Saptamana ei

  Aoleu si vaidemine! Intraram in saptamana micutei jivine care ne populeaza vietile de 7 ani fara 4 zile. Gata, numara zilele, orele si minutele pana cand se face joi, sa fie ziua ei. E saptamana ei. Bine, toate saptamanile sunt ale ei dar asta in mod special e "mai a ei" ca de obicei. 

  7 ani. Avem pui de sapte ani. Nu stiu cand, nu stiu cum... ba stiu si cand si cum. Pentru ca am fost aici zi de zi, ora de ora, minut de minut. N-am avut vacanta. N-am avut weekend, sarbatoare, pauza, liniste. Nu pot sa zic ca n-am avut nici nevoie, ar insemna sa mint... uneori am nevoie de liniste de imi dau lacrimile...dar nu-mi pare rau ca n-am. Spiridusa cu ochii mari si frumosi imi lumineaza zilele infiorator de tare. Stiam efectul unui om drag asupra mea de cand l-am cunoscut pe ta-su. Efectul ei insa a fost unul inmiit. 

  Anul numarul 6 a fost cel mai greu pentru mine. Incepe sa se trezeasca jivina din ea, incepe "pre-adolescenta" sau nu stiu ce draci cu coarne incep sa iasa la iveala, dar e clar ca incep sa iasa, maica! Nu-i usor, a fost cel mai greu de pana acum. Terrible 2 si 3? HA! Ma fac sa rad la ora asta! Mi-as dori! Atunci era simplu...Acum situatia e mult mai delicata dar si mult mai interesanta. In fata mea sta un om mare. Nu mai e un om mic, e un om mare cu toate gandurile, parerile si deciziile la ea. E fix o femeie in toata firea doar ca nu stie asta inca. Inca! :)))

  Mi-e drag de spiridusa mea cu ochii mari si frumosi de ma ia cu plans! O pup de sute de ori zilnic, vine si se altinta ca o pisica, imi zice sa "ne zmotocim" iar eu zic mersi, oh, boy, cat o sa mai am placerea asta? Cat o sa mai vrea ea sa vina sa o zmotoceasca si sa o pupe mami? Cat o sa mai vina ea sa isi puna capul pe pieptul meu si sa ofteze din toti rarunchii "mami, esti cea mai buna mamica din lume"... Ooo, trebuie sa profit acum! Ma imbat cu fiecare clipa din asta si ma gandesc ca nu mai sunt multe. E mare...e foarte mare spiridusa mea. Nu zic ca o sa ne dea la gunoi, doamne-fere... nu cred asta... dar isi va urma ciclul normal al vietii. Se va desprinde. Vor fi tot mai rare momentele astea.

  Anul asta, pentru ca ne permitem, i-am dat de ales. Recunosc ca am avut si o curiozitate personala despre ce ar alege ea. I-am spus ca poate avea o petrecere acasa cu cine doreste ea (nu, oricati bani as avea n-o sa ii sparg pe party la Mall ca n-am inebunit!) saaaaau ca putem face o excursie de familie in care sa le invitam si pe Gabriela (prietena mea) si Bianca (fetita ei care va avea in curand 10 ani), prietena ei de suflet. O excursie gandita de mine inainte, la Brasov, sa mergem cu fetele la Aventura Parc si la Paradisul Acvatic. Cand i-am spus, i-am aratat pe net site-ul Aventura cu copiii care se cocotau pe liane si poduri. A chirait imediat ca vrea in excursie si ca daca vine si Bianca o sa fie cea mai frumoasa zi a ei. Riscasem, eu pe Gabriela n-o intrebasem inca :)))) Dar, ca de obicei, iubita mea prietena nu m-a dezamagit. Deci da, facem excursie la Brasov, mai precis la Rasnov vom sta, sa fim mai la aer curat, la curte mare si frumoasa, la iarba si pomi. 

  Mara trepideaza. Face planuri, vorbeste intr-una despre asta...e saptamana ei. Preconizam mancarica buna luata de acasa, in loc de tort vom face briose de ciocolata cu frisca deasupra... si limonada din lamai verzi ca alea ii plac ei. Si la Aventura Parc se vor catara. Si la Paradis se vor balaci o zi intreaga, asa mi-am propus... eu o sa ma uit de pe margine pentru ca ma indoiesc ca o sa mi se permita sa intru in piscina cu ranile de pe mine, noroc ca e tati cu ea. Pentru ea asta era un cadou in sine, faptul ca e tati de ziua ei aici a incantat-o nespus. El si-a modificat programul special ca sa fie aici de ziua ei. De Craciun n-a fost si n-o sa fie nici de Paste, dar la cat suntem noi de legati de sarbatorile religioase asta n-a fost o problema. Insa de ziua ei e aici. Apoi de ziua lui vine inapoi, excelent. Si de ziua mea se potriveste, asa ca suntem fericiti. 

  Ceea ce va dorim si voua! 

De la "cu cheia de gat" la "mereu cu tine"

   Imediat dupa ce a facut 5 ani am invatat-o cum sa se spele singura seara. Sa isi faca dus, sa se spele pe dinti, sa se stearga si sa stie singura ca asta trebuie sa faca seara de seara. Le facea pana atunci sub supravegherea mea. Tot in anul ala sa se stearga singura la fund. Mereu ma gandesc la cum eram noi. Nu eram "independenti" asa cum s-ar crede, eram doar aruncati intr-o lume mare in momentul in care oamenii mari nu puteau sa mai fie cu noi. Si totul era ok. Pe cat putea a fi. 

  Independenta, dupa mine, inseamna decizii asumate, gandite, lucruri facute de tine pentru ca stii ce si cum. Cand le faci pentru ca n-ai incotro nu inseamna ca esti independent, inseamna doar ca supravietuiesti. La 5 ani ieseam singura afara insa de fiecare data cand ma intorceam ma rataceam. Motivul era simplu, apartamentul era intr-o succesiune de cvartale inchise. Imaginati-va patru "curti" din blocuri perfect partrate si perfect identice cu ganguri dinspre strada si ganguri de legatura intre ele. Noi locuiam in "curtea" din mijloc. Fiecare curte avea doua ganguri de intrare. Mereu ma grabeam si intram in prima din ele. Si incepeam sa plang infiorator cand constatam ca nu-s unde trebuie. Creierul meu nu stie sa faca harti, mi-e greu si acum sa ma orientez, asa sunt eu facuta... nu stiu cat a durat situatia cu mine urland ca m-am ratacit, mie mi s-a parut infinita. Cu toate astea plecam de acasa singura pentru ca imi placeau prietenii mei de afara intr-o lume fara televizor, jucarii, desene.

  Dincolo de ganguri era o strada pe care o treceam si ajungeam intr-un parc. Un parculet mic fara nici un obiect pentru copii. Tufisurile si bancile erau singurele obiecte. Cand am mai crescut treceam si bulevardul mare, plecam la anexa unei gradinite care avea leagane. De acolo am plecat si mai departe, pe Bulevard. Nu stie maica-mea nici in ziua de azi ca la nici 6 ani eu am mers singura cu "baistrucii" cum le zicea bunica-mea pana la Gara de Sud, vreo 2 kilometri. Cand am mers la scoala, pentru ca nu era scoala de arondisment mergeam juma' de oras pe jos sa ajung. Singura. Cateodata cu un prieten din bloc, dar doar la dus. Cu cheia de gat ma intorceam acasa si stateam singura pana venea mama de la munca. Schimbul doi se termina la ora 23 seara. Schimbul trei era de la 23 la 7 dimineata dar n-am avut niciodata curaj sa o intreb de cate ori m-a lasat dormind singura noaptea sau daca a facut-o. Azi e in afara legii sa faci asta, nimeni nu si-ar dori asa ceva.

  Azi insa suntem panicati. Da, sunt oameni rai pe strazi (erau si atunci da' n-aveam televizoare ca sa stim). Da, e plin de caini. Da, masinile sunt de mii sau sute de mii de ori mai multe. Dar... in lumea asta trebuie sa traim. Deci da, trebuie sa imi invat copilul sa se adapteze la "spatiul de lucru" ca sa zic asa (pana cand vom putea emigra)... Tot auzind povesti despre mine si cum ma lasa mama la coltul strazii si mergeam singura la gradinita a vrut si Mara... copiii vor sa isi ajuga parintii si sa ii si depaseasca. Mai ales sa-i depaseasca! Povestile despre copilariile noastre sunt bune, mereu i le spun. Cand i-am povestit prima data ca noi nu aveam mancare cand eram mica a inceput sa planga. Lasa sa planga, ii face bine empatia. Acum a vrut si ea...sa o trec de stradute si sa mearga singura. Si merge. Si mereu isi face socoteala ca ar vrea sa treaca si ea singura macar una din stradute. Pentru zilele noastre strada scolii si stradutele astea minuscule pe care trebuie sa le treaca... sunt nimic. Pe de alta parte.... ai curaj? 

  Ok si daca n-am cand o sa il am? Ea e acum om  mare. De doi ani o pot lasa singura in casa si pot merge de colo colo macar la magazin sau la farmacie fara sa o iau cu mine. Stiu, nu e voie. Dar mai stiu ca ea e ok, stie sa faca tot ce trebuie, i-am aratat cum sa ne sune de pe fix pe toti, i-am scris numerele noastre pe stikere si le-am lipit de telefon, i-am scris mare cu rosu 112 pe telefon si i-am explicat ca daca vreodata mami (sau cine e cu ea) cade in casa, lesina, nu se mai scoala, stiu eu ce alt scenariu, sa sune acolo, sa spuna cine e, sa deschida la interfon, sa descuie usa si sa astepte sa vina ajutoare. M-a ascultat foarte serioasa, m-a intrebat de sapte ori ce si cum, a zis ca a inteles si ca spera ca mami nu se imbolnaveste :) Normal! Si eu sper. Dar pe de alta parte mai sper ca ea sa fie pregatita si pentru lucuri neprevazute. 

  Bulevardul cel mare n-o sa am curaj prea curand s-o las sa il treaca singura. Chiar si la semafor e periculos. Dar macar dincolo de bulevard o sa o las din toamna singura. Cu un aparat cu ultrasunete pentru caini in mana sau buzunar, cu mult antrenament la traversat de stradute, trebuie sa o las. Cat o sa mai merg eu cu ea? Cand e ok sa te opresti? La 18 ani? Si atunci poate da masina peste ea. De mica am invatat-o sa fie foarte speriata de masini. Sa se asigure foarte bine. Masina nu e o gluma, te omoara imediat. Dar nici copiii nu-s o gluma si trebuie lasati sa plece, sa se duca si singurei, sa se simta si ei cum cresc, cum lumea li se asterne la picioare. Cat sa mergi la scoala cu mami de mana? Sau cu bunica? Pana rad colegii de tine? Nu prea merge. 

  O sa o invat sa mearga si cu autobuzul singura curand, in maxim 2 ani. Pai eu aveam colegi in scoala care mergeau tot orasul in clasa 1 singuri cu autobuzul. Da, stiu, e o comparatie gresita... cu toate astea am invatat-o de mica traseele din oras si pe unde merg ele :) Ea, spre deosebire de mine, e foarte orientata, ea stie clar ce si cum si pe unde. Seamana cu ta-su, ala s-a nascut cu gps la purtator, eu fara deloc da' uite ca ea a luat de la el si asta ma bucura enorm. Pana si la metrou in Bucuresti am incercat sa o invat ce si cum, asa putin cat a fost. Asta imi doresc. Sa stie, sa mearga, sa se duca, sa se descurce singura, sa fie in largul ei de mica. Cativa colegi de clasa, cand au vazut ca o las la coltul strazii si merge singura, si probabil ea s-a si laudat ca era mandra de ea, au cerut si ei a doua zi sa mearga si ei singuri de la colt! :))) 3 baieti! Pai cum, ea poate si ei nu? 

  Mai "siguranta freack" ca mine nu exista om pe lumea asta. Poate tocmai din cauza asta vreau sa o invat pe ea sa fie in siguranta singura, sa stie singura ce si cum. Nu sa o duc eu la scoala de mana pana intra la facultate. Peste vreo saptamana face 7 ani. E mare fetita mea iar eu trebuie sa o invat cum sa fie mare. Imi e frica? O, da! De cand am nascut-o mi-e frica in permanenta. Pana o sa inchid ochii din lumea asta o sa imi fie frica. Da' aia e. Nu pot sa las frica mea sa o tina pe ea pe loc. Incerc!

  

Psoriazis. Am o boala incurabila. Noroc ca...

  Noroc ca o am eu nu copilul meu. Noroc ca nu incepe cu C. Noroc ca in cei aproape 3 ani de cand o am am invatat sa o manageriez pentru ca n-am avut incredere in doctorii care m-ar fi facut praf in trei secunde. Primul a incercat si a si reusit ca in 2 saptamani sa imi inrautateasca situatia. 

  Dar sa detaliem. Am mai povestit cum acum aproape 3 ani am fost diagnosticata (in mod gresit) cu pitiriazis lichenoid cronic. De catre un tanar dermatolog de la o clinica privata din urbe. Omu'...mi-a dat un tratament gresit care a inrautatit problema. Problema care se numea psoriazis. Dap! Ala de care nu scapi niciodata si care te omoara de nervi daca nu esti tzapan la creieri. Eu nu-s, ca de aia l-am si facut... in secunda in care Marius mi-a spus la telefon ca bunica-mea e cazuta in casa, usa e incuiata, el o aude strigand si nu poate intra la ea (cred ca de fapt ALA a fost triggerul, faptul ca usa era incuiata, bunica avea 87 de ani, ma asteptam sa o gasesc moarta, nu ma asteptam sa pateasca ceva foarte grav si usa sa fie blocata pe interior iar ea cazuta pe jos de 12 ore cu 7 coaste rupte intr-o suferinta de nedescris)... atunci, in secunda aia am simtit cum mi se goleste creierul de sange, am ametit, m-am asezat jos si am inceput sa tremur, am avut o reactie fizica violenta, tensiune crescuta si tot tacamul. 

  Cam in 2-3 zile au inceput sa apara. Ele, bubele. Intai pe un picior, apoi pe celalalt. Cum nu aveam timp sa caut solutii, creme, nu m-am gandit la nimic... mergeam zilnic la spital cu mintile goale, o zi Nora era bine, a doua zi era pe jumatate moarta. 14 zile. Roller coaster crunt. Cand ma apropiam de spital nu stiam daca azi o gasesc zambind sau o gasesc lesinata vomand pe ea in pat. 7 coaste rupte, plaman perforat, 87 de ani, tub de dren in plaman... Am adus-o acasa la noi. Fara tuburi si drenuri insa aproape la pat. In prima noapte acasa si eu si Marius eram disperati. Ce facem cu ea? Cum o sa ne descurcam? Daca pateste ceva? Ne-am culcat tarziu cu gandurile toate in cap. In miez de noapte am simtit ca Marius alearga din pat (eu am dopuri de urechi nu aud mare lucru noaptea). Mi-a stat inima. Am fugit dupa el si l-am gasit aplecat asupra bunica-mii vorbindu-i. Ea se uita la el si nu stia pe ce lume e. Visase. Ea visase urat si tipase prin somn ca nu poate sa respire. Omu' era sa moara de spaima. Io la fel. Radeam amandoi ca prostii de sperietura. 

  Cateva zile mai tarziu sederea in spital si-a facut simtita prezenta: bunica-mea s-a imbolnavit de o viroza respiratorie groaznica. Pe care i-a dat-o si Marei si ulterior si mie. Mara avea 40 intr-o camera, bunica-mea in aialalta tusea cu plamanul perforat si coastele rupte...tusea pana varsa, facea pipi si caca pe ea de efort. O tineam in pampersi si plangea de cate ori o ajutam sa se schimbe. Plangea de mila mea. Eu plangeam noaptea cand adormea toata lumea. Dupa ce o culcam seara o auzeam cum se roaga cu glas tare sa o ia Dumnezeu, sa moara, sa aibe mila de ea si sa-mi dea mie sanatate, sa aiba El grija de mine. 

  Atunci viroza aia m-a tinut o luna. 4 saptamani am tusit de am crezut ca am ceva la plamani. Vecina care imi e medic de familie m-a asigurat ca n-am. Nici Nora nu avea, am dus-o la investigatii. O luna am tusit, n-am respirat, eram ramasa singura aici cu Nora. Pe Mara am trimis-o cu taica-su la 2 Mai unde el avea de terminat casa. Pentru prima data pleca fara mine. Si eu ramaneam fara ea. Nu aveam timp sa imi fie dor. Mi-am impus sa nu-mi fie dor, imi muscam buzele de cate ori imi aminteam ca e departe. Ma suna mereu si plangea ca ii e dor de mine. Ma gandeam ca decat sa vada ce e aici e mai bine acolo cu tati si mama. 

  Doua luni m-am sculat noaptea cu ceasul pus la 2 si jumatate sa o duc la baie. Avea nevoie la baie si riscam sa pateasca ceva. Doua luni m-am dus la ea si am ajutat-o. Alte doua dupa ma duceam doar sa o ascult la usa sa vad ce face pentru ca ea era mandra ca se duce singura la baie dar eu n-o puteam lasa. 

  Aici Nora colapsa. Prima data cand i-a scazut pulsul la 40 si a intrat in colaps era la sfarsit de august. De abea ne linistisem si eu si ea, intrasem pe un teren corect. Cand a picat. N-o sa uit cum a picat cu capul in ligheanul in care ii venea sa verse. S-a chircit toata si mi-am dat seama ca o sa cada in cap. Cand am intins-o pe pat am vazut ca avea ochii larg, larg deschisi si imobili, era rosie la fata si nu respira. Ochii nu erau deschisi normal ci erau intr-un spasm deschisi mai mult decat e fizic posibil de obicei. Stiti cum arata un om care pateste asta? Nu vreti sa stiti. La cateva zile dupa episodul ala ranile de pe mine s-au inmultit exponential. Grija pentru ea idem... deci ii scadea pulsul brusc si fara nici o avertizare si dadea sa moara. Asta patise si cand cazuse la ea acasa. Atunci mi-am dat seama ce se intamplase de fapt. 

  I-am tratat o infectie urinara cronica cu singurul antibiotic la care e-coli-ul ei mai murea si anume un antibiotic care nu se mai importa la vremea aia in Romania. Din pacate m-am indatorat unde nu trebuia pentru a-l obtine. Se facuse septembrie. Nora a colapsat a doua oara. I-am ajustat medicamentele si am plecat cu inima cat un purice sa imi serbez ziua la Sulina. Vroiam sa vad si eu marea pe anul ala, vroiam cateva zile in care sa nu ma mai gandesc. Am lasat-o cu rudele ei si am plecat cu ai mei. Din pacate iar m-am indatorat aiurea tot unde nu trebuia. Ulterior ajungeam sa regret enorm "cadoul" primit. La Sulina a fost nasol in afara de ziua in care am mers cu barca. Si in afara de plaja. La Sulina am invatat ca Romania e Romania si n-o sa isi respecte orasele istorice cum trebuie niciodata. M-am intors mai obosita decat plecasem dar macar avusesem liniste cateva zile. Asta inseamna enorm. 

  De cate ori am zis ca ma linistesc se mai intampla ceva. Acum un an in decurs de doua luni s-a intamplat Nora sangerand si operata pentru polip vaginal si Nora cu atac cerebral si eu iar singura aici cu ea si cu Mara de nu mai stiam in ce camera sa ma asez si pe cine trebuie sa am in grija mai mult. Cum arata un om care face atac cerebral in fata ta practic? Nu vreti sa stiti. Ce pateste un batran in 6 zile de spitalizare la Neurologie? Nu vreti sa stiti. Cat a trebuit sa citesc eu si sa studiez ca sa ii ajustez medicamentele, sa scot medicamente, sa o pun pe picioare, sa-mi fac curaj sa o trimit la Nuci, departe de mine care o scapasem cu viata de atatea ori? Cat mi-a trebuit sa n-o iau razna cand rudele s-au uitat chioras ca o trimit "la azil" si mi-au comentat in diverse moduri? 

  In tot timpul asta ma tratam singura de psoriazis. Stiam ca aia am pentru ca dupa cele doua saptamani de tratament stupid date de primul dermatolog m-am pus pe studiat si am aflat. Am mai aflat ca daca esti doctor dai citostatice pentru psoriazis. Nu multumesc, o sa iau d-alea cand oi avea cancer. Am mers mai departe pana ieri cand m-am dus la alt dermatolog din pura curiozitate. Acum, stiind ce am dar sperand sa mi se spuna ca nu am o boala incurabila de piele... am gasit o fata desteapta. O tipa destupata la cap care cand a vazut leziunile a zis ca e psoriazis si ca daca vreau neaparat sa dau 3 milioane imi face si biopsie :)))) Boul alalaltu' cre' ca avea procent din biopsii ca tare isi dorea sa-mi faca una. Tipa de ieri m-a felicitat. Pentru tot ce stiam si pentru ca a zis ca n-a mai vazut pacient cu "atata psoriazis" (suprafara e mare insa n-a crescut) care sa traiasca in convietuire cu leziunile si ele sa fie tinute sub control fara steroizi in continuu. Si eu am felicitat-o cand mi-a zis "doamna, eu nu pot sa dau citostatice!". Si cand m-a invitat sa imi dea ea o mostra dintr-un ceva pe care l-a primit. Destul de rar medic care sa zica "veniti la spital, acolo nu va costa, va dau eu cutare, va fac eu acolo chestii". Foarte rar!

  Ieri am plecat cu o reteta pentru creme in mana si-am plans pe strada pana acasa. Pentru ca am fost slaba si am facut bube de spaima. Pentru ca stiu ca n-o sa treaca. Pentru ca e nasol sa afli ca n-o sa treaca decat "poate" cu citostatice sau cu alta duda numita "terapie biologica" care e mai rau ca primele. E un soi de perfuzie cu "substante biologice" (da' nu-ti zice nimeni care si de unde) modificate ADN care sa-ti suprime tie productia de celule T. Celulele T sunt cele mai tari celule din organism, alea care te ajuta sa nu faci cancer si sa ai sistem imunitar. Dar care cand o iau razna iti fac coji pe piele. Si daca iei tratamentul asta, ghici ce, o sa faci TBC (daca ai noroc) sau leucemie si alte tipuri de cancer daca n-ai. Mna... Deci da. Asa ca eu ii dau inainte cu aloe si unt de shea, mai trag cate un steroid d-asta de dat pe piele doar in situatii de criza si aia e...Si o sa stau la soare. Si am si lampa UV de s-a crucit doctorita ca la noi nu exista da' eu am luat-o din Israel :)

  O sa ma invat sa nu-mi mai vina sa omor oamenii care se holbeaza la mine pe plaja. O sa ma invat ca nu mai pot purta fuste vara. Sau poate nu. Poate o sa ma invat sa am fuste lungi. Dar sunt mica si arat urat in ele... O sa ma invat sa ma simt "urata" cand ma uit la mine in oglinda. Sau poate ca nu, eu ma vad frumoasa pentru ca ma uit la fata, la ochi si la zambet, noroc ca sarcina m-a lasat suficient de mutilata incat sa fiu invatata cu ideea ca nu mai arat cum aratam la 20 de ani. Sau poate o sa ma copleseasca la un moment dat. M-am invatat demult sa nu ma mai gandesc ca lui n-o sa ii placa de mine. Nu-mi ramane sa sper decat ca ma iubeste pe mine aia din spatele ranilor. 

  Imi place sa mananc si sa beau... n-o sa trec pe dieta cu iarba verde si apa plata cu lamaie in speranta unor miracole ale naturii pentru ca atunci chiar o sa ajung sa ma sinucid si inteleg (din studiile gasite) ca persoanele cu psoriazis sunt predispuse la asa ceva :))))) Pai cred si eu, dupa ce ca ai bube pe tine care te mananca si sangereaza zilnic, vine unu' si zice ia d-aci niste citostatice sa-ti omori toate organele, dupa ce le omori pe toate-toate sa nu mai ramana unu' viu...o sa ai bube la fel ca ala n-a mers, deci o sa ti se spuna sa mananci apa cu lamaie si sa bei ceai de cozi de matura. Pai cum mama naibii sa nu te sinucizi? :))))

  Hai cu vara, hai cu soarele! Sa fie Mara sanatoasa ca in rest om mai vedea noi...Vine ziua ei, avem excursie frumoasa, avem tati acasa...Fericirea sta in lucruri simple. Am o boala incurabila. Noroc ca nu e cancer. 

Beletul eleftric

  Vai ca tot se agita lumea ca vorbesc urat si negativ despre tarisoara din dotarea actuala... in sfarsit s-a intamplat in urbea noastra ceva care pare a fi bun. S-a bagat bre enternet eleftric si tilifon la astia de ne dau noua autobuze si belete la autobuze! S-a bagat interneeet! Le-a dat vreo doo galeti sa fie... Drept pentru caaare am citit pe un afis mare din troleu ca ne putem cumpara bilete cu telefonul si anume prin sms. 

  Eram asa de emotionata de veste incat mi-am notat cu mainile tremurande numarul de sms in telefon, am salvat constiincios in agenda sub numele de cod RATP si pentru ca polologhia explicatiilor se intidea pe o pagina si jumatate de A4... n-am apucat sa citesc tot ca a trebuit sa cobor. Deh, orasu' mic, statiile putine. Azi cand am plecat cu copilul la plimbare, mandra de mine, scot telefonul la iesirea din bloc (statia e vizavi) si dau sa dau sms. Hait, oare trebuia sa scriu ceva in el? Mnu, nu cred, il dau gol. L-am dat. De primit inapoi cum ziceau ei un sms cu un cod... n-am primit. Mi-am scos dezamagita biletul luat de la toneta cu o zi inainte si am avut grija sa ma urc in troleu la o usa care avea cele doua pagini A4 pe ea, sa citesc ce n-am facut bine. 

  Pai nu scrisesem in mesaj traseul, maica. Ca nu pot sa imi iau belet decat pe UN traseu. Biletul e valabil o ora din momentul cand primesti mesajul inapoi, ei zic ca in 15-30 de secunde  il ai. Sistemul iti ia 0,40 centi plus TVA deci 50 de euro centi. Cam 2.25 lei la ora actuala. Un bilet fizic costa 2 lei si-l poti folosi pe ce traseu doreste muschiu' lu' matale. Cam astea ar fi boismele sistemului, niste cretinisme absolute dealtfel. O calatorie e o calatorie, de ce ar conta pe ce traseu? Multe trasee au acelasi drum parte din el, eu pot lua 3 numere de traseu ca sa ajung din centru acasa. Deci daca vreau belet eleftric sa-mi pun pofta-n cui. Aleg unu' si sug pingeaua in statie pana vine. Trebuia sa ma intrebe de la care statie la care statie. Despre faptul ca un bilet online e mai scump ca unul tiparit ce sa mai zic? :)))))

  Dar una peste alta asta e un progres major pentru un oras romanesc. Asta din cauza ca daca da diareea in mosul de vizavi care are unica toneta din cartier care vinde si bilete... o iei pe jos. Sambata si duminica idem, ca omu' nu deschide. Nimeni altcineva nu mai vinde bilete in zona, daca n-ai grija sa-ti iei din timp ai incurcat-o, ca cu etnicii de la control nu te poti intelege romaneste. Haules baules si iti mai trag si fo' doo palme daca nu esti atent. Si daca as dori sa fac blatul (ceea ce nu doresc pentru ca-s cetatean onorabil) n-as avea nici o sansa deoarece eu circul cu alarma numita copil. Pe care copil l-am invatat ca "nu furam, nu mintim" si alte d-astea... Cum pune piciorul in mijlocul de transport in comun striga cat o tin bojocii "maaaahahaaamiiiiiiiiii, ai platit bileeeeetul???" . Nu retine termenul de "compostat" sa o pici cu ceara. 

  Asadar azi n-am nimerit cu noul sistem insa mi-am incarcat telefonul cu mai multi bani pentru ca mi se pare extrem de civilizat si linistitor sa dau un sms si sa am bilet de autobuz. Si daca vreau sa fac misto de ei care au creat reguli stupide, o sa ma grabesc la piata si in acea ora o sa fac doua calatorii. Pentru ca au pus ei "o ora" fara sa le dea prin cap ca orasul asta e cam mic... poti sa ajungi la prietena ta, sa bei o cafea si sa te si intorci tot cu codul ala :) 

  Domle, avem belete eleftrice. O sa va anunt daca chiar merge sistemul sau e o gluma RATP cu ocazia apropierii de 1 Aprilie :))))

  

Astenia de primavara

  Dintotdeauna am fost astenica. De cand ma stiu in ultimele saptamani inainte de instalarea primaverii am fost lata ca baliga. De somn. Si de o stare vecina cu depresia, nu tocmai depresie da' nici prea multe floricele prin cap. De cativa ani incoace nu m-am mai astenizat primavara si ma si miram. E drept se poate sa fie ca urmare a steroizilor cu care ma tot dadeam pe piele si care se absorbeau prea mult in organism. Cum de ceva vreme i-am intrerupt de tot m-am pomenit in ultima luna cu niste trairi de somnolenta cum doar in sarcina am mai avut.

  Astenia nu e o inventie. E o conditie cat se poate de reala care afecteaza majoritatea oamenilor. La unii cu somnolenta, la altii cu depresie, cu senzatia de "nu mai pot", la altii cu nervozitate, fiecare dupa fire. La femei e catre moleseala iar la barbatii catre "silent rage", normal... Cam cum zice aici. 

  Se presupune ca alimentatia ar trebui sa ajute. Pe mine in mod sigur ma ajuta un supliment de vitamine dar anul asta n-am avut in casa si cum am tot omis sa cumpar am luat doar vitamina D. Si in rest am dormit. Sau nu, dupa caz. Ca intr-un mod dubios nu te odihnesti bine noaptea drept pentru care ziua iti vine sa te asezi asa usurel intr-un colt si sa sforai ca porcu'. 

  Cand se duce, se duce de la sine. De vreo doua zile s-a dus. Am inviat, nu-mi mai vine sa sparg telefonul cand suna alarma dimineata sau sa merg in patru labe catre baie. Ba m-am culcat chiar si la 9 jumate! :))))) Acum ca incepe sa fie cald afara o sa inceapa zona anului care nu-mi place. Deja simt la pranz cum ma arde creierul de soarele care imi aterizeaza pe scafarlie. Am ajuns sa iubesc frigul, ma impac mai bine cu el fizic. Vara e buna doar pentru ca mergem si ne scaldam in mare, in rest... O sa astept cuminte toamna...Astenie de toamna n-am, toamna ma simt cel mai bine, sunt temperaturile mele preferate, lumina mea preferata, culorile si mirosurile cele mai frumoase pentru mine. Probabil pentru ca m-am nascut toamna...

  Astenie usoara va doresc! Si vitamine, multe vitamine! Ma duc sa fac o tura de urzici!

Etichete

  Cred ca la nastere fi-mea n-a citit ce scria pe eticheta de deasupra patului. N-a vazut nici culoarea roz pe care n-a indragit-o niciodata. N-a aflat utilitatea fundelor in cap sau a imbracamintii stil varaza de Bruxelles. Ii place in pantaloni. Ii plac si rochitele insa stie ca nu orice tavaleala in parc se preteaza la asa o imbracaminte. Ii place sa isi puna rochita si sa se uite in oglinda. Ii place sa-si schimbe cercelusii ei normali cu unii in forma de gargarite mici-mici cu galben pe care i-a primit cand era bebe mic. N-am dubii, stie sa fie fetita.

  Cand vine vorba de jucarii insa... se schimba treaba. Ultima data cand am mers la Kaufland a luat banii din pusculita ca sa isi cumpere ea ceva. Ajunse la rafturile cu jucarii, primul era cel roz-greatza-bomboane-printese-chilotzi. A trecut repede pe langa si a strigat "mami, hai la ALEA BUNEEE!" si m-a dus repede catre raionul cu rotzi. Nu i-am zis niciodata ca unele ar fi bune si altele nu. Nu i-am zis niciodata "esti fetita, trebuie sa te joci cu papusi". Si mie imi placeau masinutele cand eram mica, mi-au placut si papuselele insa in mai mica masura pentru ca stiti ceva? Sunt plictisitoare. Acum mi-am dat seama de fapt de ce fetele (lasate in firea lor) adora masinile si jocurile de constructii. Pai pentru ca cu alea ai ce FACE. As in... sa faci ceva, sa misti, muti, transformi, lucruri. Cu o papusa poti pretinde ca esti ma-sa o perioada limitata ca te plictisesti repede. Si dupa aia, iti zic io, o iei si o pui calare pe o masina si o duci undeva sa se distreze si ea. Sau ii construiesti o casuta. 

  Ii place casuta de papusi dar cea mai interesanta chestie e sa mute mobilele de colo colo, sa faca transformari, sa lucreze asupra ei si ea sa devina mereu altceva. Papusile care locuiesc in casuta rezideaza de obicei undeva pe langa ea cu cracii in sus in timp ce inginera muta mobile. Dizaintz interior, maica. 

  Acum astept curierul sa imi aduca coletul cu cadoul de ziua ei. Printre altele o pista cu doua masinute care au un soi de telecomenzi cu volan. Isi dorea "masina cu telecomanda" de mult desi mai are una. Dar cu asta are ea o problema de posesiune si anume ca i s-a spus ca e a lu' ta-su. I-am luat lui in gluma cand a facut 30 de ani un Ferrari ca mereu zicea ca el aia vrea. Asa ca i-am luat unu' mic cu telecarma sa nu-l mai aud ca zice la orice intrebare "ce vrei cadou" inevitabilul Ferrari. E, fi-mea cea Berbeaca se joaca si cu masina "lu' tati" (va dati seama ca tati nu are nici o obiectie si nu se joaca el cu masinuta) da' ea vroia masina ei!

  Asta fiind si "cu pista" cred ca va fi hit. Si sambata o sa mergem la dansuri. A zis domnul dragut cu care am vorbit ca face balet sau street-dance. Ia ghiciti ce a ales fi-mea? Mi-a zis direct "io nu vreau baleeeet! e prea LENT!". Nu mamica, tu mergi la hip-hop ca esti neam cu aia dupa care ti-am pus numele, se stie ea care! (wink-wink a' lu Vra!) Adevarul e ca acest copil s-a nascut in doua ore. E drept, dupa termen, da' totusi... Fata are viteza, se misca prin alergare sau tzopaire, n-o intereseaza sa "stea" decat cand "face" lucruri. Si ar face chestii tot timpul si cu mainile si cu mintea. 

  Am mers azi in oras cu ea si pe cuvantul meu daca nu la fiecare doi pasi sarea ca o capritza. La un moment dat m-am gandit sa nu ma mai uit la ea (circula la doi metri inaintea mea) ca ma ia cu durere de picioare. Ore in sir a mers asa... prin salturi de capra neagra de munte. Are o energie in ea mai ceva ca iepurasii Duracell. De tacut nu tace decat cand doarme. Ziua nu doarme. In oras am intrat la un magazin care avea si jucarii ieftine. Ce si-a ales? Un robot! Care in ce se transforma el robotul? M-a informat dintr-o suflare:

  "Maaahahaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiii, asta e robot transformator de la transformatoriiiiiiii-salvatoriiiiiiiii!" Pac toti ochii pe noi. Io "shhh mai incet, ce zici ca e?" si ea in "soapta" ei care e echivalenta cu strigatele de lupta ale indienilor "maaahahami e de la un desen cu roboti care salveaza lumea si se SI transfooormaaa, in masini!". Io, perfect impresionata "a, da? si, il vrei pe asta?" Mama si n-am de lucru si zic uite, mai sunt niste modele! Pfffff, am belit-o! Ca mai erau 3, ca aia transformatorii sunt patru bucati de extraterestri! Dar cum era 12 lei unul am informat-o politicos in soapta ca poate sa aleaga unul. Pfoai, sa lesine de nervi ca nu se putea hotari care e mai jmecher. Asta pana i-am aratat ca erau toti fix identici si ca diferea doar o culoare de la mutra robotica. A rasuflat usurata si-a plecat cu unul din ei strans la piept. In mod uimitor avea o postura de rugbyst da' nu vreau sa cobesc...

  Glumesc. O incurajez sa faca si sa-i placa ce vrea. Nu exista in capul meu "esti fetita, trebuie funda in cap si sa te joci cu papusi". Discriminarile astea cand sunt mici nu cred ca le fac bine. Cineva mi-a zis ca fetita ei vrea la fotbal si ca ea e oripilata de ideea asta. In anul 2014 eu va spun sincer ca orice dar absolut orice sport ar dori ea sa faca ar fi pentru mine o minune! Fotbal vrei mamica? Ia d-aci! Vrei popice? Orice sport sau activitate asa zis "masculina" e cat se poate de benefica pentru orice femeie in devenire. Cum sa-i refuzi tu un sport cand sunt mii de copii ai zilelor noastre parcati cu ochii in calculatoare? Imposibil! Si nici sa-l duci la un sport pe care iti doreai TU sa-l faci (sau l-ai facut tu), nici la alte activitati pe care ti le doreai TU sau le faceai TU. Decat daca cere asta, fara sa ii spui tu inainte ca le faceai TU. E simplu, nu? Copilul vrea sa iti faca pe plac, n-are sens sa-l manipulezi. Nu-ti foloseste la nimic. Nici macar TIE, d-apoi lui. 

  N-as duce-o la ski, asta mi-e clar. Sau la bungee jumping. Nu la chestii periculoase pentru scheletul in crestere si nu la chestii "de performanta". Nu, asta niciodata. Dar in rest...lasa sa fie ea baietzoasa ca asta trece odata cu varsta. Si in urma baietzoseniei inveti cum sa-ti faci prieteni barbatii. Care stiu sa fie prieteni un pic mai buni decat femeile pentru ca ei sunt mai sinceri. E bine sa te simti in pielea ta printre ei si imbracata ca ei. Te aduce cu un pas mai aproape de acea "egalitate" care nu prea exista ea in real-life dar care face bine la cap si la suflet ca idee asa....

"Fa-mi o poza cu Optimus, liderul robotilor transformatori" Na belea!

Femeile mele

  Azi e ziua Femeii. Nu, nu a "mamei", asta doar Ceausescu ne-a bagat in cap pe cand eram prosti si el ne zicea si ca Mos Craciun se cheama Gerila. A bagat pedala cu "mame" ca sa se simta romancele bine pe cand nu aveau voie sa faca avorturi. Azi, 8 Martie, e Ziua Internationala a Femeii. Eu am avut noroc de o mama culta care stia ce si cum si care mereu mi-a explicat diferenta intre Craciun si Gerila si Mama si Femeie. Am avut noroc pentru ca eu mereu simt ziua asta ca a Femeii. Fetita mea e Femeie, i-am spus asta azi si s-a bucurat ca e si ziua ei. 

  Dincolo de adevarul istoric eu nu-mi doresc felicitari stupide de ziua mamei. Ce e aia ziua mamei? Adica alea care nu-s mame n-ar fi ziua lor? Dar cele care au avut copii si i-au pierdut? Ele sunt mame? Mnu, nu imi place ideea de ziua Mamei. E oribila pentru ca orice femeie e prin definitie mama. Asa e ea facuta. Unele ajung sa isi implineasca ratiunea asta, altele nu, dar e irelevant asta... toate suntem mame. Si da,  incepem sa fim cele mai femei din lume dupa ce nastem un copil. Dupa! Atunci intelegi pe deplin ce inseamna sa fii femeie. Atunci iti atingi toate culmile din lume. Atunci esti tu aia menita sa fii, dar asta nu inseamna ca incetezi sa mai fii Femeie cand esti Mama. 

  Azi mi-am petrecut o jumatate de zi la petrecerea noastra, a femeilor din viata mea. Mama, eu si prietenele noastre. Zic ale noastre pentru ca acum sunt si prietenele mele. Acum nu mai sunt copil. Sau poate ca sunt, dar doar in ochii lor. Si ele sunt copile in ochii mei. Pentru ca le stiu de o viata si le iubesc nespus si pentru ca stiu multe despre fiecare... Si pentru ca radem cand ne intalnim. Pentru ca ma simt langa ele acasa. 

  O camera plina de muieri e o incantare. E un chiot, un hohot, un lesin de ras, un strigat, un vaiet, o lacrima... e o amintire, un zbor, un dor, un sens, o idee. Copila mea alergand pe langa noi e un ideal. O gura de aer, un val, o mireasma, o floare... Apreciati-va femeile din viata, oricine ar fi ele, oricat de tinere sau de batrane ar fi, oricat de mult v-ar bate la cap si v-ar cicali. Iubiti-le si o sa fiti iubiti dincolo de masura. Iubiti-le asa cum sunt, iubiti-le cand va enerveaza cel mai rau si atunci o sa stiti ce inseamna sa vi se intoarca Iubirea. Iubiti-le vesele, triste, ciufulite si adormite. Iubiti-le!

Ganduri alandala

  Ploua si e atmosfera asta de miroase a iarna si a ud dar stii ca vine primavara si n-o vezi inca si te enervezi ca uite, inca mai trebuie sa dai drumul la calorifer macar un pic si stii cat costa asta si iar te enervezi si tot asa. La televizor nu mai poti da drumul pentru ca dai de crini, pontzi si alte animale oribile. Sau de proaspeti parnaiasi campioni la fotbal-viteza si de lume care le vaita soarta. Numai in tara asta ar putea fi compatimiti niste infractori. 

  M-a pus dracu' sa ma duc la doctori sa ma caut. Evident ca n-am facut decat sa ma enervez pe multi bani. Dar am facut-o si pe asta doar ca sa nu mai aud "dar du-te la doctor, tu nu esti doctor, etc" Am dat o caciula de bani, una mare de tot, ca sa aflu ca n-am nimic. Sanatoasa tun. Sigur, imi mai creste tensiunea din cand in cand, dar in lumina anilor 20011-12 si jumate din 13... nu e deloc de mirare. Visez urat si acum. Visez momentele de criza. O visez mereu pe bunica-mea cum cade si eu n-o pot ridica. Ea acum e bine, e sanatoasa si vesela la Mosia Bunicilor de aproape un an, dar creierul meu n-a percutat inca. 

  Visez ca ma cert cu oamenii care mi-au facut rau. Au fost cativa, nu multi, vreo doi-trei. Dar suficient cat sa imi zgaltaie increderea in oameni. Nu pot sa uit desi imi doresc mai mult ca orice. Sa uit, sa nu mai conteze, sa nu ma mai doara de cate ori imi aduc aminte. O sa treaca, ca orice buba. O sa ramana o cicatrice in urma, semn al slabiciunii mele. Am fost slaba, am zis "stop" prea tarziu. N-am stiut sa zic nu, sa ma feresc, sa ma ascund. Am stat si-am incasat pana cand s-a facut negru. Noapte. 

  Asteptam cu nerabdare sa vina Marius acasa peste doua saptamani. Astea sunt momentele care ne scot din amorteala asta a rutinei zilnice. Care e buna de fapt pentru ca inseamna siguranta, bine si liniste. Zic mersi pentru o iarna in care Mara nu s-a imbolnavit aproape deloc, ca muci pret de 3 zile nu e boala. A mai tras ea vreo doua indigestii pentru ca mananca cu o poftaaaaa de uneori nu mesteca mancarea si mi-o returneaza in miez de noapte ramburs. Si e asa de mancacioasa incat si intre doua ture de varsaturi ea ma anunta ca ei ii e foame si ca spera sa ii dau de dimineata micul dejun :)))) 

  Imi zice in fiecare zi ca abea asteapta sa vina vara, ca ei ii e dor de 2 Mai si de mare si ca vrea sa inoate si ca hai sa mergem odata la mareeee. Tin minte de cand eram mica dorul ala cu trepidatii. Cum numaram zilele pana ajung la 2 Mai, cum visam si noaptea ca-s acolo si ca inot de ma apucam sa dau in somn din craci in pat pana alunecam pe podea. In fiecare an cand ajung prima data pe plaja si bag picioarele in nisip, miros aerul ala, vad marea stralucind... ala e unul din momentele perfecte ale vietii. Clipe din alea in care timpul se opreste si esti doar tu cu tine si cu amintirile. Asa ca acum trepidez si eu cu ea, imi aduc aminte de mine cand eram mica si ma bucur de bucuria ei.