duminică, 28 februarie 2016

7 luni mai tarziu in tara unde e bine

  Maine sunt 7 luni de cand am ajuns in Anglia. Am reclamat la scoala faptul ca o asistenta a profesoarei se rastea la copii. La toti doar ca al meu n-a mai putut dormi dupa asta. Asistenta n-a mai aparut la clasa dupa reclamatie. Invatatoarea a luat-o pe Mara in brate si a pus-o sa ii promita ca n-o sa ii mai fie teama niciodata si ca o sa ii spuna mereu daca ceva o supara. Mnda. Sa mai zic ceva?

  Ma simt mai fericita decat am fost vreodata. Da, e simplu, toti oamenii aia inca zambesc, totul este inca civilizat. N-a disparut vreun "miraj". Oooo, daaaa, sistemul britanic are si niste gauri sinistre in el, nu contest asta. Si da, omuletii astia sunt foarte unilaterali ca sa zic asa. Saracii nu vad singuri solutia nici macar atunci cand ei sunt asa, oameni  mari cum ar veni. Daca nu le zice seful, ei nu stiu. Mie una mi se pare amuzant.

  Mara a mers la inot pentru prima data. Da, cu mine ca "insotitor de grup", poate am mai povestit ca ma voluntariez pe mine in fiecare joi si ii ducem pe pitici la inot. Acum a venit si randul Marei. Vai de mine ce bucurie a fost pe ea! VAI! A facut tot ce i s-a zis si desi eu ii explicam de ani de zile ca apa o TINE la suprafata, o invatasem cum sa inoate.... acum a facut pluta pe spate si pe fata imediat. Pentru ca i-a zis "Doamna de Inot" :)))))))) Eram acolo, am respirat adanc ca sa nu plang de fericire, mi-a parut rau ca n-am voie sa fac poza... In ziua aia a vorbit numai despre asta. 

  Azi a facut matematica. Pentru ca avea "tema" data vineri. Care trebuie predata miercuri. Trei intrebari despre impartiri cu explicatia "impartirii prin bucati" printata pe o foaie din caietul de teme. S-a descurcat dar nu fara mine cum as fi vrut eu, mama romanca nebuna. Mi-am dat seama cu ajutorul lui Marius ca ea, in vartejul acumularii de engleza, a uitat cat face 4 plus 3. Dupa care am respirat adanc, mi-am adus aminte cate a invatat ea in doar, DOAR, cinci luni de cand e la scoala aici, doar CINCI LUNI.... si am preluat problema asa cum o fac ei, englezii. I-am dat calculatorul lui Marius si site-urile de jocuri matematice pe care ni le-au dat de la scoala. 

  Da, aici exista asa ceva, nu e Minecraft sau alte alea, este joc matematic. Si da, daca copilul n-a fost ultra expus la d-astea inainte, ai toate sansele sa ii placa foarte tare o competitie bazata pe raspunsuri legate de inmultire, impartire, fractii si paralelograme. Pentru ca site-ul iti da jocuri in functie de varsta copilului pe care tu, parintele, o treci la inscriere. Aici copilul de varsta aia va invata programa aia, a varstei lui, sunt cam doi ani in care programa e la fel. Adica anul 1-2 anul 3-4, anul 5-6. Asta e scoala primara, precedata de "reception class", anul 0, aia ai mei de stau eu cu ei la pranz acum :) 

  Scoala Altfel si Saptamana Altfel (doar pentru cunoscatori) arata asa:

cat maaa?

stiiiu!

paaatru pluuus

mami, eu imi iau hartie si pix!

si calculez

patrujdoooi

ummmm, pluuuuussssminuuuussssimpartit

uuuuuu, rezultatul e 345!

  Da, cam asa cu matematica pe aici. Matematica e un fel de obsesie a romanilor. Matematica performanta. Matematica de olimpiade, matematica in general. Mda, mie asta de cand m-am nascut mi s-a parut ca e un boism total. Pana am ajuns aici si am fost informata ca aici in scoala primara, matematica este ceva distractiv cu utilitate imediata in viata reala, de exemplu sa primim restul corect sau sa putem afla ce suprafata de mocheta ne trebuie pentru o anumita camera. Si in general aici in scoala, matematica este numita "matematica FUNCTIONALA" sau matematica "SPECIALA" sau superioara, cea de la facultate. Englezul de rand primeste matematica functionala, adica, coaie, stii cat ai de primit restu' de la Tesco? Nu? Esti in minus! 

  Romanii au obsesia matematicii dezvoltate la varste foarte mici. Chestia asta e atat de gresita incat nu pot sa exprim. Da, matematica in general ajuta sa-ti ordonezi miscarea creierului in interiorul domniei sale. Matematica adica exercitiile repetate. Ia sa va vad repede, cat face 8 ori 9? E, aia nu e matematica, ala e doar un reflex. La fel ca si aia cu cat face 5 plus 7. Daca stai sa pui unitati din 5 peste 7 si sa ajungi la 10 inseamna ca ai metoda la tine, dar clar NU ti-a placut matematica vreodata in viata ta. Daca stii din prima, sigur creierul tau e facut pentru asta. Descompunerea matematicii de scoala in probleme mai usor de rezolvat ne caracterizeaza pe toti cei crescuti in Romania. 

  Aici matematica se invata LOGIC. De la scadere la impartire si inmultire, totul le este explicat prin fractionare, adunare si grupare de termeni. Am mers 5 saptamani la cursul de matematica pentru parinti si am inteles EU matematica asa cum se preda ea in Anglia la anii 3-4 de scoala. Frumos, simplu, elegant, cu grafice, cu desene, cu virgule... Pentru prima data in viata, am inteles cum poti invata matematica simplu. Usor. Fara traume, invatat "pe derost" si altele. 

  Aici scrisul si mai ales CITITUL sunt la mare rang. 7 luni dupa ce a aterizat avionul cu ea aici, Mara a primit vineri o diploma pentru cat de mult a citit. Iar profesorul de la anul 6 a oprit-o saptamana trecuta prin scoala si i-a spus ca a vazut caietul ei cu povesti (da, ei scriu povesti la scoala) si ca engleza ei e minunata si ca el in anul 6 n-are asa scriitori. Da, eu stiu ca oamenii vor sa o incurajeze si stiu cum sa o faca. Pe de alta parte, asta scrie in engleza aproape la fel de bine ca mine, chestie care ma uimeste. Cu ce viteza acumuleaza un copil o limba straina. 

  Deci engleza a cam invatat-o. Zic sa mai stam vreo 6 luni p-acilea ca sa o aprofundeze si dupa aia sa ne relocam in Franta sa o invete si pe aia! :)))))) 


  

joi, 18 februarie 2016

Cum am vizitat gara din Winchester si alte aventuri

  Daca mi-ar fi zis cineva dimineata ca o sa ma duc azi la Winchester as fi zis ca-i plecat prin patrunjel. Si cu toate astea am avut cea mai ciudata zi posibila, plina de coincidente stranii si presarata cu noroc si oameni fabulosi. Si da, una pe care ne-o vom aminti in mod sigur toata viata, si eu si Mara. 

  A inceput in mod dubios cu sosirea unui plic prin posta azi dimineata. Banca mi-a trimis un alt card de debit. Nu stiu de ce, probabil au stiut ca imi va trebui azi unul, altfel nu-mi explic. Cardul vechi era bun, nu patise nimic, nu urma sa expire decat peste niste ani. Mi-au mai trimis unul, cu alt numar. Mister. Trecand dincolo de mister am uitat sa-l pun in portofel, a ramas aruncat pe noptiera. 

  Pentru ca azi era soare si frumos si suntem inca in vacanta, am zis sa merg cu Mara pana la mare, de data asta cu trenul. Ca tot ne-am invatat dupa excursia la Londra si pentru ca am constatat ca face mult mai putin ca autobuzul. Doh! Zis si facut, am mancat bine spre pranz si apoi ne-am pornit. Marius catre serviciu, noi doua catre tren. Am luat ca de obicei rucsacul care-mi serveste pe post de "poseta". In el imi tin portofelul (care are in el actele si cardurile si doar cateva lire cash. Mai am una-alta necesare, pun de obicei cheile de la casa, azi le-am aruncat in buzunarul de la geaca. Si aparatul foto ala jmecher care a fost cea mai scumpa achizitie a noastra. Masina nu se pune. 

  Am plecat spre Turn, ne-am invartit pe acolo si apoi ne-am oprit pe terasa sus sa mancam ceva. Pentru prima data de cand am venit in Anglia, am mers la restaurant amandoua, asa cum faceam noi mereu la Ploiesti. Mara isi dorea de atata timp si am tot amanat-o. Ca e scump si oricum nu cine stie ce... Azi insa pentru ca era soare si terasele s-au deschis deja, ne-am oprit la restaurantul cu taitei japonezi, restaurant unde merita sa le dai toti banii si numai pentru privelistea fantastica. E sus, langa apa si port. Zis si facut. Am mancat cea mai buna supa miso, am ras, am plecat inapoi. 

bere japoneza cu view

uite, mami, pot cu betzele astea!

  Ne-am urcat in tren si am sporovait despre cat de frumoasa a fost dupa amiaza noastra in doua si ce o sa se bucure tati de restul de supa pe care-l luasem la pachet. Si cum tot trancaneam noi asa am ajuns la statia noastra insa a trebuit sa ne precipitam catre un vagon mai aproape de primul pentru ca aici daca platforma de peron e prea scurta astia nu te lasa sa te arunci din tren asa de la 2 metri pe terasament. Deci tre' sa mergi in vagoanele din fata ca sa te poti da jos la anumite statii. Si ne-am dus repejor, aoleu tine si trontineta, tine si punga cu mancare, hai si cu copilu'... am ajuns pe peron. Usile s-au inchis, trenul s-a pus in miscare. In secunda aia am realizat ca rucsacul nu era in spatele meu. Era in tren. 

  Am incremenit uitandu-ma la trenul care fugea repede catre Londra, destinatia lui finala. Am zis "Mara, rucsacul... e in tren". Mama, s-a pus asta pe un racnit de parca ramasese ea in tren. Aoleuuuuu, valeleeeeuuuu. Mda, enumeram in gand ce-aveam in el, in portofel si-n viata in general. Acel "fuck" moment in care te ia cu racori gandindu-te cum o sa faci sa obtii acte ca sa poti iesi din tara sa te duci la desteptii aia care te-au incaltat cu buletinu' vietii. Dupa care mi-am adus aminte de aparat. APARATUL! De abia atunci mi s-a pus un nod in gat. Zic hai la nenea de la cutiuta sa vedem ce zice. M-am dus la nenea. Un nene foarte dragut, eu foarte balbaita si incercand totusi sa nu incep sa bocesc, nu de alta da' fi-mea abia astepta motiv de dat apa la soareci. 

   Domle, am o problema, m-am dat jos acu' din trenu asta si am uitat rucsacul in el. Aha, ok, pai sa vedem, sa aflam DACA il gasesc si sa va zic unde e, probabil o sa fie la Eastleigh. Dati-mi numele si un numar de telefon. Zic numele vi-l dau da' telefonu' e in tren iar numarul sotului nu-l stiu pe derost. Pai atunci veniti peste o ora sa va zic ce am aflat. Ok. Urcam in casa (norocu' dracu' ca stam fix langa gara) si incep sa ma gandesc. N-am numarul lui Marius, nu mai am nici un numar, mai am un telefon cu o cartela in el da' nu stiu numarul. Am uitat complet ca Mara are pe mana doua telefoane dintre care unul chiar merge. Cu agenda in ele :))))) 

  Am intrat pe site-ul bancii si in 20 de secunde am anulat cardul pe care il aveam in portofel. Bun, deci banii din cont i-am salvat. Stateam si numaram minutele sa treaca ora aia cand am zarit pe noptiera cardul cel nou. Zic taci ca o sa am si bani de paine. Oare o merge? Deja faptul ca aveam cheile in buzunar fusese cea mai importanta chestie. Marius se intoarce de la munca la 3 noaptea iar prietenele romance din preajma sunt plecate la ski in Austria. Deci stateam fix pe strada pana noaptea. 

  Dupa vreo 40 de minute am coborat la gara si m-am dus tremurand catre cutiuta de sticla a lu' nenea. Omul avea hartia in fata, mi-a zis imediat "l-au gasit, este la Winchester, mergeti acolo la platforma 2 si intrebati de el". Era sa-l pup da' avea un geam pe moaca! Pffffoaiiii. 6 statii a mers rucsacul meu, vreo 50 de kilometri. Ma si gandeam ca o sa trebuiasca sa-l trezesc maine pe Marius aiurea sa mergem pana acolo cand am ajuns sus si i-am zis Marei care imediat a zis "hai la Winchester, mami! hai cu trenu'!" :))) M-am uitat asa la ea si zic ia pai hai. Ne-am dus la nenea la gara si razand i-am zis ca noi o sa vizitam azi Winchester, sa ne dea si noua bilete. L-a bufnit rasul si ne-a dat la primul tren care era cu schimbare la o statie intermediara. 

   Ne-am urcat in tren, ne-am dat jos la statia intermediara ca sa constatam ca avem doar vreo 3 minute sa fugim peste pasarela la linia aluilalt tren. Era un tren acolo da' nu stiam daca chiar ala e, intreb, dau navala in el si ne linistim. Ajungem la Winchester in vreo 40 de minute cu totul, ma duc la nenea din cutiuta, zic cine sunt, da-mi bre, rucsacu'. Pai du-te acolo, a doua usa pe dreapta, "a guy named Eddy". M-am dus la nea Eddy si de pe geam am vazut in interior rucsacul meu. Mara a inceput sa chiuie ca la nunta, englezii se uitau la noi ca la urs, nea Eddy radea, ce sa mai, veselie mare. Acu' hai-napoi! Aveam biletele din doua ture d-astea da' venea un tren direct catre statia noastra, zic hai sa-l luam pe asta da' sa intreb daca am voie intai. Aveam voie, ne-am urcat si-am rasuflat. Mara m-a informat ca TINE EA rucsacul! La sosire am trecut pe la nenea al nostru din cutiuta ca sa ii multumesc inca odata. 

  Am intrat pe usa fix 3 ore mai tarziu dupa constatarea pierderii, cu rucsacul in spate si sufletul linistit. La care fi-mea, urcand scarile: "UIIIII, MAAAAAAA, CE FRUMOS A FOST!" 
  :)))))))))))))))))))))))))))


miercuri, 17 februarie 2016

O zi la Londra

  Nu fusesem niciodata la Londra. Sigur, doream sa o cunosc dar mereu mi-a fost frica de ea si tarifele ei de curva de lux. Sa fi mers toti trei din Romania (noi doar asa circulam, in sfanta treime) ne-ar fi usurat lejer de vreo doua mii de euro daca nu mai mult. Si de aici, de la doua ore de ea si ne-a jupuit curva ca pe hotzii de cai. 

  Cand m-am dat jos in Gara Victoria am dat in Tourette. Hotelul de lux de langa care trebuia sa luam autobuzul ala fara acoperis nu m-a ajutat prea mult in sensul asta. Adica era prea misto. "Baga-mi-as" mi-a venit de multe ori la gura. Si am tinut-o asa toata dupa amiaza, ca Bula in fata Turnului Eiffel, pe sistemul "sa-mi bag, ce mare e!" Totul e mare la Londra. Mare si coplesitor. Am stat foarte putin, mult prea putin ca sa vedem ceva in detaliu, a fost asa ca un blitz, un fulger care-ti lasa pe retina si in tot creierul detalii de caramizi, piatra alba cu dantela on top, cladiri apetisante ca niste prajituri din care-ti vine sa musti cu pofta. 

  Acum am aflat ca intuitia mea era corecta. Sa "vezi" Londra cu adevarat iti ia, probabil, o luna. Minim. In cateva ore poti vedea punctele cheie, asta da, este posibil. Landmarkurile ei sunt pe traseul BigBus-ului care desi te usuca de bani (62 de lire doi adulti si un copil in extrasezon, vara e mai scump) te duce relativ repede unde trebuie. Iar etajul de sus, cel descoperit, te ajuta sa vezi cu adevarat minunatiile alea care de la nivelul strazii sunt ceva mai greu de vazut. Insa vara nu stiu daca poti prinde loc acolo. Acum eram doar noi si inca cativa speriati rataciti prin februarie in Londra. 

  Am urmarit prognoza si am ales o zi cu soare, foarte mult soare. Desi era frigut si am cam inghetat pe platforma aia, a fost suportabil iar lumina care invaluia cladirile alea uriase vechi de o mie de ani... era fantastica. Din ce mergeai mai adanc in miezul Londrei, din aia creierul ti se oprea. Cand am ajuns langa Big Ben Mara a inceput sa planga tot gasind diverse nemultumiri. In realitate era mult prea coplesita de ce vedea in jur si de nebunia de zgomote si de oameni. Cu copii prea mici sau sensibili nu cred ca ai ce sa cauti la Londra... erau zone in care trotuarele aratau ca si cand ar fi fost un miting. Nu era. Era o zi de marti, ora 14. Multimea compacta se misca la unison. 

  Dincolo de emotiile alea, i-a placut enorm. Vroia sa vada casa Reginei dar a vazut-o doar pe latura din spate (care apropo, mie mi s-a parut mult mai misto decat cea din fata), apoi si-a cumparat o vedere cu "Regina mea" dupa cum a numit-o cu entuziasm cand eu tot incercam sa-i arat si alte vederi cu cladirile alea frumoase. Mnu, a dorit-o pe Coana Veta pozata. 

  Am ajuns seara tarziu inapoi acasa lesinati de oboseala. M-am culcat si-am visat numai castele de nisip si turnuri inalte. Mi-e creierul plin si acum de toate cuvintele pe care le-as asterne dar care nu-mi ies. Sunt blocata in faza Tourette: vai, baga-mi-as, ce frumos! Ce-au putut sa faca oamenii astia la anul 1100. Si la 1400. Si la 1600. Si chiar azi cand cladesc de zor niste monstri din sticla pe langa alea de la 1100. 

ganditoare privind frumusetile

Big Ben

London Eye

St Paul's

Tower Bridge

veselie

Tower Bridge

  Acum ca am invatat drumul o sa o studiem cum trebuie. Ceea ce va dorim si voua. Dar daca veniti la Londra, luati-va macar o saptamana. Preferabil in afara sezonului. Ca in sezon e cum a zis ghidul de ieri: "nu poti vedea pamantul de oameni" :) 


  

joi, 11 februarie 2016

Africa Morning. Lectii despre empatie.

  De la scoala primim scrisori aproape in fiecare zi. Copila iese de acolo cu ele in mana. Ni se spune ce mai fac ei pe acolo, ce le mai trebuie in legatura cu noi (sa facem cu ei sau ca vor face ei si noi sa venim). Asa si azi. E sfarsitul "half-term"-ului, adica a jumatatii de semestru. Urmeaza vacanta de la jumatate. Scoala e impartita in cursuri de circa 6 saptamani apoi o saptamana vacanta apoi iar. De Craciun si Paste cate doua saptamani, vara doar 6 saptamani.

  Aceasta jumatate de semestru au studiat Africa. Continent, tari, popoare, obiceiuri, limbi, povesti si cantece traditional africane, port african. Toate in incercarea de a intelege "diferenta". Care nu a fost pusa asa ci invers "Cu ce se aseamana Africa cu Marea Britanie". Ca sa nu le sublinieze diferenta, excluderea. Chestie de semantica subtila pentru ca la comparatie nu prea existau asemanari, in mod evident. Au invatat despre tribul Masai. Si au comparat viata unui copil Masai cu a lor. Viata de familie. Ce ar face mama, tata, copiii, pe parcursul unei zile oarecare. Cum s-ar imbraca, cum ar munci si cum si-ar duce traiul.

  Iar azi au fost invitati si parintii anilor 3 si 4 la "Africa Morning", sa vada cum le prezinta copiii ce au invatat. Ca un mic spectacol dar nu unul in care ei trebuie sa recite ca papagalul ceva pe derost, au hartii in fata cu ce urmeaza sa zica, pentru ca scopul e ca ei sa invete sa vorbeasca relaxat in fata unei audiente! Au cantat la fluier, din gura, la tobe, au facut fiecare cate o masca, au citit o poveste despre cum ar fi fost daca ei erau Masai. "Masai and I". Da, am plans. Din nou. Bucuria cu care vorbeau, mandria cu care recitau alaturi de invatatoare... Invatatoarele care erau acolo ca sa ii puna pe copii in valoare, nu pe ELE motz in frunte. Nu era despre ele. Felul in care au cantat o melodie corect din punct de vedere muzical, dupa note... Cantecul era unul de leagan. Cantec african. Totul facut sa-i determine sa inteleaga ca viata lor este una total diferita aici. Si sa mai inteleaga ca ar fi putut sa le fie mult mai greu, ca viata poate fi foarte complicata atunci cand nu esti un mic pui de alb din Anglia mileniului 3. 

  Un exemplu e ceva ce mi-a povestit Mara acum vreo 3 saptamani. A iesit de la scoala intr-o zi si imi povestea cu pasiune cum doamna i-a impartit in doua. Pe unii i-a rugat sa umple o galeata cu  apa aducand cu sticla de la chiuveta din clasa. Pe ceilalti i-a trimis sa le umple la chiuveta de la parter. Au masurat sa vada cine reuseste mai repede, raspunsul fiind evident. Au alergat zece pitici pe scarile alea de le-a venit rau :)))) Mi-a zis ca a fost o lectie despre Africa. Despre ce ar insemna daca ar trebui sa mergi sa iei apa cea de toate zilele de la vreo fantana de la marginea satului. Le-a explicat in detaliu asta. Atunci m-am gandit cu amar ca ce Africa, frate! Sunt atatea sate in Romania, la doi pasi de ei... care la fel traiesc si azi. Ei nu stiu asta. Ei stiu despre Africa.

  Dupa ce am plecat noi, parintii, copiilor li s-a dat sa guste o masa din preparate traditional africane. De tot soiul. A fost un sos de mango despre care mi s-a povestit intens, cu ceva lipie de nu i-a mai tacut gura pana acasa :))))))))

  Si iar am dat apa la soareci, iar m-a coplesit sentimentul de "nu-mi vine sa cred ca suntem aici, nu-mi vine sa cred cat e Mara de fericita"... Iar am plecat de acolo si ma asteptam sa incep sa zbor pe strada ca si cand inima mi-ar fi plina cu heliu. Pe strada era asa: 


luni, 8 februarie 2016

The perfect storm

  Domle, ne-a lovit tanti Imogene, noua furtuna abatuta pe frumoasa insula p-acilea. Furtuna de aer ca cu apa nu prea ne-a onorat cucoana. Da' cu niste vaaaaaaaaaaaaant. Azi am reconsiderat ideea si notiunea de "vant". Serios. Inca de pe cand m-am dat jos din masina in fata scolii (da, sunt boier mare, ma duce sotul la scoala de cand si-a schimbat tura de lucru), am zis ca ma ia pe sus. Prognoza si atentionarile meteo ne-au sfatuit sa nu iesim din casa pana la ora 15 azi. Ca asa flutura Imogenoasa asta azi. Vant de 120 de km la ora. Cand ziceau aia in Romania 40 la ora ma gandeam ca e mult :)))

  Buuun, si m-am dus la scoala cu ideea in cap ca e imposibil ca azi sa-i scoatem afara pe copii. Ca na, ma lua pe mine pe sus vantul si eu n-am 15 kile. Deci la propriu, iti da vantul branci de mai-mai sa pupi cu mare avant asfaltul. Cand ma duc aflu ca iesim afara cu ei dupa masa. Bai, mi-am scos un servetel sa-mi suflu mucii din dotare... si pentru ca n-am tinut de el ca si cand ar avea o tona... in secunda doi era la acoperis. Dupa care am alergat voios dupa el o vreme, cu toti copiii de 5 ani razand. A fost o cursa intensa, va zic! 

  Toate bune si frumoase numa' ca unele aparate din curte au sarit la bataie. Adica au fost luate pe sus, am un umar semi-ofilit din cauza ca am prins in ultima secunda o chestie care putea sa omoare un copil. Copilul lipit de gard, chestia foarte grea venea peste el direct. Instinctul de om viu mi-a rasculat toata adrenalina si am prins ala in ultima secunda, dar mi-a saltat umarul din loc. Trei dintre copiii mici au cazut impinsi de vant. Stiu cum suna asta, pur si simplu au fost doborati pe jos de vant :) Sa nu mai zic ca eu azi dupa o ora in vantul ala simteam ca mi s-a amestecat creierul mare cu ala micu', vorbeam tare si nu puteam sa inteleg mare lucru din ochii mei care erau plini de tzarana. Pentru ca da, tocmai azi, le-au dat sa se joace cu o galeata mare cu pamant. Si eu eram contra vantului! Mi-am scos pamant de flori din nas si ochi toata ziua...

  Copacii de pe langa teren dadeau sa vomite pe noi. Am stat o ora acolo uitandu-ma cu atentie mai mult la ei decat la copii, in ideea ca daca o porni vreunul catre mine... io am datoria sa o salvez pe mama lu' Mara, ca pe restul mna.. ce sa zic... cam greu. Si in tot timpul asta ma gandeam de ce oare azi nu am stat cu ei la interior. Pai mi s-a spus ca ei n-au mai vazut asa vant pe aici niciodata. Aaaaa, deci nu e vreo traditie de ceva februarie? Nuuuuu. Aha, oamenii pur si simplu n-au estimat cam ce pericole ar putea exista afara in momentul asta. :)))) 

  Excelent! Maine o sa ma duc sa raportez la conducere faptul ca pe un asemenea vant m-am simtit in pericol afara. Serios, avem asta cu "near miss incident" adica daca simtim ca am fost in pericol sau ca s-a intamplat ceva aiurea, tre' sa raportam. O sa ma duc sa raportez cam asa: 

  "Stimati cetateni, copacii ie iei vii da' iei ie fragili. Daca iei ie in vant mare-mare, iei poa' sa se rupa si sa imi faca mie un coif neasteptat de dureros. Va multumesc."
   Semnat: Albuleatza. 

 E bine asa?

sâmbătă, 6 februarie 2016

6 luni mai tarziu, in țara unde iarna nu vine niciodată

  A trecut ziua de 29 cand s-au facut 6 luni de cand eu si Mara ne-am dat jos din avion in Anglia. M-am luat cu altele, am mai tras o raceala amandoua, ne-am distrat. Nu exagerez cand zic ca fix in zilele care au urmat zilei de 29 parca cumva creierul meu s-a setat pe limba portsmuteana. Se zice ca iti ia cam 6 luni sa fii ok, la copii cam 6 luni sa o invete daca nu o stiau. Eu o stiam p-aia din carti. P-asta de la Portsmouth... omg! Cam pe la 4 luni am simtit ca incep sa inteleg asa cam orice crestin circula pe langa mine. Incepeam.

  Si acum a fost ca la dezvoltarea bebelusilor, cand il vezi pe dopul ala ca incepe el sa faca chestii fix cum zice cartea ca o sa le faca. Parca i se aprinde lumina. Asa si eu. De vreo saptamana zici ca mi-au pus astia ochelari la urechi, jur! Mama, simtzesc cum ii pricep! Serios, accentul astora de aici te baga in spital, nu alta! Ajungi sa te speli in urechi de trei ori pe zi in ideea ca poate esti tu defect de n-auzi, maica! 

  Deci da, creierul are plasticitatea lui, se adapteaza si face miracole chiar si la varste inaintate, insert gluma acilea! Parca si la gura mi s-a dat drumul atunci cand  m-am prins cam cum pronunta ei chestiile. Ma rog... asta a fost asa ca un bonus al celor 6 luni. In rest, am priceput lucruri zilnic, a trebuit sa citesc zeci de chestii zilnic, ca sa inteleg sistemul. E ca si cand ai invata sa mergi de la capat. Si da, e greu. Dar e plin de satisfactii drumul asta.

  Iarna nu am simtit sa fie. Chestie care m-a bucurat in aceeasi masura cu bucuria lunii august simtita anterior. Adica acum n-a fost frig si atunci n-a fost cald. Nu, nu este o umiditate aiurea. Cel putin nu la noi in casa. Nu avem mucegai, nu suferim de apa. Ne este bine, e primul an in viata noastra in care am avut caldura suficienta in casa si nici un vas pe calorifer. Stiti vasele puse pentru umidificarea aerului, da? Aici nu e nevoie. Umiditatea e perfecta, nu te doare nasul, nu te scoli cu gura uscata. Da, la Ploiesti aveam minim doua vase cu apa pe fiecare calorifer unde dormeam, altfel nu se putea. 

  Am avut fix 3 zile cu temperaturi noaptea sub zero grade. -2 si -3 cam asa. Ziua deloc. Ziua au fost cel mai putin 5 grade. Diferentele intre noapte si zi sunt minime, cred ca de aici confortul fizic resimtit. Dimineata nu te ia cu gerul ala interior cand te dai jos din pat. Si cand iesi afara. Da, bate vantul, suntem pe coasta, azi a imbrancit-o pe Mara de era sa o dea jos :)))))))))))) Bate vantuuuul dar e foarte placut. Clopoteii si narcisele au inceput sa infloreasca acum 2 saptamani. Ieri am vazut o magnolie uriasa cu flori mari aproape deschise. Erau 13 grade afara si eu in hanorac. 

  Pur si simplu n-am simtit ca e iarna. Ciudat dar foarte, foarte placut. Nu simt nevoia de ger, n-am vazut zapada si nici n-o mai iubesc de cand aveam 5 ani. Simt ca am "trisat" cumva, ca am "scapat" de ceva rau, ma bucur in fiecare zi ca un copil, mai ales ca uite, e februarie si tot nu e friiiiiiiiiig! :))))) Mi-a fost frig in iarna asta de vreo 2 ori afara la job. Apoi mi-am luat ciorapi termo, geaca si manusi. Dupa care au trecut alea doua zile de care am zis mai sus si am crapat de cald in ele :))))) N-are nimica, le am pentru la anul! Mara, invatata sa mearga multi kilometri pe jos zilnic prin zloata mocirloasa la Ploiesti, e la fel de incantata de lipsa ei acum. N-a zis nici o secunda ca i-ar trebui ceva oameni de zapada, mereu imi zice ca ce bine ca nu-s balti pe trotuar :)

  Planificam o excursie la Londra in saptamana de vacanta scolara care urmeaza acum peste o saptamana. Stati p-aci ca viu cu poze!