Drumul spre Vama

  L-am facut azi pe jos pe tot cu Mara. Da, mi se pare ceva special ca un copil de oras sa mearga prin nisip si scoici si pe pietre circa 4 kilometri. Fara sa se opreasca. Dar ea a numarat ca "m-am oprit de doua ori" pentru ca s-a asezat pret de 10 secunde de doua ori pe cate o piatra pentru ca nu mai putea. E greu sa mergi prin nisip. Poate cel mai greu mers din lume. In papuci pe nisip si pe scoici. 

  Au fost foarte incantate ele trei. Adica ea, Gabriela si Bia, iubitele noastre. Le-am dus la Vama. Desi ne-a fost un friiiiig... ne-am limpezit mintea in patru kilometri de plaja pustie. Iar acum e chiar plaja, nu ca anul trecut cand de abia am razbit pe o potecuta cat palma mea. Acum se merge usor iar ziua asta plina de nori ne-a facut sa ni se para foarte simplu. Desi cu cele doua pitice am facut cam doua ore pana-n Vama.

ele

ele trei

cand vad pietrele astea mi se face liniste in suflet

norii aia erau ireali, eu n-am vazut niciodata asa ceva

aici e ca in filme doar ca asa era!

golf dupa golf de liniste

si mana omului agatata in radacina naturii :)

  Eu la Vama n-am mai fost de cativa ani. Mai mult de 3 cred, dupa calculele mele de baba ostenita ce ma aflu. M-am dus acum si mi-a venit sa plang. Intai mi-a venit sa vomit si apoi mi-a venit sa plang. La propriu. Ma uitam in stanga si in dreapta ca un pui de gaina. Nu ma intrebam cand a trecut timpul ci ma intrebam de ce in tara asta de mare, mare, maaaaaaare penibil (ca sa nu zic cacat ca se supara oarece lume anonima)... de ce oare nu se poate "construi" si frumos. 

  Am ajuns in Vama pe jos si nu stiam unde sunt. Jur. Ma uitam in stanga si vedeam marea, ok, deci e bine, am mers pe drumul corect, marea e in stanga! Ma uitam in oricare alta parte si-mi venea sa vomit. Pai intai e o "cherhana". Unde eu n-as intra sa mananc decat daca mi-ar zice ca imi dau ei mie o suma enorma de bani. Cum adica? Sa intru acolo? Sa si mananc ceva de acolo? Sa ii dau copilului meu ceva sa manance.......acoloooo? Oh boy, nu, multumesc. Lasa ca avem acasa, mama, am zis printre dinti copilului care mersese doua ore pe jos si cerea mancare. 

  Am purces mai departe, am trecut pe sub o sfoara data cu ulei-vaselina care lega "o barca" de mal asa, alene, adica bre, asta "ie barca de la cherhanaua"...mwoooaaaaaahahahaaaa! mi-a venit lejer sa zic eu in gura mare. Da' n-am zis ca n-avea sens. Da, acolo, in locul ala, isi ancorau astia, cum le zice...a, da, pescarii, asa le zice... acolo isi puneau ei barcile pe vremuri demult apuse cand ei scoteau peste din baltoaca a' mare. Da' acu' era asa o barca la misto trasa acolo cu o sfoara cu manivela, sfoara neagra data cu smecleu duios care mi s-a lipit de rucsac cand am trecut eu frumos pe sub dansa. Caci ea, sfoara era pe toata plaja cum ar veni. La impresia artistica!

  Trecem de cherhanaua cu miros de hoit si sfoara cu smecleu si ajungem la....bai jur, nu stiu unde am ajuns! Era asa... Era o tristeteeeeeeeeeee!!! Era asa... ca cum ar veni dupa un razboi. Sau in timpul. Trecuram de o chestie care se chema cu "pura" de-ti venea sa citesti eronat si avea cele mai kitchioase lumini-roz-in-forma-de-stea ever (aprinse in miezul zilei) alaturea de un ceva de la Kent aprins frooomooos....ajunseram la alte si alte "terase si blocuri" ca nu pot sa le zic altfel. De fapt le-am zis. Oameni la borcan.

  Mancau in niste localuri din sticla, ca niste sere. Ca niste borcane cu oameni in ele. Oameni care fumau. Si erau inchisi acolo in borcanu' ala maaaaare si "papau mancarica". Pareau fericiti. Cred ca lipsa de oxigen ii ajuta la asta. Am numarat un borcan mare cu doua etaje de sticle si altu' mai mic, "dupe" coltz. Doua chestii se chemau cu "papa" si de aia zic ca poate oamenii in Vama nu mananca ci "papa" ca bebelusii. La "papa lu' ardeleanu'-bucurestean" se dadea cu matura la ora 14 azi. Deci mai slab cu mancare sau oameni caci nu functiona. La celalalt care zicea "papa bun" sau cam asa ceva... n-am vazut ca ierea mai dosit cumva si oricum nu ma mai interesa cam nimic. Mancasem o pizza mediocra pe care dadusem prea multi bani si o asteptasem mult prea mult pentru un moment in care nu eram decat noi si inca o masa acolo. M-am intrebat amuzata cum o fi in sezon cand e plin :))))))

  Groaznic. Da, stiu, lumea nu intelege ce sau cum era sa fie vorba despre Vama "aia" de pe "vremuri". Adica prin anul 2001, o era demult apusa :). Erau numai masini de Bucuresti acolo deci mi-e clar de unde porcaria imensa intamplata cu locul ala. A fost un "trend" care a creat niste blocuri pe o plaja care in anul 2000 era doar cu oameni. Azi era cu blocuri, masini parcate pe nisip si un hectar de umbrele si paturi puse la distanta de mirosit-bashina unele de de altele. Am vazut o cucoana cu pantofi de lac. Pe bune! Era in toace din lac! S-a suit intr-un Range Rover de capitala imediat dupa ce si-a fluturat traista de firma agale in directia vantului. Vantul batea din nord! E bine! Se incalzeste apa!

Multe, mici si scurte

- In premiera pentru noi avem cei mai misto turisti din lume care stau de trei saptamani la noi si vor si a patra! Eu cand m-am pornit la drumul asta la asta ma gandeam, asa vedeam lucrurile. Nu pot sa exprim in cuvinte bucuria de a-i fi intalnit in viata asta plina de nebuni pe oamenii astia buni, blanzi, civilizati si simpatici! N-am cuvinte! Alina si Mihai, va multumim din suflet ca ne-ati calcat pragul. Iar bebe Teo eu sper din suflet sa vina la 2 Mai si cand o avea el copiii lui!

- Lumea a venit in acest iunie mega-super-ploios de n-am cuvinte. Am avut casa plina. Oamenii din anii trecuti ne trimit prieteni pe aici iar asta spune multe. Prieteni vechi ai casutei si-au antamat cate doua sejururi in luni diferite in vara asta la noi. 

- Azi a venit un domn care era in delegatie la Mangalia, familia din Bucuresti cu doi copii, ar vrea sa vina in concediu iar el a venit sa vada cum e casa si cand a razbit prin iarba de pe drum mi-a zis "Doamne, IARBA LA MARE, nu credeam ca mai exista asa ceva, ce frumosss eeeeeee!!!". Da, la mare exista "pavele". Multe. Si ciment. Mult. E pentru...mdeh, bucuresteni. E pentru oameni care nu inteleg ca atunci cand aici a plouat tone de apa toti vecinii cu "pavele" erau inundati in curte pan' la usa casei iar noi astia cu iarba si nisip n-am avut nici macar o "baltoaca" in curte. Deh, e greu sa gandesti si pricepi unele lucruri, e greu sa fi in ton cu natura. Erau case cu saci de nisip puse in fata portilor. Case care au in curte ciment si pavele. Oh, well... Bucuria mea e una majora: exista inca multi, multi oameni care isi doresc natura, iarba, nisip, tzarana pentru ei si mai ales pentru copiii lor. Jos palaria! 

- Mi-e frica de vara care o sa vina dupa tot acest frig ciudat. Stiu, suna dubios. Mi-e teribil de frica de ce urmeaza pentru ca am impresia ca o sa vina si reversul medaliei si ca o sa ne cocoseze cu vreo caldura. Sunt eeeextrem de recunoscatoare naturii pentru racoarea acestui iunie, n-am trait niciodata asa ceva, savurez din plin! Eu sufar crunt de caldura, in alti ani eram in suferinta de la mai incolo. Anul asta pot sa zic ca nu mi-a fost cald inca. Ceea ce e minunat!

 - Am luat cele mai dragute luminite solare de la Lidl. Din cele de pus prin curte. Am umplut gardurile si curtea si locul cu 20 de luminite care se aprind cand se face seara. Minunat! Am luat cele mai misto umbrele de soare pentru terasa de sus care au infruntat cu brio furtuna cea mare. Minunat!

- Mi-am vazut copila jucandu-se cu copiii satului. Vreau sa fac un post separat despre copiii satului. Cei care-s liberi cu adevarat, care cresc in curti si pe strada, pe garduri si pe plaja. Cei care sunt atat de frumos crescuti incat isi ajuta parintii la treaba. Cei care nu stiu ce-i aia "ma plictisesc" si care o invata si pe Mara ca "plictis" nu exista cand ai lumea si gradina la dispozitie. 

- Mara e in transformare. O vad cum evolueaza, cum are grija de pui ca Teo, cum trage mai degraba catre alergare decat catre tableta cu jocuri. Cum stie sa se joace frumos, cum interactioneaza politicos cu oamenii, cum se bucura de vara asta aici mai mult ca oricand. Cum ma ajuta la treaba. Si cum ma toaca la cap ca pe frunze. Si cum ma bucura mereu chiar daca eu sunt tot timpul cu gura pe ea :)

  Cam asta ar fi darea de seama pentru luna asta. Cu drag, de la mare, Albuletzii.

Furtuna

vreau sa vad valurile mari

iote-le!

aolica, ma face sa vreau sa fac pipi! :D

io iau un cataroi cadou pentru Nana!

Ze end

Ganduri despre libertate

  Acest post contine opinii personale. A se trata ca atare.

  Mama mea m-a invatat de mica un citat. "Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea altuia". E un citat din John Stuart Mill, un filozof britanic care si-a batut capul prin anii 1800 cu chestii din astea dubioase cum ar fi libertatea, regulile sociale si normele de buna maniera. 

  Libertatea asta a noastra in cadrul societatii a luat multe forme de-alungul istoriei. Toti vrem libertate cat mai multa insa pe de alta parte cand cineva ne da in cap nu vrem ca acel cineva sa mai fie liber printre noi. Makes sense. Ce mi se pare mie personal uluitor este faptul ca aud din ce in ce mai multi parinti cum vor ei sa-si creasca copiii "liberi". Si prin liberi nu se mai intelege lasa-l sa danseze in balta, sa manance tzarana, sa haleasca furnici si sa mangaie limacsi. Sa guste nisip si sa se cocoate cat mai sus. Nu. Sa creasca liber adica sa faca absolut tot ce doreste, cand doreste, fara nici un fel de idee ca in preajma lui mai sunt si alti oameni.

  Fara nici un pic de respect pentru libertatea celuilalt. Care poate e si el liber sa zicem... sa doarma. Si pentru ca celalat sa doarma noi astialaltii trebuie sa ne auto-limitam libertatea de a urla spre exemplu. Sau libertatea de a merge calare pe el in pat sa-l tragem de nas sau de urechi. Pentru ca omul de langa noi, oricine ar fi el, sa aiba libertatea de a trai in lipsa durerii noi trebuie sa ne limitam libertatea de a-l pocni cu pumnul in ochi in clipa in care ceva nu ne convine. Pentru ca pe noi adultii ne pedepseste cu inchisoarea daca il troznim pe nea Costica de la scara doi pentru ca ne-a iritat. 

  Pe copii nu ii baga nimeni la parnaie pentru asta. De ce? Pentru ca societatea a decis ca el, copilul mic, pana in varsta adolescentei, atentie, nu este responsabil pentru faptele lui. Asa. Deci sa urmarim firul logic al discutiei: copilul nu are discernamant. Atunci noi ii acordam libertate de decizie despre orice? Mai mult, ii acordam libertatea absoluta, cea fara-de-consecinte? Ii lasam lui decizia? El decide sa-l pocneasca pe altul in cap sau sa distruga orice ii iese in cale. Care e consecinta faptelor sale? Cum intelege acel copil ca nu-i tocmai social acceptabil sa faca asta? Nu, nu zic sa-l bati, doamne-fereste. Dar care este consecinta faptelor sale? Eu doar intreb.

  Aud tot mai des de copii "crescuti liber". Din pacate ii si vad tot mai des ajunsi la varste mari, tot mai mari... ii vad la fel de "liberi". Si ma uit si la reactia oamenilor din jur. Ei bine, oamenii din jurul acestor copii nu-s liberi. Deloc. Incepand cu parintii lor care sunt frustrati dincolo de cuvinte si simt clar ca ceva nu-i tocmai in regula, continuand cu cadrele didactice si terminand cu partenerii de joaca sau cu ceilalti oameni care le ies in cale si care se simt agresati si fizic si psihic de "libertatea altuia". Ca deh, mi-e cam greu sa ma simt libera si fericita cand un "copilas liber" imi arunca un cataroi imens in cap pe o plaja. Sau cand "decide" el ca e cazul sa urle la ora 23 sub geamul apartamentului meu. In care copilul meu doarme. Ca vorba aia, e liber sa doama noaptea. Sau nu e? Si nu discut de copii de un an. Ci de pusti maricei care n-au nici un fel de notiune despre "hai sa nu deranjam ceilalti participantii la viata". Ca poate or fi si ei liberi sa respire pe langa noi. Sau nu sunt?

  Copilaria e minunata. Este era descoperirilor. Da, ea nu trebuie umpluta de reguli si interdictii stupide sau inutile. Insa, cata vreme traim printre oameni... libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt. 

O aud. O ascult.

  S-a culcat din nou tarziu. Prea tarziu pentru programul ei obisnuit. Cand suntem la 2 Mai nu putem sa ne urmam programul. Prea multi oameni, prea multe distractii, prea mult balamuc. Nu putem adormi la 8 sau 9 ca la noi acasa. 

  S-a culcat pe la 10. Doarme lemn iar eu o ascult. O ascult si in somn cum o ascult si pe trezie. Aud cum respira si stiu ca e bine sau nu. O aud si cand n-o aud, mi se pare ca o aud, am halucinatii auditive cu copilul care ma striga. Sunt setata sa o aud. Si cand dormeam in alta camera decat ea o auzeam si rupeam usi ca sa ajung la ea. Ca sa constat ca nu o auzisem pe ea ci imi auzisem fricile mele din cap. Sau ca sa constat ca auzisem bine si era o problema. 

  Acum pot dormi cu ea in aceeasi camera. Desi dorm ca un iepure. Am dormit real-lemn-dusa in astia sapte ani doar cand ea n-a fost in aceeasi casa cu mine. Si cand nu era nici bunica semi-moarta in camera alaturata. Adica anul asta pret de cateva zile cat am fost la Ploiesti eu si ea aici la mare cu mama. Iar cand ma trezeam ma simteam brusc vinovata ca am dormit si extrem de ingrijorata ca ea a patit ceva. 

  O ascult cand vorbeste ziua, o ascult cand respira noaptea. Mi-e drag de mor. In ultimele zile mi-a fost si mai drag de ea, mi-a demonstrat ce e aia intelepciunea, i-am zis cat sunt de mandra de ea. Au fost prieteni langa noi, vor mai fi curand alti prieteni, din aceia noi si proaspeti, crocanti si numa' buni de strans in brate si pupat. Si ea numara zilele pana joi cand vine Irina si apoi pana lunea urmatoare cand vine Bia. Iar eu o aud. Si o ascult. Si sunt mandra de ea. Pentru ca merita!

Home alone

  Intai fi-mea pe care ne-am facut curajul sa o lasam singura acasa pentru 1-2 ore pe cand noi ne-am dus la cumparaturi in aceste doua saptamani cand Marius a fost acasa. Am ales sa incep "experimentul" cand era si el acasa ca sa fie cumva "vina" impartita la doi. Si responsabilitatea. Desi stiam sigur ca ea nu face tampenii, ca nu umbla la prize si alte chestii... am instruit-o cu glas tare inainte sa plec: "mami, sa nu umbli colo, colo..." iar ea a parut total siderata! Mi-a zis "DAAAAR MAAAAMIIII! stii ca eu nu umblu niciodata acolo si acolo si etc". :) Da, eu stiu in mod teoretic da' tot mi-e frica! 

  Si-am plecat! Si ne-am tot zis pe drumuri (ca am avut multe, multe drumuri in astea doua saptamani) ca noi stateam singuri acasa, mergeam singuri pe strazi, eram cu cheia de gat si multe alte aberatii pe care ni le ziceam doar ca sa ne simtim curajosi. Pentru ca in spatele creierului, acolo in usa de-din-dos... acolo erau ele, negrele. Acolo erau "se taie, se spanzura, o fura cineva, sare pe geam, se ineaca, lesina, sare in pat si cade!". Acolo erau toate. Dar astora toate stiu ca trebuie sa le dam drumul sa zboare din NOI pentru ca in ea nu prea sunt. Ea e un copil extrem de responsabil si de intelept.

  Si totul a fost ok. Am facut asta cateva zile la rand si ne-a prins bine noua pentru ca alergam ca dementii sa cumparam chestii pentru casuta de la 2 Mai, ei pentru ca ea si-a dorit asta (imi spunea de cateva luni ca vrea sa o las singura si sa merg la cumparaturi deci era ea pregatita sa faca asta) si pentru ca a capatat incredere in ea, cum e si normal.

  Acum sunt eu home alone la Ploiesti. Am dus-o pe ea cu toate catrafusele la mare, am lasat-o acolo pentru ca aveam aici nunta unui bun prieten, niste dentinst de revizitat si niste om de dus cu mancare catre avion. Am mers duminica la nunta unde m-am distrat copios, o sa ramana de pomina felul in care am ajuns acolo cu o sanda rupta si dusa in alta parte de un taximetrist bucurestean extrem de priceput. Am stat la masa cu niste oameni eeeextrem de misto cu care s-au legat niste conversatii si niste rasete incredibile. Am lacrimat puternic cand Iasonul si-a luat proaspata nevasta la primul dans iar cand m-am revazut cu mama lui dupa mai bine de o decada si am vazut-o pe ea cat de mult se bucura ca-s acolo... astea sunt clipe extraordinare! Sunt momente din alea de bagat in borcanel pentru retrait mai tarziu.

  Si apoi m-am intors acasa. Si acasa e casa goala si pustie iar eu tot strang, adun, fac ordine, mai fac niste bagaj pentru joi cand ma intorc la 2 Mai. Si ma mir ce liniste e, incep sa vorbesc singura dupa doua zile de liniste si de nimeni care sa ma strige, fara exagerare, din 2 in 2 minute "maaaaaaamiiiiiiiii" prin casa. Noaptea ma scol, tresar si ma uit spre patul ei. Nu e acolo. Ma uit spre locul lui Marius, nici el nu-i acolo, ma intorc pe partea cealalta si adorm. Adevarul e ca dormi intr-un mare fel cand esti singur acasa. Dormi lemn, dormi adanc, dormi printre episoadele de "aoleu, unde e, e bine?"... dormi lemn, nene!

  Home alone e bine. Doar pentru 2-3 zile pe an. Si mi-e dor de ea. Stam impreuna de 7 ani zi si noapte... ne e mare dor una de alta acum. Dar e bine ca stim ca citez "mami, joi o sa te iau in brate si-o sa te straaaaaang, tare, tare, TAAAAAAAAAAAAREEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!".  E bine, joi voi fi melc! Ma bulbuca micutza. Ceea ce va doresc si voua!

Numele tau

  Dana Nalbaru a facut o chestie foarte misto la care am participat cu mare placere pentru ca mereu ma gandesc ca relatiile speciale dintre oameni nu prea mai au mare cautare in societatea zilelor noastre. Si ca totusi mai exista oameni care se iubesc frumos si adevarat, care nu-si fac magarii si care duc casnicii frumoase pret de multi ani. So...a iesit ceva foarte emotionant iar melodia e fantastica. Poza cu mine e facuta evident de Mara care nu pricepea de ce imi scriu numele lu' taxu cu dermatograful pe mana :))))