A trecut 29 iulie si n-am apucat sa scriu, conform traditiei, lucruri despre inca un an trecut pe meleaguri britanice. Anul asta s-au intamplat atat de multe incat eu acum ma uit la acest 1 august din calendar si n-am idee cand s-a intamplat asta. Intre schimbarea de job, cautarea de case, procesul de mortgage, anul 7 al Marei... n-am mai avut timp sa-mi dai seama cand trec lunile in mare viteza.
Peste putin timp o sa implinesc 40 de ani. Cu 4 ani in Anglia. Zece la suta din viata mea, cea de aici, a fost cea mai frumoasa viata posibila in conditiile date. Adica cu emigrare tarzie, copil destul de mare, joburi complicate... dar cu toate astea, 4 ani mai tarziu suntem la fel daca nu si mai incantati de mutarea noastra aici. Muncim mult, in special Marius care lucreaza ore imposibile, insa aici simtim ca merita efortul. Se vede ceva in urma. Vezi oamenii ca te apreciaza, vezi unde se duc banii tai de taxe, vezi evolutie de la an la an.
Vezi copilul cum evolueaza, cum infloreste, cum anul asta, primul de scoala secundara, a prins incredere in ea, enorm de multa incredere. Iti vin rapoartele scolare, vezi cat de bine se descurca, o vezi cat munceste si ca de cele mai multe ori o face de drag, cu constiinciozitate dar de drag. Isi iubeste profesorii la modul real, vrea sa ii faca mandri de ea! Si da, ei sunt mandri de ea. Am mers la sedinta de final de an, abea acum i-am cunoscut si eu pe cei 12-13 oameni care i-au stat anul asta in spatele catedrei. M-au dat pe spate cu tot ce mi-au povestit despre ea. Asa cum o vad ei. Oameni diferiti, de sexe, varste si etnii diferite. Si nu, nu o ridicau in slavi ca un cliseu. Nu spuneau aceleasi lucruri tuturor si stiu asta pentru ca totul se petrece in sala cea mare de sport. Stai si astepti cuminte sa te vada profesorul care sta la o masuta mica.
Si auzi ce li se spune si altora. Unii vin cu copil cu tot, eu nu cred ca asta e o solutie, copilul are feedback personal la scoala, asta tre' sa fie o discutie sincera intre adulti. Si sinceri mi-au fost. Coplesitor de sinceri. Sa deschizi gura si sa spui "eu sunt mama Marei" si sa-l vezi pe omul din fata ta cum se lumineaza la fata, iti strange mana cu cea mai mare fericire din lume si iti multumeste pentru ca ai adus-o acolo. Le-am spus tuturor ca ea a venit aici acum nici patru ani fara engleza. Nimeni nu stia asta. Nici unul dintre ei. Multi s-au blocat, profesoara de engleza m-a intrebat daca glumesc. Dupa amiaza aia a fost magica. Am plecat de acolo pe trei carari, cu lacrimi in ochi, ca de obicei.
A fost un an bun. A invatat atat de multe. Si ea dar si noi. De 4 ani tot invatam. Am invatat de la capat o alta viata, un alt sistem. Si a fost o calatorie fabuloasa. Inca este. Desi ne simtim mai acasa ca oricand, inca o sa mai invatam lucruri, sunt convinsa. Nu, inca n-am mers deloc in Romania. Nu avem de ce si nu simtim nici o nevoie sa dam bani ca sa ne enervam. Zilele astea, am trait, ca voi toti presupun, stirile despre sistemul romanesc. Pentru ca nu e vorba doar de un copil, nu e vorba doar de fata aia. E vorba de sistemul care te omoara la o adica. Nu cred ca murit, cred ca a fost data mai departe, cred ca o sa aflam cu ce se ocupau multi militieni din tara aia. Mafia. Caracatita perpetua.
Ieri am ascultat inregistrarea de la 112. Scarba, sila, lipsa de respect si de orice farama de umanitate cu care acei oameni vorbeau cu o copila de 15 ani m-au terminat. M-a ingenuncheat, din nou, Romania. Cata scarba sa ai pe tine? Iti zice o copila ca a fost violata si batuta si tu o iei la misto? Iti zice mi-e frica si tu n-ai nici macar UN cuvant de alinare sa-i zici? Ce fel de animal trebuie sa fii? Ce soi de psihopat sa zaca in tine? Ce soi de societate naste asemenea monstri pe care ii pune in functii publice? Cum mama dracu'? Cum?
Cum sa nu ma simt bine aici unde ma simt in siguranta? Unde stiu ca la o adica nu doar serviciile de urgenta mi-ar ajuta copila dar si oamenii de pe strada, vecinii, necunoscutii. Un copil in pericol... Mi s-a mai intamplat uneori sa ma lase mijlocul pe strada si sa trebuiasca sa ma aplec, sa fac grimase si sa incerc sa reusesc sa merg mai departe. De absolut fiecare data am fost intrebata de primul trecator daca sunt ok si daca ma poate ajuta cu ceva. Asa cum e normal. Uman.
Suntem in vacanta acum, ne odihnim putin pana peste o luna cand scoala incepe din nou. Urmeaza sa plecam in Cipru, presimt o aventura maxima, suntem veseli, facem planuri. Inca asteptam sa se termine luatul de casa, in curand o sa se finalizeze actele si ne vom putea muta. Fac planuri de decorat casa grecesco-mediteranean, am inceput cu o masa cu scaune luate de pe FaceBook Market de la niste neni englezi, pe care sotul le-a restaurat nitel iar eu le-am revopsit cu Mara. Ne-am distrat teribil cu chestia asta, mai ales ca Mara e super artistica de fel asa ca a avut un mare avant la restaurarea mobilelor.
Cam asta facem noi. Daca apuc va scriu impresii din Cipru. Hai pa, va pup!