3 ani

  Ieri s-au implinit 3 ani de cand ne-am mutat in Anglia. M-am tot gandit ce as putea sa scriu, acum, la inceput de vacanta cand creierul mi s-a mai relaxat oleaca, am nimerit sa si dorm cateva nopti, a venit si racoarea mult asteptata. Ce sa va zic eu despre astia trei ani?

  Ma gandeam asa, care ar fi un cuvant, unul singur, care sa descrie ce simt eu despre noua noastra viata, despre tara asta si oamenii ei, despre sistem si tot ce am trait aici pana acum. Care ar fi cuvantul ala. Evident, cuvantul ala nu poate aparea decat in comparatie cu acele cuvinte care descriau viata mea de dinainte. Opozitia. Comparatia. Balanta. Ar fi mai multe cuvinte dar cel care imi apare cel mai puternic in minte cand ma gandesc la Anglia este "siguranta" cu intelesul de "protectie". Aici ma simt protejata.

  O sa mai subliniez o data, pentru toti cei care m-au injurat de-a lungul acestor trei ani cum ca as lua "benefituri" de la statul britanic: nu. Noi nu avem nici un fel de ajutor social de la stat in afara de alocatia copilului, in valoare de 82 de lire pe luna. Atat. Nu am cerut si nu ne-au trebuit, din fericire, nici un fel de alti bani in plus sau scutiri diverse. Protejat te simti pentru ca stii ca statul are grija de tine ca cetatean, prin tot ceea ce face. Imi simt familia protejata, imi simt copilul protejat in scoala in care merge, traiesc cu ideea ca daca cumva vom avea nevoie de spital, avem unde merge in siguranta. 

  Primaria face tot ce trebuie sa faca si serviciile ei merg. Politia, Pompierii, Armata si toti ceilalti oameni din sistem, au grija de cetateni. In schimb cetatenii isi platesc taxele si le acorda mult respect lucratorilor din sistem. Da, cetatenii ii si critica mult de tot pe cei de acolo, de sus. Ii critica pentru cel mai mic lucru care merge prost, pentru cea mai mica abatere, pentru cele mai hilare lucruri. De aia lucrurile merg. Pentru ca oamenii cer servicii de calitate iar cei care iau taxe pentru asta se dau peste cap sa le acorde asa cum trebuie. 

  Pentru toate astea eu ma simt protejata. Ma simt relaxata. Avem suficienti bani incat facturile nu reprezinta nici o problema, nimicurile gen "cu ce ne incalzim la iarna si cat o sa ne coste" nu exista. Cea mai mare cheltuiala lunara este chiria si este o cheltuiala considerabila pentru ca acum locuim la casa cu 3 dormitoare, curte maricica si garaj propriu. E normal sa fie asa. Strangem bani in ideea de a reusi la un moment dat sa ne cumparam ceva al nostru. 

  Pana una alta ne-am relaxat, am mers in vacante, ne-am cumparat tot ce ne-am dorit, n-am mai privit banii ca pe un bau-bau, n-am mai numarat fiecare penny dar nici nu am aruncat cu ei pe fereastra aiurea. Da, anul asta pot sa spun ca mi-am facut niste damblale majore, eu personal :))) Mi-am luat o masina de spalat foarte smechera, cu uscator. Si un mini-jacuzzi pentru gradina. Si da, astea doua achizitii chiar isi merita banii, in special in conditiile in care aici a fost cea mai calduroasa vara ever iar Mara a putut sa vina de la scoala in fiecare zi si sa se balaceasca dupa pofta inimii :) 

  Anul asta am muncit mult de tot, jobul meu nu e platit asa bine pentru ca nici aici functionarii publici nu au salarii mari, in schimb e un fel de job care te stoarce si fizic si psihic ca pe o soseta uda. Insa imi ofera avantajul major de a fi cu Mara zilnic cand termina scoala plus in vacante, lucru deloc de neglijat. Marius lucreaza practic 2 joburi in unul pentru ca are foarte multe ore pe zi. Urmeaza sa intre si el in concediu, sa ne odihnim cum trebuie si sa si plecam o saptamana in Sardinia, chestie pe care eu si Mara o asteptam cu mare bucurie. Se tot uita pe harta, isi face planuri, abia asteapta sa inoate intr-o mare calda, oceanul nostru i-a oferit o baie anul asta... a iesit de acolo vanata si zgaltzaind ca varga :)))) 

   Fiecare an imi aduce bucurii in plus, mereu ii descopar pe englezi ca a fi un soi de oameni de o caldura aparte, mereu ma bucur de ei si cum sunt ei de prietenosi, incet incet o sa imi fac si prieteni de pe aici. Pana una alta avem prietenii romani de care ne bucuram enorm, asa o chimie si o potriveala cu alti oameni n-am mai avut niciodata. Probabil conteaza mult si faptul ca am emigrat oarecum in acelasi timp si din aceleasi motive, nu din lipsa de bani ci din lipsa de civilizatie, nu pentru a ne cladi cocioabe in Romania cu bani trimisi de aici ci pentru a ne salva copiii de un sistem corupt. Pentru curatenie, civilizatie, relaxare, protectie. Pentru viitorul lor care azi ne spun cat de fericiti sunt aici. 

  Mara si acum ne multumeste ca am adus-o aici. Scoala de aici si tara asta i s-au potrivit ca o manusa. E relaxata, vesela, incantata de lume si viata, are prieteni, vede mereu lucruri noi si se bucura de viata asa cum ar trebui sa o faca orice copil. Fara stres. Fara sa-si vada parintii ca se chinuie, fara sa mai auda eternele frustrari si nervi oferite de Romania. Are spirit civic (eu am invatat-o si in Romania asta) si vorbeste despre Marea Britanie ca si cand este "tara ei"... si in mare masura asa este. Nu vrea sa mearga in vizita in Romania, singurul loc pe care si-l mai doreste de acolo este 2 Mai-ul pentru ca ala e singurul loc de unde are amintiri extrem de placute. 

  Ne intreaba lumea cand o sa mai mergem in vizita. Englezii se asteapta mereu ca noi sa fim migranti din astia sus-jos care merg de cateva ori pe an acolo. Se uimesc cand le zic ca n-am mai fost acolo de 3 ani si nici nu imi doresc sa merg. Dar ei nu au cum sa inteleaga. Mama vine la noi si ea este pentru mine, cea mai importanta chestie din tara aia. Da, sigur, as vrea sa ii vad si pe alti oameni care-mi sunt dragi... dar as prefera sa vina ei incoace :)))) Unii au si facut-o, spre marea mea bucurie. Pe altii ii astept. Am rabdare. 

  Cateodata Marius se mira ca a trecut "doar atata timp" de cand suntem aici pentru ca "parca suntem aici dintotdeauna". Asa e. Pare sa fie o viata in urma, pare ca nici n-a fost. Toata furia aia, tot stresul, toata frustrarea si toti nervii pe care mi-i faceam si daca doar ieseam pana la paine... totul pare departe, pare un vis urat. Aici e asa cum ar trebui sa fie. Oriunde. In 2018. Stiu, sunt oameni care viseaza sa schimbe Romania, sa o faca sa functioneze. Imi pare rau dar eu nu cred ca se poate asta si traind aici intelegi de fapt foarte clar ca n-o sa se poata niciodata asta. Sunt multe motivele. Iar timpul e prea scurt. Asta e realitatea. Lumea e mica, granitele nu mai exista... depinde doar de tine sa vrei ceva mai bun si sa fii suficient de adaptabil cat sa poti primi ceva mai bun cu bucurie. 

  3 ani mai tarziu ne este bine de tot. Nu ne puteam imagina acum trei ani cat de bine va fi. Ceea ce va dorim si voua!

  Pupaturi,

         Albuletzii

  

Ea cea vitează

  Maine e ultima zi de scoala. Au trecut trei ani de scoala pentru Mara si pe de o parte nu-mi vine sa cred, pe de alta parte parca a fost acum o viata, pe de-a treia parte parca acum cinci minute aterizam aici si peste o saptamana se fac de fapt trei ani de cand eu si puica asta am aterizat aici. Trei ani plini de bucurii, cea mai mare pentru mine fiind scoala. Ea si scoala. Dupa nenorocirile din Romania, dupa decizia de a emigra... dupa toate astea a venit valul de spaima. Daca n-o sa ii fie bine? Daca? DACA? 

  Acum trei ani pe vremea asta ma gandeam cu speranta maxima ca o sa fie ok, ca o sa ne fie bine, ca nu are cum sa ne fie mai rau ca acolo. Si asa era, doar ca in capul meu nu putea sa incapa cam cat de bine ii poate fi unui copil in sistemul britanic de invatamant. Am adus aici o fetita de 8 ani si jumatate speriata de scoala, frustrata dincolo de cuvinte de ideea de scoala si "lectii", o fetita care spunea obsesiv "eu sunt o proasta, eu nu stiu nimic, eu nu pot nimic, eu nu stiu matematica". Trei ani mai tarziu, maine, o sa iasa din scoala primara, in drum spre cea secundara, o fetita ceva mai mare, de 11 ani si aproape 4 luni care spune "eu POT sa fac orice, mami, eu am incredere in mine!" si "sa stii ca eu sunt foarte buna la engleza!" si "bineinteles ca ma descurc sa..."

  Acum cateva zile i-au dat si scorul de la SATS si a putut sa constate ca si statul britanic este de acord cu ea in privinta englezei, copila a rupt la ambele teste de engleza, a luat scor aproape perfect si a iesit si peste medie la cele de matematica. A fost cumva uimita dar nu asa tare ca mine care ma gandesc ca ea nu era aici acum trei ani si acum este eficienta in noua ei limba. Scrie si citeste in ambele, vorbeste foarte corect in amandoua, fara nici un accent evident dintr-una in cealalta. Englezii nu stiu ca nu s-a nascut aici, este incredibil cat de tare i-a placut limba asta si ce inclinatie a avut catre ea. Si are si catre alte limbi, e clar ca mintea ei merge in partea asta foarte tare. 

  Am plans? Nu asa mult ca alte dati dar da, am fost coplesita de ce a putut ea sa realizeze in astia trei ani de scoala primara. Acum a mers si a vizitat scoala secundara in doua zile de "tranzitie" si a fost atat de incantata incat imi tot zice ca aaaaabiaaaaaa asteapta sa ajunga acolo pe 3 septembrie. Asta ma copleseste, bucuria de a merge la scoala. Desi acum e foarte obosita, anul asta a fost infinit de greu si de lung iar ultimele doua luni au fost aici cu o canicula infernala, nu am mai vazut ploaie de mai mult de doua luni, nu avem aer conditionat nicaieri, practic ne taram de colo colo prin scoli ca curcile bete. Cu toate astea, in seara asta, dupa o zi intreaga in excursie cu scoala, a venit acasa si a zis ca ea totusi vrea sa mearga si la gratarul organizat de scoala pentru anul 6, absolventii. 

  Pana acum a zis ca nu vrea, ca nu ii trebuie, ca o sa fie prea obosita. Plus ca ea asa e, nu vrea chestii noi, nu prea vrea ea asa sa incerce lucruri. Ii e teama de multe chestii, chiar si de excursia de azi. Spune mereu "mi-e frica". Scoala de aici a invatat-o sa isi invinga frica asta absurda si sa incerce, sa mearga, sa descopere. Azi s-a dat in rollercoaster! Cred ca de aia ii era teama de excursie, stia ca contine si asa ceva dar nu o obliga nimeni sa se urce in ele. A ales sa faca asta, la unele s-a distrat, la unul s-a speriat nitel, dar a reusit singura sa treaca peste asta. Cu ajutorul adultilor din scoala a invatat sa faca lucrurile astea. 

  Eu stiu asta pentru ca ii vad pe oamenii astia cum ii incurajeaza sa faca absolut tot ce vor ei, cum le spun mereu ca nu sunt in pericol si ca nu i-ar pune cineva in pericol, cum le spun si ca e ok sa le fie teama si ca nu ii obliga nimeni sa nimic. Asa le-au spus si cand au dat examen... "tot ce trebuie sa faceti e sa faceti cat puteti voi de bine, sa va straduiti". Atat. Nu cere nimeni de la voi altceva. M-am bucurat enorm sa o vad ca se duce in seara asta pentru ca eu stiu ca cu ea nu merge cu "du-te, draga, ce-ai esti nebuna, mergi acolo cu colegii si disteaza-te, ce esti fraiera asa!". Nu. Ea trebuie lasata sa aleaga ea ce si cand poate sa faca. Scoala de aici asta i-a oferit. Libertatea de a alege. 

  Sunt mandra de ea, de efortul pe care l-a facut in astia trei ani, de incredibilul ei progres. Acum trei ani pe vremea asta nu stia engleza. Deloc. Azi stie doua limbi si muuuulte alte lucruri, incredibil de multe alte lucruri care nu se reduc la matematici superioare bagate pe gat la scoala primara. Lucruri despre lume, oameni, stiinte, viata, lucruri utile... de exemplu chestii legate de bani, de finante, lucruri legate de arte, dans, limbi straine (stie cuvinte in franceza, spaniola si italiana), milioane de chestii despre istoria britanica si oamenii care au populat-o. Urmeaza o noua etapa, una foarte puternica si interesanta, scoala secundara combinata cu adolescenta.

  Eu una sunt dincolo de nori de incantare si abia astept urmatorul pas din evolutia acestui pui de om pe care noi doi l-am creat. In seara asta, pe cand pleca la gratar, cele doua ipostaze: copila jucausa si viitoarea adolescenta :) 

fata lu' taxu cand vede aparatu'

o doamna :)))