Ea la o alta varsta

  Later edit: Am pus initial titlul "Ea la 16 ani", FB a decis sa blocheze postarea ca fiind cu continut nesanatos! Eu chiar nu mai pricep pe ce lume traiesc! :)))    

A facut 16 ani a doua zi dupa ce am ajuns la Venetia dupa 20 de ore de stat in masina. Pe langa chestia aia care te uimeste, an de an, sau zi de zi cateodata, gen cand naiba au trecut saisprezece ani, aoleu mamica, avem aproape adult pe tarla, Mara a reusit sa ma uimeasca foarte tare. A reusit ceva ce adulti cu asa zisa experienta in ale vietii, nu reusesc. A reusit sa isi puna in cap "vom merge pana acolo si vom fi ok" si a putut sa isi infraneze orice "aoleeeeuuuu da' mai e mult? aoleeeu nu mai pot" din cap. Alta data incepea de cand urcam in masina :))) Da' unde mergem? Aaaaa, la DOUA OREEEE de aiiiici? Eh, acum s-a pus pe modul pilot si a fost perfect zen pana cand am reusit sa ajungem. 

  Scoala de aici le spune despre a fi "resilient" de mici. Ba, uite, trebuie sa incerci treaba asta grea, sa o duci sau sa fii ok dupa o treaba foarte grea, oricare ar fi aia, si daca ai anumite emotii le poti regla si uite, noi iti aratam cum, daca te doare ceva spune, etc. Se pare ca atunci cand da de diverse iritante se descurca de fapt foarte bine desi acasa in general are multe vaicareli :) 

  Cum e viata la 16 ani? Este buna, este foarte buna. Furtuna de acum 3-4 ani, a trecut. O pandemie si doua operatii ajuta :))). E drept ca eu sunt destul de ferma cu ea, nu e voie sa scuipam pe altii prin casa doar pentru ca ni se agita hormonii. Tot spunandu-i asta, a inteles si reuseste sa isi regleze emotiile si furiile alea subite foarte bine. Sunt foarte mandra de ea, a crescut sa fie un om pe care mi l-au povestit profesorii ei ieri, din nou, la sedintele online (cu asta am ramas din pandemie, nu ne mai vedem pe viu cu profesorii, din pacate), om pe care ei mi-l povestesc iar eu sunt de acord cu ei de fiecare data. Mi-au descris-o in cuvinte atat de frumoase si de calde iar profesoara ei de suflet, cea de fanceza care ne-a ajutat pe noi enorm intr-un moment foarte greu pentru Mara, a zis ca o sa ii fie atat de dor de Mara cand va pleca iar azi i-a zis Marei la scoala ca mama ei e minunata. Cum sa nu te simti bine, primit si iubit?

  Anul asta da "bacul" de aici. Peste o luna, mai precis. Atunci incepe. Se termina peste alta luna. 22 de examene in 28 de zile. Dar na, nu se face scoala in Anglia, bre... Munceste mult, munceste cat poate, tot ce i-am zis eu e sa nu se streseze. La tura de examene-prefacute d-alea de nu-s adevarate de prin noiembrie, o luase durerea de stomac. Ma, hai sa nu facem ulcer de la un gcse, care oricum nu prea conteaza in marea economie a vietii, mai ai de dus colegiu si apoi facultatea, stai calma ca nu te mananca lupul. Acuma na, sa ii zici unuia de 16 ani sa nu se streseze e bine doar daca crezi ca ala fumeaza ceva extra curricular. Astia carora le pasa de una alta, se streseaza de numa.

  Am pornit blogul asta in martie 2009, cand ea avea 2 ani. 14 ani mai tarziu inca ma mir ca cineva il citeste, in afara de mine :) 16 ani mai tarziu sunt atat de incantata de aceasta fiinta aproape adulta care rade cot la cot cu noi la glume porcoase grav, care are un simt al umorului terrrribil, pe care ne putem baza la nevoie oricand, care ne iubeste si ne intelege asa cum suntem noi astia doi idioti care am facut-o pe ea. Cand am ramas insarcinata, am plans de frica ca n-o sa pot sa o ajut la matematica! Aia mi-a facut Romania. 16 ani mai tarziu plang de drag cand o vad cat de desteapta si atenta si iubitoare este. Aia am facut noi trei in ecuatia asta, plus aceasta tara minunata :)

   Te iubim, Bubutzo!

  

Venetia sau ce faci cand Wizz anuleaza zborul

   Eh, dragii babei, asta urma sa fie zeee excursia mult asteptata si planificata si dorita si aoleu, noi nu am mai iesit din tara din 2019, deoarece in pandemie am stat dracului cuminti acasa la noi. V-am zis, fuse ziua copilei, asta era cadoul ei, astepta ca pe sfintele moaste mai ales ca acum este anul 11 si e cotropita grav de examene.

  Trebuia sa zburam pe 2 aprilie la ora 12.35. Pe 1 aprilie, ca o gluma proasta, la ora 7 dimineata am primit mail de la Wizz cum ca in Italia s-a anuntat o greva spontana a celor care controleaza traficul aerian. Adica nu aia cu gentile, nu aia cu pasapoartele, aia care tin orice trafic pe loc la o adica, ca daca Gigi nu e in turn sa ii zica soferului pe unde sa o ia, iese cu diverse. Deci ora 7. Ne zice ca nu stim ce o sa facem, va mai dam noi mail. N-am mai dormit, am inlemnit sufleteste, sincera sa fiu, mi-a cazut cerul in cap cand am cautat informatii si am aflat ca numita greva era intre ora 13 si ora 17 ora Italiei, noi aterizand acolo la ora 16 teoretic. Zic da, nu o sa mai zboare dar totusi sa fim optimisti. 

 Pe la 10 alt email, va rugam sa veniti din timp la aeroport, vom inchide portile mai devreme, bla bla, ai fi jurat ca ceva se va intampla a doua zi. Perversi. La ora 16 mi-au dat cu caramida in cap. Zborul este anulat, puteti sa 1. ree-book, 2. full refund sau 3. 120% credit Wizz. Incep sa tremur si sa caut rebookingu. Nici un loc la nici un zbor pana pe data de 6 cand noi pe 7 ne intorceam. Caut la alte companii aeriene, evident, nimic, cine dracu are loc in avion de azi de la 4 pentru a doua zi. Nimeni. 

  Ala a fost momentul in care am inceput sa plang isteric. N-am mai plans asa de foarte multi ani. Cazarea fusese cat se poate de flexibila, dar nu pana sub 24 de ore inainte, ca cine ar putea sa iti dea asa ceva? Parcarea la aeroport platita. Norocul vietii afost ca nu tocmisem si masina de inchiriat, bilete de diverse pe acolo ca in capul meu acum de cand cu pandemie si razboi e asa un fel de "ia sa ma vad eu acolo si mai vedem". 

  Marius, care in ziua aia se sculase la 5 sau ceva, facuse de doua ori cursa de Portsmouth - Aeroport Londra, tocmai venise acasa cand ne-a picat piatra in cap. Mara era foarte stoica si eu stiu ce inseamna cand ea zice "aia e, nu mai mergem" aia inseamna ca i s-a prabusit cerul in cap. Cine o vede ar zice ca e foarte relaxata, dar asta e departe de tot de ce simte ea in secunda aia. Asa face ea, ca sa se protejeze de cacaturi din astea, initial zice asa. Apoi evident ii venea sa planga rau si ei. Marse baga d-alea filozofice cu "asta e viata" pana am urlat odata la el de s-a facut liniste. De tot. Urmatoarele cuvinte din el au fost timide si speriate... "Facem 16 ore cu masina pana la Venetia".

  Fuck me! Masina? 16 ore? Mi-am facut repede inventarul in minte la toate bubele de psoriazis, tensiunea arteriala si mai nou, glicemia. Pot sa merg cu masina pana la Venetia? Care e alternativa? Sa pierd 550 de lire si sa pierd si toata ideea de vacanta si de Venetia pe care ne-o doream de atata timp. Mai precis de 14 ani de cand am fost acolo ultima data. Nu stiu cat curaj am avut in mine dar am zis da, gata, hai! Aia e, mergem cu masina, Wizz ne da banii inapoi (greseam amarnic dar stati sa vedeti). Zis si facut, o ora mai tarziu aveam bilete la Eurotunel luate, caci stam pe insula, trebuie sa trecem oceanul. Bilete luate pe bani evident prea multi deoarece erau ad-hoc. Am verificat asigurarea masinii ca iar, alta buba, trebuie ca asigurarea ta sa te acopere si prin alte tari. 

  Cazarea incepea a doua zi de la ora 16 pana la ora 20, asa zicea nenea ala pe Booking. Zic nene, ca sa ajungem maine la maxim 8 seara trebuie sa plecam...ummm acum! La 5 aveam bilet la Eurotunel pentru ora 3 noaptea, sau ii zice dimineata? :))) Deci trebuia sa plecam de acasa la 12 noaptea. Zis si facut. Cica hai sa atipim nitel. Cine a mai putut? Am terminat bagaje, senvisuri, nu aveam destula mancare de luat cu noi ca cine si-a imaginat, frigiderul era gol, n-am avut nici ce manca de seara, am comandat ceva mizerii prin Justeat si aia a fost. Pe la 11 jumate alergam decapitati prin casa iar pisica ne privea ca pe caini turbati. Mi-am dat seama ca daca o sa putem duce cele multe ore dintr-un foc la dus, la intors trebuie sa prelungim asa ca am luat Eurotunel cu doua zile mai tarziu decat urma sa venim inapoi sperand ca voi gasi ceva cazare pentru intoarcere pe drum. 

  La 12 fara 10 ieseam pe usa si incarcam masina. Pisica era ingrijorata. Noi trei eram absolut trepanati. Ok, o sa facem asta si o sa fie bine. De obicei suntem foarte vocali, acum era foarte liniste. Ne-am urcat in masina si a inceput o calatorie aventura care urma sa se incheie cu o saptamana mai tarziu si circa 2000 de mile sau 3200 de kilometri facuti prin toata Europa. Nu as fi ales niciodata sa fac asa ceva daca nu era Marius care a mers cu camionul 2 ani de zile pe toate drumurile pe care urma sa mergem noi acum. Stia autostrazile dupa nume, stia orasele, stia tunelurile, stia unde se dau taxe de autostrada, unde nu a stiut a intrebat fostii colegi camionagii, pana a doua zi se activase reteaua de fost colegi, care ne ziceau inclusiv unde e benzina mai ieftina (multumim Victor!).

  Nu, nu a durat doar 16 ore, evident :)))) Trenul Eurotunel a avut o intarziere de circa 2 ore, plus opriri de pipi pe parcurs... long story short, fix 20 de ore mai tarziu, la ora 21 pe data de 2 aprilie, eram la Mestre la cazare. Domnul Denis ne-a asteptat cuminte cand a auzit ca venim cu masina, ba chiar si-a pus masina lui pe un loc de parcare gratis de pe straduta cu pricina. Norocul a fost ca eu cand caut cazare caut cu parcare pentru ca mereu zic ca o sa iau si masina de inchiriat. E, acu am luat taxiul pana la Venetia, Uberul lu' Marse :))) 

  Am fost uimita sa constat cum, pe baza de pericol, nu ne-am certat, contrazis sau oracait pret de 20 de ore, noi trei. Sa faci asa cu un adolescent de 16 ani necesita curaj mare! Glumesc, Mara este acum cel mai misto adult posibil care si-a gasit in ea toata rezilienta posibila si a dus toata calatoria impecabil. A reusit sa doarma nitel pe drum, Marius a dormit la eurotunel cand asteptam. Eu? Pula! Eu sunt d-aia care n-a dormit in viata ei in nici un mijloc de transport sau in nici un alt obiect care nu e pat, in liniste, in alea... cu dopuri in urechi. Am tot infipt dopuri degeaba, eram treaza de la 7 de pe 1 aprilie, n-am mai adormit pana la ora 23 juma pe 2 aprilie pentru ca, evident, cand m-am pus in pat sa adorm, n-am mai putut.

  Intai ca se misca patul cu mine. Asta a zis si Mara a doua zi, ca a simtit ca se misca patul cu ea. Eu stiam senzatia de pe cand petreceam multe ore in leagan la 2 Mai vara. Cand ma asezam in pat, se misca patul cu mine :)))) Apoi ca adrenalina aia care a intrat sa ma protejeze de pericol, inca era acolo. A doua zi la 6 eram treaza. Acum punem si faptul ca din UK ni se schimbase ora odata cu o saptamana inainte si acum o schimbasem iar. Nu ma intrebati in ce directie ca apoi ne-am intors acasa si e o saptamana de atunci iar eu inca nu stiu cat e ceasul la mine in cap de nici o culoare :)

  A doua zi, m-am trezit inca cu adrenalina si am iesit intai pe balconul apartamentului unde era soare si erau flori si era primavara pe cand noi lasasem inca iarna acasa. M-am umplut de energie si am plecat sa iau mancare pentru micul dejun. Atunci am constatat ce bine alesesem cazarea, imi spusese fostul coleg de la Emas care e venetian ca zona aia din Mestre e foarte buna. Era asa de frumos si soare si colorat incat am uitat cele 20 de ore de drum. Iar cand am dat de mortadella si de toate branzele si rosii si aaahhhh, am venit inapoi cu doua sacose pline de haleala! 

   Ne-am plimbat prin Venetia, Mara a luat si un virus de stomac, a vomitat pe niste cetateni intr-o barca de la Murano, ce sa zic, ne-am distraaaat :)))). Acum serios, chiar a fost frumos si ne-am distrat, ne-am simtit bine, ne-am vazut cu prietenul venetian si prietena lui intr-o seara, apoi cu Merinoasa noastra in alta seara, a fost foarte, foarte frumos. Sa treci Alpii Elvetieni la dus si Alpii Frantei la intors a fost ceva absolut spectaculos. Absolut uluitor de frumos! Franta o mai facusem dar cand o iei prin satele alea, este absolut minunata iar nordul ei mie imi place teribil. Una peste alta, la dus am mers prin Anglia, Franta, Elvetia, Germania, Italia. La intors doar Italia, Franta si Anglia, drumurile din Elvetia aveau niste restrictii tampite si oamenii se tot opreau printre muntii aia din cauza asta. Traficul era infernal, acolo am mai pierdut vreo ora la dus asa ca am sarit-o la intors. 

  Am mancat bunatati, am adus acasa jumate de portbagaj cu mancare din Italia si Franta, ma cunoasteti, doar! Am mancat la restaurant o singura data intr-o saptamana, cand ne-am vazut cu prietenul Leonardo, am mers la Mestre la o Osteria din aia autentica, nu capcana de turisti, nu mizerie, ne-au dat acele chicchetti (ca tapasul) din nordul Italiei, absolut excelente. Inclusiv burta in sos de rosii, ca tot se cred romanii cei care au inventat mancatul de burta :) Foarte bun! Iar atmosfera aia italieneasca unde nimeni nu avea nici un telefon sub moaca, m-a incantat teribil. Fara nici o muzica, deloc. Oamenii vorbeau si radeau si era ca un soi de muzica asta, oamenii la un loc. Nu imi trebuie muzica la restaurant. Si nici acasa daca am prieteni veniti la masa si la rasete. Facem noi muzica vietii, aia a oamenilor care se bucura unii de altii. Mi-a placut enorm, sper din suflet sa mai merg in Italia curand. 

  Undeva va trebui sa mai mergem deoarece Wizz ne-a dat o pula prin nas de nu ne-am vazut. E lunga postarea asta dar mai tineti minte cele trei optiuni pe care mi le-au expus initial? E, si eu le-am tinut minte. Loc in alt avion nu am gasit. Si am zis ca ramane sa aleg daca vreau banii inapoi sau creditul lor care e cu 120 la suta. Asta era la ora 4 cand m-au anuntat. Zic na, stai sa vad daca mai respir si vad eu ce fac. A doua zi, pe drum catre locatie, inca eram in masina, pe dupa amiaza, primesc mail ca gata, ti-am dat credit! Pentru ca nu ne-ai spus ce vrei sa faci INAINTE de ORA ZBORULUI! Adica tu imi zici azi la 4 ca eu maine la 12 nu zbor iar eu trebuie sa decid ACUM ce am de facut. Dap. Wait for it, cea mai amuzanta parte de abea acum vine, mi-au dat credit doar pe zborul DE DUS. Pam pam. Se presupunea ca daca nu m-am dus, ma voi intoarce! Eram pe drum spre Franta cand am aflat asta, in ultima zi a calatoriei noastre oficiale, am intrat pe aplicatie si Wizz mi-a zis ca eu sunt Onboard.

  Ma mir ca nu mi-a urat si un zbor placut. M-am socat total si mi-am cautat asigurarea de calatorie, care expira in ziua aia, am facut repede claim pe ea si om vedea daca pot sa imi recuperez pretul biletelor de intors. Ca noi am platit dus-intors cu masina, Eurotunel, plus 2 nopti cazare prin Franta la intoarcere ca doar nu era sa o mai fac dintr-o bucata. Well, happy days, care oti mai pati, sa stiti, sau poate sunt eu ultima proasta din Univers care afla asemenea chestii. Deci una peste alta am un credit la Wizzu vietii, sa vedem cand om mai avea curaj, dar si ala expiraaaa, sa nu credeti ca e asa, pe viata! Nooooo, expira peste un an, pe 1 aprilie ca asa e viata mea plina de pacaleli, ce sa fac :))) 

  Va las cu o re-editare. Acum 14 ani si acum o saptamana :) 

 Ianuarie 2009

Aprilie 2023

  

Aproape 8 ani de cand...

    Heiii, hai ca am invins anemia vietii si, doar trei luni mai tarziu, iata, reusesc si am chef sa scriu. Pentru ca se apropie 8 ani de cand Marius s-a suit in Tico si a condus pana in sudul Angliei. Pe 4 aprilie 2015 se intampla aceasta intamplare, scriu nitel mai devreme deoarece atunci vom fi la Venetia. Acolo va implini Mara 16 ani :) Pentru a treia oara, vom fi la Venetia toti trei, singura diferenta este ca de data asta Mara va avea si amintiri despre asta :). Avea nici 2 si respectiv nici 3 ani cand am dus-o la Venetia, orasul pe care mi-l doream sa il vad de cand ma stiam. Am avut eu o carte, cand eram mica... o carte care iti explica despre natura, mare, chestii. M-a fascinat povestea despre cum este Venetia construita si cat de fragila dar si puternica este de fapt. 

  Sunt aproape 8 ani de cand m-a lasat in fata scolii Marei, cea privata la care a trebuit sa o duc din cauza de Romania. M-a lasat acolo la pranz, la ora la care o luam. Ne-am inghitit lacrimile amandoi, ne-am pupat si m-am dat jos din masina. M-am uitat in urma acelui Tico cu sicriul plin de tzoale de pe acoperis, si m-am gandit ca, in secunda aia, viata o va lua pe alta poteca. Una pe care nu o cunosc. Despre care nu stiu nimic. Despre care nu stiu daca o sa o pot duce, suporta sau iubi. 

  Norocul a fost ca noi chiar ne doream asta. Asa ca am dus, am suportat si am iubit un loc mai mult decat facusem asta in primii nostri 36 de ani de viata. Este absolut coplesitor sa emigrezi. Dar, daca o faci din motive corecte, este o incantare totala. E greu? Da. E greu sa iti scoti capul din cur si sa vezi cum traiesc oamenii civilizati non-daci-verzi de secole. E intr-un mare fel sa afli ce e aia civilizatia. Este o bucurie. Este totul perfect? Nu. Nicaieri nu este perfect. Nirvana nu s-a inventat inca. Fiecare stat, oricat de civilizat ar fi, are cacaturile lui. Chestii de birocratie, chestii de mentalitate, tot felul de lucruri pe care nu le intelegi si nu iti plac prea tare. Te chinuie zilnic? Nu! 

  Asta e diferenta. Traiesti intr-un loc care nu te chinuie, nu te stoarce, nu te usuca psihic de cate ori iesi din casa ta pe care ti-ai facut-o frumoasa. Pentru care ai muncit mult si pentru care vei mai plati inca niste zeci de ani de acum incolo. E, aici simti ca merita acest efort. Copilul tau, si chiar si tu, asa cum vorbeam in seara asta cu Prietena, mutata de curand in Olanda...chiar si tu meriti asta. Meriti sa nu mai fi stresat de statul roman. Te mai streseaza statul roman? Oh, daaaaaa! Pentru ca stiti, sau poate nu, ce inseamna sa ai de-a face cu Sectia Consulara romaneasca din diverse tari. Ca na, mai ai nevoie, de una, de alta. Apropo, pe 30 ianuarie anul trecut, am cerut buletin pentru copil, cu toate actele corecte. Ni s-a spus ca dureaza intre 3 si 6 LUNI. Ma, luni! Suntem spre final de martie si nu avem nici un semn cum ca acea calatorie la Londra cu multe acte, pe multi bani, ar fi fost eficienta :)))))

  Eh, ce sa zic, suntem bine. Mara studiaza intens pentru GCSE, se descurca foarte bine la toate cele si asteapta cu mare nerabdare excursia de la Venetia. Ii spun in fiecare zi ca e ok, ca face bine, ca o sa fie ok, si ea tot se streseaza pentru examenele vietii :) 

  As scrie in fiecare zi, acum de cand  mi-am revenit din diverse. Pe de alta parte, nu stiu ce sa mai scriu, sau despre ce. De cate ori scriu, am tendinta sa zic ca suntem bine si aici e frumos, si imediat se activeaza unii care imi trimit niste comentarii pe care n-o sa le public vreodata. Dar care ma intristeaza. Dacii verzi. Trebuie sa incep sa scriu si despre cat de nasol ne este, ca sa se simta si ei, saracutii, multumiti. :) 

  Eh, ce sa fac, de leustean tot nu mi-e dor! Cu toate astea le fac astora doi ciorba de perisoare cu leustean tot timpul. Deoarece ei este fani :) 

  Cam atat. Voi reveni de la Venetia cu pozele de rigoare :) 

  

Final de an lung

  Un an lung de tot, mult prea lung. Nu stiu de ce, poate pentru ca a inceput cu covid, a urmat razboi si acum am finalizat cu o anemie fantastica care m-a secat de tot. Nu stiam de ce imi vine sa mor dar am aflat dupa niste luni de zile de simtit de parca m-a calcat camionul. M-am dus la medic ca mi s-a umflat un deget, noroc ca astia de aici sunt vigilenti, mi-au facut analize pana sa imi faca radiografie, asa ca am aflat de ce imi era rau. In viata mea nu mi-a fost atat de rau...

  Nu stiu cand s-a facut Craciunul, nici nu simt anul asta, din septembrie pana acum m-am tarat efectiv la munca, au fost zile in care simteam ca nu pot sa ma dau jos din pat dimineata, ceva oribil. Mara a avut si doua saptamani de simulari de examene finale (in mai are GCSE-ul, echivalentul Bac-ului) acum la final de semestru, am trait fiecare zi cu emotii si cu intensitate maxima. A trecut cu bine peste toate, e ok, e fericita la scoala (pe cat se poate fi de fericit la 15 ani jumate) si se descurca foarte bine, suntem atat de mandri de ea si de cat de mult munceste. 

  Si-a ales drumul fotografiei, studii media, etc. Se pare ca are mult talent la fotografie iar asta, combinata cu faptul ca munceste mult si se straduieste, va conta foarte tare intr-o tara in care talentul dar si munca sunt apreciate. Va da examen la fotografie si este atat de pasionata si incantata si fericita de chestia asta incat mie una imi vine sa zbor de bucurie. Cine s-ar fi gandit, acum sapte ani, ca va ajunge aici? Cine ar fi putut spera ca scoala, sistemul si oamenii de acolo, sa o ajute sa isi gaseasca cu adevarat un drum in viata? Un drum placut, ceva de facut cu drag, cu pasiune, cu placere. Ce poti sa speri mai mult pentru copilul tau decat sa ajunga sa munceasca cu placere la ceva ce i se potriveste...

  Ma gandeam acum la cat de lung a fost anul asta, ca nu imi mai aduc aminte ce s-a intamplat acum jumate de an, pe unde am fost, ce-am facut, pandemia s-a dus dar acum ne raportam la inainte si dupa pandemie, inainte si dupa razboiul asta care nu se mai termina. Va urma un inainte si dupa criza financiara care a lovit drastic pe aici. Mai avem mult de tras pana om iesi din rahaturile astea. Dar, uitandu-ma inapoi, a fost un an bun. Desi Nora nu mai e si ma gandesc la ea zilnic, ma bucur ca nu a apucat sa vada Ucraina bombardata. Desi mi-a fost atat de rau, totusi nu am patit nimic prea grav. Mara s-a vindecat cu bine dupa accident, mana este recuperata bine. A iesit bine pana la urma. 

  A crescut si a invatat multe in ultimii ani. Si despre ea si despre noi ca familie. Si-a gasit un echilibru printre hormoni, a invatat sa isi stapaneasca mai bine emotiile si fricile, a inceput sa ma ajute foarte mult prin casa si sa se bucure cand petrece timp cu noi. Marius, care atatia ani a fost departe de noi foarte mare parte din timp, a trebuit sa invete cum sa fie cu noi. Si noi cu el. N-a fost usor, pentru ca noi doua facem echipa de cand ea s-a nascut, el a fost de atatea ori smuls de langa noi din cauza joburilor, incat si-a gasit cu greu locul in ecuatie, dar anul asta in care a facut taximetrie, a putut sa fie mereu cu noi asa ca a invatat cum. A muncit mult si anul asta insa mult mai cu spor, cand muncesti pentru tine si nu depinzi de altii, e cu totul altceva. A putut sa se odihneasca cand a vrut, si-a recuperat din somnul ne-dormit in ultimii 10 ani. 

  Daca ar fi sa aleg un singur moment de fericire totala din acest an, as alege momentul din vara cand Mara a primit o felicitare de la profesorul ei de engleza, care a plecat la alta scoala la finalul anului scolar trecut. I-a scris omul ala niste cuvinte, despre ea si despre mine, desi pe mine m-a vazut fix 5 minute pe un ecran la sedinta cu parintii. I-am multumit si i-am laudat munca, asa cum fac cu toti profesorii ei mereu. Si asta, pentru el, a contat. Mereu m-am gandit ca nu te costa naibii nimic sa lauzi oamenii din jur, sa le spui ca ce fac ei pentru tine sau pentru copilul tau, este de fapt, extraordinar. Cu totii avem nevoie de asta, in special cand ne pierdem increderea in noi. 

  Bucuria Marei a fost uriasa. Si a mea idem. Pentru ca in viata ei de aici au existat multi profesori care si-au lasat amprenta in mod definitoriu asupra sufletului ei de copil si adolescent. Isi va aduce aminte cu drag de ei toata viata. Si nu au fost putini. Au fost mult mai multi decat cei care au suparat-o la scoala. Iar proportia asta este una care eu cred ca conteaza enorm in viata omului scolar. Eu una, cu mana pe inima, in 16 ani de scoala romaneasca am avut un sigur profesor despre care imi amintesc cu drag, pe care l-am iubit enorm si ale carui cuvinte imi mai rasuna si azi in urechi. El a fost singura lumina in ceea ce, altfel, era o bezna totala la vremea aia. 

  A fost un an bun. Sper din suflet ca voi toti care mai sunteti pe aici si care mai cititi extrem de putinele mele postari, sa aveti un Craciun minunat si un an nou excelent. Multumesc ca mi-ati fost mereu alaturi in calatoria asta lunga a noastra. Ma inclin. 

Alexandra. 

7 ani de acasa

   Cu intarziere, a trecut de zile bune data de 29 iulie, cea in care am ajuns eu si Mara aici, acum...uhhhh sapte aaani! Sapte ani, oameni buni. Nu stiu cand au trecut, mai ales ca ultimii doi au fost cam naspa pentru noi din cauza accidentului Marei care mie una mi-a mancat putina energie pe care o mai aveam in mine. Eh, all is well, ea e acum complet recuperata, toti trei am prestat cate doi covizi de caciula, bagaram si niste calatorii la urgente, sa fie... Si da, pentru toti cei care ma vor injura, poate, inca o data, sa stiti ca Anglia e tot misto, nu mi-am schimbat parerea iar rosiile care se gasesc aici vara le intrec pe cele de la care am plecat eu din Romaia. Na, am zis-o!

   Pentru ca am avut atatea aventuri legate de sistemul medical, l-am vazut. E ok. Cand auziti romani care se vaita, e doar din cauza propriei lor prostii. Sistemul este intins la maxim acum, da, asa este, dar asta nu inseamna ca nu functioneaza. Insa, da, draga mamica ajunsa aici cu copil din Romania, sa stii ca nu vei primi antibiotice pentru raceli! Si nici dexametazona pe masca acasa! Nope! Ba chiar, sa stii, daca copilul tau isi rupe mana rau si are o operatie, pleci de la spital cu paracetamol. Asta pentru ca ei vad daca ea e ok sa plece acasa, daca nu e, trebuie sa stea acolo pentru medicatie mai puternica, administrata de ei sub supraveghere. Da, este complicat, dar, asa cum am aflat pe propria-mi piele, durerea trece mai repede daca lasi corpul sa se vindece decat daca il bombardezi inutil cu lucruri grele. 

  Mna, si scolile sunt bune aici :). Nu ca lucrez eu inca in invatamant (fuck, nu credeam ca voi spune vreodata asta la plecarea din Romania!) dar ca o vad pe Mara cum evolueaza la scoala si cum scoala reuseste sa o indrume catre lucrurile care ii plac cel mai mult in viata asta. Iar eu de aia am plecat din tara aia de rahat, ca sa o salvez de scolile si spitalele alea... A fost greu? Da, a fost, emigrarea necesita o suma de curaj pe care nu multi il au. Adica emigrarea asta, asa, asumata, nu cea fortata pe care multi romani au avut-o si au primit apoi denumirea de "capsunari" sau altele, mai urate. Emigrarea asta asa, de "am cam de toate dar tara asta nu ii ofera copilului meu, de fapt, absolut NIMIC pe termen lung". 

  Au trecut sapte ani iar Mara a inflorit cum nici in cele mai frumoase vise ale mele nu credeam ca o sa o faca. A avut si o perioada grea, cand a picat pe mana unor prieteni nepotriviti, adolescenta, internet, nasol rau. Nu va pot povesti cat de mult ne-a ajutat atunci tot sistemul. Scoala, politia, medicul de familie, tot sistemul s-a activat atunci cand eu, o mama oarecare, a tras un semnal de alarma despre adolescentele din grupul ei care faceau niste grele pe internet. Copilul a putut vedea ca toti adultii responsabili din jurul ei se aduna gramada sa o apere, sa o protejeze, sa o asculte, sa o indrume, sa ii ofere acea plasa de siguranta de care orice adolescent are nevoie la un moment sau altul. Chiar si pentru experienta aia sunt recunoscatoare. 

   Sapte ani mai tarziu avem prieteni pe aici. Sincer chiar nu ma asteptam la asta acum sapte ani, va spun sincer. Partea cu socializarea pare cea mai grea daaaar avem prieteni! Si romani si englezi si de alte natii. Nu am ezitat niciodata sa merg la pub cand am fost invitata, am invitat acasa de cate ori am putut, ba romani, ba englezi, ba vecinii, ba colegii. Am socializat, am ras, am povestit, am descris Romania ca lumea sa inteleaga de ce ne napustim aici noi, astia de acolo. Am facut mancare traditionala romaneasca si le-am dat-o. Mi-a murit bunica si am facut un echivalent al "parastasului" la birou, am dus mancare colegilor care sunt de multe nationalitati. Toti s-au strans in jurul meu, m-au luat in brate, mi-au ascultat povestile haioase despre Nora, mi-au mancat mancarea cu mare pofta si s-au minunat ca cineva poate gati atat de mult in cateva ore :))))

   Caldura englezilor este reala. Politetea la fel. Ce nu prea inteleg romanii este ce anume este politetea si o asimileaza cu ipocrizia sau ne-sinceritatea, presupunand, in mod gresit, ca politetea e dragoste sau ceva. Politetea este, prin definitie, o lipsa de sinceritate! Sa fii politicos, fix asta inseamna, sa faci frumos atunci cand ti-ar veni sa stai imbufnat sau chiar sa faci urat cand tu ai o zi proasta. De ce? Pentru ca nu te costa nimic! Aia este politetea. Plus acele multumescuri si teroguri care mie una imi dau o stare totala de bine, nu ca doamnei bloggerite care acu niste ani se vaita ca ea s-a intors bre in Romania ca astia prea vor sa zici multumesc si te rog la tot pasul si ca e absurd sa faci asta. N-o sa o uit cate zile oi avea. Doamna stomatolog. Cu cat meseria ar trebui sa fie mai bazata pe politete si atentie, cu atat romanii sunt mai inapoiati, nene!

  Mi se mai intampla discursuri din alea cu "dupa cum stii, englezii sunt..." insert orice chestie negativa aici. De la murdari la prosti, la... multe am auzit in sapte ani. Intotdeauna raspund cu "dupa cum stii, romanii sunt foarte naspa in general daca e..." sau "nu, nu mi s-a intamplat niciodata chestia pe care o presupui tu a fi general valabila in UK"... si cand ii intrebi la ce anume chestie specifica se refera, auzi doar bazaconii. Well... nu stiu ce sa zic, ca mie una nu prea mi s-a intamplat. 

  "Astia nu stiu sa faca nimic bine" sau "Nu le pasa la job"... Bah, stii ceva, nu le pasa, pentru ca jobul ala este atat, un job! Daca nu esti patron esti doar angajat ca sa iti platesti facturile si atunci ai o anumita gandire de viata, care este una corecta. Fiecare are o bucatica mica si ingusta pe care trebuie sa si-o faca, majoritatea si-o fac foarte bine dar nu sar sa o faca si pe a lenesului de langa, ca nu e treaba lor (stiu, romanii se pricep la toate joburile dintr-o corporatie la o adica, plus muraturi si fotbal). Da, aici lenesul de langa nu e dat afara doar pentru ca e lenes. Ca "atata poate el, bless him" si da, nimeni nu va munci in locul aluia, ca nu are de ce. Fiecare isi vede de treaba lui de luni pana vineri, vineri sparg usa si se duc direct la pub :)))))) Bless them, pubul in tara asta e o institutie. Asa cum e si fotbalul sau orice alt sport :). Cultura muncii din tara asta face ca cei care sunt top si se dau peste cap, chiar sa ajunga, prin meritele personale, mai sus pe scara liftului, si asta face ca lucrurile sa fie ok. Sunt hibe? Daaaaaa, sunt! E bine? Este. La final de zi, in tara asta nimeni nu se va uita la tine crucis ca iesi pe ora fix la ora de terminat programul. Atat esti platit, atata faci. Stii sigur ce ai de facut. Nu iti convine, da-i sandale in alta parte. Asta daca poti!

  "Astia beau ca porcii si se imbata"... nu va mai zic cifrele romanesti despre alcoolism. Astia sunt observati cum se imbata pentru ca, ghici ce, nu beau acasa de unii singuri ci pe la puburi, evenimente, concerte, etc. Dupa care ies de acolo si pica uneori in cap pe strazi, deoarece pe acolo e drumul ca sa ajunga inapoi la ei acasa. De unde au plecat nitel abtziguitzi pe motiv de "pre drinks", adicatelea ne adunam, bem nitel impreuna acasa ca e mai ieftiiiin si apoi ne tiram la pub, club, concert, piesa de teatru, etc. Aici la sala de spectacole e cu baruri. Iei berea si dupa aia baletu'! Treci cu berea in mana pana la scaunul tau, treaba alora de stau pe scaune daca o scapi pe ei au ba. Apoi iesi sa te pisi, ca ai baut bere, deh :))))) 

  Sa mergi la spectacole in tara asta e o bucurie. Sa vezi lumea relaxata, fara nici o urma de paieta sau sclipici sau fard mov pe la ochi, este o incantare. Nici o rochie neagra in marea de oameni adunati seara sa se uite la careva. Pentru ca in tara asta black tie e una si restul vietii e altceva. Am mers anul asta la doua spectacole de comedie ale unor doamne fantastic de bune in domeniu. Deoarece acum am copila mare si desteapta, doritoare de ras de calitate. Ambele au fost fenomenale iar experienta in sine extraordinar de misto. Ne mai ducem! :D 

  Nu mai stiu ce sa mai povestesc decat ca suntem bine, suntem acasa, nu ne-am imagina ever o intoarcere in Romania, dar poate aveti voi vreo intrebare, daca aveti voi fi fericita sa raspund. 

Cu drag, dupa sapte ani, 

Alexandra