obiect contondent. 

  Azi pe strada am vazut cum o masina a spulberat un copil. Unul de varsta Marei. Eu eram cu ea, a auzit doar scrasnetul franelor, eu am vazut ce a fost si am impins-o pe prima usa de magazin de langa noi. Copilul ala a disparut ca o papusa aruncata in aer. Ma indoiesc ca a mai ramas ceva din el. In fractiunile de secunda in care m-am uitat am vazut o bunica paralizata in spatele lui. Fugise de pe trotuar la stop iar un sofer l-a luat in plin. 

  Vreau sa fie speriata. Sa fie speriata si de umbra ei. Sa nu vorbeasca cu strainii, sa nu fuga pe strada, sa ii fie reala frica de masini, de caini si chiar de oameni straini. Masini care in ziua de azi si Romania de azi...te calca si pe trotuar. D-apoi pe strada. Lasa sa fie ea fricoasa si pampaloaica...si sa fie vie si sanatoasa si intreaga. Noi ne duceam acum doua ore la locul de joaca. Poate si copilul ala tot acolo vroia sa ajunga. 

  In fiecare zi ma gandesc la Mara si ma gandesc ca ar putea muri. De cate ori tuseste cand mananca imi imaginez ca se ineaca. De cate ori fuge pe strada ma gandesc ca "poate azi" nu se opreste la bordura, de cate ori se suie pe cate un scaun, fotoliu, obiect, ma gandesc ca pica si isi rupe capul. De cate ori ii vin idei sa traga de cabluri prin casa (d-alea bagate in priza) ma gandesc ca o sa se curenteze. De cate ori...de atatea ori eu ma gandesc care ar putea fi pericolul si ii explic, o cert uneori, o bat la cap. Lasa sa fie ea batuta la cap. E mai bine decat altfel.