Privesc o fotografie veche cu o fetita intr-o gradina. Varza de langa ea e aproape cat ea de mare. Fetita rade, e bronzata si se uita cu mirare la aparat. Ridic ochii. In fata mea, o fetita care seamana cu cea din poza, fuge pe poteca trasata de picioarele strabunicilor mei. Se intoarce si striga "mami, ce bucurata sunt de gradina asta mareeee". Ochii mi se umplu de lacrimi. E sentimentul dulce-amar, balanta intre "imbatranesc" si "ce fericire e sa imi vad copilul alergand in gradina de la 2 Mai".
Cand iti vezi copilul jucandu-se in locul copilariei tale, totul din jur dispare. Nu mai conteaza nimic, nu iti mai aduci aminte de ce te-ai enervat de dimineata, sau ce te-a ingrijorat ieri. E o fericire pura, care e menita sa te ridice undeva deasupra norilor.