vineri, 30 august 2013

Shhhhhhh

  Liniste! Bah, n-auziti, acolo in spate, am zis liniste!?! Musca! Nu mai poci nene, vreau o secunda de liniste. Lunga vara, maica, lunga cat o...vara de post...Greu, drumuri multe, lume multa, Mara multa si plina de "eu nu vreau ASA, eu vreau INVERS"...Singura cuc cu casa in carca, mama bolnava, copilu' vrea la plaja, turistu' necesita diverse...

  Dupa care ce pana mea, sa nu fac si io o pneumonie? Ca poate ma plictiseam oleaca...Noroc ca m-am dus la Ploiesti si am zacut acolo cu mare avant in maldarul de ardei copti si oalele cu zacusca. Pana am simtit cum imi vine sa lesin cu spor pe gresie de fo' doua ori si atunci m-am dus la farmacie repejor si am cersit un antibiotic d-ala de cai. Seara mi-am chemat doctorita de familie care, norocu' meu chior, locuieste pe palier cu noi, am pus-o cu urechea in carca mea si i-am zis "femeie, io cre' ca am d-aia pneumonie d-aia, ete ia vezi mata, io am luat antibioticu' asta, ie bun?". Din nefericire mi-a raspuns cu DA la ambele intrebari. 

  Aproape 34 de ani am reusit sa nu fac asa ceva, am facut-o acu' luata de la maica-mea care zacuse din cauza asta de mai aveam putin si chemam si Salvarea si popa, doi in unu' la oferta, ca nu stiam daca e caz de antibiotic sau de coliva, ca era femeia albastra, batea in verde si mai avea foarte putin pana sa moara. Noroc ca era s-o bat si asa a vrut si ea sa ia antibiotic. Tarziu si prea putin, normal, ca nah...doar nu era sa ma asculte din prima si total...nu-nu! 

  Acu' am inviat putin. Adica am terminat o saptamana de antibioticu' ala de cai care mi-a facut bine da' mi-a produs un rau mai rau ca boala in sine. Asa cevaaaaa....Deci nu ca te culca boala asta infioratoare ea de felul ei, da' antibioticul pentru plaman iti pune bomboana pe coliva de flegme. Na, ca n-am alta rima...

  Am inteles si eu acum de ce pe vremuri murea lumea de d-asta. Pai ca e ca si cand ti-ar pune unu' o punga pe cap si te-ar lasa acolo. A, si tusesti. Si scuipi. De aici s-a inventat vorba "iti scuipi plamanii". Pentru ca practic asta faci. Da' oricum ei nu-ti mai trebuie ca sunt de cacat, nu mai baga oxigen calumea in sistem, nu mai nimeresti cam deloc sa respiri eficient cu ei, ametesti tot la fiecare doi pasi pe care ii faci...deci nah, ce sa mai faci cu ei, da-i dracu', ii scuipi afara bucata cu bucata. In rate. 

  Si mai transpiri. Aaa, credeai ca transpiri ca e cald afara? O fi cald, da' poate daca ai pneumonie faci ca mine care m-am dus atza la aerul conditionat, i-am dat drumul si am stat pana cand am vazut cu uimire ca am 19 grade in casa si io sunt fleasca. Atunci sa vezi nervii naibii! L-am oprit trista si am transpirat in continuare voios ca ce mai conta daca e cald sau nu, io stropseam apa de mai aveam putin si lasam dara in urma. Si beam apa cata n-am baut tot anul cumulat. Na, corpul e mai destept ca tine, brusc nu mai cere bere deloc. Si nici mancare de nici un fel. Vrea apa. Si liniste. Si cand e liniste iti auzi pieptul cum huruie mai ceva ca un motor de Trabant.

  O saptamana n-am dormit de zgomotele din pieptul propriu. Altceva n-aveam, decat niscaiva febra, si aia se rezolva cu nurofene...da' ce te faci cu zgomotul? De tusit tuseam ziua, ca o doamna...sau ca un tractorist pe Carpati...da' de dormit ioc. Eh, a mai trecut si asta...mai am inca emotii si sunt curioasa daca Mara va lua frumosul virusel care ne-a captusit...nu mai zic de Marius care trebuie sa plece duminica inapoi la treaba, si fix o d-asta i-ar lipsi lui acolo. Sa ne tineti pumnii sa n-o mai ia nimeni. Si sa fie liniste. O toamna linistita va doresc!

miercuri, 28 august 2013

Help Dani

  Am facut si blog special pentru Dani, il gasiti aici:


   Nu ma pricep sa cer bani, n-am facut-o niciodata. Nu stiu ce as putea sa mai spun decat ca ii cunosc pe oamenii astia, tatal lui Dani e prieten cu Marius de ceva vreme...si nu va puteti imagina cam prin ce trec ei acum. 

  Puteam sa fim noi in locul lor. Oricare dintre noi. O gena bulita, o proteina lipsa, un sistem defect. Ani de zile in care Daniel a fost internat cu tot felul de infectii una dupa alta...medici romani care n-au posibilitatea sau dorinta sa efectueze analize genetice. Habar n-am. Ce faci cand cineva iti spune ca baietelul tau de sase ani s-ar putea sa moara la urmatoarea intalnire cu o bacterie? 

miercuri, 21 august 2013

Marea confuzie

  Am citit articolul asta si mi-au dat lacrimile. Pentru ca da, despre aia e vorba. Pentru ca acum vreun an bunica-mea a ajuns la 2 Mai pana pe malul apei, poate ultima data in viata ei. In locul unde a crescut. Si nu s-a plans de nimic. S-a minunat de fetele in fundul si tzatzele goale, si-a cerut scuze cand a colapsat in baia proaspetei case construite si cand a vomitat pe jos pentru ca inima ei dadea sa se opreasca. Dar s-a bucurat cu bucuria unui copil.

  Vlad Mixich e un om care pricepe foarte clar despre ce e viata. El se ocupa cu lucruri grele, ajuta oameni grav bolnavi sa se faca bine, stim cu totii cine e el. Si acum vedem ce a ajuns sa observe. Eu, traita la malul marii atatea si atatea veri, nu pot sa exprim in cuvinte de cate ori am vazut oameni care au plecat de la 2 Mai obositi. Terminati. Ne-incarcati. Osteniti de viata si tristi ca pleaca. Credeam ca sunt eu nebuna sau ca sunt unii oameni care sunt defecti. De fapt lumea in care traim e defecta, asa ajung oamenii sa reactioneze. Si la mare, si la aglomeratie, si la diverse. Se agita mai rau ca in orasele din care provin. Nu se opresc nici macar ACOLO sa respire. Nu mai zic sa priveasca cerul. Nu mai zic cei cu copii care se agita mai mult ca oricand pentru lucruri stupide, inutile, tone de bagaje, probleme ireale...tampenii. Si care transmit asta si copiilor. 

  Si asa, vacanta la mare ajunge sa fie un haos. Pleaca oamenii mai obositi decat au venit. Se duc acasa si simt nevoia de un concediu dupa "vacanta" minunata la mare. Pentru ca nu se opresc sa se intoarca un pic la natura si la copilul din ei. E simplu, daca acum 30 de ani nu aveam nevoie de un portbagaj PLIN pentru fiecare infant care era adus la mare, de ce avem acum nevoie sa ne cocosam? De ce nu putem sa luam totusi o pauza de la viata "asta" si sa ne ducem un pic spre "natura" si spre frumosul ei, fara sa incercam sa caram chiar toate problemele si stresurile dupa noi? 

  Cand Mara avea 1 an si jumatate si a trebuit sa vizitez spitalul cu ea din cauza ca a vomitat sange de la un virus din asta minunat...cum am scos-o din spital am lasat-o cateva zile sa respire si am dus-o la munte cu trei chiloti si doua plovere. Si o geaca de ploaie. Am ales cel mai indepartat motel din cea mai deasa padure, am dus-o acolo si am stat cu ea in brate uitandu-ne la ploaie. Si zicand mersi ca n-a fost mai grav si ca acum respiram aer si numaram ace de brad in Azuga. Cand avea 2 ani jumate mi-am incalcat toate fricile si temerile si prostiile din cap si am stat cu ea 7 saptamani la cort in gradina la 2 Mai. In vie. Din aia cu struguri, ca atata avem acolo in gradina. Nu aveam altceva decat corturi si un acoperis peste locul in care gateam. 

  S-a imbolnavit si am trecut peste. Boala venise culmea din Bucuresti cu cineva de acolo, deci nu, nu era din cauza ca am dus-o la cort asa cum cineva a tinut sa imi spuna multa vreme mai tarziu si sa imi omoare sufletul in mine, ca si cand eu nu ma simteam suficient vinovata pentru tot, ca orice mama de copil bolnav. Un an mai tarziu am stat patru luni la rulota sub nuc in aceeasi gradina. Am facut eu o otita la ambele urechi pret de doua saptamani de nu doresc nici la dusmani. Si Mara o amigdalita cu 3 nopti de febra 40-41. Mna, intotdeauna in luna august se intampla din astea si la mare si in restul tarii. Culmea, dar microorganismele infloresc peste tot. 

  Ce cred eu acum despre verile alea? Pai ca au fost superbe, daca ma intreaba cineva brusc asa, aia imi vine in minte in prima secunda. Ce credeam eu atunci n-am prea lasat sa iasa la iveala decat apropiatilor cu multe injuraturi bine plasate. Marei mereu i-am zis ca a fost minunat. Ce crede copilul meu? Aia cu cortul si-o aduce aminte dar nu complet, insa aia la rulotaaaaaaaaaaaa, unde by the way am CRAPAT de cald multe, multe saptamani, dincolo de imaginabilul si suportabilul meu de om suferind de calduta....pai ea zice ca vrea in rulota si la ora asta! O casuta mica numai pentru ea! Ce poate fi mai frumos pentru un copil? M-am desprins de prostiile din capul meu in anii aia? Da! N-am avut incotro si m-am simtit bine si am pretuit amintirile alea. Ce crezi un an mai tarziu? Ce crezi doi ani mai tarziu? Mai esti obosit? Mai esti tracasat?

  Nu mai bine lasi tu marea si natura sa isi faca magia? Azi vorbeam cu o doamna ale carei fetite au luat si ele virusul care circula acum la 2 Mai. Si care se gandea daca sa plece sau sa stea. I-am zis sa stea, sa lase marea sa le ajute, i-am dat indicatii despre medici si lucruri, ambulanta ajunge in 2 Mai in fix 3 minute cand e vorba de copii, eu cred ca in orase mari ajunge mult mai greu...mna. Ori acolo ori acasa, tot aia e...Macar ii tii in curte, la aer, pot sa isi traiasca boala si in curte, micutii. Si macar tu, ca om mare, te duci seara dupa ce adorm pana afara, in curte. Si ridici capul spre cer si vezi un cer de august la 2 Mai. Iar ala, ALA, te va incarca si vindeca de tot anul la Bucuresti sau alt "esti" de unde esti tu. Te uiti la stele, respiri, si stii ca a mai trecut un an. Si astepti cu bucurie urmatoarea vara sau urmatorul moment cand vei veni la mare.

  Asta e marea confuzie. Marea nu oboseste oamenii. Ei se obosesc singuri degeaba. Marea vindeca suflete. Daca le lasi cu adevarat, marea sau muntele sau curtea bunicii, sau a unor prieteni care au casa undeva in natura, te vor incarca corespunzator. Daca strambi din nas la orice si esti mai preocupat de logistica decat de fericire, mna....te intorci obosit la "estiul" de unde esti matale. De aia Vlad a vazut multi oameni tristi pe plaja...toti se gandeau ca nu mai e loc la carciuma la pranz sau ca nu mai e bere rece in frigider la alimentara, sau ca nu stiu ce altceva le lipseste in mod fundamental. Gresit. 

duminică, 18 august 2013

In concediu

  Ieri am ajuns in Ploiesti cu ceva treburi. Singura, fara chilotzica cu ochii mari si glas ascutit. Am mers cu masina cu o femeie frumoasa si desteapta, un om pe care l-am intalnit cu cateva zile inainte pentru ca s-a cazat la noi la casuta din 2 Mai. Ne-am placut reciproc si am inteles inca odata ce inseamna prima vedere si potrivirea unor oameni total straini pana ieri. Mi-am adus aminte inca odata ca instinctul meu e bun, imi place sau displace cineva din primul minut de interactiune si in 9 cazuri din 10 nu gresesc.

  Am trancanit ieri doua ore jumate pana in Bucuresti de ziceai ca ne cunoastem de o viata. Si iar am realizat ca numarul de ani de cand il cunosti pe un om devine irelevant daca nu te potrivesti cu omul ala. Asta apropo si de casnicii esuate, de oameni care stau impreuna in relatii sau prietenii nepotrivite lor. Lucrurile sunt de fapt foarte simple si tin de chimie. Viata nu e asa complicata cum pare, mai ales cand ajungi la o varsta la care stii de fapt ce vrei foarte clar, ce iti place sau nu, ce asteptari ai de la un om. 

  Fara copil ma simt in concediu. E liniste in jur, nu imi cere nimeni de mancare din ora in ora, nu colorez nimic, nu ma uit la sute de desene intr-o zi si dau din cap admirativ. Eu cu mine. Mi-e dor de ea si fiecare obiect din casa imi aduce aminte de ea intr-un fel sau altul. Dar imi e bine singura acasa. Sunt o persoana suficient de simpatica incat sa nu ma plictiseasca propria mea companie. La sfarsitul saptamanii care urmeaza vine si Marius acasa, mergem inapoi la 2 Mai si vom avea o saptamana toti 3. Va fi o fericire totala. Dar e bine si in concediu pe aici.

  Mi-am propus sa fac chestii pentru iarna in saptamana asta. Ardei copti, castraveti murati...ze stuff. Ne plac mai mult ca cele din comert si Mara le mananca peste iarna cu mare placere, asa ca o sa fac chestia asta pentru ea. Daca ar fi dupa mine as interzice pusul de muraturi si chestii prin lege, atat de mult urasc aceasta activitate. Urasc. Cred ca e cam singura chestie dintr-ale bucatariei pe care o urasc cu mare pasiune. Pana si transatul ala de oaie de acum cativa ani mi-a parut mai simpatic ca activitatea numita "sa punem chestii in borcane". Da' na...ce sa fac si io in "concediul" asta...

  Si o sa ma relaxez. O sa imi incarc bateriile pentru restul de sezon pe care il mai avem la 2 Mai. Au venit primii oameni pe 2 iunie si cred ca o sa vina pana prin 2 octombrie ca deja pe septembrie e batalie :) Anul asta a fost minunat, lumea care a venit la noi a fost de nota zece, cu multi din ei vom ramane prieteni pe viata. E foarte misto senzatia aia cand vezi oamenii ce mult se bucura de casa, cum li se aprind ochii si sufletele cand ajung in curtea aia, asa rustica si plina de balarii cum e ea...cum ne zic ce bine dorm si cat de bine se simt. Te umple asa de un bine si de o caldura. Am avut zeci de copii acolo si ma gandesc ca unii vor reveni probabil ani si ani de zile la noi si vor avea amintirea "verilor la 2 Mai la mare" la noi in curte. Vor fi adulti si isi vor aminti cu mare drag cum erau ei in copilarie la mare...

  Deci sunt in concediu. Preconizez mult somn, multa lene si foaaaarte multi ardei copti...

joi, 15 august 2013

Tricotez

 Amintiri. O zi geniala ieri. M-am gandit eu in toropeala de la pranz ce sa fac ce sa fac sa mai distrez copilul. Nu ca n-ar avea pe aici pe la 2 Mai distractii destule...doar ca am ajuns la momentul la care ea e om mare si eu incerc din rasputeri sa ii tricotez momente. Pentru ca acum tine minte tot. E la momentul-burete al vietii ei. Acum are 6 ani si 4 luni...acum stie tot si are amintiri permanente cu multe lucuri si excursii frumoase. 

  Din negura toropelii mi-a rasarit un gand: sa o duc in "expeditie". E foarte atrasa de expeditii, comori, excursii, locuri de explorat. Asa ca am decis brusc sa o duc in expeditie pe plaja pustie dintre 2 Mai si Vama Veche. Doar patru kilometri de plaja goala. Nu mai fusesem demult acolo, e un loc special pentru mine insa de cand s-a prabusit faleza nu m-am mai dus. O vreme nu se mai putea trece prin pamantul cazut de sus de pe deal.

  Am asteptat sa se faca 5, am umplut un rucsac cu prosoape si acareturi si am pornit. Cand i-am zis ca mergem in expeditie a inceput sa tzopaie incontrolabil si sa faca bagaj. Si am mers. Mult. Am luat-o pe plaja, am trecut de cazemata, am trecut de Micul Golf si am mai mers cale de inca trei golfuri catre Vama. Pe niste potecute cat piciorul trasate de alte picioare in pamantul cazut de pe faleza, pe bolovani, pietre, scoici, nisip, apa, munti de pamant pravalit in mare...Pe vremuri aveam impresia ca ala era un drum greu, pe scoici si atat. Ieri cu copilul atarnat de mana si facandu-mi cruci cu limba-n cerul gurii...mi s-a parut mult mai greu.

  In unele zone e de-a dreptul periculos. Dar cata incantareeeeeeee pe Mara. Chiote de cate ori vedea alta piatra frumoasa. S-o luam si pe asta! Zic maica, io am rucsac da' daca mi-l umpli si cu pietre lesin aici. In al treilea golf era soare asa ca ne-am oprit sa facem plaja si baie. Baie sub forma de balaceala pe pietrele alea ca acolo n-ai unde sa intri sa inoti. Dar cum apa era foarte limpede curata si linistita...a fost un deliciu. Am facut si nudism ca sa ne bronzam dosurile albe...Si cum ne distram noi mai bine cautand scoici si melci odata aud propozitia de care se teme orice mama in afara stabilimentului numit casa: "mami, fac caca!"

  Zdrang! Ooo ce bine...n-am nici servetele la mine...minunat! Si cu scoica nu prea merge s-o sterg. Sau? Mnu. Aaaa, mami hai cu fundul in apa, am soptit bland gandindu-ma ca totusi o sa ma refuze. Sperand ca o sa ma refuze :) Dar cum situatia era presanta...copilul a zis fericit DA! Si aici urmeaza descrierea tehnicii de cacare in apa marii... Pentru disperatii care nu inteleg ca un copil aflat la 3 kilometri de o asezare omeneasca nu poate sa se "tina" pana la o toaleta... ce sa zic, aveti un x sus in dreapta! Folositi-l cu incredere. Noi nu am facut pipi niciodata in oras, pe strazi sau in alte locuri PUBLICE.  Dar in situatia de fata nu vad ce-as fi putut face...

  Pentru cine n-a inotat niciodata foarte departe de mal dimineata si nu l-a apucat pe acolo o nevoie brusca si inexplicabila...nu stii niciodata ce panica te ia cand esti pus in fata acestei situatii delicate. Am bagat-o cu fundul in apa si apoi am asteptat cuminte sa o ridic brusc din locul faptei. De ce? Pai cum sa va explic...cacatul pluteste. Deci daca ii dai drumul in apa si nu fugi repede, te va mangaia duios pe spinare si te vei trezi cu el in ceafa. Apoi trebuie sa calculezi foarte repede viteza vantului si puterea valurilor ca sa vezi in care naiba de directie trebuie sa inoti sprint ca sa nu te intalnesti cu dansul...nas in nas ca sa zic asa.

  Ei bine am ras cu Mara sa lesinam. Cand l-a vazut plutind a fost extraordinar de mandra si l-a urmarit cu patos multa vreme sa vada ce face si unde se duce. Uimirea a fost ca "uite, mami, plutesteeeeee". Ma mir ca n-a zis cat de dragut e el cum pluteste. Intermisiunea cacacioasa terminata, am pornit inapoi spre casa.

  Ne-am oprit si la Micul Golf la locul de joaca unde am stat doua ore si m-am uitat la ea cum se joaca cu copii si incearca sa se suie pe funii si alte dracii. Si unde imi venea sa bocesc in paharul cu bere de "aoleu maica ce copil mare am si vaideminecefrumoasasidesteaptaemancaoarmamapeeadebulina!" Si apoi m-a apucat doru' de ta-su ca nah, de obicei lacrimam amandoi asa cand ne uitam la ea, si acu' lacrimam singura si pana mea...ahcedorimiedeel!

  Cand am reusit intr-un final sa o iau de acolo ne-am intors pe plaja noastra unde am facut o baie in mare pe aproape intuneric. Marea era perfect linistita si caaaaalda iar noi ne-am chirait in apa ca vazuse fi-mea mai devreme un crab viu si apoi o meduza moarta si a declarat sus si tare ca ea nu mai intra in apa citez "in viata vietilor meleeee". Am iesit din apa si cand am intrat in gradina, dupa atatia kilometri si aventuri ea suspina toata ca aoleu ce frumooooooos a fooooooost. Ca cea mai frumoasa zi si expeditie si ca sa mergem si cu tati cand o sa vina. Zic da, da, in gandul meu...ala e in stare sa ia masina si sa o ia voios pe plaja catre Vama. Atunci sa vezi expeditie!

miercuri, 14 august 2013

Din primii bani

  Greu de descris cum e sa n-ai bani foarte mult timp gen doi ani de zile pana cand ajungi sa visezi noaptea ca gasesti pe strada monede de 50 de bani si te bucuri ca un copil in dimineata de Craciun. Asa ca atunci cand am aflat ca urmeaza sa avem niste venituri decente...am inceput sa visam cu ochii deschisi. Si sa verbalizam, cand eu cand el..."din primii bani o sa..."

  Cand am intrebat-o pe Mara ce isi doreste din primii bani a raspuns foarte repede: somon! Apoi dupa inca o respiratie: si baitza cu jucarii! Vroia mereu sa faca baie cu apa in cada si in ultimii ani nu am mai lasat-o pentru ca apa calda de la bloc costa enorm cand ai 5 oameni  in casa. Adica oameni din aia care nu tin sapunul in punga de teama sa nu se toceasca. Asa ca nah, ea isi dorea baitza cu jucarii. 

  Acu' somon n-am de unde sa ii iau din 2 Mai, iar cu baitza s-a rezolvat foarte grav din cauza de baltoaca aia mare din fundul gradinii. Aia cu apa sarata si cu valuri. Deci copilul e rezolvat. Si in seara asta mi-am rezolvat si eu una din primele chestii pe care le doream "din primii bani". I-am luat (tot ei, ofcors) papucei Ipanema asa cum a avut de cand are un an incoace. 

  Prima data am gasit standurile Ipanema-Rider in Grecia. I-am luat sandalute albastre Rider pe care apoi le-am dat mai departe prietenilor. Anul urmator m-am dus setata in acelasi loc din Grecia si am cautat infrigurata standul. Nenea care vindea acolo m-a recunoscut, s-a uitat la Mara si mi-a dat fix masura corecta-urmatoare de sandalute Rider. Mov. 

  De la 3 ani incolo am trecut-o pe papucii-tanga Ipanema. Adica printre degete. Mi se tot spunea mie ca aoleu maica, trebuie sa fie asa ca niste bocanci pantofii de copii mici. Ca cica nu stiu ce cu mersul. Eu mi-am adus aminte brusc de africanii aia care alergau maratoane in papuci d-astia, si stiind ca de fapt mersul cat mai descult e ala mai sanatos...i-am luat papucei Ipanema. Cu care a mers extraordinar de bine de atunci incoace. Pana in vara asta cand n-am mai avut bani sa ii iau masura urmatoare si a mai mers ea prin primavara cu cei pe care ii avea, am mai luat niste alte alea sandalute si papuci dar care toti inevitabil au ros-o prin diverse locuri. Papucii ei Ipanema aveau gauri in calcaie de cat a mers cu ei. La propriu. Are mersul ma-sii, apasat din calcaie...duduie casa sub cele 16 kile de om mic pe care le cara cu mare forta de colo colo. 

  Mi se rupea sufletul. Si mi-am zis....din primii bani iti iau papucii tai. Ceea ce am si facut in seara asta. A plecat spre casa incaltata cu ei si mi-a multumit de sute de ori. M-am simtit ca undeva inapoi acasa. Intr-o lume normala. Lumea in care azi am avut 50 de lei pentru o pereche de papucei mici si draguti ca piciorusele ei de furnica beata cu care tzopaie in continuu. 

  Tot azi blogul Printesei Urbane, draga mea prietena, a fost spart de niste dubiosi. Si tot azi cineva a furat datele de card ale mamei mele si a ciordit bani de pe el de pe un server din SUA. Care ai bani prin banca sa te cauti matale sa vezi daca cumva mai sunt toti acolo au ba. Care ai picioare de incaltat afla ca la Ipanema s-a redus pretul ca in fiecare an in perioada asta. So, good luck la toata lumea!

miercuri, 7 august 2013

Verigheta

  Imi pun repede verigheta si ceasul, iau telefonul si il bag in geanta si plec cu prietenii prin sat. Verigheta. Sta mereu langa ceas sau la Ploiesti langa ceas si o pereche de cercei oarecare pe un scrin din vreo camera. N-am putut sa o port pe mana in permanenta de cand am luat-o. Pentru ca eram prea saraci ca sa ne luam din cele scumpe, am luat ce se gasea la Robert Augustin din Ploiesti la vremea anului 2004 prin primavara. Stiu cum m-am dus cu salariul meu de atunci si le-am cumparat. Ne gandeam atunci ca eu o sa o port si el n-o sa se invete niciodata cu "porcaria de ghiul" pe mana. Are oroare de bijuterii pe barbati.

  Culmea ironiei, a fost tocmai invers. Adica le-am luat una mai mare si una mai mica. Decat degetele. Imi doream cu ardoare sa fie din aur alb insa la vremea aceea o pereche de verighete din aur alb costa fix de patru ori mai mult decat cele "normale". Asa ca am luat unele combinate, cu insertie pe mijloc. O banda de aur alb intre doua de aur galben. A lui mai mare decat trebuia, a mea mai mica. Erau unicele masuri din magazin. Am lasat acolo 3 milioane jumate, mai mult de jumatate din salariul cu pricina. Am plecat fericiti, eu cu ochii in lacrimi strangand in mana punguta alba de bijuterii in mana. El zicand inca odata ca se indoieste ca o sa o poarte :)

  A mea ma strangea si cum nu suport oricum bijuteriile in casa...am renuntat repede la ideea de a o purta in permanenta ca o sotie "normala". Asa ca m-am resemnat si am tratat-o ca pe celelalte bijuterii: o pun cand plec de acasa, o dau jos cand ma intorc. Anii care au urmat, cu copil non stop si gospodarie m-au lamurit ca n-am ce cauta cu ea prin casa. 

  El n-a dat-o jos insa decat cu rare ocazii in care face rani pe sub ea pentru ca lucreaza fizic cu scule si chestii care ii apasa pe un metal asezat pe deget. Cand o scoate, o cauta instinctiv si se sperie tot timpul ca n-o mai are. Nu stiu de ce, nu i-ar lua nimeni gatul daca ar pierde-o. Apoi mi-am dat seama de ce cand a pierdut Mara un cercel la Venetia si ne-am trezit cu ea la micul dejun in restaurant fara el. M-am dus eu inapoi uitandu-ma cu atentie pana in camera si l-am gasit in camera in pat. Dar pe drum in timp ce o cautam ma gandeam ce frumos o sa fie sa ii aleg alta pereche de cercei din Venetia :) El insa era suparat si cand m-am intors cu el triumfatoare a zis cu lacrimi in ochi "pai cum, era cercelusul EI" (de la nastere) ca si cand alti cercei n-ar putea fi tot ai ei. 

  Cand plec de acasa o iau. Verigheta. Uneori o uit si atunci ma simt goala. Dezbracata. Nu ca la nudisti, acolo ma simt in largul meu, goliciunea trupului nu e importanta. Ma simt vulnerabila. Ca si cand m-ar studia cineva sa vada daca sunt sau nu casatorita. Ca si cand promisiunea ar sta in inelul ala de metal. Si mereu rad si ma intreb de ce ma simt asa.

  Si mereu imi dau seama ca obiectul ala a incorporat in el toata energia aia buna si calda din secunda in care am iesit cu ele in mana pe usa magazinului pe 3 aprilie 2004. A doua zi era in mod evident 4 aprilie, ziua colegului meu de birou de la vremea aia. Asta mi-am adus aminte in seara asta cand imi puneam verigheta sa plec in sat cu prieteni dragi. Mi-am adus aminte data in care le-am luat. Pe 3 aprilie 2007 urma sa se nasca Mara. Care este combinatia perfecta dintre noi doi. E tot ce e mai bun din noi. E verigheta suprema.

  Este fetita care in seara asta a dus o micutza de 2 ani prin tot satul de manutza, i-a aratat pe unde sa calce si i-a facut bau, a dat-o in leagan si i-a dat apa din sticla ei de apa. Ea e insertia de aur alb dintre alea doua mai batrane de aur galben. 


vineri, 2 august 2013

O femeie. Un abuz.

  Disclaimer d-ala: Acest post este scris cu permisiunea femeii numita mai jos "Ea". Nu sariti cu pietre, va rog!

  Abuzul. Nu neaparat fizic. Ala e o forma. Poate nici nu e cea mai rea forma....asta gandesc dupa ce in ultimele 7 luni am "asistat" prin povestire la abuzul asupra unei femei. Si dupa ce am asistat o saptamana la "viata de cuplu" a acestei femei. Intamplator o iubesc. Dar asta e doar o intamplare...

  Prin povestire adica a inceput sa imi povesteasca. Intai cum ei nu ies din casa pentru ca el nu doreste. Si fara el n-o lasa. Apoi cum ea nu isi poate vedea cea mai buna prietena care din fericire pentru ea traieste in acelasi oras cu ea. Pentru ca el nu vrea si fara el n-o lasa. Cum ca Ea, o vom numi Ea de acum incolo...Ea nu poate sa mearga la ea acasa sa isi vada mama. Pentru ca el nu doreste asta. Si fara el n-o lasa. Intai mi-a zis ca lui ii e lene. Mi s-a parut dubios. Provin dintr-un neam de lenesi si totusi... Apoi, incet incet a inceput sa imi spuna ca el nu vrea si cum el a rupt-o de intreaga ei familie.

  Eu nu-s o persoana care tace. Niciodata n-as tacea daca as vedea o femeie batuta pe strada, chit ca as muri cu el de gat. Iar la oamenii apropiati care vin si zic "ia uite ce minunat am eu aici" si eu vad in fata mea un bou...pot sa tac doar o vreme. Acum pot mai mult de cinci minute pentru ca am imbatranit! De cand am implinit 30 de ani am refuzat intalnirea cu boi, fie ei si ai altora. Am refuzat cu indarjire, am intalnit femei pe care puteam sa mi le fac prietene dar pe care le-am vazut langa un bou si am fugit de ele ca de moartea. Pentru ca am decis ca in afara de cazul in care vrei sa faci agricultura, boul nu e bun la casa omului.

  Niciodata n-as tacea din gura daca as vedea sotul unei prietene cu alta pe strada. Mi se pare o dovada de respect sa ajuti un om sa capete toate informatiile de care poate are nevoie de ani de zile. Sau poate n-are nevoie pentru ca nici nu ii trece prin cap ce se intampla, asa cum se intampla de multe ori. Mi se pare o dovada de respect si prietenie sa nu mint impreuna cu sotul. Daca as tacea as minti, as fi complice. N-as putea face asta. 

  Asa ca atunci cand chestiile povestite de Ea au inceput sa sune prost de tot pentru mine, am inceput sa zic. I-am zis. Ca nu e normal. Ca nu asa trebuie sa fie. Ca nu are sens. Ca pentru mine suna a abuz. Am intrebat-o pe sleau daca o bate, deja ma asteptam la orice. N-o batea. M-a intrebat Ea pe mine cam cat e "normal" sa bea un om intr-o zi. Mi-a stat mintea in loc. Tin minte ziua aia si discutia aia ca si cand ar fi fost azi...tin minte cum si-a facut curaj si mi-a zis in cantitati. Apoi mi-a zis cam ce facea el dupa cantitati. Cum dadea cu ciocanul in cada ca il "deranjau" vecinii cu zgomotul. ???

  Apoi mi-a zis cum se simtea Ea langa el. Mie imi suna a amorteala. Eu ma gandeam ca as fi luat-o razna. Ea ajunsese sa isi duca zilele intre cantitatile lui de alcool si pretentiile lui asupra vietii ei. Pretentii uriase, non-negociabile. El era mai mare deci detinea adevarul absolut. Ea era mai mica deci era "proasta, tampita si psihopata". De ce sa iti pui tocuri? De ce sa iti pui cercei? Ce, esti curva?

  Ea, un om cu multa scoala, o femeie care vorbeste mai multe limbi straine decat am eu degete la o mana. O femeie de o finete, un umor si o frumusete rar intalnite. Niste ochi verzi si niste suflet in Ea. Mult. Cand l-a luat a banuit ca e alcoolic. A incercat sa il ajute. Nu s-a lasat ajutat, ba mai mult, a evoluat in cei trei ani de cand sunt luati cu acte...cu mare viteza. Ii spunea ca e nebuna. Atat de mult incat ea ajuns sa il creada. Asta e primul semn ca esti abuzat: cand incepi sa ii dai dreptate celui care iti trage ciomege in cap. Cand incepi sa crezi ca e vina ta.

  Ca esti prea grasa. Prea urata. Ca te-a luat pentru ca si-a facut mila de tine, si ca oricum el e un "domn prezentabil" cu o cariera de succes. Doar ca acasa la tine, acolo unde te duci in fiecare seara cand vii de la corporatie nu te asteapta nimeni. Doar un om care se inchide in bucatarie singur si bea. Si apoi iti explica ca lumea e rea si el vrea sa te protejeze. Si tu stii ca te minte insa l-ai luat, e al tau si ajungi sa crezi sincer ca atata meriti. Doar ca tu meriti mai mult.

  A venit Ea cu "domnul prezentabil" si l-am cunoscut. In primele trei secunde imi venea sa vars. Nu a fost prima data in viata cand am patit asta vazand un "domn prezentabil" alaturi de o femeie pe care o iubeam si imi doream ca "el" sa fie dragostea reala care ii trebuie Ei. Am recunoscut senzatia imediat. Ulterior m-a apucat asa ca o amorteala, probabil ca aia pe care o simtea Ea de atatia ani. N-ai cum sa nu mori in tine cand vezi asa o discrepanta. Majoritatea oamenilor intalnesc si "relatii" stupide la viata lor. Doar ca unii au ghinionul sa le ia in casatorie. Mi-am adus brusc aminte de un job care i se promisese Ei si care disparuse subit dupa ce Ea l-a dus pe "domnul prezentabil" la un eveniment la firma care urma sa o angajeze.

  Mi-am facut curaj cu mult greu sa ii spun, uitandu-ma in ochii ei...ca nu e in regula. Ma concentram sa ma uit la ea, direct in ochii ei. Mi-a zis ca stie. Mi-a fost greu de tot sa ma bag in postura omului care o cunoaste de un pic peste un an si sa ii spun ca ea nu face parte din peisajul ala, ca nu are ce sa caute acolo...ca orice i-ar face intru dezalcoolizare, omul ala oricum nu e pentru ea. M-a intrebat de ce si m-a bufnit rasul. Cum sa ii zic ca ala e la gradinita si ca ea e cu cinci milenii peste el? E ca diferenta intre Tom si Jerry. Tom fiind el. Wtf...mi-am cautat cuvinte "diplomate", ma gandeam in timp ce ii spuneam chestii...Cum sa ii zici? Ea stia.

  Femeile sunt facute sa fie mame. Din cauza asta au un handicap major. Cand intalnesc un om bolnav, vor sa il faca bine. Chiar daca el e bolnav de stupizenie. Sau alcoolism. Sau na, e doar prost si face glume cu femei grase. Ea, Ea, chiar nu e grasa. Nici proasta, nici psihopata asa cum i-a zis el. Nu e. Ea e o femeie frumoasa, de 28 de ani, cu ochii verzi si sufletul mutilat de el si de natura care i-a rapit Ei copiii nenascuti cand ea isi dorea mai mult ca orice sa fie mama. Si asa cum i s-au vindecat toate ranile de pana acum, o sa i se vindece si asta. Pentru ca e tanara, desteapta si mai ales pentru ca e puternica. Acum a plecat din casa groazei.  Ea are noroc ca e desteapta. Oare cate altele n-au?