vineri, 18 noiembrie 2016

Contraceptia moderna

  Domne, m-am dus si io ca omu', pardon, femeia, sa achizitionez niste prezervative ca se terminase stocul si, vorba aia, nu stii cand te apuca nevoia :)))) E, si zic hai sa ma duc la farmacia aia mare sa vedem care e oferta englezeasca de farmacie mare ca pe restul le stiam. Ma duc, caut, gasesc ditai' raftalaul durexat de sus pana jos. 

  Si ia si citeste. Ca erau multe si na, ca orice om, te-ai intreba, de ce sa fie mai multe ca doar n-or fi si patrate, doamne-apara si fereste-ne de nenorociri! Booon. Femeie batrana si destul de cunoscatoare intr-ale caucioacelor de unica folosinta, am trecut repede peste capsuni, banane si ciocolata si am ajuns la tot felul de alte chestii. 

  Si cum citeam eu mai aprig, dau de unele despre care se povestea ca "pe ea o grabesc, pe el il incetinesc".... eeeee, zic hai ca au invins astia natura, da-o dracu' de treaba! Nitel circumspecta m-am apucat sa citesc ce scria pe ele. Pe cutie scria jos cu litere semi-maricele "Acest produs contine BENZOCAINA"... Brusc m-am luminat. Benzocaina e un anestezic local. Deci ce-au facut baietii? Au bagat benzocaina inauntru, sa le amorteasca flacailor umbrela. Si pe dinafara au dat cu ceva ardei iute din cate am inteles, ca cica "senzatii de caldura-arsura" se ofereau doamnelor. Aoleu!

  Benzocaina, da? D-aia de-ti da la dentist sa-ti faca treburi dureroase prin gura. Si ceva iutzeala pentru doamne, cred ca da, le grabeste in adevaratul sens, adica presupun ca fugi mancand pamantului daca iei cu ceva mentolat p-acolo, deci e destul de corect ca te "grabeste". Te grabeste afar' pe usa imediat! Si pe el il incetineste anestezia, da' eu nu stiu de ce n-o fac totala, barem sa stim o treaba. Sa vina cutia si cu un par mare de lemn pe care sa i-l aplici voios inculpatului in moalele capului. Dar tre' sa fii atenta sa il prinzi cu dansa sculata ca sa te poti bucura in voie de coma produsa!

  Asa, deci am stabilit, ea urla prin casa din cauza de senzatii arzatoare, el e cu ea amortita dar presupun ca destul de vesel pentru ca acu' tre' sa o si alerge si sa o prinda pe inculpata, iar asta face lucrurile mai palpitante. Asta daca nu intervine ciomagu' descris la punctu' unu'... Deci in final presupun ca e toata lumea fericita. Mai putin in cazul in care omu' nu trage cauciucul pe dos... si ia el ardeiu' iute si ii da doamnei cu benzocaina! Dar, daca stau sa ma gandesc, s-ar putea sa fie bine si asa ca de la ardeiu' ala iute s-ar putea sa se umfle... Stiu io?

miercuri, 16 noiembrie 2016

Școala care m-a transformat

  Scoala care m-a transformat n-a fost aia pe care am facut-o eu. Nici cei 4 ani la Liceul Pedagogic din Ploiesti unde mancam bataie la palma cu rigla, tras de par in loc de buna ziua si aluzii subtile despre faptul ca mama nu cara plase la scoala. De fapt nu cara nimic si asta imi aducea admonestari si "bateri de obraz" pe care chiar si la 7 ani le intelegeam.

  Urmatorii 4 ani de generala la Cuza iar nu m-au transformat decat putin. Teroarea pe care mi-o provoca profesorul Teodorescu de matematica mi-a ramas atat de aspru imprimata in creier incat si azi, aproape 30 de ani mai tarziu (aveam 10 ani jumate cand l-am intalnit prima data, azi am 37), visez din cand in cand ca il bat. Ca il lovesc. Ca il fac sa-i fie frica asa cum imi era mie cand il vedeam pana si pe strada. Mi se strangea stomacul de cate ori il zaream. Inima imi batea mai repede, transpiram instantaneu, ma lua cu tremurat. Ani si ani de zile l-am tot intalnit pe strada...

  Liceul nu m-a transformat prea tare. Poate doar domnul profesor Ionescu, de istorie, domnul acela, cel luminos la cap si la suflet, care ma primea cu un zambet larg, cand eu chiuleam de la orele mele de matematica sau fizica, si mergeam la el la clasa paralela, la orele de istoria artelor pe care noi filologii nu le aveam in programa. Sau tipa cea tanara de latina care intelegea ca noi nu avem nevoie de latina la 15 ani... ca avem nevoie de cineva care sa ne asculte, sa ne intrebe ce mai facem si sa ne zica "bai, nu chiuliti toata clasa deodata ca ma prind astia si ma ia dracu'"... Aveam in fata noastra un om. Un om tanar si sincer cu noi.

  Facultatea m-a transformat putin. Mi-a placut ce studiam, mi-au placut oamenii mai ales. De acolo m-am ales cu majoritatea prietenilor pe care ii am si azi. Acolo m-am simtit pentru prima data oarecum libera. Acolo am crezut pentru o secunda ca, cine stie, poate exista totusi o scoala care ma va transforma. Ma va face cumva. Va avea asupra mea un efect imediat si considerabil. Cand anii au trecut mi-am dat seama ca si scoala aia era un nor de fum. Ca si acolo se aplicau uneori tot legile plaselor pe care le intalnisem toata viata. Poate in alte forme dar cu acelasi continut. 

  Scoala care m-a schimbat pentru prima data in viata este cea in care lucrez de un an si o luna. Si sistemul ei, dar mai ales oamenii din ea. Si oamenii cei mari, dar mai ales oamenii cei mai mici. Viteza cu care se ataseaza de adultii pe care ii vad zilnic. Felul in care isi striga libertatea fara sa incalce regulile. Faptul ca aud zilnic "te iubesc" spus si de oamenii mici si de cei mari. E propozitia mea preferata, in Romania am spart cu ea capul multora ne-invatati sa o auda sau sa raspunda la ea. Inclusiv capul maica-mii care nu mi-a zis niciodata ca ma iubeste dar care a invatat sa o faca atunci cand copilul meu i-a dat in cap cu ea de sapte ori pe zi. 

  Aici zboara teiubescurile la liber. In sus si-n jos. Si nu, nu e cu ipocrizie, nu e spus aiurea... copiii chiar ne iubesc si noi pe ei inapoi. Si cand unul mic-mic de tot si sfrijit, se lipeste de tine, te ia in brate si-ti zice "Aaaaleeeex, you now what? I looooovvve you", simti ca esti intr-un loc care te-a transformat pe viata. La fel si atunci cand cate unul mai mare urla catre tine "I HATE YOU!" din toti bojocii si tu te gandesti ca tre' sa fie misto pentru el sa aibe voie sa spuna asa ceva unui adult din scoala in care el traieste. Adultii le respecta sentimentele si mereu li se spune "te inteleg ca simti asta, acum sa vedem ce putem sa facem in sensul asta". Iar asta m-a transformat pe mine. Pentru asta mi-a garantat ca copilul meu va fi fericit la scoala chiar si atunci cand e nefericita.

  Pentru ca stiu ca celor din jur, adultilor care au grija de ea zilnic... le pasa. Atat. E suficient sa le pese si orice problema, mica sau mare, se va rezolva. Iar pentru mine asta este ceva miraculos. Scoala asta m-a schimbat. Pentru prima data in viata.

P.S.Asta am primit azi de la alta piticanie de 5 ani... un strumf decapitat, ca atata i-a reusit lui, mi l-a adus triumfator si mi-a zis "am facut asta PENTRU TINE", l-am luat si l-am bagat cu grija in geanta dupa ce i-am multumit de 345 de ori... a fost ATAT de fericit :)

joi, 3 noiembrie 2016

Despre oameni si maci

  Ar trebui sa incep cu descrierea sarbatorii Rememberance Day care se apropie la noi aici. Ora 11 am. din ziua 11 a lunii a11a... momentul cand s-a terminat Primul Razboi Mondial. De atunci incoace oamenii astia, cu o luna inainte incep sa poarte maci rosii in piept, in cap, pe camioane sau pe rucsac in cazul meu. Macii sunt simbolul oamenilor care au murit atunci. Sangele varsat si toate cliseele alea pe care le auzeam si noi in descrierea stemei statului roman. 

  Ei bine, aici oamenii iau macii in serios iar rememorarea istoriei, a tragediilor si a prostiei umane, care a dus la toate astea, este chiar importanta. Cu o luna inainte, spre jumatea lu' octombrie, incepe sa se itzeasca o imagine de maci. Intai pe cei mai in varsta, care au ceasurile potrivite si calendarele aliniate. Apoi pe adulti. Apoi pe toti prezentatorii BBC. Apoi chiar si pe unii dintre copiii cei mai mici de pe strada. Pe carucioare. Pe biberoane n-am vazut inca dar cred ca urmeaza. Pana ieri eram mac-less ca sa zic asa. Nu aveam mac si nici nu stiam de unde sa procur unul, nu e orice mac, este o forma anume, este un design, nu ii gasesti la magazin de vanzare. Ieri am aflat de ce.

   Macii se imprastie prin intermediul societatilor de caritate. Charity. Exista si cea a veteranilor. A producatorilor de maci cum ar veni. Ieri, la Tesco-ul mic de langa casa noastra, un domn cu o masuta plianta impartea produse cu maci. Nu le vindea, avea doar o cutie pentru donatii. De la bratari la maci de piept la brelocuri foarte frumos facute. Ieri a fost o zi haotica mult, am avut multa treaba, faptul ca am putut sa ajung si la Tesco a fost asa ca un miracol. Cand am intrat, l-am vazut, am inteles ce facea si mi-am propus sa ma opresc la intoarcere.

  La iesire, cu un rucsac plin si doua sacose in maini, m-am dus catre masuta lui. Domnul veteran era ca un fel de bunic doar ca mai inalt. Cu barba alba, aspect de Mos Craciun, bereta intr-o parte si costum impecabil tip uniforma militara. Ceva decoratii pe ici pe colo prin partile esentiale. M-am indreptat catre el hotarata sa-mi iau si eu un mac, am golit portofelul de toti maruntii, am dat buna ziua si m-am uitat la maci. Obosita, transpirata, cu papornitele in carca si maini, m-am aplecat spre masuta. Dupa circa doua secunde, Mos Craciun s-a aplecat catre mine, a intins mana usor spre capul meu si, cu mare atentie, a inceput sa-mi piguleasca o cojita din par.

  Da, am psoriazis de multi ani. Scalpul meu e un camp de lupta. O coaja era la vedere, probabil atarnata in mod penibil in par. Omul s-a aplecat peste masuta si a inceput sa traga de ea, incet, foarte incet, cu blandete maxima. Nu iesea, mainile lui tremurau sub cei 80 de ani pe care-i ducea... am zambit si-am zis resemnata ca "e psoriazisul meu, asa face de obicei" si am continuat sa stau cuminte, aplecata sub mana lui. Mi-a raspuns "don't worry, dear, I really know what you mean" si a continuat sa ma scurme in cap meticulos. Cand a reusit sa piguleasca cojita, m-a tras deoparte, si-a ridicat pantalonul si mi-a aratat gamba plina de psoriazis. Mi-a spus ca nu-i trece cu nimic, ca face baie mai degraba decat dus, ca orice ar face nu trece si basta. Si a concluzionat "WE ARE MARTIRS, the only difference is that we are still alive!" ca pe o gluma buna. Am ras amandoi.

  A luat un mac de pe masa si mi-a pipait haina cautand un loc de care sa-l agate. Nu aveam. I-am intins mana cu ceasul pe a carui curea a reusit, intr-un final, sa atarne un mac rosu-neon. Ne-am luat la revedere si mi-a strigat din spate "Be well, my love, don't let it beat you!"...

  Am plecat de acolo cu ochii in lacrimi. Am avut psoriazis multi ani si in tara mea. In afara de cei 3 oameni din familia mea, nimeni, niciodata, nu mi-a aratat atata compasiune, blandete si intelegere. Nimeni n-a facut gestul simplu de a-mi inlatura o coaja din par. Cu atata naturalete, simplitate, caldura. Ca pana la urma asta inseamna sa-ti aduci aminte de ororile razboaielor... sa fii bun cu un strain. Sa intelegi ca e la fel ca tine. Si, in loc sa comentezi stupid, sa faci un gest natural. Omenesc. Un gest de Mos Craciun. Si un mac rosu. 

Tablou de toamna. Rucsac cu mac :))))

Toamna frumoasa

  Anul trecut n-am vazut nici macar o frunza galbena prin imprejurimi. Pentru ca anul trecut a fost o toamna englezeasca, adica cu ceva ploi si udatura, copacii au ramas cu frunzele intacte pana de Craciun. Cumva n-am vazut nici cand au cazut. Ca na, daca nu-s colorate nu le bagi de seama, nu stiu de ce. 

  Anul asta, "seceta" majora in toamna, cel mai cald si uscat octombrie din nu stiu cate zeci de ani, a adus frunze si culori. Si un octombrie ca de vara in sudul Angliei, cald, uscat, acum cateva zile am mers in tricou pe strada si ma gandeam ca e aproape noiembrie si n-am aflat cand. Asa ca am luat si aparatul foto intr-o zi cu mine, ca prea frumos e cartierul asta, prea imi tresare inima a bucurie de cate ori merg pe stradutele mici, in liniste, soare si pace. 

  A iesit asta: 


















    Cam asa.