miercuri, 31 octombrie 2012

Ce e un cadou?

  Azi am strans un sac mare cu jucarii mai vechi de-ale Marei ca sa le dam cadou maine colegei Andreia (da, asa o cheama pe hartie) una din tigancusele colege de la gradinita. Pentru ca tot azi a venit comanda pentru Mara....comanda numita Mos Craciun-mami-stiu-eu-ca-voi-sunteti! :))) Am dat comanda zilele trecute cand mi-am dat seama ca am si intarziat anul asta...anul trecut le-am luat din septembrie! 

  Ce e un cadou? Pai un cadou e in primul rand un proces de gandire. Da, nu e o simpla cautare in portofel...este un proces complex de gandire. Daca nu implica gandire nu e un cadou, e doar un gest de umplere. O activitate goala si lipsita de sensul corect. Sensul e sa ii arati acelui om ca te GANDESTI la el in mod activ. Adica cu capul, cu inima, cu sufletul. Adica de-adevaratelea. Nu ca doar ti-ai adus aminte ca e ziua lui sau Craciunul si ai luat ceva-orice-sa-ma-simt-si-eu-cu-ceva. 

  Sa iei cuiva un cadou e complicat. Foarte complicat. Poate de aia imi place foarte mult. Si cel mai mult imi place sa fac surpriza omului cu pricina. Azi am comandat si cadoul pentru el de Craciun. El si cu mine nu prea mai avem bani si chef de cadouri de cand suntem coplesiti de lipsuri diverse. Insa azi am avut o sclipire si am luat ceva care e despre el. Daca ii luam sosete era despre mine. I-am luat ceva care e despre el...i-am luat si Marei chestii pe care le-am studiat si le-am tot cautat si am tot gandit sa fie in asa fel incat sa ii placa EI. Ei, mai mult decat MIE.

  Pentru ca de cele mai multe ori avem chestia asta. Luam ceva pentru altu'..dar ceva ce ne place NOUA. De aia trebuie gandit omul ala. De aia psihologia spune ca actele de a darui sunt de fapt unele dintre cele mai egoiste dintre actele umane. Pentru ca daruim ca sa ne simtim NOI bine...pentru ca noua ne provoaca placere si gadilare la orgoliu bucuria si aprecierea celuilalt. Un act pur altruist e unul care te pune pe tine in pericol de moarte, nu unul care iti pune portofelul la incercare :) Si actele pur altruiste sunt rare tocmai pentru ca instinctul de supravietuire ne impiedica sa sarim in fata masinii cand trece o baba strada si o vedem ca mai are putin si isi tricoteaza mucii pe trecerea de pietoni in timp ce vine camionu'. Dar daca e un om drag acolo...sari! 

  Un cadou nu e atunci cand zici "iti dau io bani sa iti iei tu ce vrei"...aia e cel mult o generozitate la ora de sarbatoare. N-am facut niciodata asta si nici n-am de gand sa o fac vreodata. Mai bine nu iau nimic decat sa fac asa ceva. Urasc chestia asta. E ca si cand mi-ai zice "pupa-te si tu singura". Asta o fac oamenii care au mai multi bani decat sentimente sau cei care au impresia ca banii sunt mai importanti decat iubirea. Eu ma dau peste cap sa le placa! Sa fie despre EI si sa ii incante! Dar sa fie de la mine, nu luat de ei, ca atunci ne facem cadouri singuri. 

  Azi ma gandeam ce sa ii iau bunicii mele si ca de obicei ma gandeam ca nu am ce sa ii iau ca sa o bucur in mod real. Pentru simplul fapt ca are ce ii trebuie si ca viata ei s-a cam terminat. Apoi m-am gandit ca inca e vie, deci nu s-a terminat de tot insa nici prea vie sau in viata nu mai putem spune ca e. Acesta e purgatoriul. Nici viata, nici moarte. Batranete inaintata.

  Si apoi am vazut-o coborand din bloc sa plece la plimbare cand eu veneam de la gradinita. Era soare, era frumos...parca totul stralucea. Inainte si ea stralucea. Era o femeie plina de viata si de putere care pana la 87 de ani si jumatate a trait si s-a ingrijit singura. Azi era o umbra mov in soare. Haina ei e mov. Totul e mov, e culoarea ei preferata. M-am intors sa ma uit dupa ea cu inima stransa ca de obicei cand pleaca singura de acasa sa se plimbe 10 minute in jurul blocurilor. Furoul ii atarna mai lung decat fusta, picioarele mergeau incet-incet taraind pantofii...mana ii tremura pe bastonul cu trei picioare pe care i l-am luat ca sa poata sa iasa singuta afara. Mergea incet. 

  A fost prima data din 2 iunie 2011 cand a patit accidentul si pana acum...cand am plans de mila ei. In ziua aia am plans de mila ei pentru ca nu a murit si mi s-a rupt sufletul stiind clar ce urmeaza pentru EA. Ce o sa insemne pentru ea sa ramana in purgatoriu. Azi mi-au dat lacrimile pentru ca am vazut-o cum se topeste pe picioare si am fugit in bloc sa nu ma vada cineva si sa nu ma vad pe mine ca mi s-a rupt sufletul de mila ei. Ce sa ii iau de Craciun? O alta viata pe care sa o ia de la capat?

  O sa ii iau o caciula. Ca mereu ii e frig la cap. 

marți, 30 octombrie 2012

"Ea vrea doar sa picteze" sau cati Picasso...

  Cati Picasso or fi murit in gradinitele romanesti? Cati Aurel Vlaicu? Cati matematicieni? Cati copii cu un talent anume or fi fost distrusi in gradinitele romanesti in ultimii 50 de ani? 

  Acum trei ore am fost "bagata in sedinta" de catre "doamna". M-am dus sa culeg copilul de la gradinita si mi-a zis ca trebuie sa "stam de vorba"....aaaa, vita ce esti, ACUM vrei sa stai de vorba cu mine, da? Pe 17 septembrie cand eu am venit cu coada intre picioare sa iti EXPLIC COPILUL MEU...si sa te INVAT pe tine, om strain, cine e ea si cum sa umbli cu ea daca vrei sa ai succes...atunci m-ai luat de sus si n-ai auzit nimic. 

  Iar azi, in 15 minute de conversatie eu am zis de 8 ori (am numarat)..."ce v-am zis eu doamna in primele cinci minute cand v-am cunoscut?". Pentru ca azi m-a intrebat de ce e asa "dificila" Mara. Si eu i-am zis pentru ca o amenintati cu prostii. Nu, ca nu e adevarat, ea "fabuleaza"...Breeeee, n-a fabulat o viata si fabuleaza acu'...

  Azi n-a vrut copilu' sa manance. Si io zic "asa si? care e marea paguba?"...pai ca a plans. Pai zic si ATI INSISTAT LA EA? Ea, fericita: DA! Pai ce v-am zis eu doamnaaaaaaaaaaaa in primele cinci minute cand m-ati cunoscut, sa nuuuu insistati cu nimic catre ea? Si uite asa a inceput o discutie demna de Lolek si Bolek...Care a culminat cu "eu i-am zis "hai ca te striga ghozdanul sa mananci!"...la care eu razand: pai ce v-am zis eu doamna...etc...ca noi nu am luat-o cu balarii din astea mai ales dupa ce a trecut de doi ani...hai sa te mint ca sa te pacalesc ACUM, ca mai tarziu sa te tavalesti tu pe jos ca vrei sa fac eu ca toate visele doar ca sa faci tu ceva...gen...:)))

  "Ea vrea doar sa picteze si sa deseneze"...Pai si? Care e problema? Pai, doamna eu sunt singura aici, pana le aduc apa la toti pana le dau acuarele...Ooooo, dar ce greu este! Mara mea pana acum circa 4 luni de zile nu a avut vreo inclinatie speciala. Pana intr-un moment cand a inceput sa faca niste chestii uimitoare. Cu desenul si cu acuarelele, acum si cu colajele. Nu, nu cred ca e Picasso, insa m-am intrebat azi auzind cu ce voce mi-a zis aia ca "ea vrea sa picteze"...cati artisti or fi murit pe bancile gradinitei romanesti. Sau ale scolii, caci am vazut ieri DOAMNA INVATATOARE de la IORGA! 

  Eu am vazut ca ea face niste chestii care mie mi se par mai mult decat mazgaleli, asa ca am intrebat si eu in stanga si in dreapta. Si niste oameni cu inclinatii mi-au zis ca da...asa e...Mara are o inclinatie catre pictura. Mai mult decat atat, e pictura abstracta, cu forme geometrice si culori complementare. Mie una mi se pare important. Asa, ca informatie despre un om, nu ca viitoare cariera. 

  "Doamna, dar nu vreti SA SE SCHIMBE?"...adica de ce nu vrea Mara sa vada straini si se agita cand vine lume straina. "Aaaa....NU...nu vreau sa se SCHIMBE". Pentru ca nu cred ca am eu vreo influenta clara in a o "face" sa se "schimbe". Ea a decis la cinci luni, da, LUNI...ca orice strain e moartea. Toaaaaate incercarile noastre de a o lamuri de atunci incolo...sunt azi, cinci ANI mai tarziu, fix nimic. Un cacat. Zero. Ce sa schimb eu? In afara de a-i spune a suta mia miloana oara "Mara, nu se intampla nimic daca vine un strain, noi suntem aici si avem grija de tine"...bine, uneori ma rastesc la ea pentru ca cred ca acum e mare si face doar din ambitie sau din obisnuinta asa. Daca stai cu ea doua ore si o tratezi ca pe un OM, o sa fie prietena ta...si gata. Imediat. Imediat dupa doua ore...

  "Doamna eu vreau sa o SCHIMB"...la care eu am izbucnit in ras si i-am zis "succes mult, va doresc"...daca eram o aroganta i-as fi zis "cum indraznesti" dar cum azi eram o curca plouata mearsa pe jos juma' de oras....am izbucnit in ras. Si m-am gandit in secunda doi ca Mara ii da EI o lectie de neuitat, si anume aceea ca nu sunt toti la fel si ca ea nu are o PUTERE asupra lor. Ei sunt cine sunt ei. Ii cresc parintii lor, nu ea. Ea are o influenta minima asupra lor, fie ca ii place fie ca nu. 

   Acum eu o sa mai fac o miscare strategica: o sa o invit pe doamna intr-o zi la noi la masa. Suntem practic vecine, o sa o invit frumos sa cunoasca copilul. O sa ii fac o masa frumoasa si o sa ii arate Mara niste chestii despre copilul crescut cu ideea ca e om si vorbim cu el ca cu un om mare. Nu am pocit cuvintele catre copil si nu m-am maimutzarit nici cand avea o luna, jur! Mi se pare penibil. Azi cand i-am zis ca noi asa am abordat problema si ca sa ii zici ca o striga ghiozdanul inseamna sa ii jignesti inteligenta...a fost foarte uimita. Chiar incantata. A zis ca "vai ce bine, doamna...asta e minunat!". Zic mersi frumos, asta e formidabil, dar tu in loc sa te porti cu copiii de 5 si 6 ani ca cu oameni mari, ceea ce ei SUNT acum...le bagi din astea de retardati. 

  Pentru ca, pentru mine, replicile astea sunt de idioti. DE CE? De ce sa faci asa ceva cu un copil? De ce sa nu ii zici frumos "mananca" sau "fi cuminte" sau orice altceva care inseamna ceva REAL. Nu minciuni. Da, da stiu, gandirea magica...bla bla...Dar lasa gandirea magica pentru povesti, pentru carti, pentru istorii de adormit seara. Nu pentru viata reala. In care daca vrei sa faca ceva ii zici "ar fi bine sa faci asta" nu "te striga dulapu' sa pui ciorapii inapoi in el". Cum e asta?

  

  

luni, 29 octombrie 2012

Liceul N. Iorga Bucuresti va ofera...

  O invatatoare minunata pentru copilasii din clasa intai! Priviti si va minunati. Si daca o intalniti pe undeva, va rog eu sa o scuipati si din partea mea! Dau o bere!



LATER EDIT: clipul a fost sters de pe youtube, cica nu le convine. Cica hartzuieste...ia luati de aici daca vreti sa il vedeti:

http://kariokaspot.blogspot.ro/2012/10/invatatoarea-reloaded.html

duminică, 28 octombrie 2012

Cosmaruri (2)

  Iese pe usa dupa ce ne pupa. Imi aduc aminte ca pleaca departe si mi se taie genunchii. Oricum imi e frica de masini si de condus...iar cand el trebuie sa plece la drumuri lungi cu masina...ma termin. Stiu ca e un sofer bun, stiu ca e poate cel mai bun dintre toti urcatorii la volan pe care i-as putea intalni intr-o viata. El e facut pentru asta. L-am vazut in situatii din trafic in care eu n-am apucat sa gandesc iar el a facut cinci chestii deodata si a scos masina noastra din pericol. 

  La nivel rational stiu asta. La nivel emotional eu sunt rupta de cate ori pleaca ca azi....spre Anglia. Adica pleaca sa conduca o Europa intreaga. Nu pot sa exprim teama asta. Ca as putea ramane fara el. Eu pun frica la drumurile lungi...dar poate el o sa moara pe cand trece pe un trotuar si ii pica un ghiveci cu flori in cap. Sau o baba care vrea sa se sinucida. Nu radeti, a fost caz real acum cativa ani. O baba s-a aruncat de la etaj sa se sinucida, a picat in capu' lu' un nene care trecea pe acolo si l-a rupt pe ala in doua. Ea a scapat. Mna...

  Nu pot sa imi imaginez viata fara el. Nu pot. Desi mereu am spaime din astea...nu pot totusi sa ma pun in locul ala in care eu sunt si el nu mai e pentru ca a venit unul si a dat peste el. Sau pentru ca orice. Sau poate de fapt POT sa imi imaginez...de acolo si titlul cu cosmarul. Nu il am in vis, il am pe trezie.

  Stiu sigur ca la noapte cand ma voi trezi din somn cum fac in fiecare noapte, o sa ma uit la locul lui din pat...si cand o sa vad ca nu e acolo o sa imi amintesc brusc ca nu e acasa, ca a plecat foarte departe si ca imi e FRICA. Sa nu pateasca ceva. I-am dat o traista cu medicamente la el. Dar mi-e frica. Mi-e frica de masini. De oameni nebuni sau obositi care l-ar putea ucide pe drum. Si nu o sa mai dorm...In seara asta cand ne uitam pe geam sa ii facem cu mana...l-am vazut cum leaga platforma de masina, cum face ce are de facut...si m-a luat cu plans. Am obosit. 

  Nu am cuvinte sa exprim ce simt cand el nu e acasa si e departe. Pentru ca el e jumatate din mine, e cel mai bun prieten al meu, e iubitul meu...deci risc sa pierd nu unul ci sapte oameni daca lui i se intampla ceva. Pe drum. Mi-e frica de drum. Pana cand nu se intoarce eu nu sunt om. Iar el nu intelege asta oricat as incerca sa ii explic. Si eu...am obosit. Si el a obosit, pentru ca tot ce face el face pentru familia lui. 

  Deci...suntem obositi, iar unii dintre noi suntem plini de cosmaruri. Si culmea, dar nu am terminat inca seria "Cosmaruri"...:) Draga Mara, ma-ta e nebuna. Asta e...tre' sa te inveti cu ideea, mami...n-avem ce face, asta avem, cu asta defilam. 


  

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Zile

  Am niste zile mai dubioase. Ma simt haituita desi nu ma alearga nimeni. Mara e in permanenta furioasa pe experienta numita "gradinita in Romania". In decurs de o luna de zile a auzit ca:

 - doamna are o camera magica, ne vede cu ea ce facem la noi acasa...pe asta am mai dezbatut-o...
 - daca nu suntem cuminti nu mai vine Mosul...ea stie ca Mosul suntem noi si nu i s-a spus niciodata ca daca nu e cuminte nu primeste cadouri. 
 - daca colega Ana nu tace din tipat o sa cheme doamna un doctor sa vada ce are...n-am cuvinte pentru asa ceva, pur si simplu nu am.
 - trebuie sa se duca la mami si "sa o bata la cap ca sa ii ia mami alt penar"...din motive greu de inteles cel pe care il are nu ii convine doamnei. Din motive usor de inteles mami nu o sa ia alt penar. 
  - "ia o bomboana" , repetat obsesiv...chestie care o face sa planga pentru ca ea nu a mancat niciodata bomboane si nu isi doreste sa faca asta. Si parca nu se mai termina cu zilele de nastere...sunt 6 sau 8 copii care vin zilnic si nu stiu cum naiba ca parca au fiecare sapte zile de nastere. 

  O vad pe Mara incurcata. Ieri i-am atras atentia doamnei ca daca mai continua cu amenintarile nu o sa ma simt prea bine. La care ea mi-a zis ca nu e adevarat. Ca Mara minte. Ca "inventeaza"...Ce puteam sa ii zic? Ca Mara nu stie sa minta, ca n-a mintit niciodata in viata ei si ca eu stiu sigur asta? Sa ii fi explicat ca nu avea cum sa inventeze amenintari cu "mos craciun" cand ea de un an stie ca ala nu exista si ca noi cumparam cadouri? Mara isi doreste sa gaseasca in ea o figura de autoritate, un om pe care sa se poata baza cumva, sa se uite la ea cu admiratie. Si apoi afla ca doamna...minte. Ca nu e adevarat ca are o camera cu care ne vede acasa. Si e incurcata. Nu stie ce sa mai creada. 

  Doamna a tipat la mine ieri. Ca nu e adevarat! I-am atras atentia ca eu nu am cinci ani si ca nu e cazul sa ridice tonul si sa ma trateze ca si cand as fi retardata. A tipat mai tare ca "asa e tonul ei"...Am avut pentru o secunda dorinta de a-i trage doua palme peste ochi. Mi-am dat seama ca nu i-ar folosi la nimic. Ochii nu i se vor deschide. Mi-e clar ca n-a mai pus mana pe o carte despre cum se manevreaza copiii de cand era la liceul pedagogic. 

  Asa ca ma simt haituita. Si asta e doar inceputul vietii in "sistemul scolar romanesc"...nici nu vreau sa stiu ce urmeaza. Dorinta de a pleca din Romania mi s-a amplificat cu o mie in ultima luna si jumatate de cand am vazut ce poate face "gradinita" dintr-un copil bun. Cum il poate exaspera. Pentru ca asta e cuvantul, Mara e exasperata de niste chestii pe care ea le intelege foarte bine si pe care acolo le vede fiind fix aiurea. 

  Ce mi-au auzit mie urechile in ultima luna? Pai:

 - ce pachetel e ala, doamna? dati-i doamna UN SENVIIIIS!
 - da' de ce nu ii dati doamna voie sa manance bomboane?
 - doamna, puneti-i doamna UN MAIEU pe ea...in conditiile in care afara erau 27 de grade si in interior idem. I-am explicat calm ca nu o sa o vada pe Mara cu maieu decat vara. Stai sa vezi la iarna cand o sa constate ca Mara nu are STRAMPI! Nici nu vreau sa ma gandesc ce o sa aud, sincer...
 - aoleu nu are caciula? in conditiile in care afara erau...............
 - IN PAPUCI? si IN TRICOU? Da, in papuci pentru ca in interior, la 22-24 de grade si cu tenisi in picioare moare copilu' de cald. A facut rana la picior de CALD iar voi dati drumu' la SOBA pentru ca scrie octombrie in calendar si sunteti demente!
  Si toate replicile astea ca si cand eu am nascut-o ieri si am si eventual 12 ani sau ceva...Ca si cand eu nu-s ma-sa care stie cum si cu ce se imbraca copilul din dotare. Adevarul e ca Mara e cea mai "dezbracata" dintre copilasi si poate de aia e si singura care s-a imbolnavit doar 3 zile in 5 saptamani de convietuire la gradinita. Pun astia cate doua plovere pe ei la ora 13 cand afara erau 18-20 grade. Ma intreb la -18 ce o sa puna? Trei geci de ski?

  Si uite asa ne distram noi. Si ma simt haituita. Am mai zis asta, nu? 

  

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Rutina

  Rutina e prietena mea. Imi plac lucrurile stabile, ordinea, metoda, organizarea. Nimic din ce fac nu e la intamplare...gandesc inainte de sapte ori toate implicatiile. Chiar si atunci cand ma apuc sa fac curat. Imi place sa fie lucrurile la fel insa ma adaptez foarte repede la lucruri noi. Cand mi-am nascut copilul, in circa doua saptamani de cand am ajuns cu ea acasa...as fi putut paria ca fac lucrurile alea de zece mii de ani. Rutina ma ajuta sa nu obosesc.

  Pare bizar, pe unii oameni rutina ii enerveaza sau ii oboseste. Pe mine ma ajuta sa nu obosesc. Cand eram mica (cam 3 ani aveam din cate imi zice mama) stateam in pat in scopul de a adormi si imi monitorizam respiratiile. Ea se mira ca nu vreau sa dorm. Mie nu imi trebuia somn ziua (de abea la adolescenta l-am dorit) si pentru ca trebuia sa stau acolo proptita...si sa ma plictisesc de moarte...imi simteam respiratiile. Nu mai tin minte exact daca le numaram, ma indoiesc ca stiam sa numar atunci. Doar le traiam. Inspiri, expiri, inspiri, expiri....apoi faceam asa cand eram langa mama...le monitorizam pe ale ei. Puneam si urechea pe pieptul ei sa ii ascult inima cum bate ritmic. Si in ziua de azi imi place sa pun urechea pe pieptul lui Marius si sa stau acolo asa. Sa aud ritmicitatea vietii. 

  Stau acasa (adica fara job la altii) din 2004. Altii ar fi inebunit. Am avut si eu momente in care imi ziceam ca o sa ma pierd cu capul de tot. Si ca nu o sa reusesc sa traiesc o rutina atat de plictisitoare. Apoi a venit copilul si n-am mai avut timp sa ma plictisesc nici daca imi doream asta. Apoi a picat bunica acum un an si patru luni...si de atunci incolo viata mea a fost ca un vartej care te ia si te invarte de nu mai stii de tine. 

  M-am adaptat. Nu stiu cum, pentru ca inainte de asta as fi zic ca eu nu o sa pot vreodata sa fac multe din lucrurile pe care le-am facut in anul care a trecut. Si prietena mea, a fost intotdeauna, rutina. Mi-am facut un plan, m-am organizat...apoi am incercat sa fie mereu la fel. Ca sa nu imi pierd firea, ca sa nu uit lucuri importante, ca sa nu ma uit pe mine. 

  Primele doua luni de ingrijit un om cu sapte coaste rupte si care a facut si o viroza respiratorie crunta pe un plaman perforat...au fost pentru mine niste incercari majore. Viroza a durat 5 saptamani si la ea si la  mine, noroc ca copilul l-am trimis la 2 Mai. In toamna cand mi-am manifestat ingrijorarea in fata posibilitatii contaminarii cu un alt virus la o sindrofie la care eram invitata si pentru ca ma agitam daca o lasam singura...mi-a plouat cu cacat in cap la  modul sinistru. Atunci, de abea ATUNCI am inteles ca pot trage o linie si pot afla cine imi e prieten si cine nu, cine tine la mine cu adevarat si cine nu da doi bani. 

  Dupa ce a trecut viroza...a inceput sa colapseze din lipsa de puls cardiac. Si a tras vreo trei ture din astea cu mine langa ea. Si unele din ele cu copilul meu plangand in alta camera si cu mine tipand la ea ca nu are voie sa se apropie de camera bunicii. Cica sa nu tipi la copil, ca il traumatizezi...io zic ca daca o vedea pe bunica cazand era mai naspa. Pana si in episoadele astea mi-am gasit rutina. Mi-am pus ceasul sa sune noapte de noapte, sa ma duc la ea sa vad ce face. Ascultam daca mai respira. Si acum ma trezesc la ora 2 sau 3 din reflex. 

  Dupa toate astea, a murit baiatul celei mai bune prietene a mamei mele. Prietena ei din copilarie. Si am petrecut luni de zile cu ei, langa ei...incercand din rasputeri sa mai vad in oamenii pe care ii stiu de o viata...cei pe care ii cunosteam. Am vazut ce e aia doliu, ce inseamna sa iti moara copilul la 21 de ani si tu sa trebuiasca sa mergi mai departe. Mergeam la ei ziua si plangeam noaptea. Oamenii astia au fost in copilaria mea mai aproape decat familia mea. Si cand devii parinte, de abea atunci gandesti cu adevarat moartea copilului cuiva. Pentru ca poti sa relationezi cu ideea si pentru ca iti e frica rau de ea. Plangi pentru ei dar plangi si pentru tine...de spaima. La sindrofia la care am ajuns, cand au cantat "la multi ani" eu am inceput sa plang incontrolabil si am fugit unde nu ma vedea lumea...a venit nasa noastra biata de ea sa ma consoleze. Pur si simplu nu m-am putut abtine. Eram pe alta planeta. 

  Nu stiu cum am facut sa nu imi pierd mintile, insa stiu sigur ca unul din factorii care m-au ajutat a fost rutina. Chiar daca nu trecea mult si trebuia sa o modific...ma agatam mereu de "acum facem asta, apoi facem aialalta"...si daca avem noroc mai trece o zi si bunica e bine, copilu' e bine...noi suntem bine. Maine ne trezim si o luam de la capat si trebuie sa fim fericiti. Pentru ca bunica mea face in ianuarie 89 de ani si a picat la 87....deci am invins moartea cu doi ani. Pentru ca suntem bine si am aflat ce trebuie sa facem ca sa mergem mai departe. Pentru ca noi nu avem dreptul sa plangem. 

  Ce mi-a trezit toate gandurile astea? Adaptarea vietii din ultima luna cu Mara mergand la gradinita. Ieri mi-a zis ca vrea mereu sa mergem pe jos pentru ca ii place. Si eu tocmai ce ma gandeam ca imi place cum mergem noi asa amandoua pe strada si discutam despre toate lucrurile din jur...si cat de simpatica e cum imi arata ea cum e viata. Pentru ca ea imi arata viata prin ochii ei...Si e o viata buna si blanda si plina de iubire...e o viata de mami, tati, pisica de pe strada, masina care uruie, soarele care ne intra in ochi si stejarii carora le furam zilnic ghinde. Si i le ducem Denisei, ca ea e prietena noastra, si ea culege zilnic o ghinda pentru Mara si Mara culege zilnic o ghinda pentru Denisa...cum sa nu iubim RUTINA :)

joi, 18 octombrie 2012

Proba olimpica: gogosari-viteza!

  Da! Da! Dupa ce o viata mi-am zis ca eu nu o sa pun muraturi fir-ar-ale-dracului-cu-cine-a-inventat-activitatea-asta-oribila...iacata! M-au invins! Pentru ca saracia e mai mare decat credeam vreodata ca o sa ajung sa traiesc, si pentru ca muraturile de la magazin au ajuns sa fie 1. oribile 2. hidoase 3. pliiiiine de chestii din litere si cifre  4. scumpe....si deoarece Mara adora muraturile...am zis hai. Sa invat sa fac si activitatea asta oribila-fir-ar-al-dracului-ala-de-i-o-fi-dat-prin-cap-asa-ceva. 

  Mai in vara am purces si am pus castraveti in otet. Am injurat o zi intreaga. Dupa care am constatat ca eu nu poci fizic sa inchid borcanele destul de bine, asadar ele, borcanele ce si-au zis "Haaaa, ce o facem pe proasta asta...ce, daca ne-a bagat la baia lu' Marioara, crede ca stam? Ha!" Asa ca vreo 3 din ele au inceput voios sa fasaie in camara. Si sa scuipe zeama imputzita pe unde apucau. Noroc ca inca n-am surzit si cand am deschis usa camarii si am auzit fsssssssssss, am ghicit. Bon. Le-am refacut pe cele 3 si restul vaz ca au stat cuminti. Am mai pus niste sos de rosii pentru paste, ceva zarzavat pentru supe...cand mi s-au intamplat legume care dadeau sa se strice...poc cu ele in borcan. 

   Iar azi. Ce mi-am zis eu in aroganta mea. Hai ca m-am invatat...sa indraznesc oare...sa visez...sa ma gandesc la unnnn...unnnn...gogosar la otet? Am stat, am gandit-o. E, hai sa incerc. Piata e plina de chestii la preturi foarte bune. Si a dracu' saracie m-a adus in stadiul ala in care vorbesti singur prin piata cu sacosa in mana "aoleu uite, un leu kilu'...aoleu iete si usturoi...aaaaa, aoleu".

  Am lasat copilul la gradinita, si am fugit in piata cu rucsacul in spate. Ca sa pot sa car fara sa mor. Ajunsa acolo am injurat cum fac de obicei in piata, m-am ratacit, cum fac de obicei in piata, si am uitat sa iau morcovi, cum fac de obicei in piata. Mmmmbuuuun. Am luat gogosarii...am uitat sa iau otet. Am luat pana n-am mai avut in ce sa bag diversele chestii. Dupa care, ca un magar de carausie am purces spre...(nu,  nu spre casa, nu fiti idioti, eu nu car 12 kile de chestii pana acasa ca nu-s nebuna)...un taxi. 

  Ajunsa acasa am constatat ca mai aveam circa doua ore pana cand trebuia sa fac drumu' inapoi ca sa recuperez copilul din dotare de la institutia cu pricina. Deci...gogosari-viteza. Totul a decurs bine pana intr-un punct. Si anume acela cand au inceput sa ma usture mainile. Cam rau. O fi fost vreunul iute. Pun mana pe limba. Mare greseala. In cinci minute am botu' mai ceva ca Zavoranca. Aha, deci unii sunt iuti. Continui sa ii tai feliute pentru ca sunt nebuna si mi-am propus sa ii pun feliati in borcane. Mi s-a parut mai misto. Asta ieri cand am decis. Azi...not so much. 

  Am taiat, am bagat, am indesat in borcane de mai aveam oleaca si ma suiam cu picioarele pe ele. Am invins pe la 4 si ceva....la si jumate am iesit pe usa sa iau copilul. Asta dupa ce in prealabil m-am spalat pe maini de 403424 de ori, am schimbat prosopul din bucatarie, am spalat toate dulapurile, am schimbat buretele de vase...ca il si vedeam pe Albulete cum vine el acasa, atinge ceva si apoi se duce sa faca pipi si si-o morfoleste de ardei iute. E drept ca ma enervase dimineata, dar totusi...Speedy Gonzales ar fi fost minciuna! 

  Usturimea se inmultea. Cumva crestea. Ma grabeam, m-am dat cu crema pe maini si am plecat sa iau copilul gandindu-ma serios CUM sa o iau....adica cum sa merg cu ea pe strada, ca ea vrea de mana iar eu nu stiu daca mai am capsaicina transferabila. Adica iuteala care se se ia pe copil. Caci un copil de cinci ani care si-ar da cu mana pe la ochi...imaginea asta ma ingrozea. Drumul pana la gradinita dureaza 10 minute pe jos la pas vioi. De data asta a fost cu supliment de vioi. Pentru ca usturimea ma facea sa cam tzopai. La propriu. Merg ce merg, injur printre dinti. 

  Incepe sa ma manance o ureche...reflexul misca mana brusc iar creierul o misca la fel de brusc in directia opusa. Sa crezi tu ca te scarpin! M-oi da de vreun gard din asta ca ursu' daca te-oi intetzi, da' mana in ureche io n-o bag, sa fie clar! Iiiii, daca mi-o veni sa fac pipi sa vezi distractie! Ma sterg cu sulul intreg ca sa fiu sigura ca nu imi ajunge mana pe corpul fizic! Alerg, iau copilul, ii zic, uite mai mama, nu ne tinem de mana, ea se enerveaza, ii explic ca o sa o usture ochii rau. La fel de rau ca pe ta-su cand era el flacau si l-a dus ta-su lui la piata si dupa a gustat un ardei capia din asta otravit...a bagat apoi mana in ochi de l-a gasit ta-su pazind ardeii pe o bordura si plangand. Si l-a intrebat daca l-a batut careva, ca ce are de bazaie acolo cu ardeii in brate. 

  Inchidem paranteza si fugim acasa. Pe drum Mara imi povesteste ceva, io zic da-da...si ma gandesc cum sa fac sa nu scap pipi pe mine de usturime. Nu de alta da' ar fi cam naspa...sa ma alea pe mine pe strada. Ajungem acasa, fug la frigider, iau o punguta de lapte de la programu' "corn si lapte", o trantesc intr-un castron si imi bag fericita labele in ea. Si incep sa rasuflu usurata. Se pare ca informatia a fost corecta, laptele inlatura capsaicina de pe tesuturi. Mara se uita la mine ca la felu' pasipe si ma intreaba de ce stau cu mainile in lapte. Ii explic, pare fericita de informatie, apoi imi comunica ca ea nu o sa manance d-aia iuti. Mda, presupuneam si eu asta...e bine ca pentru tine m-am agitat sa pun gogosari :))))

duminică, 14 octombrie 2012

Acum cinci ani

 Cum era viata acum fix cinci ani, pe 14 octombrie 2007? Iaca asa:


 Cum e viata cinci ani mai tarziu? Azi mi-a zis "Mami, io cred ca daca aveam alta mami nu eram fericita." Am intrebat-o de ce crede ea asa si mi-a zis foarte serioasa "Pentru ca tu esti prietena mea cea mai buna si te iubesc foarte mult! Pe alta mami n-o iubeam asa mult!" 

  N-aveam cum sa ii explic ca ar fi iubit-o si pe alta mami idem...am zambit, am strans-o in brate cat am  putut de tare, am pupat-o si mi-am adus aminte de ea acum cinci ani, si de ea acum 5 ani jumate, si de ea acum 3 ani si acum 2 ani...apoi sufletul mi-a fugit in viitor si mi-am imaginat cum o sa ii spuna si ei fetita ei lucruri la fel de frumoase. 

  Nu stii ce e fericirea pana cand nu ai un copil. Oricine ai fi, oricati bani ai avea pe lumea asta, oricate resurse, familii sau prieteni ai avea...pana cand nu ai un copil nu stii ce e aia dragoste si nici cat de mult pot insemna niste simple cuvinte. 

  Cel mai mult pentru noi doua imi doresc ca dupa ce trece de copilarie si adolescenta...sa fim prietene. Poate n-om fi "cele mai bune"...dar cred sincer ca o sa reusim sa facem asta. Amandoua. Bine, trei si cu tati! Lui ii va scoate foarte multi peri albi...pentru ca el e barbat si nu pricepe o iota din femei. Si deja a inceput saracu' sa nu mai inteleaga nimic si sa fie pus la punct de fi-sa de sapte ori pe zi. Si el se supara ca un baietel de...cinci ani jumate. :) Pentru ca habar nu are ca fi-sa intreaba de el de sapte mii de ori pe zi si ca tot ce face face si cu gandul la el..."sa ii aratam lu' tati cand vine"...."sa ii spunem lu' tati cand vine"....si number one "sa il pupam pe tati cand vine!" 

  Si inca odata sunt ferm convinsa ca barbatii nu depasesc de fapt varsta psihologica de cinci ani. :) De aia ei sunt mereu mai fericiti decat noi muierile! 

marți, 9 octombrie 2012

Salina de acasa

  De mult vroiam sa scriu despre aparatul Salin S2. Putina lume stie de el, eu l-am descoperit cand Mara era mititica si a facut afte in gura si in gat ca si complicatie ale unei viroze respiratorii. Atunci am tot cautat inebunita sa vad cum as putea-o ajuta, si asa am ajuns sa vizitam Salina de la Slanic. De atunci am fost de mai multe ori acolo pentru ca e foarte placut sa stai cateva ore in salina. Si util. 

  Cautam intr-o zi pe internet chestii legate de sare, saline si utilizarile ei in bolile aparatului respirator, si am dat peste acest aparat. Era acum vreo trei ani. L-am luat imediat si am inceput sa il folosesc. Nu m-a platit nimeni sa scriu acum despre el, daca ma platea era si mai bine :)...eu am povestit tuturor cunoscutilor mei despre aparatul asta si cum acum Mara a racit si l-am scos...am zis sa povestesc si aici, poate cine stie, careva o sa il incerce si o sa fie ok. M-a fascinat si ca e o inventie romaneasca cu multe premii...pe de alta parte poate de aia nu stie nimeni de el, ca nu au oamenii bani de publicitati si promovari. Si e pacat. 

  Aparatul e extrem de simplu. O cutie de plastic cu un ventilator si un cartus de sare. E o sare cumva recristalizata din cate am vazut eu, care am desfacut aparatul sa vad ce e inauntru, ca asa sunt eu, nu ma pot abtine. Ventilatorul trage aer din camera si il sufla apoi prin cartusul de sare. Cu sare cu tot inapoi in camera. Este extraordinar de eficient in virozele respiratorii. Ajuta si la tuse (desi initial tusea se inteteste un pic pentru ca se fluidifica secretiile si organismul accelereaza eliminarea) si la nasul infundat, si la sinuzite...produce intr-o camera o atmosfera apropiata de cea a salinei, in functie de cate ore merge. 

  Eu am dormit luni de zile cu el pornit la capul patului ca sa imi rezolv o dependenta de picaturi de nas capatata in sarcina. Nu m-am vindecat complet insa m-a ajutat mult. Deasemenea am observat ca Mara s-a imbolnavit mai rar de viroze de cand il folosim, pentru ca l-am folosit si preventiv si se pare ca intareste mucoasele respiratorii in asa fel incat virusii sa se prinda mai greu de ele. Astea sunt explicatiile mele de balta, pe intelesul tuturor :)

  In cinci ani si jumatate de copil...am trait viroze crunte, cea mai nasoala anul trecut a fost, in vara. Am avut si umidificator si tot felul de chestii insa aparatul cu sare a fost cred cel mai bun. Azi l-am scos iar pentru ca Mara a prins un pic de viroza si vreau ca pana maine sa fie ok. O sa il las sa mearga si la noapte, nu face mult zgomot motorasul, se poate dormi cu el in camera. 

  Cam atat pentru azi, raceli usoare va dorim! 

duminică, 7 octombrie 2012

Pitiriazis lichenoid cronic

  Asa mi-a zis dermatologul acum un an, aratandu-mi o fotografie pe computer cu niste rani care semanau cu ale mele. Cand am auzit cuvantul "cronic" am simtit cum mi se scurge creierul pe nas si am intrebat gatuita "adica pe viata?". Nu, nu pe viata insa e o forma care e diferita de sora ei, forma acuta. Si care poate sa dureze o vreme...

  Am vrut sa imi fac o fotografie si sa o pun aici insa n-am putut. Arata prea rau, nu vrem sa speriem copiii care s-ar putea sa treaca pe langa vreun laptop deschis la imaginea asta. :) Sunt ca niste rani care se descuameaza in continuu. Unele din ele ajung sa sangereze. Altele se unesc intre ele si se fac plagi mari. Asta s-a intamplat pe gamba mea dreapta. Pe stanga nu s-au imprietenit. In sus pe coapse e o aglomeratie mare care culmineaza pe fese intr-un fel infiorator. Unele mai mari, altele mai mici. Au un ciclu de viata care incepe cu o pata rosie care face o crusta alba, asta incepe si pica...si tot pica. Tone de piele. De la o zi la alta se face la loc si iar pica.

  Dermatologul mi-a dat un tratament, l-am urmat...rezultate zero. L-am intrebat daca stie sa imi explice din ce cauza, a zis ca nu. I-am spus ca trecusera doua sau trei luni de cand avusesem un soc emotional crunt legat de accidentul bunicii mele...a zis ca e posibil ca asta sa fi declansat.

  A, deci nu stim de ce, nu stim cum, nu stim ce sa ii facem. Mmmm...M-am apucat sa citesc si sa caut informatii pe site-uri straine. Si am aflat ca:
 1. nu se stie de la ce porneste, presupunerea e ca organismul se intalneste cu un virus sau o bacterie ciudata si are o reactie imunologica exacerbata...al naibii, altii n-au imunitate si io am prea multa, adevarul e ca cele 2 saptamani de vizite zilnice la Spitalul Judetean la bunica-mea cred ca mi-au adus bucuria asta.
 2. faza acuta poate fi mai nasoala ca cea cronica, poate duce la chestii nasoale....a, deci am avut noroc?
 3. schema de tratament folosita in afara (si preluata si la noi se pare) este: un antibiotic plus un steroid sistemic, inghitite timp de doua luni...what? Nu multumesc, mai am nevoie de ficat si de rinichi, precum si de sistemul imunitar. Fie el si exacerbat, asa :)
 4. schema de tratament uneori merge, alteori nu (din cate am citit mai mult NU)...a, ce bine, deci ma intoxic si degeaba!
 5. steroizii topici (aplicati pe piele) ajuta intr-o oarecare masura dar nu prea rezolva problema...cu ei imi duc zilele si tin treaba oarecum sub control. 
 6. forma cronica poate dura de la 4 luni la 3 ani. leziunile care depasesc un an se pot transforma in cancer...oh, what a joy!

  Am incercat cu chestii naturale, am incercat sa elimin diverse alimente din dieta...am incercat sa imi fac o solutie dupa o reteta nemteasca care se gaseste pe la ei pe baza de ulei de avocado si vitamina b6...am incercat...nu stiu ce sa mai zic ca am incercat. 

  Oricum nimic nu se compara cu senzatia de a intra in cabinetul unui dermatolog si de a auzi "nu va suparati, doamna, pot sa va fac niste fotografii?"...Eeee, nu ma supar, ce e o poza cu curul meu gol intre prieteni buni...Omul a fost dragut...mi-a zis si de dermatita din cap ca pot sa stau linistita, nu prea trece cu nimic, intra in remisie si apoi infloreste iar. Aaaaa, pai daca zici matale, ma simt mult mai bine, ce sa mai. 

  Si uite asa a trecut un an si cateva luni de cand arat ca un monstru. Ma rog, e bine ca inca am cum sa ma acopar. Am umblat numai in pantaloni toata vara asta de am crezut ca o sa crap de cald in anumite momente. Si nu neaparat de frumusete ci pentru ca nu pot sa risc sa expun chestiile astea la mizeria de afara. Cercul vicios: de caldura se inrosesc si ma ustura. Ca orice inflamatie, evident. Faptul ca arat cumva pe picioare nu m-ar deranja prea tare, sunt invatata sa se holbeze lumea la mine, dupa cum am povestit aici. Problema e ca ma mananca, ma ustura, ma descompun intr-una...

  Daca nu ma scarpin pe un picior ma scarpin pe coapsa...si invers. Ma mananca predominant seara, dupa dus, nu am mai avut sapun natural si probabil de aia. Cand ies din baie ma ustura toooooot ce inseamna buba de mai am putin si dansez ca indienii in jurul masutei de cafea. Noroc ca n-am. Masuta de cafea.

  Nu o sa ma incumet niciodata sa fac schema lor de tratament minunat pentru ca o gasesc inutila. Si extrem de periculoasa pentru organism. Acum mi-am propus sa astept sa treaca cei trei ani si apoi nu stiu, o sa mai vad. Incerc sa o tin sub control si sa urmaresc cand apar leziuni noi pentru ca daca le dau cu hidrocortizon trec imediat. Si nu se mai inmultesc. In rest...noi sa fim sanatosi ca belelele curg!

vineri, 5 octombrie 2012

Cum creste?

  Azi de dimineata "doamna" ne-a adresat primele cuvinte: "Mara, iti ofer o bombonica, sau o napolitana, e ziua Anei". Mai fusese refuzata odata de catre Mara cand era Mara suparata ca trebuie sa ne despartim  iar doamna incerca sa o "imbuneze" cu o bomboana. I-am zis cu jena (mna, nu traiesc pe Marte deci trebuie sa imi fie jena ca nu dau zahar copilului) ca ea nu a mancat asa ceva in viata ei. Ca nu stie ce e aia si ca ma indoiesc ca ii trebuie. Nu i-a trebuit, ba mai mult, s-a suparat si mai tare.  

  Azi la fel. Ii zice Marei, APOI ma intreaba pe mine "ii dati VOIE?"...apoi cucoana, e cam tarziu sa ma intrebi de "voie" pentru ca e cam de cacat sa ma intrebi pe mine dupa ce i-ai oferit ei. Eu niciodata nu i-am zis Marei ca nu are VOIE sa manance zahar sau porcarii. Am ales o alta varianta. I-am zis de mica ca noi nu mancam asa ceva. Ca nu sunt sanatoase pentru organism. Ca sunt porcarii. Asa ca ea acum refuza cu indarjire orice stie ca e naspa. Azi am intrebat-o "vrei o napolitana?"...a scuturat energic din cap si a fugit in clasa uimita ca o intreb asa ceva (cred sincer ca nici nu stie ce e aia, nu i-am aratat vreodata care e obiectul denumit de cuvantul napolitana). I-am explicat DIN NOU educatoarei ca ea nu a primit asa ceva niciodata, ca nu mananca lucruri procesate, mai ales compuse din zahar rafinat. Simplu nu?

  Ar fi simplu daca am trai intr-o tara cu oameni toleranti. Nu traim. Ieri a iesit iures, din nou, pe teme de "cum sa cresti copilul" si cand am indraznit sa zic ca eu am articulat la fund copilul de cateva ori la viata ei...mi-a plouat cu fecale in cap de nu m-am vazut. La puscarie cu mine! Copilul trebuie, domle, plimbat in brate si alaptat pana la 5 ani...copilul trebuie sa faca numai ce doreste fiinta lui inteligenta. Copilul are voie sa fie domnul Goe si sa arunce orice oriunde, cand poate fizic, trebuie incurajat sa arunce televizorul pe geam daca se poate, pentru ca laptopul l-a distrus oricum demult iar televizorul nu mai merge pentru ca l-a butonat intens. 

  In general hainele sunt de cacat sa fie purtate si a doua oara intacte. Adica daca se poate ca copilul sa le distruga de la prima purtare, e ideal. Nu mai zic de jucarii, care niciodata nu trebuie sa apuce sa fie date si la altii copii, mai departe. Daca i se da o foarfeca, trebuie sa i se dea neaparat si portofelul, pentru ca bancnotele de sute de lei sunt prea naspa intregi. 

  Desigur astea sunt exagerari. Exista acum o mana de oameni care canta si adorm cu muzica asta. Si care se simt bine asa, si ii felicit pentru asta. Mai exista 99,9999 la suta din populatia Romaniei care face altceva. Da, cineva ar trebui sa educe lumea despre ce e ok si ce nu...insa sa ajungi sa zici ca o palma la fund de la ma-ta a constituit o "trauma" si un "abuz" asupra ta...e cam dubios. Hai sa ne ocupam intai de milioanele de avorturi inutile si de copiii bolnavi din neglijenta parintilor, zic. Doar zic. 

  Ca sa ne intelegem bine, eu mi-am tinut copilul numai in brate pana cand a nimerit sa mearga...eu mi-am adormit copilul in brate 11 luni din viata ei pentru ca doar asa se simtea ea bine. Eu i-am dat sa manance pe cat de sanatos am putut eu fara sa o iau pe campiile bio-eco in care nu am incredere in Romania pentru simplul fapt ca stiu cum se pot produce etichete cu orice. Acum 5 ani in Romania existau informatii putine spre deloc. Mi-am luat carti, de diversi autori straini, am citit, am cautat si in afara informatii, le-am procesat cu creierul din dotare. Ce imi trebuie si ce nu. Ulterior am constatat ca practica are doua sanse: fie sa vina si sa se suprapuna unei teorii citite, fie sa o infirme. Toate astea sunt legi ale hazardului. Eu asa cred. Nu, nu din cauza ca ai stat tu in cap e copilul tau o minune...el oricum e o minune pentru tine orice ai face, asa cum tu pentru el esti totul...Toti parintii isi considera copilul cel mai bun. 

   Eu sunt o mama "casnica", da stiu, alt cuvant oribil. Care cica "are noroc" sa fie somera. Cica asta e un "lux"...pana la urma e un lux faptul ca eu am trait zi de zi 5 ani jumatate cu copilul meu, l-am crescut asa cum doar o mama stie, l-am educat si l-am "atasat" de mine mai mult decat o mie de ani de alaptare si purtare. La asta nu se gandeste nimeni, sa infiinteze curentul "casnicelor", pentru ca e saracia prea mare si de multe ori nu ai cum sa faci sa stai acasa. Si poate nu vrei, ca poate TU nu esti ca MINE...eu vreau si POT sa fac asta...adica n-am nici o frustrare cum ca nu-s implinita sau ca trebuia sa fac altceva. Eu sunt facuta pentru asta. Punct. Fiecare cu ce poate sa faca. Si ce isi DORESTE. Daca faci ceva ce nu iti doresti...o sa fie nasol. Si invers, daca faci ceva ce iti doresti prea tare dar nu e "fizic" si logic posibil...iar nu o sa fie ok. Cum ar fi sa te intorci prea devreme sau prea tarziu la munca. Orice ar insemna acel "prea devreme" sau "prea tarziu" pentru tine si jobul tau. Gandeste-o dar gandeste-o REALIST. 

  Eu am tras cu indarjire de sanii mei ca sa scot lapte din ei timp de doua saptamani non stop. N-a iesit, ulterior am aflat ca am un deficit de prolactina. Daaaaar, sa nu cumva sa spui in gura mare in anul 2012 ca n-ai alaptat ca "nu ai avut lapte" pentru ca mult balegar se va revarsa in capul tau. Inclusiv de la "prietene" care iti explica condescendent ca n-ai alaptat "din cauza ta"...deoarece, stiti...puteam sa fac si n-am facut. 

  Adevarul e ca puteam sa fac o tragedie din asta si n-am facut. Asa cum nu mi s-a parut o tragedie sa imi adorm fetita in brate un an desi lumea se uita bizar cand auzea asta. Si nici ca acum nu am alta camera pentru ea si dormim toti trei intr-o camera. Asta ne e viata. Ea e super fericita oricum ar fi, deoarece, culmea, nu am traumatizat-o cu nimic. Am educat-o, dar se pare ca acum asta e alt cuvant de maaaaare rusine. Se pare ca nu trebuie asa. Fix asa cum zilele trecute ma intreba cineva da' de ce nu ii dau paine la fiecare masa, dupa care s-a ratzoit la mine cu explicatii despre cat de BUNA e painea pentru organism. Ca are fibre. Dar eu nu zisesem NIMIC rau despre paine. Am zis doar ca a mancat o felie dimineata, ii ajunge. N-am zis "aoleu ce prost tre' sa fii sa ii dai paine tot timpul"...deloc...fiecare cu ale lui. Romania e tara painii. 

  Un pic de relaxare n-ar strica. Si la aia de au impresia ca cine nu alapteaza si "educa" copilul e moartea, si la aia de se intreaba de ce dracu' nu dam bomboane si acadele la copil si vor ca la 1 luna sa il dea pe mana altora sa il creasca. Si la aia de isi bat copiii ca pe fasole pentru orice, si la aia de au impresia ca daca tusesti mai tare spre el se traumatizeaza pe viata. Unii copii se educa singuri, altii niciodata daca nu au limite impuse. E simplu: casca ochii la AL TAU, si vezi exact ce ii trebuie si ce se poate si ce nu. Dar nu presupune NICIODATA ca sunt toti la fel si ca ce ai facut tu e o minunatie. La 16 ani o sa iti explice el singur cat de naspa ai fost ca parinte, oricine ai fi tu azi si oricate teorii minunate ai urma. :) Pe toti ne asteapta asta, stati linistiti...vine pubertatea si atunci sa va vad, doamnelor si domnilor!


joi, 4 octombrie 2012

Noi doua si Sinaia

  Anii astia in care am fost impreuna cu Mara in fiecare zi o sa imi ramana intipariti in minte intr-un fel special. Nimic nu se compara cu asta. As putea muri maine linistita stiind ca am trait ce am avut mai bun de trait pe lumea asta: primii ani din viata copilului meu. Daca o sa am noroc n-o sa mor chiar maine, asa ca o sa mai traiesc niste sute de excursii ca cea pe care am facut-o acum la Sinaia. Noi doua si un tren. Noi doua si Pelesul. Pe care l-a cucerit pe picioarele ei, alea mici ca niste scobitori.


                                                                             
  Noi doua in parcul Sinaii, ala in care eu cu mama acum 30 de ani faceam acelasi lucru: nimic special. Pe vremea aia nu era spatiu de joaca, era doar fantana care ingheta iarna si pe care patinam de zor mai mult in fund decat pe picioare. Noi doua si ultimele raze de soare din toamna asta. Noi doua si o inghetata care se scurge pe maini. 


                                                                        
  Noi doua si prietenii de o viata care nu o cunoscusera pe Mara dar care acum s-au indragostit iremediabil de ea. Ca de altfel toata lumea care o intalneste. Imi creste inima sa o vad cum vorbeste ea ca un om mare si le explica adultilor chestii. Un loc special pentru mine:

                                                                          

  Noi doua si restaurantul. Oricare ar fi el, restaurant sa fie. O mamaliga cu branza nu ne face gaura in buget asa de tare. :) Iar fericirea ei cand mergem la restaurant e ceva greu de explicat in cuvinte. Noi doua si mermelitul de plastilina in tren. Ca sa treaca timpul mai repede. Ii place cu trenul, anul asta a mers mult cu trenul si s-a invatat cu tot ce inseamna gara, asteptatul trenului si mersul. Drumul spre Sinaia cu trenul e de o frumusete rara, iar acum ca au reparat linia si ajungi in 50 de minute...a fost o placere. Prosteala la restaurant:

                                                                     
  La Sinaia nu mai miroase a munte. Inainte, cu ani si ani in urma, cand ajungea trenul in gara simteai miros de brad. Acum nu se mai simte cam nimic. Trebuie sa mergi in padure ca sa iti aduci aminte ca esti la munte. Orasul e aglomerat, l-au supra-dezvoltat in toate stilurile si felurile. Insa drumul spre Manastire si Peles te face sa uiti de toate. Parcul e din ce in ce mai frumos in fiecare an. Cartierul Izvor, care e asa de departe incat ar trebui sa fie alt oras, nu s-a schimbat mult. Au construit multe blocuri, sunt magazine...imi aduceam aminte de vremurile in care acolo nu gaseai decat paine si aia la anumite ore. In rest nimic. 

                                                                      

  Pentru cine n-a fost niciodata in Platoul Izvor din Sinaia, vi-l recomand cu caldura. Daca ai masina si mergi la Sinaia, acolo e liniste. Sunt pensiuni multe si in Izvor, esti la 3 kilometri de centru insa ai unde parca masina, padurea e aproape, si, revin, e liniste. Si miroase a padure inca :) Acum am avut si microbuze cu care am mers, pe vremuri mergeam pe jos, acum ar insemna sa te gazezi pe marginea unui DN plin de masini. de 1,5 lei salvezi o gramada de plamani si de opinci :)

  Ne-am simtit bine, ca de obicei. Noi doua si Sinaia.





                                                                         

luni, 1 octombrie 2012

Ultimele zile de vara

  Fugim la Sinaia, eu si Mara, pentru doua-trei zile. Ultimele zile caldute cred ca vor fi astea, asa ca am zis sa profitam la maxim. O sa mergem in locurile in care mi-am petrecut eu multe momente din copilarie. 

  M-au sunat oamenii acum sa mergem, am facut repede o gentuta pentru noi doua...bagam un chiul la gradinita si fugim la munteeeee. O gura de aer de munte, padurea frumoasa...ne pare rau ca tati e plecat din tara si nu merge si el...da' merge si cu trenu'. Revin cu poze. Asta daca nu uit sa cumpar baterii la aparat :)