vineri, 31 august 2012

15 si 8

    Luni s-au implinit cincisprezece ani de cand imi cunosc Omul. As in 15. Duminica se vor implini 8 ani de cand ne-am dus la Casa Casatoriilor (asa ii zicea locului unde se facea asta in Ploiesti) cu o sticla de sampanie in mana si pe cand stateam ca doi prosti pe trepte intr-o joi la ora 11 fara 3 minute, am fost intrebati de catre functionara "ce-i cu voi, ati fugit de acasa, de ce sunteti singuri?"...am izbucnit in ras si am incercat sa explicam ca aia e ziua in care toate rudele au decis ca e ok sa intarzie. :))

  15 ani. 8 ani. 5 ani de Mara. Cand l-am cunoscut era dragut, avea un tricou alb si o geaca bleumarin subtire peste. Ploua usor, urma sa iesim in oras cu prietenii care ne facusera cunostinta. M-am prezentat si el mi-a dat mana si a zis "tot Marius"...M-am prins ca ar fi vrut sa fie o gluma asa ca m-am aratat amuzata. Prima gluma nu i-a iesit. Urmatoarele 42393948204824039483 de glume din cei 15 ani m-au facut sa rad cu lacrimi. Si cand nu-mi venea. Si cand era bolnav si muream de grija lui. Si cand n-aveam. Si cand eram trista, furioasa, deznadajduita. Si cand gateam. Si cand impodobeam toti trei bradul de Craciun. Si cand am nascut fara ca el sa stie, l-am sunat sa vina sa isi vada copilul si pe jumate adormit mi-a zis "tu faci misto de mine"...

  Acum imi vine sa zic ca ne stim de o viata. Peste alti 15 ani o sa fie o alta viata. Cu fiecare an care trece suntem mai apropiati. Ciudat, auzisem alte zvonuri...Ca dispare dragostea, pasiunea, respectul, prietenia...ca totul dispare. Probabil asa e atunci cand n-a fost niciodata acolo. Pentru ca daca au fost acolo, fiecare an aduce mai multe. Mai multa bucurie, mai multa intelegere, mai multa cunoastere...copilul iti amplifica sufletul. Asa ca iti amplifica tot ce e in suflet, inclusiv relatia cu cel de langa tine. Nimic nu e mai frumos pe lumea asta decat sa te uiti la copilul tau si sa vezi in el toate trasaturile celui pe care il iubesti demult...

  Ma uit la el cateodata...si nu m-as satura. Ma intreaba de ce ma holbez la el incruntata. Nu-s incruntata, sunt uimita cat de frumos mi se pare. Nu pricepe. Ma uit la ei doi cand se joaca si ma gandesc cat de norocoasa am fost sa imi gasesc omul care sa stie sa faca o "familie". O familie nu se face singura, o fac oamenii ei. N-am facut nimic special, asa s-a intamplat...la un moment dat am avut curajul sa decid intr-o circumstanta de viata si sa zic "tu esti al meu!". Ala a fost meritul meu. In rest...avem o viata extraordinara pentru care am muncit mult. N-am fost perfecti, n-am fost rabdatori...ne-am certat si ne-am suparat si ne-am zapacit unul pe altul pana cand asta a disparut. Pentru ca nu erau reale. Reala era dragostea. Real e ca noi suntem cei mai buni prieteni de foarte multi ani...Real e ca pasiunea e tot acolo doar ca mult mai mare. 

  Asa ca, la multi ani, iubitul meu! La multi ani NOI! 


marți, 28 august 2012

Hotii si bunicii

  Ca vardisti n-aveam. Nu stiu cum stau lucrurile in alte tari insa in Romania batranii sunt o tinta sigura a tuturor formelor de jnapani existenti in natura. Asta pentru ca Romania ca natiune nu isi respecta bunicii. Cu cat esti mai batran cu atat statul in intregimea sa (sistem de pensii, sistem medical...etc) isi bate joc de tine mai tare, rade tinandu-se cu mana de burta.

  Cam asa si romanii. Multi isi abandoneaza bunicii in uitare. Tinerii nu mai au "cultul" bunicilor si a dragului de ei, parintii lor fac ce "trebuie" pentru batrani insa nu mai mult de atat. Astfel incat multi, foarte multi batrani din tara asta sunt singuri. Si atunci cand isi pierd si jumatatea, intra intr-o singuratate care ii alieneaza de realitatea inconjuratoare. Batranii Romaniei nu prea au "prieteni"...rar am vazut oameni de 80 de ani care sa aibe prieteni, sa se viziteze si sa socializeze cu ei, sa faca schimb de pareri si povesti atunci cand sotul sau sotia nu mai e pe lume si cand copiii sunt prea departe sau prea ocupati ca sa stea de vorba cu ei si sa ii tina cu mintea pe aici prin lumea reala. 

  Din fericire bunica mea face parte din batranii norocosi. Ea s-a tinut cu mintea destul de aproape de realitate. A avut si are si acum, la 88 de ani prietene cu care se viziteaza si discuta, se uita la televizor insa nu la OTV pentru ca i-am explicat ca ala nu e ok si a inteles...a avut o familie care a tinut-o foarte aproape si a inclus-o in discutii si viata. De aia ieri a fost aproape de un eveniment care putea fi tragic insa pe care ea cumva a inteles ca trebuie sa il evite. 

  Era singura pe strada, se plimba. Un domn s-a dat jos dintr-o masina si a venit la ea spunandu-i "ce faceti doamna, nu ma mai cunoasteti?"...si de aici incolo a inceput o discutie uluitoare despre cum el il cunoaste pe fiul ei, ca sunt prieteni, ca el e medic oftalmolog si ca unchi-miu i-ar fi trimis nu stiu ce echipamente medicale pe care el, cetateanul onest, trebuie sa i le plateasca. Si ca unchi-miu l-a trimis sa o duca la banca si sa ii faca el un cont ca sa poata sa ii transfere banii. 

  Bunica-mea., la 88 de ani e aproape surda. Ieri nu avea nici aparatul in ureche, deci era extra surda. Nu mai are ea nici creierul brici pe care il avea inainte de accidentul de anul trecut. Insa ce ARE este  o  logica de fier, si ieri logica a facut-o sa ii repete aluia de 20 de ori "da' da-mi tu mie banii si ii dau io lu' fi-miu, de ce trebuie sa merg eu la banca?" Acu' ala isi stia scenariul lui, el vroia sa o duca ATUNCI in secunda aia la banca. Ea i-a zis ca nu poate pentru ca o astept eu acasa, noroc ca ii era frica de mine ca o cert ca intarzie, ca altfel teama mi-e ca omul reusise sa o convinga si ca il cunoaste pe fi-su si ca ma cunoaste pe mine. I-a zis ca vine el la 5 sa o ia sa o duca la banca.

  Cand a venit acasa, era foarte sigura ca se va duce la 5 la banca cu domnul Catalin Popescu, medic oftalmolog, prieten cu Mihai. Bineinteles ca eu si Marius am intrat in fibrilatii. Cam stim toti prietenii lui Mihai, asta nu era un nume pe care sa-l fi auzit. Orice tranzactie financiara pe care o face Mihai in Romania (el traieste in SUA) trece pe la Marius. Omul il anunta ce trebuie facut pentru ca Marius are acces la conturile lui de aici. Era imposibil sa trimita pe unu' care sa se intalneasca "intamplator" cu bunica pe strada...

  Nici nu am stiut cum sa gandesc toata chestia asta. Revolta a fost asa de mare incat creierul meu imi tot zicea, ma poate ala chiar era vreun cunoscut de-al lui Mihai...tot incercam sa gasesc explicatii care sa ma aduca la liman. Evident ca nu am gasit, am intrat pe site la banca pomenita de ala si am vazut ca inchideau la 4 jumate. Moment in care m-am enervat rau de tot si am inceput sa imi doresc ca ala SA VINA la usa la ora 5. Ii zisese bunicii ca stie unde stam. Mi-am pregatit aparatul foto pe masa din hol, hotarata sa ii fac intai o poza si apoi sa il iau la intrebari.

  Evident ca n-a venit nimeni. La fel de evident ca n-am putut sa dorm azi noapte de nervi si de spaima ca Marius a fost plecat si eu eram singura aici cu bunica si copilul...si cumva in capul meu e ca daca cineva face ASA ceva, pot foarte linistita sa cred ca e capabil sa intre in casa peste mine sa imi dea una in cap. Mai ales ca bunica a fost racolata la coltul blocului, asa ca putea sa vada unde stam. 

  Uluitor e ca nici bunica-mea nici mama nici unchi-miu (care a sunat aseara si a confirmat ca nu era el) nu intelegeau CE anume putea sa faca nenea ala daca o ducea la banca. Eu care am o minte destul de plina de imaginatie si cu Marius care a cunoscut tot felul de lume la viata lui, am avut o gramada de idei. Putea pur si simplu sa o bage in masina si sa ii ia geanta, banuind ca are ceva bani in ea. Putea chiar sa o duca la banca sa ii faca un cont in cardasie cu functionari bancari. Si apoi sa faca overdraft de pe cardul pe care banca nu ti-l da pe loc. Sau sa o puna sa semneze ca girant pentru cine stie ce imprumut...sau...multe altele. 

  Stiu, LEGAL nu se "poate" sa se intample asta decat cu mai multe acte. Insa REAL, un om cu buletinul si pixul in mana, care nu citeste cu atentie sau nu intelege prea bine ce citeste...poate fi furat nu ca in codru, ci CA SI CODRUL care nu prea mai e in picioare in Romania din cauza de defrisari ilegale. Si nu, nu cred ca e paranoia sa presupui asta. In ultimii ani am auzit de multi batrani care au patit chestii. De la oameni care le-au intrat in casa si i-au tinut de vorba in timp ce le ciordeau banii pana la batrani dusi la banca cu actul casei pentru nu stiu ce explicatii din astea si care au ramas fara case. Da, batranii sunt naivi. De aia se zice ca dai in mintea copiilor. Pentru ca iti pierzi functiunea gandirii intr-o oarecare masura. Si daca esti si singur, rupt de lume si de familie, atunci precis esti mai departe de realitate.

  Iar discutiile sunt manipulabile. Ieri cand ea a ajuns acasa mi-a zis "a zis ca il cunoaste pe Mihai, ca te stie si pe tine, stia unde stam"...io zic pai astea sunt informatii absolut comune in orasul asta. Nu ca ma dau mare, insa unchiul meu e cunoscut de jumate de oras. Numele familiei Beffa e cunoscut in primul rand pentru ca e RAR, apoi pentru ca Mihai a plecat in SUA pe vremea comunismului, apoi pentru ca tatal lui a fost antrenor de fotbal, bunica a fost profesoara...deci multa lume poate sti cum il cheama pe el sau cum o cheama pe mama lui. Asta asa, la modul naiv. Dupa cateva ore m-am dus iar sa o intreb cum exact a zis ala. Daca a zis "Mihai Beffa" sau a zis "il cunosc pe baiatul dumneavoastra" si ea o fi zis "Mihai?" din reflex....O discutie poate fi foarte simpatica:
  - Il cunosc pe baiatu.
  - pe Mihai?
  - da, el unde mai e acum?
  - in California
  - eu sunt un prieten de-al lui....o stiu si pe nepoata 
  - a, Alexandra, da, pai io la ea stau...

  Si uite asa ne cunoaste el pe noi toti si suntem prieteni vechi. Ca ii tot zicea ei ca "nu ma mai cunoasteti" si ea, sigura fiind ca nici nu l-a cunoscut vreodata (ea are chestia asta tine minte clar orice om pe care l-a cunoscut vreodata, chiar daca nu mai stie cum il cheama exact) ii tot zicea "nu, nu, nu ne-am cunoscut"...:)))

  Dar daca noi nu eram aici, daca ea era singura si de capul ei...cumva ala o convinsese pe jumatate. Ei i se parea ca el i-a dat informatii destule, si cum de-a lungul vremii s-a intamplat ca Mihai sa trimita diversi oameni pentru diverse comisioane de dat sau de luat...cumva o parte din poveste avea sens. Daca nu era cu noi aici sa stie ca o asteptam sa se intoarca repede de la plimbare ca altfel ne speriem ca a patit ceva...probabil povestea avea alt final. Acum am instruit-o sa nu mai vorbeasca cu nimeni necunoscut pe strada despre nimic. A inteles si ea, desi oarecum uimita...ce era sa pateasca. 

  Asa ca daca aveti parinti sau bunici...aveti grija sa fie instruiti, sa nu se opreasca la taclale, sa nu lase oameni in casa lor sub nici un pretext, oricat ar fi de simpatici cei care ii acosteaza. NICIODATA sa nu mearga cu NIMENI la banca sub nici o forma, sa nu semneze nici un fel de act fara unul din voi prezent! Chiar exista retele de oameni care fac chestii de genul asta. Sa nu fim paranoici, dar nici naivi.

duminică, 26 august 2012

Posta Romana e naspa

 Asta ar fi eufemismul secolului. Nuuu, nu e naspa e cea mai hidoasa institutie posibila. Sa te fereasca sfantul Pafnutie sa ai treaba la Posta in tara asta. E cale sigura catre scurtarea fericirii omului pe pamant. Daca ai de trimis o scrisoare stai la coada. Pentru timbre stai la coada. Pentru ca sa ridici un colet stai la o coada cat primele doua adunate. 

  Functionarii de la posta sunt toti la fel. Cred ca ii recruteaza pe linie materna pentru ca vezi clar o generatie pe la 50 de ani si inca o generatie pe la 25 de ani care sunt clar rudele primilor. Mai putin cand vezi un mos trecut clar de 60 de ani care iti face scandal. Adica mie. Pai cum de ce? Pentru ca e jmecher. In mana lui sta pensia bunicii mele care nu mai locuieste la ea acasa. Si care nu e fizic la domiciliu in ziua de pensie, deci postasul (care in mod normal e o tanti destul de ok) in mod teoretic nu are "voie" sa dea pensia decat titularului. Mda, de aia nici nu s-au ridicat milioane de pensii pe nume de oameni morti in tara asta. 

  In mod practic, postasul iti lasa pensia. Ii mai las ceva din cand in cand, ca asa e "obiceiul" si cine sunt io sa ma pun cu traditiile poporului roman. Da' cand postasu' tau e in concediu, poti sa ai noroc sa vina tot un om sau sa ai ghinionul patit de mine acum o luna cand a venit jivina asta de mos imputzit. Si la propriu si la figurat. Si pentru ca am avut indrazneala sa vorbesc la telefon cand el a sunat la usa, a intrat in casa foarte ofensat si a inceput sa se rasteasca la mine ca sa ii zic unde e bunica-mea. Pai zic, e la mine acasa. "DA' UNDE?"...pai tre sa va dau adresa, va foloseste la ceva? uitati aici buletinul ei, buletinul meu, eu sunt nepoata ei, doamna e bolnava nu poate veni. 

  Moment in care a inceput sa zbiere si mai tare "ca daca ma luati asa io nu va dau nimic, ca nu sunt obligat"...aoleu, tataie...imi venea sa il omor! Stiu, nu e frumos sa ai ganduri criminale. Iese fulgerator pe usa si mie imi da un gand prin cap si strig dupa el "da' daca va dau un milion imi dati pensia?"...pac se opreste si da sa intre inapoi VOCIFERAND cum ca regula "nu ii da voie"....aaaa, da' milionu' iti da voie, da? JAP i-am trantit usa in moaca, dupa ce in prealabil i-am luat numele si numarul de telefon unde pot sa il reclam. Stiam ca n-am ce sa reclam insa aveam niste nervi dupa doua ore de asteptat....incat am zis ca tre' sa fac ceva. 

  Si aici incepe miracolu' numit Romania. Sun la numarul ala, spun ce problema am, doamna ma informeaza ca "factorul nu are voie...etc, etc"...zic da' factorii aialaltii au voie, da? Vai doamna, nu mai spuneti asa ca isi pot pierde serviciul. Ha, de aia nu mai pot io! Si imi zice doamna, sa ma duc la Oficiu care e chiar peste drum si sa fac "o cerere" sa ajunga pensia la MINE acasa unde locuieste bunica. 

  Uluita ca asa ceva s-ar PUTEA intampla si ca Posta Romana ar reusi sa faca un asa efort de gandire si sa rezolve normal o situatie absolut banala...(eu am impresia ca sunt destui batrani care locuiesc la rude din motive evidente, da' poate ma insel)...dau fuga la oficiu. Unde ce credeti, ca sa vorbesc cu doamna cu care vorbisem cu 3 minute inainte...stau la coada pret de 15 minute! Deja incepusem sa zambesc tamp ca un copil mic care a primit o bomboana si nu stie ce sa faca cu ea, sa o manance sau sa si-o bage in ureche. 

  Ajung la ghiseu invingatoare (not!) ii spun cucoanei ca io sunt aia cu care a vorbit si ca presupun ca ea e aia cu care am vorbit io. Asta ca sa nu ma incalcesc. Da din cap in sila. Ii expun inca odata situatia si imi zice ca pot sa fac EU o cerere in numele BUNICII. Clipesc. Trag aer adanc in piept si ma asigur: adica sa o semnez EU cu numele EI? Da din cap repede si imi cere buletinele. Ma mananca limba sa intreb ca proasta: adica factorul are o REGULA care nu poate fi incalcata caci ne tinem de principii ca turistul de chiloti cand vine valu' mare...insa acilea la ghiseu...un FALS e nimic? Sa facem o cerere in FALS, sa o semnam, si toata problema despre reguli si principii dispare repejor. Ce, ne face pe noi un fals in acte? 

  Imi infranez sirur gandurilor criminale care ma apuca, scot pixul, cer o foaie si incep sa scriu ca un elev constiincios. Doamna ma informeaza ca pot sa fac cererea pentru O LUNA sau pentru "durata nedeterminata", cum prefer. Pai prefer cu nedeterminata, ca bunica-mea clar nu se mai duce la ea acasa. Scriu fericita acolo, semnez frumos cu numele ei, ii dau hartia si intreb inca odata ca sa ma asigur: deci de acum inainte o sa vina la mine acasa pensia, da? "DA, DA" ma asigura doamna. 

  Da, da...a venit peste doua zile. Si GATA. Luna urmatoare cucu ca sa nu zic cuvantul ala nepoliticos din patru litere. Deci cucu pensia sa mai vina la adresa mea. Acu' ar fi o telenovela sa ma duc sa o caut pe tanti aia si sa ma cert cu ea insa viata e prea scurta pentru asa ceva, n-am atata putere in mine. 

  Evident ca m-am interesat cum e sa primeasca pensia pe un card. M-am amuzat asa de tare incat m-a apucat cu plans. Deci: te duci la Casa de Pensii si faci o cerere. Pe care o iei cu tine, si te duci la banca la care ai cont. La banca ti se trece contul IBAN pe cerere, pentru ca tu esti un retardat care nu putea completa EL contul IBAN personal pe cererea personala. Pentru ca tu ai un cont dar nu stii numarul de cont. Cu cererea completata cu IBAN te intorci la Casa de Pensii si o depui. Si luna urmatoare iti intra pensia pe card. Da' ce, credeai ca ai scapat de Posta? Dobitocule, oricum ti-ai incasa pensia, TALONUL DE PENSIE TI SE TRIMITE CU POSTA ROMANAAAAAA! Si tu trebuie, ghici ce, SA FII ACASA cand ti-l aduce postasul, pentru ca trebuie sa SEMNEZI pentru el cu buletinu' in mana!!!

  Si daca esti nesimtit si nu esti acasa 3 luni ca sa iti ridici maretul talon de pensie, te trec aia din oficiu cum ca ai fi mort si iti sisteaza nenorocita de pensie, ca esti prea prost, mah, si ai muncit o viata intreaga in Romania, ca un bou, nu in Germania...E drept ca pensia din Romania nu are cum sa te duca la vreo croaziera care sa dureze mai mult de 3 luni ca sa nu fii acasa sa iti ridici talonu', idiotule. La ce te-ai gandit? 

sâmbătă, 25 august 2012

Mama mea

   Mama mea a avut tupeul sa ma creasca singura intr-o decada in care asa ceva era cam de neconceput. Si a facut-o fara drama. Niciodata nu a zis mi-e greu. Niciodata nu s-a lamentat despre nimic. A avut putine luni cu mine apoi s-a dus la munca.  Era o era in care "mancarea" nu exista. De aia o pun in ghilimele. Noi nu aveam o "la tzara"...de unde sa luam cartofi, oua, ceapa, porc, leustean, lapte, struguri, branza, gaina, smantana, zmeura, caise, morcovi...lista ar putea continua pana marti. Azi nu e marti. 

   Mama mea, in fata unui barbat nepotrivit ei a zis nu. Si gata. Si apoi s-a dus sa impleteasca pantofi la fabrica. Si sa faca naveta de la ora 5 dimineata cand la ora 3 se scula ca sa se duca la Alimentara sa stea la coada doua ORE si sa imi ia mie o lada de capsuni (da, eu nu accept pluralul de capsunE). Eu eram vie atunci. Adica aveam amintiri. Adica stiu cand a plecat la 3 din casa sa se duca sa ia capsunile si sa vina cu ele, sa imi dea o parte sa le mananc asa si restul sa le faca gem. 

  Era atat de putina mancare incat...nu era mancare. Senzatia mea asta e, pentru ca eu sunt o persoana exclusiv carnivora (adica pot trai linistita doar cu produse animale) si atunci...nu aveam. Si mama mea se dadea peste cap si facea "pizza" pe paine. Cu salam si ce mai avea...si cu ceapa care atunci nu imi placea deloc dar pe care acum o pun pe pizza nu pentru ca imi place la gust (gustul nu mi s-a schimbat) ci pentru ca imi aduce aminte de copilaria cu ea. 

  Mama mea isi lua concediu iarna. Si mergeam la Sinaia amandoua, stateam la Hotel Caraiman de fiecare data, si aia era pentru mine vacanta anului. Pentru ca era cu ea. Nu ma interesa de nimic altceva decat ca eram eu si cu ea. Acolo ne-a prins si Revolutia, acolo eram pe 22 decembrie 1989. Acolo aveam prieteni de o viata, pentru ca mama mea e nascuta la Sinaia. Acolo eu ma simt "acasa" peste tot, insa cel mai "acasa" daca ma duci in cartierul Izvor, sus undeva unde putini turisti ajung chiar si in zilele noastre. Am fost in Sinaia acum ceva vreme si mereu imi e teama sa merg in Izvor unde nu am mai mers de 20 de ani. Sunt convinsa ca o sa plang si o sa astept ca tanti Lenutza sa imi iasa in cale pe poteca curtii ei...si o sa astept degeaba. Tanti Lenutza nu mai e....au trecut multi, multi ani de cand mergeam cu mama acolo. 

  Mama mea nu se vaita de nimic. Acum mi se pare uluitor pentru ca acum mi se pare ca se vaita din orice. Poate e o compensare a faptului ca ATUNCI, mama mea, nu se vaita, nu cracnea, nu am auzit niciodata vreo vorba despre cat de greu sau imposibil ii e sa creasca singura un copil, despre ce inseamna sa gasesti mancare, sa ai pile pentru un kilogram de carne. Ulterior am inceput sa ii spun eu ca mi se pare uluitor ca a facut asta in vremurile alea si cu resursele alea. Adica fara mancare cum ar veni. A zambit si a ridicat din umeri, adica "ce mare lucru"...

  Acum ceva vreme ma intreba cineva in mod nepotrivit daca Mara nu "imi da o stare naspa" pentru ca ea cere mereu de mancare...ca persoana in cauza, s-ar simti aiurea, mai ales ca noi nu avem acum suficienti bani. Mi-a venit sa rad. Mi-a venit sa o intreb daca a prins vremea in care mama mea nu avea CE sa ii dea copilului ei sa manance. M-am simtit ca ultimul om...cum adica sa ma jeneze copilul meu pentru ca vrea de mancare? Stiam ca a prins vremea aia, asa ca intrebarea era inutila. Vremea in care luam ulei pe cartela. Si paine. Si 10 oua, si lapte indoit cu apa. Si nu se gasea in Ploiesti nici un fel de produs "animal" decat gheare de pui la punga. In ziua de azi...poti sa faci mancare pentru ca ai CE sa cumperi din magazine. Si daca esti destept o faci si cu minimul de resurse, ca si atunci!

  De unde toate gandurile despre mama mea? Azi sotul meu a desfacut televizorul Sharp pe care l-a cumparat mama mea acum circa 20 de ani daca nu ma insel. Televizor cumparat de la SHOP. Da, ala de unde daca erai cu rude in State, puteai sa cumperi, ca aveai "dolari". Noi dolari aveam, insa la Shop nu gaseai decat ciocolata, wiskey si...televizoare. Merge fratioare animalu' si acu perfect. I se mai umple de praf cate un condensator si incepe sa tziuie ca la balamuc, de aia l-am rugat azi pe Marius sa il aspire oleaca pe interior asa cum face mesterul nostru electronist care l-a mai desfacut de vreo zece ori pana acum. 

 Da, mama mea a are "rude in State"...a si fost acolo in anul 1985 in vizita la fratele ei. A fost uimitor ca i-au dat securistii viza. Toti credeau ca doamna Beffa nu o sa se intoarca, desi avea copil mic Credeau ca o sa fuga cum fugisera multi altii ca apoi sa afle ca isi pot vedea copiii dupa ani si ani de zile. Ea a avut viza pentru 6 luni. Cand s-a dat jos in aeroport la San Francisco, fratele ei a vrut sa o duca direct la biroul de vize de "azil politic"...el in infinita lui naivitate a crezut ca mama mea isi abandoneaza copilul in Romania. 

  Intr-o oarecare masura a facut-o pentru ca copilul era prea mare si stia tot. Si copilul s-a speriat de moarte ca va fi abandonata printre niste rude despre care simtea sigur ca nu o iubesc. A venit la 2 Mai sa isi ia la revedere de la mine iar eu am crezut ca aia e o chestie definitiva. Mama mea, din pacate, nu stie sa comunice. Nu e un defect, asa e ea. Nu a avut CINE sa o invete asta. Comunicarea eficienta cu alte persoane nu exista din nastere, e o chestie invatata pentru majoritatea oamenilor. Rare sunt cazurile in care omul se naste invatat in ale cuvintelor. Eu sunt asa. Poate am incercat sa compensez.

  Clar imi e ca in ziua aia cand a venit eu am crezut sincer ca raman fara mama. Socul a fost asa de mare incat imi amintesc toate detaliile, inclusiv cu ce era imbracata matusa cu care eram. Auzisem cumva ca mama pleaca in "america" insa pana cand nu a venit sa imi SPUNA asta, eu nu am crezut nimic. Stiu cum am condus-o la Mangalia si apoi ne-am intors catre 2 Mai iar Tusi (matusa cu care eram) mi-a zis: ai de ales: ori prindem autobuzul ori mergem si la tiribombe si apoi mergem pe jos ca nu mai avem alt autobuz. Mersul pe jos era de 4 kilometri, apoi prin santierul naval, pe niste pontoane de lemn legate peste apa marii. Stiu ca am vrut la tiribombe dar despre ele nu imi amintesc nimic. Imi amintesc cum treceam pe pontoanele alea (eu am frica de inaltime si atunci aveam si de apa) catre 2 Mai. In seara aia am facut baie in apa calda care racise instalatia de tzuica, in butoiul mare, apoi m-am culcat si apoi am vomitat in pat in toiul noptii. Aia imi amintesc clar. 

  Mama mea s-a intors spre uimirea generala a agentilor de Securitate ai Ploiestiului. "S-a intors Beffa? E na, cum adica...s-a INTORS Beffa???!!!" Da, prostilor, s-a intors, ca sincer nu pricep ce dracu' a cautat sa plece in the first place...no offence, mama! Tin minte cand am luat-o de la aeroport cum javrele alea i-au deschis bagajele sa o caute, cum eu vroiam sa o iau in brate...si imi zicea "stai un pic sa terminam aici"...Mi-a adus un ursulet panda si un rucsac ca un urs panda...ursuletul i l-am dat Marei sa se joace cu el insa nu ii pare interesant. Eu de cate ori il vad imi dau lacrimile. 

  Mamei nu. Ea nu e o "drama queen", ei nu i se pare ca a creste un copil singura e mare jmecherie. I-am zis de multe ori ca a facut o mare chestie, ei i se pare ceva normal. Poate pentru ca stia acum 33 de ani ce a ales. Poate pentru ca viata a invatat-o ca a fi dramatic nu rezolva nimic. Poate pentru ca ea e mai puternica decat noi astea din ziua de azi care zbieram din gura de sarpe cand vedem un paianjen. Eu cand eram mica si vedeam ditamai paianjenu in camera si tipam....mama venea foarte calma si ma intreba de ce tip asa...

  Singurele momente cand am vazut-o impacientata a fost cand a inceput Mara sa fie omulet si sa aibe diverse probleme :) Dar inteleg ca asa sunt bunicii. Insa asta inseamna ca daca io ACU' cu Mara am fost "ingrijorata"....la nepoti o sa o ard linistita pe Xanax. 

joi, 23 august 2012

Cum am calatorit cu copil (3)

  Mai precis cum mi-am strans de gat toate pornirile mele din nastere anti-cort. Traiul la cort mi s-a parut intotdeauna o tampenie sinistra.Sa ma scuze cortistii :) Asta poate pentru ca am crescut pe malul marii si in fiecare vara ii vedeam pe niste cetateni care veneau ca furnicile din autobuzul de Mangalia, incarcati pana in dinti cu niste zeci de kile in carca, cu rucsaci peste genti legate cu funii peste alte papornite. Si in cap inca una. 

  Ajungeau voiosi pe plaja, da, aia unde e foarte CALD cand e vara, ca na, asa se intampla uneori, pe la un pranzisor asa, 1-2...cand nisipul arde de nu poti sa stai pe el, si incepeau sa monteze niste chestii. Chestiile necesitau: lopeti, pietre, sfori, dumnezei cand nu gaseau sforile, cuie, brigeaguri, topoare...un arsenal pe care il carasera niste sute de kilometri. Aia care erau mai jmecheri aveau si o Dacie pe care o trageau pana pe nisip (cum altfel sa care tonele de lucruri) unde o intepeneau inevitabil si apoi incepeau cate 4-5 masculi sa sape intru dezgroparea fierataniei cate o juma' de zi. 

  Dupa ce invingeau cu ridicatul de corturi, trageau o bere la umbra, prestau o salata de rosii asezonata cu nisip in niste vase de aluminiu, oftau multumiti si se bateau pe umar ca "ce frumos e la mare", iar eu ma gandeam de fiecare data ce o fi frumos sa stai la cort. Ba am si indraznit sa intreb pe cate unii despre asta si mi s-a explicat indubitabil cum ca ar fi ceva legat de natura. Si de frumusetea de a dormi in ea. Cum ar veni. Da, domle, da' natura e MURDARA! Are chestii prin ea, are zgomote...cum naiba sa dormi pe plaja? Marea nu se opreste. Nu-nu, imi spuneau ei, aici e mai bine ca in sat. Inevitabil in fiecare an in august in preajma Sfintei Marii venea si furtuna cu precizie de ceas. Si ii matura. De tot. Si dupa ce ii matura, ii ploua si ii gaseai dimineata ca niste curci ude, cu toate hainele ude si insirate pe nisip sa se usuce. Nu mai erau veseli deloc, ba chiar unii din ei sapau de zor transee, pentru ca marea sa nu ii ciufuleasca si in noaptea urmatoare. Si asta an de an. 
                                                        
  Insa in 2009 cand mi s-a spus ca partea mea de familie are pamantul stabilit in marea gradina a familiei de origine...am avut de decis. Adica ori stateam cu copilul o vara intreaga la etajul 4 din 4 unde in casa se faceau 40 de grade zilnic, ori imi faceam curaj sa incerc treaba cu cortul in gradina. Ceea ce am si facut. Am cautat corturi calumea, n-am gasit, asa ca am luat niste panarame, am cumparat vreo trei si am purces la 2 Mai. Dar sa nu va ganditi ca am plecat sa dorm pe izopren. Neaaaa, pai ce, nu aveam masini de santier si platforma auto? Pai m-am dus cu saltelele Relaxa de acasa, cu veioza, cu tot dormitoru' cum ar veni. Pe care l-am plasat frumos in cortul nostru cel portocaliu. Bine, era mai bine daca nu rugam niste baieti crescuti la tara care nu au vazut corturi ever sa mi-l monteze, ca nu s-au priceput si chiar dupa ce l-au montat mi-a picurat apa in cap de la ploaia care ne-a onorat cu prezenta. Asa ca m-am vazut stand in ploaie si ancorand cortul repede. Si injurand si mai repede. 

                                                                         ze cort

  Sapte saptamani am stat la cort. Ne-am facut o bucatarie de vara afara, cu frigider si cu tot ce are omul intr-o bucatarie. Aveam dus la butoi si toaleta dupa colt. Am trait si cea mai feroce enteroviroza din viata mea de om si din a Marei de copil de doi ani si jumatate. Ne-a adus o verisoara din minunatul Bucuresti un virus care se lua pe cale aeriana sau prin atingere cumva, de ne-a zapacit total. Am vizitat spitalul din Mangalia, clinica din 2 Mai, Mara a stat cu perfuzie o saptamana timp in care asistenta din sat venea si ii baga chestii in vena. Deci, din nou cu peripetii, ca doar asa putem noi, familia Albu :))) 

  In anul urmator am zis gata cu cortul, am facut-o si pe asta, multumesc frumos, lasati asa. Asa ca mi-a adus Marius la 2 Mai rulota pe care o avem de cativa ani. Si am stat acolo 4 luni. In mod bizar, la rulota a fost mult mai rau ca in cort, din cauza de caldura. Cortul noaptea se racoreste. Chiar daca sunt ziua 45 de grade, daca noaptea se fac 20 tu ai 20 in cort. In cutia de conserve numita rulota, care e minunata daca e frig afara, cand e vara nu ai cum sa o aduci nici noaptea la o temperatura rezonabila. Asa ca am stat la o temperatura nerezonabila...28-30 de grade noaptea timp de cateva saptamani. A fost crunt, mi s-au bulversat toate sistemele. Copilul transpira de ziceai ca e stropitoare, ii dadeam apa in continuu. Inutil sa spun ca eu n-am dormit cam deloc pana cand temperatura nu a scazut.

                                                    ze rulota cu Mara pozand jmecher

  Si bineinteles ca am tras si cu ceva boli, ca doar era un alt an, o alta distractie. Mara a facut o amigdalita din aia smechera, cu temperaturi mari, maaaaari, de am pazit-o vreo trei nopti cu prosoape ude pe ea...Io am facut o otita minunata, de doua saptamani n-am vazut de durere. N-am avut in viata mea otita, dar doctorita din sat (care apropo, e medic generalist si pediatru si e un medic uimitor de bun) mi-a explicat frumos ca e epidemie de otita virala pe tot litoralul. A da? Pfiuuu, ce chestie, m-am mai linistit. Atunci zic mersi ca n-a facut fi-mea, ca amigdalita in trei zile i-a trecut, da' otita ar fi fost mult mai cumplita....si aia e...

  Fiecare an a fost cu emotii si aventuri, cu cate o boala, ca na, asa e cand ai copil mic. In primii ani de viata ai surprize tot timpul. Te inveti insa cu ideea ca mereu se poate intampla orice, ori o viroza respiratorie ori una intestinala, ori afte, ori bube, ori cine stie ce boala a copilariei...am plecat mereu de la ideea ca cu putin studiu asupra problemei si cu putina inteligenta in abordarea situatiilor de criza...poti sa treci cu bine peste ele. Si cu o punga mare de medicamente pe care sa o ai cu tine. Chiar si departe de casa, chiar si la cort sau la rulota. Iar fericirea Marei din acele veri nu pot sa v-o descriu in cuvinte. Fericirea arata asa:


          Si mai arata si asa, la final de septembrie pe o plaja pustie cu soare bland si apa calda. 
   
  A fost frumos. A fost si greu, insa amintirile frumoase sunt mai importante decat niste chestii minore. Un copil nu are nevoie de multe lucruri ca sa fie fericit sau incantat de ceva. Marea ii incanta pe toti in mod inevitabil, mai ales dupa ce se lamuresc ei cum e cu ea. Daca la inceput cand a vazut marea neagra care contine culmea si valuri...nu vroia nici sa se apropie, ulterior a prins curaj incet incet, iar acum nu se mai lasa scoasa din apa pana nu e mov. Ea, nu apa. Copiilor le place la mare. 

miercuri, 22 august 2012

Cum am calatorit cu copil (2)

   In 2009 mi-am implinit un vis de o viata. Am mers la Venetia. Nu stiu de ce, poate pentru ca atunci cand eram mica am avut o carte in care mi se explica cum a fost ea construita pe apa. M-a fascinat chestia asta asa de tare incat m-am apucat de cautat, ca de obicei, bilete ieftine de avion, cazare ieftina si buna...totul la mine trebuie sa fie cat mai bine financiar. Mergand cu copilul care avea 1 an si 11 luni, trebuia sa fie si un loc de unde sa putem ajunge repede in Venetia. Nu mi-am pus problema sa stam in Venetia pentru ca acolo cazarea e de cinci ori mai scumpa si eventual mai proasta ca pe continent.

  Bilete ieftine am gasit la Wizz. Apropo de asta, biletul pentru "bebelus" pana in 2 ani e mereu mai scump decat orice alt bilet pentru ca la ele nu se aplica nici o oferta, reducere, discount. Si la el nu primesti si loc pentru copil. O aberatie maxima. Hotel am gasit in Mestre, oraselul de pe continent. Nu stiam nimic despre zona aia, saptamani intregi am cautat sa vad strazi si rute de autobuz, ca sa fiu sigura ca gasesc hotel de unde putem ajunge cat mai simplu in Venetia. Si am gasit, Hotelul Delfino, de 4 stele, care avea preturi foarte bune. In primul an am dat 40 de euro pe camera, in al doilea ceva mai mult pentru ca sarisera preturile. 

  Copilul la nici 2 ani...mergea insa nu putea merge mult, eram perfect constienta de asta. Am luat 5 nopti ca sa fiu sigura ca o sa avem timp sa vedem cate ceva din Venetia fara sa alergam ca nebunii si sa terminam copilul. Cum nu se punea problema de carut, pentru ca ea nu mai statea de mult timp in utilaj, am luat port-bebeul si Mara a rezidat o saptamana in carca la ta-su. 

                                                                asteptam autobuzul


                                                              nani

                                                       copil atarnat in San Marco

   Acolo a stat micuta atarnata in cele cateva ore pe zi in care noi haladuiam. Acolo manca, acolo dormea, acolo radea la cladirile frumoase si la porumbei...nu a zis nici macar odata pas. I-a placut teribil. La hotel primeam in pretul camerei mic dejun stil suedez. Tone si tone de mancare. Luam senvisuri pentru ea si plecam cu ele la plimbare. Am avut si cate ceva la noi desi nu aveam frigider in camera. Am si cumparat de la supermarket, am mancat seara la un restaurant mic din Mestre unde o familie de italieni ne-a dat cea mai buna mancare ever. 

  In anul urmator...am mers din nou. Acum Mara avea aproape 3 ani si a mers singura pe jos toata Venetia la pas cu noi. Ore si ore in sir. Cand ne zicea ca o "doi picioaiele" ne asezam pe trepte si ne odihneam. Experienta Venetia a doua oara, 6 nopti la acelasi hotel...a fost geniala. Acum stiam ce si cum. Ne-am dus cu harta in mana si ne-am invartit departe de traseul turistic venetian. Am ajuns in locuri unde nu era nimeni, doar noi bananaiam pe strazi in niste zile de iarna cu mult soare, pierdusem orice idee despre unde anume suntem pe harta si unde am vrea sa ajungem :) 

  Mara tine minte si acum cum a fost cu avionul. In primul an nu a perceput ideea de avion. Era prea mica si in plus am avut o frumoasa surpriza aviatica: am stat pe Baneasa 8 ORE pana sa plece avionul, blocati dupa check-in, pentru ca a fost o furtuna de gheata la Londra si nava noastra nu a putut sa  ajunga la Bucuresti. Si cum traim intr-o tara in care companiile low cost au...nu stiu....3 nave in total...sau ceva...am stat acolo, vreo 200 de oameni pret de 8 ore. De cate ori ii vedeam ca vin cu apa si senvisuri mi se facea rau la propriu...nimeni nu ne zicea nimic...stateam ca vitele in asteptare. Doar fi-mea era fericita..s-a conversat cu o doamna, a umblat in tot aeroportul...s-a distrat ceva de groaza. Noi pe de alta parte n-am injurat asa cu spor decat rar in existenta noastra. 

  Cand a aterizat aeronava pe care o banuiam a fi a noastra, toata marea aia de oameni a inceput sa aplaude si sa chiuie ca la nunta...Inutil sa spun ca am ajuns pe la 11 si ceva noaptea in Treviso, de unde mai aveam de mers cu autobuzul cam 40 de minute pana la Mestre. Mara a adormit imediat ce s-a suit in autobuz, noroc ca varul meu care locuieste pe acolo ne-a asteptat si ne-am dus impreuna la hotel cu gentile si cu copilul pe sus ca deja dormea lemn :)))

  Cu emotii si peripetii, ca asa ne sade bine. Nici in al doilea an n-am scapat de emotii pentru ca pe Marius l-a apucat o criza de burta fix in dimineata cand trebuia sa plecam. Si-a revenit miraculos cand s-a vazut in avion, asa ca am dedus ca a fost din cauza ca ii era foarte teama ca o sa mai stea iar nu stiu cate ore pe aeroport. :)))

  Una peste alta totul a fost la superlativ. A fost greu sa calatorim cu copil mic? Da, desigur. Nu e simplu cand e mic asa si e intre doua lumi: nici independent dar nici total dependent cat sa fie legat intr-un carut si sa stea acolo. Insa stiam ca avem copil mic. Nu era o surpriza :) 

  2009 a fost un an plin. In februarie am mers la Venetia o saptamana, in mai am mers in Grecia 3 saptamani iar in iulie am plecat la 2 Mai unde ni se facuse partajul si aveam "curtea" noastra. Am facut o tabara de corturi si am stat acolo timp de 7 saptamani. Dar despre asta maine! 

marți, 21 august 2012

Cum am calatorit cu copil (1)

  Pai eu as zice ca bine. Noi suntem din aia nebunii care atunci cand Mara avea 1 an si o luna ne-am urcat in masina si am plecat in Grecia pentru doua saptamani. Eu mai fusesem odata in Grecia (la origini sunt un sfert grecoaica) si ma indragostisem de locul ala. Cand mi-am anuntat sotul prin martie ca am gasit ceva extrem de convenabil pentru inceputul lunii mai...am crezut ca lesina omul. Mi-am facut toate scenariile posibile, am cautat si am citit zile si nopti tot ce era de citit despre zona aia si despre drumul catre ea. In 2008 inca mai exista spaima dementilor bulgari care te opreau sa te talhareasca. De aia imi era mie cel mai frica. Am facut liste, peste liste, liste la liste, cu liste si alte liste...cu ce sa iau, cu ce ne "trebuie"...cu ce...e "indispensabil"...Asa sunt oamenii la primul copil. Acu' daca as mai avea unu' cred ca as pleca cu toalele de pe noi, ca tone de bagaje cum am carat noi la viata noastraaaa...mai rar...:)

  Legile lui Murphy au facut ca cu 4 zile inainte de plecare sa ne imbolnavim de viroza respiratorie. Toti trei. Rau de tot, ca in filmele de groaza. Banii ii dadusem deja. M-am sfatuit cu doamna doctor de familie (care imi e vecina) si mi-a dat reteta pentru "toate scenariile"...am plecat de acasa cu o punga de medicamente de vreo 2 kile. Am mers pe ideea ca orice s-ar intampla acolo e un oras ok, unde sunt medici, Salonicul e la o ora distanta...in cel mai grav scenariu tot ajungi pe baza asigurarii de calatorie undeva si esti tratat. Raceala e raceala si acasa si in vacanta. Aia e. Am plecat si n-o sa uit cum ii dadusera lacrimile maica-mii in parcare de grija ca aoleu cum plecam asa...cu Mazda pick-up PLINA pana sus...carutul Marei nu a mai incaput fizic in bena. 

  Am plecat pe la 9 cand bubuleatza facuse baita si isi bause laptele de seara. A fost foarte mirata sa vada ca dupa lapte ne imbracam si iesim din casa. Avea ochii mari cat cepele...cand s-a vazut in masina s-a fericit totalmente ca de obicei si a adormit pana sa iesim din Ploiesti. S-a mai trezit cand eram in Grecia :), a doua zi pe la 8. In timpul asta, desi acasa avusese mega muci...nu i-a mai curs nici nasul, a dormit bustean pentru ca dormea in scaun ridicata. Nu imi venea sa cred. Noi doi insa, in cele 14 ore de condus...am consumat fiecare cate o cutie de 200 de servetele...am tusit, ragait, scuipat si tras de muci de incepusem deja sa radem unul de altul ca eram ca doi Rudolfi cu nasu' rosu si mucii atarnati. 

  Cand am ajuns la locatie si am vazut cat de frumos e si cat de aproape e marea...mai aveam putin si lesinam de fericire. Ne-am culcat sa recuperam somnul. Cand ne-am trezit...surpriza. Si Marius si Mara aveau conjunctivita. In 3 ore li s-au umplut ochii de puroi. Am intrebat la locatie despre medic, exista unul insa era duminica :) Nu era in zona. Am sunat in tara la medic, am decis ce sa ii dam Marei si am pornit in cautare de farmacie ca picaturi de ochi chiar nu aveam la mine...:))) Am intalnit o farmacista extraordinara, la vreo 55 de ani asa...se descurca super in engleza, a vazut copilul, ne-a dat picaturi super bune. Apoi a vazut ca are nasul infundat si ne-a dat si un sirop fantastic pentru desfundat nasul. In anul urmator am mers din nou acolo, am cautat-o i-am multumit si am cumparat din nou siropul respectiv. E life-saver pentru bebelusi cu nas infundat. 

  Siiii, aveam cu noi ASPIRATORUL. Da, ala mare...pentru batista bebelusului. Asadar pe la 3 noaptea cans se scula micutza cu nasul plin...noi prestam cu aspiratorul. Multe cruci mi-am facut ca n-a venit nimeni sa ma intrebe daca sa ma duca la balamuc sau ceva. Nu se auzea foarte tare, am tot testat ziua, ma duceam pe sus sau afara sa vad daca ne aude careva cum aspiram noaptea la toate orele. :)

  In cateva zile ne-am simtit cat sa nu ne mai vina sa zicem ca vrem sa murim. Era o viroza crunta, eu tuseam in fiecare noapte pana ma lua cu lesin. Cu toate astea...ne-am simtit super acolo. Am mers cu copilul ba in brate ba pe jos si am cercetat tot oraselul. Ne-am fatzait si flendurit acolo timp de doua saptamani...am mancat chestii super, cate unul din noi pe rand, tinand de copilul care atunci descoperea lumea si vroia sa se plimbe prin carciuma si sa traga fetele de masa de pe mese...

  Nu a fost usor, cum nu e usor sa mergi cu un copil de un an nicaieri. Nici cand stai cu el acasa ca mine 24-24...nu e usor...Dar a fost frumos, a fost o vacanta fix pe masura asteptarilor: nu ne-am asteptat sa fie usor, mai ales ca am plecat bolnavi, nu ne-am asteptat sa vedem prea mult plaja...si cam asa a fost...Ca na, cu un copil mic te duci la plaja putin si devreme, ai rutine, ai chestii de facut...Noi ne-am urmat rutina de acasa. Complexul era cu camere cu chicineta ca de aia l-am cautat sa fie asa. Am plecat de acasa cu multa mancare, dar am constatat acolo ca era foarte ieftin sa iei de la supermarket diverse, asa ca ne-am linistit. Am mers si la restaurante, am mancat de toate. Plaja era ad literam la poarta complexului de bungalowuri in care stateam.

  A fost atat de frumos incat in anul urmator eram decisa sa mergem tot acolo. Pentru aprofundare. Insa in anul urmator sarisera preturile fantastic, daca in primul an ne costase 150 de euro pentru 2 saptamani acolo (prin agentie) in anul urmator preturile nu mai erau asa ci triple. Asa ca m-am apucat de gasit locatie pe cont propriu. Am cautat pana am lesinat. Preturi mari. 2009, an de boom inca...agentiile romanesti sarisera in aer, preturile in Neos Marmaras, Halkidiki, idem. Ce sa fac, ce sa fac...Am gasit un loc care mi-a placut enorm cum arata in poze, o casa a unei familii de acolo, pe deal sus, de unde se vedea marea de pe terase. Genial. Nu aveau preturi pe site, dar vazusem ca toti cereau cam 45-50 de euro pe noapte in luna mai. Zic fie ce o fi, ii dau un mail cucoanei si ii zic cati bani am io, poate o intereseaza.

  Doamna Sia. George and Sia's House. Ii trimit mail in care ii spun: noi suntem astia trei, vrem sa stam trei saptamani la dvs, avem pentru asta fix 420 de euro. Tipa imi raspunde in cateva ore ca e un pret "cam mic pentru ei" insa daca sunt dispusa sa imi aduc asternuturi si prosoape ei ne asteapta cu drag. Aaaaaaaaaaaaaaaaa...cat am fost de fericiti. 20 de euro pe noapte! De data asta am facut drumul mai inteligent: din doua bucati. Ne-am oprit la Sofia peste noapte intr-un mic hotel din centru, unde am mancat, am dormit intr-un pat maaaaare si misto...si ne-a tremurat inimioara pentru Mazda lasata cu aproapte toate bagajele in bena deschisa din parcare. Cand am deschis ochii dimineaata am fugit pe usa direct, sa vad daca le mai gasesc acolo. Acolo erau, nu se atinsese nimeni de ele. Phiiiiii...ce de emotii. 

  Cele trei saptamani au fost bineinteles si mai misto decat in primul an. Asa e intotdeauna. Daca te duci intr-un loc care iti place foarte mult, o sa il apreciezi si studiezi si mai bine a doua oara. Si a treia, si a o mia oara. Cativa localnici ne-au recunoscut, am legat prietenii cu patronul unui restaurant de pe malul marii. Am aflat multe despre viata acolo si despre cum fac ei biznis intr-o afacere mica de pe litoral. Foarte misto, foarte simplu, foarte elegant. Mara era acum mai mare...s-a distrat foarte tare acolo, nu a avut curaj sa intre in apa decat in ultimele zile ale sederii, si cand a vazut ce misto e, nu se mai dadea dusa. Apa era atat de limpede si de transparenta incat odata s-a aplecat sa ia o piatra de pe fund si nu a apreciat distanta. S-a infipt voios cu moaca in apa...tragedie, uimire, plansete...aoailicaaaa...Noi radeam de nu ne puteam opri.

  Maine va povestesc cum am mers cu copilul la Venetia tot doi ani la rand...Apoi o sa va povestesc cum am mers cu ea la cort (eu URASC corturile de cand ma stiu) si rulota (acum eu urasc si rulotele!) tot doi ani la rand, la 2 Mai...Stay tooned :)

marți, 14 august 2012

La 2 Mai

  Mie una mi-e clar ca pe lume exista doua feluri de oameni. Cei care sunt atrasi de locuri ca 2 Mai-ul si cei care n-au ce sa caute acolo. Exact asa cum sunt doua feluri de oameni: cei care se duc la Mamaia anului 2012 si cei care n-au ce sa caute acolo. De obicei primii se incadreaza la a doua categorie si invers :) Din motive obiective am mers acum la 2 Mai repejor intru repararea unor mici probleme ale casei chestii care trebuiau remediate repede.

  Am fost placut surprinsa de niste chestiuni pe care tin sa le impartasesc lumii. Cum ar fi aceea ca s-a schimbat cumva calitatea oamenilor care erau acum in august pe plaja mare din 2 Mai. De obicei gaseai multe specimene spargatoare de seminte care aveau si cate un casetofon cu vreo manea sau un radio dat tare pe plaja. Eu am fost acum 2 ani acolo ultima data si numarul cainilor cu stapani care mi se scuturau pe cearceaf zilnic era mai mare decat al copiilor care alergau pe plaja. Ei bine, intre timp a crescut generatia asta de nu le mai zice "decretei" da' io le zic "indemnizisti", adica cei care au aparut pe lume dupa ce s-a dat liber la indemnizatiile de 2 ani :)...si care acum au 4-5-6 anisori. Era plin satul de ei. Iar ei sunt mult mai simpatici decat cainii scuturatori pe cearceafuri.

  Pe plaja era liniste. Desi plaja era plina, era plina cu oameni civilizati care nici nu spargeau seminte, nici nu vaitau manele nici nu o strigau pe Sofica din capu' alalaltu' al plajei ca sa ii comunice ca "hai acilea ca ie un loc die ciarciaf"...Administratorii plajei au pus umbrele mari, mari, au asezat sezlonguri multe, care inteleg ca se inchiriaza cu 15 lei in timpul saptamanii si 20 in weekend. Se pare ca la mica intelegere cu baiatu' care ia banii faci si un soi de abonament pe mai multe zile si iesi mai ieftin. Nu stiu, nu ma pricep, eu sunt statatoare cu fundul in nisip ca asa m-am invatat de o viata. 

  Am fost ca de obicei sa mancam la Petya, unde mancarea e la fel de buna cum o stiam. Meniul e la fel (doamne ajuta ca cineva a inteles ca ce stie sa faca bine e mai bun decat ce "aude" ca ar fi o jmecherie), preturile au crescut un pic si unele lucruri se vand cu suta de grame cand inainte erau la portie, insa esti intrebat de fiecare data daca vrei 100, 150, 200....de grame de orice. Asa ca eu zic ca e ok. Mancarea e genial de buna, totul e facut atunci, dureaza cand e plin de clienti, insa aia e, saracu' lipovean de abea mai pridideste :) Iar atunci cand e plin, lumea asteapta in picioare pe trotuar, sau omul ii vara la el in curte la masa...iar asta spune multe despre un stabiliment mancacios din Romania. Cei de la mese, complici cu Petya, ii invita pe strainii care asteapta in picioare, se trag mai aproape cu scaunele si fac loc noilor clienti. Cam asta e esenta spiritului de 2 Mai, spiritul ala pe care il stim noi astia care ne-am facut veacurile pe acolo. 

  In 2 Mai ne-au crescut trotuare. Asta ar fi un lucru bun daca n-ar fi unul prost :) Adica intentia lor a fost buna, sa paveze niste treburi, insa creierul ingineresc teribil a facut o furtuna de neuroni si s-a gandit ca ar fi ok sa lateasca fostele trotuare in detrimentul parcatorilor de masini. Eu una nu iubesc masinile, iubesc pietonii, insa sa iei singurul loc in care soferii pot parca si sa il faci trotuar cu pavele, va duce la un singur lucru: la soferi care parcheaza pe jumate pe minunatul trotuar, pe jumate in strada. Deci tu om cu doua picioare nu prea mai poti sa mergi nici pe trotuar nici pe sosea cum mergeai inainte. Asteptam cu interes rezolvarea acestei dileme. Eu am 33 de ani in curand, asa ca pot sa sper ca pana la finalul vietii mele o sa fie in 2 Mai si trotuar si strada si locuri de parcare? Nu prea, dar imi pastrez optimismul. 

  2 Mai-ul arata bine. E curat, e din ce in ce mai linistit, exceptand muzica ce se aude de la Tabara de Copii care are discoteca in aer liber seaara :)...nu pot deloc sa ma supar pe ei pentru ca noi copiii de 2 Mai pe la 15 ani, saream gardul acolo si mergeam clandestin la discoteca intr-o vreme in care discoteca era un loc misto in care se dansa mult si bine :) Ofcourse ca in 96 se dansa pe Cocojumbo si Macarena...acu' le baga baiatu' ala cu insomnia lui de nu poa' sa doarma el vara saracu'...

  In aproape 10 zile de stat acolo nu am apucat fizic sa ajung la Nudisti, sa vad ce se intampla in partea aia de plaja si cum se prezinta lucrurile, insa o sa remediez in septembrie cand ma voi duce din nou. Inca nu imi vine sa cred cat de frumos a iesit Pensiunea, cat de incantati au fost clientii care au ajuns la noi...inca mai sper sa fie toata lumea fericita cand pleaca de la noi si sa revina in fiecare an, asa cum fac cei care au dragoste de 2 Mai in ei. Cineva imi spunea de curand ca e pentru ei "ca un drog" si atunci m-am luminat. Cam asa e...cei care sunt facuti pentru locul ala, revin mereu. De aia zic, ca unii oameni sunt pentru locul ala, altii chiar nu au ce sa caute acolo...Si e mai bine asa. Cel mai bine e ca locul asta sa ramana asa...locul asta inca are verdeata, aici inca sunt pomi...



  Ma uitam in Saturn acum...blocuri. Bocuri si betoane. Cand ajungi dinspre Bucuresti la mare, in statiuni daca te dai jos din masina, miroase a mare si a beton incins. Se simte marea saraca, ea troneaza peste orice mizerii. Insa cand ajungi in 2 Mai si te dai jos din masina, miroase a mare, a otzetari, a balariile alea, a ciulini, a iarba uscata...miroase inca a natura. 

  Si niste poze facute acum la noi:













  Cam atat pentru acum.