La casa noua avem parc. Ma rog, daca trei pomi cu 2 metri patrati de iarba si cu sase leagane se poate numi parc. Fata de betoanele dinainte...e mare smecherie. In parc, in afara de noi mai sunt si alte exemplare ale tinerimii romanesti.
Azi era o selectie deosebita. In drum catre parc, in fata magazinului de pe strada vad doua "doamne" silfide asa, cu doi copii de vreo 4-5 ani. Copiii erau obezi. Suna urat, stiu, dar pentru varsta si inaltimea lor erau chiar obezi. Aud una din silfide "bine, hai sa va luam ceva", dupa care intra in magazin. Noi plecam spre parc unde la vreo 15 minute ulterior apar silfidele cu copiii si cu pungile de chipsuri si prajituri cu ciocolata. "Stai intai sa iti mananci prajitura! si dupa aia te dai in leagan!" striga una din silfide. Ele cred ca nu aveau 50 de kile de caciula, dar copiii aveau probabil 30 fiecare.
Eram uimita ca au schimbat leaganele si au pus niste caluti si o lada mare cu nisip. Ridic privirea si vad pe un stalp "Parc comunitar in curs de reamenajare de catre Primaria Ploiesti si Coca Cola"...taci ca e bine. Sa vada micutii drogati cu zahar si in parculet cand merg inca un indemn catre Coca Cola.
Leaganele noi, evident mult mai proaste ca cele vechi. Doua lanturi cu o placa de plastic la mijloc. Fara spatar, fara nimic. Iau copilul si incerc sa il asez cu pardon curul pe utilaj. Utilaju' o zbugheste catre spate, ca lanturile alea asta stiu sa faca, iar plasticul ala e lucios ca o oglinda. Dupa vreo 42 de incercari am reusit sa o asez. Se tinea saraca de lanturile alea iar placa aia ii fugea de sub pardon cur odata la 3 secunde. In 20 de secunde mi-a zis GATA si mi-a aratat un calutz batzaiac pe care sa o cocotz. Ala i-a placut si a stat mai mult pe el.
La lada cu nisip vreo 10 copii pe centimetru patrat. Interschimbau muci. Ma uitam la niste caini comunitari (ca si parcul) care leneveau la umbra. Mai incolo doua pisici...oare ei unde "merg la baie"? Asta ca sa nu intreb unde se caca...Nu cumva in noua lada frumoasa cu nisip proaspat?
In lada, un baietel de vreo 3 ani, cu o mana in ghips pana la cot, cu Pampersul iesindu-i din blugii in care se cocea, ca afara erau 30 de grade ca popa. Era foarte ocupat sa isi vare nisip in locul ramas liber intre ghips si piele. Tanti cu care era, avea tocuri, pantaloni mulati, o bluza transparenta, sutienu' la vedere, si in medie 65 de ani...Cand l-a vazut, l-a smucit de ghips si l-a azvarlit afara din numita lada. Brusc am realizat de ce avea omu' mana in ghips.
In afara de Mara si inca doua fetite, restul pana la 23 cati erau (ca i-am numarat pentru statistica din capu meu) toti erau supra-imbracati si supra-incalziti. Acu' io stiu ca poate au plecat de dimineata de acasa, sau in ianuarie sau ceva...da nene de STRATURI nu au aflat bizonii care ii imbraca? Doua trei bluze acolo...sa ai de unde scoate la o adica. O mamica pune mana pe ceafa fetitei care de abea mergea de cate avea pe ea..."vai mama ai transpirat!" Sincer la cat era de uda micutza...ma asteptam sa se intoarca la ea si sa ii zica "da tampito, ca sunt 30 de grade, e soare, si tu m-ai imbracat cu pantaloni lungi, adidasi si DOUA bluze cu maneca lunga!" Dar cum nu traim in desene animate, copilul a tacut parca simtindu-se oarecum vinovata ca a transpirat, ca ma-sa pe asa ton ii zisese.
Pe topoganul care inca nu a fost refurbish-at de primarie, o fetita sta sus pe platforma si face pipi prin pantaloni. Ma-sa urla la fiica mai mare (10 ani) "Anaaaa ia uite ce face Maia!" dupa care incep sa rada amandoua de ea, sa o arate cu degetul si sa zbiere ca "s-a pisat pe ea...vaaai ce rusine". Cred ca intr-un fel sau altul le vom vedea peste 15-20 de ani la stirile de la ora 17 la ProTv.
Vazand-o pe aia mica cum face pipi, Mara a avut o revelatie cum ca si ea ar dori, asa ca am plecat spre casa. Si a facut acasa, la locul potrivit!
URA!
joi, 25 iunie 2009
joi, 18 iunie 2009
Pierdem timpul
De ceva vreme am aflat ca tatal unui bun prieten al nostru are cancer. Cuvantul asta a ajuns sa nu mai insemne nimic sau sa insemne totul. Deja ajungem la isterie...se pare ca toata lumea pana la urma face cancer. Eu una nu am mai auzit de multa vreme sa moara cineva decat de cancer sau de accident de masina. Evident perceptia mea e idioata. Adica mai sunt si alte molime pe lumea asta.
Si bineinteles, ca atunci cand afli ca cineva va muri, te gandesti la tine (foarte altruist dealtfel) si la restul lucrurilor pe care le mai ai de facut pana o sa ajungi si tu in situatia respectivului. Sau te gandesti ca cineva drag tie va pati asta, sau te gandesti ca...bla bla bla...Ideea e ca foarte rar te gandesti cu adevarat la omul ALA, care a plecat sau care va pleca.
Pierdem timpul. Cu tampenii, cu chestii marunte si meschine, cu plangeri nesfarsite de mila proprie, cu judecatul chestiilor care oricum nu ne privesc. Pierdem minute, zile, ani...ceasul se misca. Acum, la 30 de ani, ne miram ca trece cate un an, bunica mea, la 85 de ani se mira ca au trecut...zecile de ani. Se uita in oglinda si de fiecare data, de cand o stiu eu, spune: "oribila sunt...groaznica..." Pentru ca in sinea ei ea e EA, e aceeasi, nu au trecut zecile de ani. Se uita cu uimire la stranepoata ei, siderata, apoi ridica privirea catre fiul ei de 60 de ani si nu ii vine sa creada ca nu are pantaloni scurti si gem la gura...
Pierdem timpul cu cretinisme. Ne enervam din cauza "sefilor" sau "politicienilor" sau "vecinilor" sau "parintilor" sau "prietenilor" sau alt "...lor" din asta...si asa trec anii pe langa noi aiurea, fara sa intelegem nici ce vrem si nici unde vrem sa ajungem. Nimic nu e bine niciodata, nimic nu ne satisface pe deplin. Asa ca alegem in marea noastra prostie sa ne traim viata in nemultumire perpetua.
Intre timp...anii fug pe langa noi dar noi suntem prea ocupati cu multe inutilitati ca sa bagam de seama, si brusc ne trezim la capatul drumului. Unde tot singuri suntem.
Asa ca mai bine ar fi sa incercam sa nu fim singuri acum, cand inca mai avem un pic de putere sa TRAIM. Sa RADEM. Sa ne PUPAM. Sa de TINEM DE MANA. Sa ZAMBIM ca prostii cu gura pana la urechi. Si atat.
Si bineinteles, ca atunci cand afli ca cineva va muri, te gandesti la tine (foarte altruist dealtfel) si la restul lucrurilor pe care le mai ai de facut pana o sa ajungi si tu in situatia respectivului. Sau te gandesti ca cineva drag tie va pati asta, sau te gandesti ca...bla bla bla...Ideea e ca foarte rar te gandesti cu adevarat la omul ALA, care a plecat sau care va pleca.
Pierdem timpul. Cu tampenii, cu chestii marunte si meschine, cu plangeri nesfarsite de mila proprie, cu judecatul chestiilor care oricum nu ne privesc. Pierdem minute, zile, ani...ceasul se misca. Acum, la 30 de ani, ne miram ca trece cate un an, bunica mea, la 85 de ani se mira ca au trecut...zecile de ani. Se uita in oglinda si de fiecare data, de cand o stiu eu, spune: "oribila sunt...groaznica..." Pentru ca in sinea ei ea e EA, e aceeasi, nu au trecut zecile de ani. Se uita cu uimire la stranepoata ei, siderata, apoi ridica privirea catre fiul ei de 60 de ani si nu ii vine sa creada ca nu are pantaloni scurti si gem la gura...
Pierdem timpul cu cretinisme. Ne enervam din cauza "sefilor" sau "politicienilor" sau "vecinilor" sau "parintilor" sau "prietenilor" sau alt "...lor" din asta...si asa trec anii pe langa noi aiurea, fara sa intelegem nici ce vrem si nici unde vrem sa ajungem. Nimic nu e bine niciodata, nimic nu ne satisface pe deplin. Asa ca alegem in marea noastra prostie sa ne traim viata in nemultumire perpetua.
Intre timp...anii fug pe langa noi dar noi suntem prea ocupati cu multe inutilitati ca sa bagam de seama, si brusc ne trezim la capatul drumului. Unde tot singuri suntem.
Asa ca mai bine ar fi sa incercam sa nu fim singuri acum, cand inca mai avem un pic de putere sa TRAIM. Sa RADEM. Sa ne PUPAM. Sa de TINEM DE MANA. Sa ZAMBIM ca prostii cu gura pana la urechi. Si atat.
luni, 15 iunie 2009
Holocaust
Ne-am mutat intr-o casa noua. Dupa fix cinci ani de casnicie alaturi de soacra lu' barbati-miu, careia din varii motive am ajuns amandoi sa ii zicem "soacra-mea"...intr-o conjunctura care impleteste aberatia cu isteria, am ajuns intr-un apartament inchiriat la fix doua strazi mai incolo de blocul mamei. Toate bune si frumoase, mai putin partea cu faptul ca am gasit casa si a trebuit sa ne mutam in 5 zile, cu renovare cu tot. Cele cinci zile erau fix alea dinaintea celei in care plecam in Grecia. Deci pe scurt: vineri gasit casa, zis da, luat mocheta...luni intrat, renovat, daramat, cladit, spalat...joi eram gata si am dormit acolo, vineri dimineata decolat in Grecia.
Am facut bagaje cu furca, pe sistemul luat si bagat in saci si dus. Aici am umplut un dormitor cu ele si am plecat. Cand ne-am intors din Grecia am inceput sa vedem cam cum e casa noua. Cele mai multe lucruri ne-au incantat. Un singur lucru este in masura sa ma faca sa imi pierd mintile: GANDACII.
Aaaa, si nu va ganditi la aia de bucatarie, micii simpatici rosii care zburda pe plaiurile farfuriilor. Nuuuu, aia erau buni si dragalasi. Avem unii din aia cica de baie/apa/canalizare care par desprinsi din filmele de groaza din anii 80. Adicatelea gandaci altoiti nene, mari, negri, plini de avant dealtfel. Pana acum m-am trezit de trei ori cu cate unul mergand pe mine noaptea. Nu pot sa descriu isteria care ma apuca cand vad cate unul. Si nici pe aia cand in primele nopti vedeam cate PATRU.
Marius a zis ca se duceau la discoteca. Nu am ras. Imi era teama ca discoteca e fix curu' meu pe care umblase prietenul celor pe care ii gasise el.
Si ce era sa fac decat sa ma apuc sa gugaluiesc problema. Aoleeeuuu...mda, deci tre sa scoatem usile, sa le intoarcem, sa le otravim si sa le lipim la loc, si, in general, sa astupam orice gaurica. Nu mai radeti...gauricile din pereti, tamplarie, baie, etc. De doua saptamani eu umplu ca aia din Ghost Busters, ba cu Raidu in mana, ba cu cutia de chit, ba cu tubu de silicon. Si astuuup, si astuuup, si otravesc...si iar astuuup. In afara de faptul ca cred ca ne-am otravit pe noi, nu stu daca gandacii sunt impresionati.
Ce e drept s-au imputinat, nu mai e discoteca la 3 noaptea cand ma duc la baie. Da' unu pe mine tot a mai umblat, si acu incep sa ii gasesc osteniti rau, cu burta in sus, dand spasmodic dintr-un crac. Ma rog, e mai bine decat sa ii gasesc veseli, la o bere cu prietenii.
Intr-o discutie cu proprietara casei, i-am spus ca apartamentul e infestat. Ea isi construieste o casa cat un bloc vizavi de blocul asta. Ei au stat la etajul 4 si cred ca le-a placut mult, asa ca acu' si-au facut un fel de mausoleu hidos pe un petec de pamant cat o soseta. Ma rog, fiecare cu gustu lui. Ideea e ca distinsa doamna cand a auzit de gandaci, mi-a zis "vaaai, dar sa stiti ca SI LA NOI AICI AU APARUT, nu stiu de unde vin..."
Imi venea sa scutur capul ca in desene animate, poate nu am auzit bine...faaaaa cretinoooo, au venit CU VOI idioatoooo!!! I-ati carat in mobile si lucruri, ca daca nu ati fost in stare sa ii exterminati aici, v-ati dus cu ei si acolo. Dar cum as fi putut sa ii spun asta? E o doamna de 50 si ceva de ani, extrem de blanda si draguta, diafana asa...de te intrebi cam pe ce lume a trait asta pana acu'?
Eh, asta e. Ma pun cu Holocaustul pe ei, si din doua una...ori mor io ori ii omor pe ei. Pana acu sa zicem ca scorul e 1-1. Nu stu insa cate dracu' gauri oi mai gasi, ca zici ca suntem Tom si Jerry mutati in bucata de svaitzer. In rest suntem foarte fericiti.
Am facut bagaje cu furca, pe sistemul luat si bagat in saci si dus. Aici am umplut un dormitor cu ele si am plecat. Cand ne-am intors din Grecia am inceput sa vedem cam cum e casa noua. Cele mai multe lucruri ne-au incantat. Un singur lucru este in masura sa ma faca sa imi pierd mintile: GANDACII.
Aaaa, si nu va ganditi la aia de bucatarie, micii simpatici rosii care zburda pe plaiurile farfuriilor. Nuuuu, aia erau buni si dragalasi. Avem unii din aia cica de baie/apa/canalizare care par desprinsi din filmele de groaza din anii 80. Adicatelea gandaci altoiti nene, mari, negri, plini de avant dealtfel. Pana acum m-am trezit de trei ori cu cate unul mergand pe mine noaptea. Nu pot sa descriu isteria care ma apuca cand vad cate unul. Si nici pe aia cand in primele nopti vedeam cate PATRU.
Marius a zis ca se duceau la discoteca. Nu am ras. Imi era teama ca discoteca e fix curu' meu pe care umblase prietenul celor pe care ii gasise el.
Si ce era sa fac decat sa ma apuc sa gugaluiesc problema. Aoleeeuuu...mda, deci tre sa scoatem usile, sa le intoarcem, sa le otravim si sa le lipim la loc, si, in general, sa astupam orice gaurica. Nu mai radeti...gauricile din pereti, tamplarie, baie, etc. De doua saptamani eu umplu ca aia din Ghost Busters, ba cu Raidu in mana, ba cu cutia de chit, ba cu tubu de silicon. Si astuuup, si astuuup, si otravesc...si iar astuuup. In afara de faptul ca cred ca ne-am otravit pe noi, nu stu daca gandacii sunt impresionati.
Ce e drept s-au imputinat, nu mai e discoteca la 3 noaptea cand ma duc la baie. Da' unu pe mine tot a mai umblat, si acu incep sa ii gasesc osteniti rau, cu burta in sus, dand spasmodic dintr-un crac. Ma rog, e mai bine decat sa ii gasesc veseli, la o bere cu prietenii.
Intr-o discutie cu proprietara casei, i-am spus ca apartamentul e infestat. Ea isi construieste o casa cat un bloc vizavi de blocul asta. Ei au stat la etajul 4 si cred ca le-a placut mult, asa ca acu' si-au facut un fel de mausoleu hidos pe un petec de pamant cat o soseta. Ma rog, fiecare cu gustu lui. Ideea e ca distinsa doamna cand a auzit de gandaci, mi-a zis "vaaai, dar sa stiti ca SI LA NOI AICI AU APARUT, nu stiu de unde vin..."
Imi venea sa scutur capul ca in desene animate, poate nu am auzit bine...faaaaa cretinoooo, au venit CU VOI idioatoooo!!! I-ati carat in mobile si lucruri, ca daca nu ati fost in stare sa ii exterminati aici, v-ati dus cu ei si acolo. Dar cum as fi putut sa ii spun asta? E o doamna de 50 si ceva de ani, extrem de blanda si draguta, diafana asa...de te intrebi cam pe ce lume a trait asta pana acu'?
Eh, asta e. Ma pun cu Holocaustul pe ei, si din doua una...ori mor io ori ii omor pe ei. Pana acu sa zicem ca scorul e 1-1. Nu stu insa cate dracu' gauri oi mai gasi, ca zici ca suntem Tom si Jerry mutati in bucata de svaitzer. In rest suntem foarte fericiti.
joi, 4 iunie 2009
Grecia and stuff...
Ne-am intors dupa 3 saptamani in Grecia pe malul marii. Ar mai trebui vreo doua trei bloguri ca sa pot exrima in cuvinte experienta numita Grecia. Pentru mine a fost a treia excursie in Grecia si a doua in acelasi sat de pe peninsula Sithonia. Ne-am indragostit anul trecut de locul asta si probabil ca nu va fi ultima data cand mergem acolo.
Multa lume nu intelege chestia asta. Cum domle sa te duci in acelasi loc? Tre' sa te mai duci si in alte parti, sa "vizitezi" sa faci, sa dregi, sa alergi mereu dupa altceva. Noi suntem altfel. Pot spune cu multa dragoste ca sotul meu e fix perechea mea...din multe puncte de vedere...si mai ales din acest punct de vedere. Noua daca ne place ceva, nu vedem deloc rostul alergatului dupa un altceva. Probabil de aia ne iubim de 12 ani.
Ideea e ca un loc oricare ar fi el, nu conteaza prea mult cum arata, ci cum te face sa te simti. Intamplator, locul asta e probabil locul in care s-a dat jos Zeus din cer ...ca altfel nu imi explic atata frumusete. Insa ce este socant este ca noi ne-am simtit foarte "acasa" din primul moment. Desi nu intelegeam nimic din ce se vorbea in jur, desi literele alea te pot face sa zici ca esti pe planeta Klingon...oamenii aia stiu sa iti spuna din ochi "bine ai venit in casa mea". Mergi pe strada si oamenii iti zambesc privindu-te in ochi...mie asta mi se pare o chestie incredibila.
Intr-un sat din Romania, cand ajungi, oamenii se uita la tine de cele mai multe ori chioras, babele iti dau buna ziua in mod ostentativ, strigand, doar-doar vor avea satisfactia ca nu le-ai raspuns ca sa aibe ce sa comenteze. E imposibil sa mergi pe doua strazi si sa nu te intrebe vreunul "Da tu al cui esti?" ca si cand ai venit sa ii omori mama. In Romania politetea e o ipocrizie, o chestie care "trebuie" dar care nu ne place. Adica "trebuie" sa dam buna ziua dar ne e cam scarba de ala caruia ii spunem asta, si am prefera sa se duca dracului de unde a venit.
Eu am crescut intr-un sat turistic numit 2 Mai...mai multa ura si scarba ca aceea pe care o au localnicii de acolo fata de turisti...nu am pomenit in viata mea. Ei sunt deranjati de sezonul turistic, desi multi din asta traiesc. In Neos Marmaras e altfel. Oamenii aia iti multumesc ca le aduci bani. Si iti multumesc sincer. Te saluta sincer, iti zambesc si te privesc curiosi si bucurosi in acelasi timp, bucurosi ca ai venit in micul lor colt de lume sa ii ajuti sa supravietuiasca.
Iar noi...am fost bucurosi ca ne-au primit cu bratele deschise, ca si-au adus aminte de noi de anul trecut (chestie care ma uimeste profund). Am fost uimiti in fiecare zi de cat de frumos si de curat poate sa fie un loc. Un sat de pescari.
Multa lume nu intelege chestia asta. Cum domle sa te duci in acelasi loc? Tre' sa te mai duci si in alte parti, sa "vizitezi" sa faci, sa dregi, sa alergi mereu dupa altceva. Noi suntem altfel. Pot spune cu multa dragoste ca sotul meu e fix perechea mea...din multe puncte de vedere...si mai ales din acest punct de vedere. Noua daca ne place ceva, nu vedem deloc rostul alergatului dupa un altceva. Probabil de aia ne iubim de 12 ani.
Ideea e ca un loc oricare ar fi el, nu conteaza prea mult cum arata, ci cum te face sa te simti. Intamplator, locul asta e probabil locul in care s-a dat jos Zeus din cer ...ca altfel nu imi explic atata frumusete. Insa ce este socant este ca noi ne-am simtit foarte "acasa" din primul moment. Desi nu intelegeam nimic din ce se vorbea in jur, desi literele alea te pot face sa zici ca esti pe planeta Klingon...oamenii aia stiu sa iti spuna din ochi "bine ai venit in casa mea". Mergi pe strada si oamenii iti zambesc privindu-te in ochi...mie asta mi se pare o chestie incredibila.
Intr-un sat din Romania, cand ajungi, oamenii se uita la tine de cele mai multe ori chioras, babele iti dau buna ziua in mod ostentativ, strigand, doar-doar vor avea satisfactia ca nu le-ai raspuns ca sa aibe ce sa comenteze. E imposibil sa mergi pe doua strazi si sa nu te intrebe vreunul "Da tu al cui esti?" ca si cand ai venit sa ii omori mama. In Romania politetea e o ipocrizie, o chestie care "trebuie" dar care nu ne place. Adica "trebuie" sa dam buna ziua dar ne e cam scarba de ala caruia ii spunem asta, si am prefera sa se duca dracului de unde a venit.
Eu am crescut intr-un sat turistic numit 2 Mai...mai multa ura si scarba ca aceea pe care o au localnicii de acolo fata de turisti...nu am pomenit in viata mea. Ei sunt deranjati de sezonul turistic, desi multi din asta traiesc. In Neos Marmaras e altfel. Oamenii aia iti multumesc ca le aduci bani. Si iti multumesc sincer. Te saluta sincer, iti zambesc si te privesc curiosi si bucurosi in acelasi timp, bucurosi ca ai venit in micul lor colt de lume sa ii ajuti sa supravietuiasca.
Iar noi...am fost bucurosi ca ne-au primit cu bratele deschise, ca si-au adus aminte de noi de anul trecut (chestie care ma uimeste profund). Am fost uimiti in fiecare zi de cat de frumos si de curat poate sa fie un loc. Un sat de pescari.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)