Ea. 17.

   Nu stiu cand, sau cum dar da, azi a facut 17 ani. 17! 17! De niste saptamani imi tot zic in cap, 17! Apoi imi aduc aminte ca noi 45 anul asta. Deci da, cam iese la socoteala, ca sa zic asa. 

  Femeia asta e apriga. E frumoasa si desteapta si pe afara si pe dinauntru. E buna si harnica si se ofera sa ajute pe oricine, oricand. Chiar si daca o enerveaza. Nu de noi zic. Are o prietena care la un moment dat o scotea din sarite pentru ca era foarte neajutorata asa ea, cu socializarea. Iar Mara care acum, ghici ce, este cea mai sociabila fiinta ever dupa ce in Romania mai avea putin sa isi sape o groapa sa se ingroape in ea...ei, ea acum ii ajuta pe altii sa se imprieteneasca. Si are rabdare cu cei care nu pot. Si le explica cum sa faca sa poata. 

  Femeia asta munceste mult la scoala. Munceste, se da peste cap, o face cu drag mare acum la colegiu. Profesorii ajuta cat pot, in rest e munca lor. Femeia asta e misto. Imi place de ea. Si ei de mine. Iar asta, la 17 ani, e o realizare in viata mea de mama. Si a lui de tata, caci el o face sa rada zilnic si o iubeste nespus si ieri s-a dus si a stat cu ea prin toate magazinele unde a avut ea de cumparat ceva, si i-a luat ce a vrut ea de la toate second handurile ei. Pentru ca ea nu cere multe. N-a cerut nimic de ziua ei. |Tot ce vrea e sa fie aici, acum, cu noi. 

  La multi ani, iubita mea! Esti o muiere misto! 

Viata la spital

   Am o saptamana de concediu, fortat deoarece cand am ajuns eu la job era tarziu in an si ti se aloca zilele respective proportional dar ele, zilele, trebuie efectuate pana la final de an fiscal 31 martie si nu pot fi luate cand mai sunt alti 2 in concediu. Nebunie curata. So, je suis in concediu. 

 

Asa ca, dupa ceva zile de adormit la 8-9 seara, azi ma simt nitel vie. Sa scriu. Trebuie sa mai scriu, nu vreau sa nu mai scriu, este foarte important sa tin jurnalul asta pentru Mara. Si pentru mine. Desi ea acum stie ce si cum, eu tot simt nevoia sa scriu despre viata noastra. ca sa ramana in urma mea. Pentru ea. Si pentru mine. 

  Spitalul a reusit sa ma faca sa ma simt foarte puternica in impotenta mea. Adica, nene, daca reusesti sa STAI acolo zilnic, batand din taste ca o maimutza autista intr-un ecran albastru, patforma informatica creata in 1975 (serios, nu e gluma!), fara mouse, cu taste si comenzi si coduri, si folosind alte 5 platforme ca sa poti sa faci ceva cu pacientul ala, ba, eu cred ca in 2024, nu te mai omoara nimic! Covid? M-am speriat io de covid, de moarte, de alea... Ce vorbesti, coaie...ia cu o zi cu 5 ore la desk cu pacientul in moaca, ala care si-a rupt el chestii prin vacante de idioti ce sunt... Si urla la tine ca ceeeee, eu vreau acuuuuum. Acum. Tu vrei acum, dar daca nu esti urgenta, o sa stai la coada cu manutza ta rupta pe nu stiu unde la ski (skiul este viata ortopediei, la fel si patinajul si saritul cu diverse sau datul in diverse masinarii pe roti) Mna, esti in ghips. Ia si asteapta. Ca nu am ce sa iti fac eu, care sunt admin.

  Cea mai crunta chestie este ca noi, ca admini, suntem obligati sa facem ceea ce eu as zice ca se cheama triaj medical. Serios, acum! Sunt programari pe care noi decidem sa le facem dupa ce citim noi, niste tampiti, scrisorile medicale scrise de specialist. Sau o notita cand iese ala de la consultant. Sau vine pacientul la receptie, iti explica multe, stai, citesti ce au scris doctorii despre el si iei tu o decizie. Cand, si pe care clinica sa il bagi. Daca ai loc. Daca e urgent. Daca... Mna, cu totii trebuie sa stim ce inseamna un tendon rupt si care e implicatia, ce inseamna daca are o sutura de dat jos si cand, ce inseamna tot ce inseamna ortopedie. Si da, am invatat. Eu am invatat, ca imi place cu medicina. Altii nu prea. 

  Dar asta nu inseamna ca nu ma simt foarte stresata sau responsabila pentru oamenii astia care, bre, nu sunt pacientii MEI. Nu eu sunt doctorul. Eu raspund la telefon cand am orele de raspuns la telefon si o aud pe cate una stresata. Aoleuuuuu. De obicei femeile care suna in stres sunt mame. Cum as putea eu sa nu reactionez emotional cand eu am sunat acum trei ani cand copilul meu era cu mana in punga pe acolo? Si da, triez si eu asa, copii, batrani... si apropo, daca traiti in UK, oamenii care suna si isi stiu numarul NHS sunt o prioritate cand lasa mesaj telefonic. E ca un buletin de identitate pentru tot ce inseamna sanatate. Atata trebuie sa stii. Numarul fucking nhs. Nu il stii pe derost ca are multe cifre, nu o sa il stii probabil niciodata, eu, emigranta fiind, de cate ori am sunat pe la doctori in tara asta, am stat cu numarul langa mine. Ca cu Albu e mai greu, desi e din 4 litere. Dar ai bunul simt sa ai numarul NHS sau case number care ti-a venit pe vreo scrisoare. 

  Noooo, suna si lasa mesaje My name is John Smith, suna-ma inapoi! Iti doresc mult noroc cu asta, spitalul nu are telefoane cu number recognition, probabil si sistemul ala e prea vechi sau o fi alta explicatia. Nu stiu, dar eu nu pot sa vad cine suna din afara. Totul e printr-o centrala, eu nu iti vad tie numarul de telefon. Ia cu asteptare! 

  Eh, e complicat. Volumul de munca este atat de mare incat colega angajata odata cu mine, care are 23 de ani, a facut o cadere psihica totala, ea fiind anterior cu depresie si medicamente, nu a mai putut sa faca fata si a clacat. De tot. Nu stim daca se mai intoarce sau cand. Eu, ca am fost bolnava cu multe virusuri frumoase din spital, mi-am vazut leafa taiata, ca stai bre, acilea e NHS, daca te imbolnavesti prea mult si esti nou angajat, sugi pula nitel. Numa nitel. Io tusesc si acu, dupa 6 saptamani de la ultima :))))

  Tot sistemul se lupta. Se lupta degeaba, banii se pierd pe maretia de informatica de la 1975 unde noi consumam paduri intregi de hartii aruncate la gunoi. Idem cerneala. Idem oameni care cara tone de dosare medicale din alta parte din oras, din medical records, sa le aduca aici cand avem noi nevoie de ele si sa le ia sa le duca inapoi. Este ireal. Camioane. Sute de oameni. 8400 de angajati are spitalul asta. Si cred ca 6000 dintre ei sunt acolo degeaba :))) Daca lasi doctorii in ecuatie si faci un sistem informatic cum trebuie, nu e nevoie de niste mii. Dar na, eu nu sunt manager. Cum e managera mea care a terminat colegiul (16-18ani) de coafeze. Lucreaza de 35 de ani in NHS. Ceva stie ea. Dar nu in departamentul asta unde a aterizat cu forta, mutata de colo colo. Probabil pe baza de incompetenta. Nu stiu. 

  Una peste alta, sunt pacientii ingrijiti cum ar trebui? DA! DA, ce ajunge la pacient este tot ce se poate mai bine dintr-un sistem de stat unde cu totii contribuim si de unde toti ne tragem ingrijirea. Dincolo de tot ce am trait eu aici ca pacient in acesti 9 ani, si am trait multe, pentru ca eu am multe probleme de sanatate si am ajuns si la urgente de doua ori cu mine si de doua ori cu Mara...Pacientii sunt ingrijiti asa cum trebuie in functie de necesitate. De urgenta! Nu moare nimeni de mana NHS, asta imi e clar. Sistemul este plin de oameni care muncesc intr-un ritm infernal pe salarii de la stat. Salariile sunt mici, ca si la primarie, ca si la scoala, ca oriunde. Aici functionarii de stat nu sunt platiti in aur. Iar spagi si "atentii" nu exista. De nici un fel. Nu moare nimeni dar listele de asteptare sunt acum ridicole. Pandemia a futut si mai rau un sistem care abea se mai tinea pe picioare. 

  Aproape 8 luni mai tarziu imi e greu. Cumplit de greu. Un greu pe care nu mi l-as fi putut vreodata imagina. Nu pot sa ma adaptez la ineficienta. La un job care te pune sa faci de 10 ori acelasi lucru pana cand lucrul ala sa fie terminat. Si cand este, tot nu e bine, pentru ca cineva muta un pacient azi la ora 4.30 pentru o clinica de maine de la 9. Si tu nu stii. Si ti se spune ca ai gresit. Pai uite, eu nu am gresit cu nimic, eu ieri la 4.30 nu mai eram pe tarla. Deci nu am gresit eu nimic. Sistemul e stupid. Idiotic. Intors pe dos. Tot ce s-ar putea face simplu se face complicat. Pierderile sunt uriase. Muncim toti ca boii la jug, in zadar. Sisif pe munte cu pietroiul. Zi de zi. Unii sunt acolo de ani multi. Se vaita. Nu le convine. Dar stau. Stau asa si indura. Eu una imi caut job de cand am ajuns acolo. O sa gasesc la un moment dat. Nu stiu cand, dar o sa apara altceva. 

  Pana atunci strang din dinti si ma minunez zilnic ca am avut puterea si ambitia sa nu plec in secunda doi. Puteam sa plec. Viata mea nu depinde de jobul asta, banii mei sunt putini, Marius aduce banii in casa asta. Am vrut sa plec, am plans, am crezut ca o iau razna, n-am mai putut sa dorm, sa mananc, sa fiu om functional. Iau suplimente cu pumnul, sa ma tin la suprafata. A trebuit sa iau o lampa solara ca sa trec iarna asta. Birouri fara geamuri. Fara lumina soarelui sau aer proaspat. Am crezut ca imi pierd mintile. Intram dimineata pe bezna ieseam seara pe bezna, fara ca in timpul asta sa vad lumina zilei. In miezul iernii am vazut lumina doar in weekenduri. Vine primavara, incepe sa fie suportabil. Saptamana asta am reusit, pentru prima data, sa imi deconectez creierul si sa nu mai visez coduri si scenarii de acolo. Doctori care vin si urla la noi. Pacienti suparati. Unii pe buna dreptate, altii doar obraznici. Indreptatiti. 

  M-am odihnit putin. Sunt mai bine. Si realizez ca se face aprilie in curand. Si nu stiu cand. Iar Mara va implini 17 ani. Si iar nu stiu cand :) In toata nebunia asta, faptul ca ea e bine si fericita la scoala si in general, e cea mai mare bucurie a mea. Ma uit la ea cat de mult a crescut si s-a maturizat si sunt uimita. Data pe spate. Fiinta asta mare, harnica si frumoasa e a noastra? Noi am facut-o? Acum aproape 17 ani? WOW! :)))

  O sa incerc sa scriu mai des. Mereu zic asta si apoi ma gasesc lesinata in fata tastelor, cu nici un neuron legat de vreun prieten de-al lui :)))) 

  Pe curand.