duminică, 7 august 2022

7 ani de acasa

   Cu intarziere, a trecut de zile bune data de 29 iulie, cea in care am ajuns eu si Mara aici, acum...uhhhh sapte aaani! Sapte ani, oameni buni. Nu stiu cand au trecut, mai ales ca ultimii doi au fost cam naspa pentru noi din cauza accidentului Marei care mie una mi-a mancat putina energie pe care o mai aveam in mine. Eh, all is well, ea e acum complet recuperata, toti trei am prestat cate doi covizi de caciula, bagaram si niste calatorii la urgente, sa fie... Si da, pentru toti cei care ma vor injura, poate, inca o data, sa stiti ca Anglia e tot misto, nu mi-am schimbat parerea iar rosiile care se gasesc aici vara le intrec pe cele de la care am plecat eu din Romaia. Na, am zis-o!

   Pentru ca am avut atatea aventuri legate de sistemul medical, l-am vazut. E ok. Cand auziti romani care se vaita, e doar din cauza propriei lor prostii. Sistemul este intins la maxim acum, da, asa este, dar asta nu inseamna ca nu functioneaza. Insa, da, draga mamica ajunsa aici cu copil din Romania, sa stii ca nu vei primi antibiotice pentru raceli! Si nici dexametazona pe masca acasa! Nope! Ba chiar, sa stii, daca copilul tau isi rupe mana rau si are o operatie, pleci de la spital cu paracetamol. Asta pentru ca ei vad daca ea e ok sa plece acasa, daca nu e, trebuie sa stea acolo pentru medicatie mai puternica, administrata de ei sub supraveghere. Da, este complicat, dar, asa cum am aflat pe propria-mi piele, durerea trece mai repede daca lasi corpul sa se vindece decat daca il bombardezi inutil cu lucruri grele. 

  Mna, si scolile sunt bune aici :). Nu ca lucrez eu inca in invatamant (fuck, nu credeam ca voi spune vreodata asta la plecarea din Romania!) dar ca o vad pe Mara cum evolueaza la scoala si cum scoala reuseste sa o indrume catre lucrurile care ii plac cel mai mult in viata asta. Iar eu de aia am plecat din tara aia de rahat, ca sa o salvez de scolile si spitalele alea... A fost greu? Da, a fost, emigrarea necesita o suma de curaj pe care nu multi il au. Adica emigrarea asta, asa, asumata, nu cea fortata pe care multi romani au avut-o si au primit apoi denumirea de "capsunari" sau altele, mai urate. Emigrarea asta asa, de "am cam de toate dar tara asta nu ii ofera copilului meu, de fapt, absolut NIMIC pe termen lung". 

  Au trecut sapte ani iar Mara a inflorit cum nici in cele mai frumoase vise ale mele nu credeam ca o sa o faca. A avut si o perioada grea, cand a picat pe mana unor prieteni nepotriviti, adolescenta, internet, nasol rau. Nu va pot povesti cat de mult ne-a ajutat atunci tot sistemul. Scoala, politia, medicul de familie, tot sistemul s-a activat atunci cand eu, o mama oarecare, a tras un semnal de alarma despre adolescentele din grupul ei care faceau niste grele pe internet. Copilul a putut vedea ca toti adultii responsabili din jurul ei se aduna gramada sa o apere, sa o protejeze, sa o asculte, sa o indrume, sa ii ofere acea plasa de siguranta de care orice adolescent are nevoie la un moment sau altul. Chiar si pentru experienta aia sunt recunoscatoare. 

   Sapte ani mai tarziu avem prieteni pe aici. Sincer chiar nu ma asteptam la asta acum sapte ani, va spun sincer. Partea cu socializarea pare cea mai grea daaaar avem prieteni! Si romani si englezi si de alte natii. Nu am ezitat niciodata sa merg la pub cand am fost invitata, am invitat acasa de cate ori am putut, ba romani, ba englezi, ba vecinii, ba colegii. Am socializat, am ras, am povestit, am descris Romania ca lumea sa inteleaga de ce ne napustim aici noi, astia de acolo. Am facut mancare traditionala romaneasca si le-am dat-o. Mi-a murit bunica si am facut un echivalent al "parastasului" la birou, am dus mancare colegilor care sunt de multe nationalitati. Toti s-au strans in jurul meu, m-au luat in brate, mi-au ascultat povestile haioase despre Nora, mi-au mancat mancarea cu mare pofta si s-au minunat ca cineva poate gati atat de mult in cateva ore :))))

   Caldura englezilor este reala. Politetea la fel. Ce nu prea inteleg romanii este ce anume este politetea si o asimileaza cu ipocrizia sau ne-sinceritatea, presupunand, in mod gresit, ca politetea e dragoste sau ceva. Politetea este, prin definitie, o lipsa de sinceritate! Sa fii politicos, fix asta inseamna, sa faci frumos atunci cand ti-ar veni sa stai imbufnat sau chiar sa faci urat cand tu ai o zi proasta. De ce? Pentru ca nu te costa nimic! Aia este politetea. Plus acele multumescuri si teroguri care mie una imi dau o stare totala de bine, nu ca doamnei bloggerite care acu niste ani se vaita ca ea s-a intors bre in Romania ca astia prea vor sa zici multumesc si te rog la tot pasul si ca e absurd sa faci asta. N-o sa o uit cate zile oi avea. Doamna stomatolog. Cu cat meseria ar trebui sa fie mai bazata pe politete si atentie, cu atat romanii sunt mai inapoiati, nene!

  Mi se mai intampla discursuri din alea cu "dupa cum stii, englezii sunt..." insert orice chestie negativa aici. De la murdari la prosti, la... multe am auzit in sapte ani. Intotdeauna raspund cu "dupa cum stii, romanii sunt foarte naspa in general daca e..." sau "nu, nu mi s-a intamplat niciodata chestia pe care o presupui tu a fi general valabila in UK"... si cand ii intrebi la ce anume chestie specifica se refera, auzi doar bazaconii. Well... nu stiu ce sa zic, ca mie una nu prea mi s-a intamplat. 

  "Astia nu stiu sa faca nimic bine" sau "Nu le pasa la job"... Bah, stii ceva, nu le pasa, pentru ca jobul ala este atat, un job! Daca nu esti patron esti doar angajat ca sa iti platesti facturile si atunci ai o anumita gandire de viata, care este una corecta. Fiecare are o bucatica mica si ingusta pe care trebuie sa si-o faca, majoritatea si-o fac foarte bine dar nu sar sa o faca si pe a lenesului de langa, ca nu e treaba lor (stiu, romanii se pricep la toate joburile dintr-o corporatie la o adica, plus muraturi si fotbal). Da, aici lenesul de langa nu e dat afara doar pentru ca e lenes. Ca "atata poate el, bless him" si da, nimeni nu va munci in locul aluia, ca nu are de ce. Fiecare isi vede de treaba lui de luni pana vineri, vineri sparg usa si se duc direct la pub :)))))) Bless them, pubul in tara asta e o institutie. Asa cum e si fotbalul sau orice alt sport :). Cultura muncii din tara asta face ca cei care sunt top si se dau peste cap, chiar sa ajunga, prin meritele personale, mai sus pe scara liftului, si asta face ca lucrurile sa fie ok. Sunt hibe? Daaaaaa, sunt! E bine? Este. La final de zi, in tara asta nimeni nu se va uita la tine crucis ca iesi pe ora fix la ora de terminat programul. Atat esti platit, atata faci. Stii sigur ce ai de facut. Nu iti convine, da-i sandale in alta parte. Asta daca poti!

  "Astia beau ca porcii si se imbata"... nu va mai zic cifrele romanesti despre alcoolism. Astia sunt observati cum se imbata pentru ca, ghici ce, nu beau acasa de unii singuri ci pe la puburi, evenimente, concerte, etc. Dupa care ies de acolo si pica uneori in cap pe strazi, deoarece pe acolo e drumul ca sa ajunga inapoi la ei acasa. De unde au plecat nitel abtziguitzi pe motiv de "pre drinks", adicatelea ne adunam, bem nitel impreuna acasa ca e mai ieftiiiin si apoi ne tiram la pub, club, concert, piesa de teatru, etc. Aici la sala de spectacole e cu baruri. Iei berea si dupa aia baletu'! Treci cu berea in mana pana la scaunul tau, treaba alora de stau pe scaune daca o scapi pe ei au ba. Apoi iesi sa te pisi, ca ai baut bere, deh :))))) 

  Sa mergi la spectacole in tara asta e o bucurie. Sa vezi lumea relaxata, fara nici o urma de paieta sau sclipici sau fard mov pe la ochi, este o incantare. Nici o rochie neagra in marea de oameni adunati seara sa se uite la careva. Pentru ca in tara asta black tie e una si restul vietii e altceva. Am mers anul asta la doua spectacole de comedie ale unor doamne fantastic de bune in domeniu. Deoarece acum am copila mare si desteapta, doritoare de ras de calitate. Ambele au fost fenomenale iar experienta in sine extraordinar de misto. Ne mai ducem! :D 

  Nu mai stiu ce sa mai povestesc decat ca suntem bine, suntem acasa, nu ne-am imagina ever o intoarcere in Romania, dar poate aveti voi vreo intrebare, daca aveti voi fi fericita sa raspund. 

Cu drag, dupa sapte ani, 

Alexandra

joi, 12 mai 2022

Diverse despre

   Eh, cum ziceam ca cand sa te linistesti, ce sa va zic, dragii babii, am facut nu doar covid si al doilea Covid dupa primul, la circa doua luni insa si o raceala mai misto dupa. V-am spart, e? Vestea proasta e ca tusesc de doua saptamani de la o frumoasa viroza de balta, deloc covid. Vestea buna e ca al doilea covid a fost ca o raceala de balta de o saptamana. A? E de bine? Mie una acum nu imi mai e frica de covid, va zic sincer. Dupa trei vaccinuri si doua infectari cred ca am trecut cu el la nivelul raceala de balta. Acu behai cu spor de la una d-aia de care nu ne era asa frica inainte da' io una mai am nitel si zic piua. 

  Eh, nu de asta am venit sa scriu ci pentru ca acum am inceput sa cunosc oameni din Ucraina care incep sa intre in UK, incet, incet si vin la inscrierea la cursurile de engleza din departamentul colegiului unde cu onor activez de mai bine de trei ani. Desi regulile uzuale nu le-ar permite inscrierea la cursuri de stat imediat dupa ajungere, acum aici exista o schema speciala facuta de guvern, se incearca sa fie ajutati cat mai mult posibil cei sositi din Ucraina, regulile pentru ei sunt total schimbate, nivelul de ajutor este mult peste cel oferit altor azilanti sositi aici. Deh, europenii sunt altceva cand vine vorba de d-astea. 

  Intai mi-au sosit pe usa o mama de 46 de ani cu un fiu de 26. Adusi de un roman care le este ruda, el este insurat cu sora doamnei. De aia au iesit printre primii din Ucraina, inainte ca fiul sa fie oprit la granita pe motiv ca e purtator de pula deci trebuie sa fie si purtator de arma. Au ajuns aici, au venit acum la noi iar tipul roman a vazut numele meu pe legitimatia de la gat si nah, numele meu e mai mult decat explicit romanesc asa ca omul m-a intrebat daca nu cumva...Ba cumva, nene, ia zi. 

  Femeia asta, care e doar putin mai mare decat mine, avea o privire care m-a socat. Creierul meu a incercat urmatoarele variante: tristete, doliu, copil pierdut de mama, trauma, spaima absoluta, disconfort total, autism, depresie, anxietate. Dar nu, nu era nici una dintre astea. Adica nu era doar una. Creierul meu stie sa citeasca fetze de oameni de cand aveam circa 6 luni din cate stiu. Nu era nimic ce vazusem anterior. Era o femeie scapata din razboi. Probabil toate cele din lista de mai sus i se aplicau, dar eu, ca om de 42 de ani, efectiv nu vazusem niciodata asa ceva. Le-am vazut la viata mea pe toate cele de mai sus pe viu. Si sunt o persoana extrem de abila la a citi expresii faciale, chiar si la oameni pe care nu ii cunosc. Singura data in viata asta cand am vazut, cum sa zic... o frantura, o jumatate de minut de privire de genul asta, a fost cand Nora mi-a povestit niste chestii din razboi. Povestea si era transportata in alta lume cu o privire pe care eu nu o vazusem la ea pana atunci. 

  I-am vorbit cu zambet larg si lacrimi in ochi, ea zicea ca nu stie engleza dar intelegea, doar ca nu poate vorbi, nu a studiat la scoala si nici nu are multa scoala. Cand au auzit ca sunt romanca le-au dat lacrimile. In sfarsit, au ajutat si romanii pe cineva "strain", in sfarsit ajungi sa nu iti mai fie chiar rusine ca esti roman pe aici. I-am spus ca o sa fie totul bine, ca o sa poata invata engleza chiar daca pare greu. Zambea, cu privirea aia goala dar plina de toate cele, se uita in stanga si in dreapta exact ca un copil care s-a ratacit de mama lui si asteapta cuminte ca niste adulti sa i-o aduca inapoi. 

  I-am spus ca poate incepe cursurile imediat. A fost foarte rezervata. Fiul ei, care are universitatea facuta in Ucraina, incerca sa o incurajeze, el vrea sa vina chiar acum sa mai invete, stie engleza dar na, nu a folosit-o, o stie la nivel teoretic, el intelege ca trebuie sa stea pe aici printre oameni ca sa reuseasca sa fie relaxat cand vorbeste. Ea insa, a zis ca mai bine in septembrie. Sa inceapa in septembrie. Lasa, sa mai asteptam. M-am uitat la ea si am realizat foarte brusc si abrupt ca de fapt femeia asta spera ca pana in septembrie sa se poata intoarce la ea acasa. Care "acasa" si unde, nu am idee ca mi-a fost rusine sa intreb in ce zona stau ca sa inteleg daca ea isi mai gaseste acasa acolo sau nu. Dar atunci am vazut speranta in ochii ei. 

  Septembrie... septembrie e departe, parea ca ii spune privirea. Acum, acum o sa respir, o sa exist, si poate, poate... poate nici macar nu exista cosmarul asta. Fiul ei, desi cu o privire trista, era mult mai stapan pe el sau ascundea mult mai bine ce simtea. M-am si gandit ca deh, asta se asteapta de la barbati, sa fie ei puternici, sa fie ei... cumva. Ce-o fi in sufletul lui? 

  Azi a venit alta doamna. De varsta mea, cu un an mai mica, fix. Adusa de un domn din Turcia de data asta, care a spus ca e "a friend", se poate sa ii fi sponsorizat venirea aici prin noua schema. Doamna asta era mai mica decat mine de inaltime, foarte slaba, un par blond cu acei ochi albastri, as fi jurat ca are 21 de ani nu 41. Doamna doctor. Oftalmolog. Doi copii, 11 si 8 ani. "Nu stiu engleza" mi-a zis... in engleza. Evident ca stie engleza. Si, la fel de evident, privirea ei era absolut identica cu cea a primei doamne. I-am zis ca o sa fie bine, abea au ajuns aici, i-am zis ca o sa avem grija de ei, o sa ajutam cat putem. I-am zis ca sunt din Romania si s-a intins peste birou sa imi stranga mana. Am lacrimat, si eu, si ea. 

  Opt ani. Opt ani avea Mara cand am venit noi aici. Ma uitam la ce a scris despre ea in formularul special. Le e dor de Ucraina. In Ucraina e cald, aici nu e asa cald. Dar in Ucraina sunt bombe. Ne multumeste ca ajutam. Apoi mi-a spus nenea ca e foarte speriata pentru copii. Cum vor fi copiii? I-am povestit din experienta noastra cum ca ei vor invata repede limba, pe cat se poate vor fi foarte ok la scoala. Cu noduri ii vorbeam iar ea imi zambea, cu acea privire de pe alta planeta. 

  Vor mai veni. Multi. Ma uit la stiri si ma gandesc, oare cati ani va dura ca oamenii astia sa isi recupereze vietile acolo? Si cu ce cost emotional? Financiar? Ce va ramane in urma? Cateva generatii traumatizate pe viata de un dobitoc sinistru. Cand mai credeti ca aveti o viata nasoala, grea sau de cacat, ganditi-va ca s-ar putea sa vina unul ca Putin si sa va arunce, in hainele in care sunteti, in alta tara, fara nimic. Cand va mai vaitati, unii dintre voi, cei emigrati de buna voie si nesiliti de nimeni, ca aoailicaaaa ce greu si naspa ie cu pizda asta de Anglie, cu mancarea ei fara leustean si ieugienii si pufuletzi, cu englezoii astia prosti... e, atunci e momentul sa va dati doua perechi de palme in fata oglinzii, sa grow the fuck up si sa intelegeti in ce postura ati putea ajunge in cateva zile. 

   

vineri, 11 martie 2022

Cand zici ca te linistesti...

  Oho, iar au trecut trei luni, iar ma uit in urma si ma bufneste rasul iar acum cand ma uit inainte si la ce ar putea urma, anul trecut pare sa fi fost unul bland totusi. 

  Trecuse revelionul, ne-am intors care pe la scoli care pe la birouri, semi lesinati de atatea aventuri cand... a racit copilu'. S-a testat de covid, negativ. Vreo cateva zile mai tarziu m-am trezit cu durere in gat, m-am testat. Pozitiv. S-a testat si Mara. Pozitiv. Micuta a luat covid din nou, varianta imbunatatita Omicron, l-a produs ca pe o raceala care nu a iesit la test decat cand era mult prea tarziu. L-a plimbat la scoala si acasa si eu l-am luat si inca ma mir ca n-am murit. Cele trei doze de vaccin s-ar putea sa fi ajutat la asta, ce sa zic. 

  Ei i-a trecut atunci, imediat, testul ei a fost foarte vag pozitiv, a doua zi era negativ, raceala a fost ca o raceala minora. Eu insa m-am chinuit ingrozitor, la zece zile dupa am incercat sa merg la birou unde era sa lesin asa ca am mai stat acasa inca o saptamana si apoi inca una de vacanta. La vreo luna dupa inca nu eram prea vesela. Oribil a fost. Inca ne miram ca Marius nu l-a prins, am zis mersi, daca picam amandoi nu stiu ce ne faceam, tineam copilul acasa sa ne dea cate o cana cu apa. 

  Asa ne-am distrat la final de ianuarie si tot februariele. Cand sa zici ca te linistesti nitel, te simti mai bine, se face martie iar cea alba la par in varsta de 98 de ani decide ca e gata si moare. S-a dus Nora. Desi as fi zis ca sunt extrem de pregatita pentru asta, vestea a venit ca o caramida dupa ceafa. Eram la birou si mama mi-a scris sec pe Watzap ca a murit Nora. Probabil ca m-am schimbat la fata considerabil pentru ca un coleg care era langa mine s-a speriat si m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am zis si el a avut o reactie atat de emotionala incat de abea atunci am realizat ce inseamna cuvintele alea. 

  A murit la Mosia Bunicilor si a fost ingrijita exemplar pana in ultima secunda. Nu a fost bolnava decat foarte putine zile, nu cred ca a suferit foarte mult, cred ca pur si simplu i-a ajuns. Plus ca ea traise al doilea razboi mondial. Cred sincer ca nu ii mai trebuiau stirile de azi si ca e mai bine ca nu a apucat sa vada ce face nenorocitul ala in Ucraina. S-ar fi speriat ingrozitor, avea amintiri atat de vii, de puternice si de traumatizante din razboi si de la invadarea rusilor incat cred ca ar fi fost cumplit pentru ea si doar sa isi imagineze ca s-ar putea intampla asta din nou. 

  Vestea mortii ei mi-a mai luat un pic gandul de la rusi, cateva zile am umblat decapitata, am plans de cate ori mi-a venit, m-am uitat la poze si amintiri cu ea si am reusit sa nu mai fiu atat de speriata de razboi. Pare bizar ca moartea cuiva sa te ajute sa treci peste ceva ce ti se pare de neimaginar. Ireal. Sa discutam despre bombe in 2022. Sa discutam despre bombe dupa doi ani de pandemie. Cand se vaita lumea ca trebuie sa stea in casa si sa nu mearga in vacante eu mereu ziceam ba, sunteti idioti, nu este razboi! Nu stati in buncare cu bombele in cap, nu muriti de foame pe drumuri. Nu ati patit nimic, stati acasa la voi, in huzur, cu curul pe suficienti bani incat sa va faceti zilele dulci, terminati cu cacaturile astea. Na belea. Am zis-o. Si acum poftim. 

   Nu am mers in Romania pentru traditiile obisnuite de impamantare a pacientilor pentru ca nu am nici o inclinatie religioasa deci nu mi-ar fi folosit la nimic. Am intrebat-o pe mama daca e ok, daca are nevoie sa merg la ea, aia e mai nebuna ca mine, a zis "sa vii aici? de ce? sa faci ce?". Corect. A rezolvat totul civilizat cu o firma specializata, slava cerului ca a evoluat si tara aia incat sa nu mai stai cu ea pe masa din sufragerie in timp ce invarti sarmale de post si numeri prosoape sau mai stiu eu ce aberatii sinistre. 

  A murit luni, miercuri au plantat-o. In ziua dinainte le-am spus colegilor sa nu isi aduca nimic de mancat la pranz a doua zi ca o sa le aduc eu. Ca mi-a murit bunica si traditia e sa infundam niste oameni cu mancare. Mi-am cumparat doua bluze mov, dupa dorinta ei, m-a pus sa ii promit de cand eram mica sa nu cumva sa purtam negru dupa ea, doar mov, "mie imi place mov, negrul e pentru cioclii!". Am gatit o dupa amiaza intreaga si a doua zi la pranz Marius a venit si a adus tone de chestii oamenilor mei englezi (si de alte natii) de la birou. Mi-au adus o felicitare speciala, flori, m-au intrebat despre ea, despre cine era, cat si cum a trait, ce relatie am avut cu ea. 

  Am fost atat de impresionata ca au coborat toti la ora 12, s-au adunat toti impreuna asa cum nu o fac de obicei, au mancat cu mare placere multe lucruri care ii placeau Norei, au ras, au glumit, m-au luat in brate, au fost atat de calzi si de buni si de umani si de prietenosi (de obicei suntem asa in departament dar acum a fost special) incat chestia asta mi-a dat o stare de bine extraordinara. Mi-o imaginam pe Nora, sa ii fi vazut pe astia cum isi carabaneau in farfurii de cate doua-trei ori salata orientala (ii placea foarte tare), tzatziki, chiftele, branza, creveti, sa ii fi vazut cum intreaba despre ea si asculta povesti despre ea... 

  Asa realizezi ca poti de fapt sa faci asta oriunde ai fi in lume. Nu trebuie sa fii acolo. Duci amintirile si traditiile cu tine, oriunde mergi. Apropo de traditii, nu vreti sa stiti cat de amuzant e sa povestesti "obiceiuri" de inmormantare romanesti englezilor. Am ras cu lacrimi cand ii vedeam ce fetze fac cand le zic ce tampenii fac romanii in jurul unui om  mort! Excelent! Dupa ce au mancat bine concluzia a fost ca o iubesc toti foarte tare pe granny si ar trebui sa moara mai des! :))))))

  Am fost si trista, am si ras, mi-a zis sa nu o plangem cand pleaca, am incercat sa ma abtin dar n-am putut, mai iau bluza mov in cate o zi ca sa tin minte ca ea nu mai e, sa imi amintesc de aventura mea cu ea in acei ani in care, la finalul vietii ei, am reusit sa ne imprietenim cat de cat si sa o cunosc mai bine, sa aflu prin ce a trecut de fapt si sa inteleg de ce era cum era. 

  Pun o poza de acum 40 de ani. Dintr-o vara calda la 2 Mai, sub smochin. Eram prea mica sa imi aduc aminte momentul, nu aveam nici 3 ani. Dar lumina din poza asta e lumina verilor mele de acolo. Si ma mir ca ma tinea in brate, asta ca sa intelegeti ca n-a fost cea mai iubitoare bunica din lume :))). Dar a fost a mea. M-a invatat sa fiu rea si sarcastica si asta m-a ajutat de multe ori in viata, desi ai putea crede nu e ideal sa fii rau si sarcastic, uneori ajuta 😁

Eleonora Beffa 1924-2022 💔💔💔



  

vineri, 31 decembrie 2021

Final de an

   Ma uit in urma si vad ca am scris doar cinci postari anul asta. Sase cu asta, la egalitate cu haoticul 2010. Anul trecut pe vremea asta ma vaitam ca nu terminasem renovarea si ca fusese greu. Nu-i problema, n-am terminat-o nici acum doar ca acum nu mai am putere sa imi pese de chestiile astea. Deoarece 2021 a reusit sa ma puna la pamant. Bine, nu ar trebui sa ma vait, altii au trecut prin cancere anii astia asa ca eu ar fi bine sa tac din gura si sa nu cracnesc. Putea fi mai rau.

  N-a avut casca pe cap cand a cazut pe 9 mai. Putea sa moara sau sa ramana schiloada pe viata. Din mai pana acum am trecut prin socul accidentului, socul primei operatii a ei, socul operatiei lui Marius din august, socul covidului ei din septembrie si acum, la final de decembrie, cum ii sade bine omului, socul celei de a doua operatii a ei. Intre timp, mers la urgente eu pentru o aritmie (nici nu ma mir) si Mara pentru ca a facut vaccinul prea aproape de covid, cred, asa ca i-a dat niste simptome care trebuiau verificate de urgenta. Din fericire totul a fost ok. Ah, si pestisorul din vacanta, sa nu uitam pestisorul otravit in care a calcat ea de de abea acum i-a trecut senzatia aia din picior :))) 

 Acum i-au scos placa metalica si suruburile din incheietura. Ma asteptam sa fie mai simplu ca prima data dar a fost mai nasol. Prima data au operat-o de urgenta, a doua zi la prima ora dupa ziua accidentului. Nu am asteptat, eram inca in soc mare toti trei. Acum am avut trei programari pana sa se intample iar asteptarea a durat cam doua luni pentru ca au chemat-o cand avea doar 3 saptamani de la Covid, deci nu mergea. Apoi au chemat-o si au anulat ei. Apoi am reusit dar asteptarea a fost crunta, efectiv te face cu capul. Surpriza a fost ca, desi am crezut ca o sa fie la trezire ca prima data, vesela si in momentul ala fara mari dureri, n-a fost asa. Ei bine, de data asta, ceva a fost in neregula cu anestezia, presupun, deoarece copila s-a trezit din anestezie urland la propriu, de durere. Ce sa mai zic... m-au dus la terapie intensiva si am auzit-o cum plangea de la trei camere distanta, am crezut ca imi fuge podeaua de sub picioare.

  Da, a fost distractiv. Nu mai vrem. Nici eu, ea nici atat. :)))) Acum suntem ok, nu mai are pansament, se vindeca mai frumos de data asta, ceea ce ne bucura, ii ramasese o cicatrice urata dupa prima tura cu operatia tinuta sub ghips. Alaltaieri am mers la spital pentru ultima data si chiar sper sa nu il mai vizitam curand, ca l-am invatat pe derost anul asta, desi e mare cat un oras. La intoarcere, seara, ne-a apucat plansul pe amandoua, de usurare, de bucurie ca in sfarsit, episodul s-a incheiat, mana e ok, copilul e intreg. 

  Anul asta a adus si ceva bun. A maturizat-o brusc si cu forta. I-au iesit gargaunii adolescentini din cap cand s-a vazut ranita in halul ala. A inteles ca familia e importanta si ca, la final de zi si in caz de pericol, mama e aia care o tine in carca forever daca e cazul. A invatat sa fie atenta la noi, sa asculte ce zicem, sa nu mai dea ochii peste cap la fiecare pas, sa fie prietena noastra. Cu ta-su mai are de lucrat pentru ca si el a trecut prin schimbari majore anul asta, acum si-a schimbat jobul iar problema e ca daca copilul nostru stie sa faca fata la schimbari majore cu brio, el e complet incapabil de asta :))))). Se streseaza din niste nimicuri si le face cat casa, se agita tot ca un pui de gaina intr-o baltoaca de un centimetru. 

  N-ai ce ii face, poti doar sa te uiti la el cum se agita si da, de multe ori ne bufneste si rasul cand el da din aripioare acolo, in baltocutza lui, dar nu avem cum sa il ajutam cu nimic. Am invatat ca trebuie sa-l lasam sa se zbuciume cu spor pana ii trece schimbarea. Acum pare incantat de noul job asa ca lucrurile au mers in directia corecta. Suntem foarte fericiti ca a scapat de camion pentru ca opt ani i-au ajuns, a tras cat cinci si nu se mai putea asa. 

  Cam asta a fost anul asta. Pentru mine a trecut foarte greu. Extrem de greu. Am si ras mult, recunosc. In saptamana in care am mers de doua ori la urgente, eu duminica, si apoi cu ea marti, am ras la urgente. Cu Mara. Am stat acolo sase ore cu ea si am ras impreuna de toti colegii de trafic si de toate situatiile. Ne hahaiam si comentam pe soptite de ziceai ca nu de spaima vietii ajunsesem la 10 noaptea la urgente :)))) Am ras cu prietenii, care mi-au fost aproape in momentele nasoale si pentru care sunt tare recunoscatoare ca sunt in viata noastra. Fie ei de aici, fie ei de departe, toti ne-au dus grija si m-au facut sa ma simt iubita si protejata, iar asta nu e putin lucru. 

   Asa ca ce sa va mai zic? Sa fiti sanatosi in anul care vine, sa fie cu bucurie si cu mai putina spaima. Sa radeti si sa va hahaiti pe unde apucati si cu cine vreti, ca asta e foarte important. Pupix si Lamultzanu!

vineri, 8 octombrie 2021

Un an interesant. Cam prea interesant!

   Nici nu stiu cum sa o mai dau, de cate ori as crede ca pot sa mai scriu o postare, se intampla altceva. Am citit-o cu atentie pe ultima. De pe 9 mai cand s-a intamplat accidentul, s-au mai intamplat multe. Dupa operatie, Mara n-a putut sa se ridice din pat o luna. Cu scos si re-pus de ghips, cu scos de ghips de tot si ea urlat in spaimele groazei ca aia nu e mana ei, ca nu o simte a ei, cu dureri multe.

  Mbon, a venit vara si am indraznit sa fac o aroganta, pe ultima suta de metri posibila am luat o saptamana de vacanta in Cornwall. Ultima data cand ma cautam de blog urma sa va pun niste poze de acolo dar n-am apucat. A calcat micuta pe un peste mic mic care locuieste el in nisip in apa, in special prin locuri din astea cu apa mai limpede si mai calda. Well, nitel mai aveam sa sunam la salvare, noroc cu salvamarii si multe ligheane cu apa fierbinte. Are micutzul o otrava delicioasa. Inteleg ca e ca la nastere durerea dar pe de alta parte mi-a descris-o doar Mara si niste masculi. Insa tind sa cred ca e asa din cauza ca ea dadea sa vomite de durere pe o plaja frumoasa dealtfel. Noroc cu oamenii astia englezi care s-au prins direct ce e, au venit niste tineri la noi sa ne zica ca vezi ca e aia, weaverfish, eu nu intelegeam, nu nimeream ce cacat zic aia, o intreaga capodopera in capul meu, pana a nimerit ala sa zica "un peste"! Maaaaa, un peste? A muscat-o? Nuuuu, are niste tzepi pe carca, a calcat in el! What ze fuc!

  Apoi s-a facut si mai vara si iaca pozna, i-a venit lui Marius programarea la operatia pe coloana. Poc, tac, pac. La spital privat caci NHS ne-a trimis acolo deoarece acum cu covidul au contracte d-astea. Foarte bun, minunat, mie mi-a stat inima de circa patrujdoo de ori caci nu am fost primita in spital in ziua aia, futu-ti covidu ma-tii, asa ca am stat acasa ca o cioara pe craca, asteptand. Mi-au zis ei ca dureaza cam o ora... eu zic mna, hai vreo doo... cand am ajuns la trei ore de asteptare deja tremuram, imi venea sa vomit si mai aveam nitel sa lesin. Cand mi-a scris el ca a iesit eu eram deja jumate moarta, am plans isteric, am facut ca toate alea, am respirat adanc. Mult adanc, foarte mult adanc, si el a iesit de la operatie fara antibiotic si nitica sutura s-a infectat la un moment dat, am dat cu baneocin de m-am saturat, aia ziceau sa nu umbli la pansament, eu scarmam ca dracii aia rai! :D L-am scos din cacat, ca chiar se futea o sutura de tot, well, nu am dormit cam o luna.

  Apoi a venit toamna, a trecut ziua mea si chiar vroiam sa va zic ca am apucat cu viata cei 42 din dotare, eram happy, ne-am intors la scoala, ca deh, ce sa facem si noi. Ete frumos fuse, intre timp ne-am vazut si cu prieteni, aici suntem acum relaxati cu covidul, majoritatea tarii e vaccinata, incepem chiar sa simtim ca ne intoarcem in realitatea de dinainte. Asa de bine ne-am intors in realitate si chiar ma simteam bine si asteptam a doua operatie a Marei care urma sa vina pentru ca trebuie scoasa fieratania anterior infipta in domnia ei... Au trecut zece zile de scoala...

  S-a trezit din somn acum fix 3 saptamani, a tusit nitel, cum face in fiecare dimineata dealtfel, si a zis, eu sunt cumva ciudat, ceva nu e ok. Eu zic esti nebuna, ce-ai? Nu stiu ce am, nu e zi de test dar o sa imi fac unul. Si-a ascultat corpul si toate indicatiile date de scoala si familie in ultimul an si jumatate, si pentru asta sunt infinit de mandra de ea. A facut test. Pozitiv. Mamiiii, am a doua linie! Mai fa unul. A mai facut unul. Pozitiv. Mara a luat covid. Ok, sun la munca, vedeti ca nu vin. Caut locatia unde se face PCR, fac booking.

  Inca eram plina de speranta, copila era ok. 14 ani jumate, fit, puternica, sanatoasa, ia suplimente, mananca corect. Nu are simptome. Ora 9 dimineata. Mergem la testul PCR. Il face, plecam acasa. (A doua zi testul PCR urma sa ne spuna ca e pozitiv si el.) La ora 14 era RUPTA! Iar simptomele se inmulteau de la ora la ora. Avea febra mare deja, se simtea foarte rau, nu mancase nimic pentru ca dimineata de spaima ii fusese si greata. Am zis eu ca de spaima dar nu a fost asa, greata a urmat si in zilele urmatoare. A facut Covid cu toate simptomele posibile de la febra, exema pe picioare, puroi foarte urat in gat, tuse, pierdere de miros si gust, diaree, greata, iar cea mai rea a fost durerea de cap continua care a tinut-o CINCI ZILE. Febra idem. 

  Care mai ziceti ca e "doar o raceala", doar o gripa, doar o cacat, care nu v-ati vaccinat, sa nu mai calcati pe aici! Mara nu a fost atat de rau in viata ei de 14 ani si jumatate. Dupa 7 zile i-a iesit testul lateral negativ, deci a fost urat de tot. Ii scadea oxigenarea la 90, urla alarma de la aparat, aparat pe care eu mi l-am cumparat anul trecut de spaima ca o sa patim noi astia mari ceva, inainte de vaccin. Statea pe loc si avea puls 120, apoi pulsul scadea brusc la 40. Nu putea merge prin casa, nu putea manca (ea care cerea de mancare si in timp ce vomita de virus gastro), nu reusea sa priveasca drept fara sa o doara capul. 10 zile de chin urmate de restul de oboseala. Mara nu a fost vaccinata doar pentru ca aici urma sa se bage vaccinul la grupa ei de varsta fix in saptamana urmatoare! Ca in rest eu una nu aveam nici un dubiu ca trebuie sa ne vaccinam cu totii pentru aceasta boala. 

  Care o sa imi zica ca el are nu stiu ce si nu poate, eu care am boala autoimuna nasoala, zisa ea si psoriazis, am facut Astra, am avut niste efecte secundare notabile, dureroase, am zacut patru zile la prima doza si l-as mai face de sapte ori. Am stat in casa amandoi noi adultii cu copilul cu covid, copil care tusea pe unde apuca, si noi doi astia vaccinatii nu am luat covid. Pentru ca suntem vaccinati. E simplu.

 Si da, acum ca l-a facut pe el covidul, nu o sa fiu cretina sa zic "nu mai trebuie vaccin" pentru ca e clar demonstrat ca anticorpii naturali nu sunt suficienti sa te pazeasca. La 28 de zile dupa primele simptome va avea voie sa faca vaccinul si este foarte fericita sa faca asta. Pentru ca azi sunt 3 saptamani de cand a inceput covidul si ea inca zice "sunt foarte obosita, sunt obosita la creier, nu ma doare nimic, nu mi-e somn, nu pot sa gandesc". Si nu poate merge pana la scoala sau inapoi pe jos. 

  Acum circa 10 zile, deci "in tura cu ea" cum ar veni, a murit, la noi in oras, o fetita de 15 ani. Fit, sanatoasa, facea si sport. Covid. In patru zile a murit. Putea sa fie Mara. Boala asta este o loterie totala, nu va mai amagiti ca "pe mine nu ma ia" sau "suntem sanatosi" sau alte cacaturi. 15 ani. Sportiva. Fit. Sanatoasa. Nimic deosebit. Doar covid. Atat. Nu, nu e "doar o gripa". Deloc!

  Eu atat am avut sa va zic. Daca ati ales sa nu faceti vaccinul, sa stiti ca niste multe milioane de copii au ramas fara unul sau doi parinti in aceasta pandemie. Daca nu va pasa de voi, poate va pasa de ei. Nu, nu muriti de vaccin. Dar de covid este foarte probabil sa muriti daca nu va vaccinati. Stiinta e simpla.Trebuie doar sa fi dat pe la scoala ca sa intelegem cum e cu ea. 

  Bai, va zic, am avut un an complicat! Dar va pup si sper ca daca reusiti sa comentati pe aici o sa imi aduc aminte cum e si cu blogul, ca imi era chiar dor sa scriu. 

  Cu drag, 

       Albuleatza