marți, 24 septembrie 2019

40, zece zile mai tarziu

  Am facut 40 de ani si stiu sigur cand s-a intaplat asta. Adica pentru mine viata a trecut destul de greu, de incet, de infiorator de lenes si fara sens. Intai pana am avut-o pe Mara. Apoi pana cand am venit aici. Ultimii patru ani au trecut asa cum se zice in vorba aia cu timpul zboara cand te distrezi. Anul asta m-am cam distrat dar a si fost absolut cel mai lung din viata mea. 

  E putin cam mult sa emigrezi, sa schimbi trei joburi in trei ani jumate, sa iei casa, sa vezi de copil si de omu' din dotare, sa inveti tot ce ai de invatat si sa suporti si psoriazisul pe deasupra. Putin cam mult. M-am resimtit la intoarcerea din vacanta pentru ca am tras si o alergie peste ranile de psoriazis, nu stiu de ce si de unde, cert e ca si azi inca am zile in care imi apar bube pe mine. 

  Dincolo de asta, ce mi-a adus maturizarea asta babistica? Mai nimic. Eu m-am nascut baba comentatoare deci azi sunt asa cum am fost mereu. Doar ca mult mai rapusa de diverse boli. Faptul ca s-a terminat procesul de cumparare a casei care a durat 3 luni si jumatate dar de fapt cu tot cu cautari de casa, 9 luni... ma face extrem de fericita. Da, stiu ca am invatat multe si din chestia asta dar sincer as fi preferat sa nu trebuiasca sa o fac. Am obosit. Rau. 

  Si in foarte putin timp va trebui sa strang din nou o casa intreaga si sa le mut astora doi chilotzii si toate cele, Si sa stiu eu care chilotz e in care cutie. Am noroc ca Mara e mai mare acum si o sa ii pun ei in carca si in memorie multe chestii pentru ca eu ma simt sfarsita. La job am fost asteptata cu aplauze, se pare ca tot eu tre' sa ii tin in carca si sa ii organizez pe toti si acolo. Mi-a picat un departament in spinare si nu stiu cand s-a intamplat asta pentru ca mai ieri ma luptam cu Emasu. :))))

  Sa respiram, deci, si sa ne bucuram de urmatoarea perioada. Aia a mutarii. In ultima mea casa din viata asta. Din asta or sa ma mai extraga doar cu picioarele inainte! Pana una alta, incerc sa ma tin pe linia de plutire si atat. V-am mai zis ca am obosit? 

  Hai ca va las una vesela, de cand am iesit in oras de ziua mea: 







joi, 1 august 2019

4 ani mai tarziu

  A trecut 29 iulie si n-am apucat sa scriu, conform traditiei, lucruri despre inca un an trecut pe meleaguri britanice. Anul asta s-au intamplat atat de multe incat eu acum ma uit la acest 1 august din calendar si n-am idee cand s-a intamplat asta. Intre schimbarea de job, cautarea de case, procesul de mortgage, anul 7 al Marei... n-am mai avut timp sa-mi dai seama cand trec lunile in mare viteza. 

  Peste putin timp o sa implinesc 40 de ani. Cu 4 ani in Anglia. Zece la suta din viata mea, cea de aici, a fost cea mai frumoasa viata posibila in conditiile date. Adica cu emigrare tarzie, copil destul de mare, joburi complicate... dar cu toate astea, 4 ani mai tarziu suntem la fel daca nu si mai incantati de mutarea noastra aici. Muncim mult, in special Marius care lucreaza ore imposibile, insa aici simtim ca merita efortul. Se vede ceva in urma. Vezi oamenii ca te apreciaza, vezi unde se duc banii tai de taxe, vezi evolutie de la an la an. 

  Vezi copilul cum evolueaza, cum infloreste, cum anul asta, primul de scoala secundara, a prins incredere in ea, enorm de multa incredere. Iti vin rapoartele scolare, vezi cat de bine se descurca, o vezi cat munceste si ca de cele mai multe ori o face de drag, cu constiinciozitate dar de drag. Isi iubeste profesorii la modul real, vrea sa ii faca mandri de ea! Si da, ei sunt mandri de ea. Am mers la sedinta de final de an, abea acum i-am cunoscut si eu pe cei 12-13 oameni care i-au stat anul asta in spatele catedrei. M-au dat pe spate cu tot ce mi-au povestit despre ea. Asa cum o vad ei. Oameni diferiti, de sexe, varste si etnii diferite. Si nu, nu o ridicau in slavi ca un cliseu. Nu spuneau aceleasi lucruri tuturor si stiu asta pentru ca totul se petrece in sala cea mare de sport. Stai si astepti cuminte sa te vada profesorul care sta la o masuta mica.

  Si auzi ce li se spune si altora. Unii vin cu copil cu tot, eu nu cred ca asta e o solutie, copilul are feedback personal la scoala, asta tre' sa fie o discutie sincera intre adulti. Si sinceri mi-au fost. Coplesitor de sinceri. Sa deschizi gura si sa spui "eu sunt mama Marei" si sa-l vezi pe omul din fata ta cum se lumineaza la fata, iti strange mana cu cea mai mare fericire din lume si iti multumeste pentru ca ai adus-o acolo. Le-am spus tuturor ca ea a venit aici acum nici patru ani fara engleza. Nimeni nu stia asta. Nici unul dintre ei. Multi s-au blocat, profesoara de engleza m-a intrebat daca glumesc. Dupa amiaza aia a fost magica. Am plecat de acolo pe trei carari, cu lacrimi in ochi, ca de obicei. 

  A fost un an bun. A invatat atat de multe. Si ea dar si noi. De 4 ani tot invatam. Am invatat de la capat o alta viata, un alt sistem. Si a fost o calatorie fabuloasa. Inca este. Desi ne simtim mai acasa ca oricand, inca o sa mai invatam lucruri, sunt convinsa. Nu, inca n-am mers deloc in Romania. Nu avem de ce si nu simtim nici o nevoie sa dam bani ca sa ne enervam. Zilele astea, am trait, ca voi toti presupun, stirile despre sistemul romanesc. Pentru ca nu e vorba doar de un copil, nu e vorba doar de fata aia. E vorba de sistemul care te omoara la o adica. Nu cred ca murit, cred ca a fost data mai departe, cred ca o sa aflam cu ce se ocupau multi militieni din tara aia. Mafia. Caracatita perpetua. 

  Ieri am ascultat inregistrarea de la 112. Scarba, sila, lipsa de respect si de orice farama de umanitate cu care acei oameni vorbeau cu o copila de 15 ani m-au terminat. M-a ingenuncheat, din nou, Romania. Cata scarba sa ai pe tine? Iti zice o copila ca a fost violata si batuta si tu o iei la misto? Iti zice mi-e frica si tu n-ai nici macar UN cuvant de alinare sa-i zici? Ce fel de animal trebuie sa fii? Ce soi de psihopat sa zaca in tine? Ce soi de societate naste asemenea monstri pe care ii pune in functii publice? Cum mama dracu'? Cum?

  Cum sa nu ma simt bine aici unde ma simt in siguranta? Unde stiu ca la o adica nu doar serviciile de urgenta mi-ar ajuta copila dar si oamenii de pe strada, vecinii, necunoscutii. Un copil in pericol... Mi s-a mai intamplat uneori sa ma lase mijlocul pe strada si sa trebuiasca sa ma aplec, sa fac grimase si sa incerc sa reusesc sa merg mai departe. De absolut fiecare data am fost intrebata de primul trecator daca sunt ok si daca ma poate ajuta cu ceva. Asa cum e normal. Uman. 

  Suntem in vacanta acum, ne odihnim putin pana peste o luna cand scoala incepe din nou. Urmeaza sa plecam in Cipru, presimt o aventura maxima, suntem veseli, facem planuri. Inca asteptam sa se termine luatul de casa, in curand o sa se finalizeze actele si ne vom putea muta. Fac planuri de decorat casa grecesco-mediteranean, am inceput cu o masa cu scaune luate de pe FaceBook Market de la niste neni englezi, pe care sotul le-a restaurat nitel iar eu le-am revopsit cu Mara. Ne-am distrat teribil cu chestia asta, mai ales ca Mara e super artistica de fel asa ca a avut un mare avant la restaurarea mobilelor. 

  Cam asta facem noi. Daca apuc va scriu impresii din Cipru. Hai pa, va pup!

duminică, 14 iulie 2019

Warner Brothers Studios The Making of Harry Potter Londra

  Daca aveti copii si le-a placut Harry Potter sau daca v-a placut voua si ajungeti la Londra, eu zic sa sariti prostia aia cu Madame Tussaud si sa ii duceti repejor la studiourile WB sa le aratati cum au fost facute filmele. Mara ieri a decis ferm ca ea o sa devina producator-constructor de decoruri de film. Ceea ce s-ar potrivi teribil cu inclinatiile ei artistice. Copila a fost foarte impresionata, da' ce sa zic de ea ca si noi am fost nitel coplesiti de magnitudinea industriei care a stat in spatele filmelor.

  Mie mi-au placut enorm filmele astea, Mara a citit si toate cartile in engleza asa ca e specialista in HP. Am vazut primele filme cand eram insarcinata cu ea, mi-am pierdut la un moment dat niste nopti uitandu-ma la ele cu o fascinatie greu de descris. La vremea aia nici nu intelegeam prea bine engleza britanica, le-am vazut cu subtitrare d-aia cretina romaneasca, la rezolutie super proasta. Apoi am venit aici si le-am vazut din nou pentru ca Mara se marise si am putut sa i le arat si ei. A fost super incantata desi uneori zicea ca se sperie, s-a speriat si cand a citit cartile daca e posibil asa ceva :)))) 

  Odata ajunsi aici am constatat ca stim sa descifram cheia filmului mult mai bine. Pentru ca sunt milioane de clisee legate strict de viata in UK. Incepand cu debaraua de sub scara care exista in marea majoritate a caselor si arata fix la fel si terminand cu faptul ca HP avea 11 ani cand a fost dus la scoala de vrajitori. Ritualul trecerii pentru copiii englezi, de la scoala primara la cea secundara :) Intrarea in adolescenta. Un moment extrem de complicat pentru ei, plin de spaime si de aventuri noi, incarcat de emotii si frici de tot felul. Cu oameni mai buni sau mai rai, in scoli muuuult mai mari decat erau ei obisnuiti pana atunci... intelegeti ce zic? E o metafora a vietii englezesti. Iar realizarea mie mi s-a parut fenomenala pentru ca se vedea ca nu e doar animatie ci productie din aia super misto. Si ieri am inteles de ce.

  Asa, deci anul asta cand Mara a implinit 12 ani i-am zis de locul asta, ii mai zisesem si inainte dar nu paruse mega incantata iar  biletele costa destul (35 de lire copilul si 46 adultul) asa ca am asteptat o alta ocazie speciala ca sa o mai intrebam si sa fie sigura ca vrea. Intre timp a citit si toate cartile ba chiar de mai multe ori. A zis imediat ca vrea, mai ales ca site-ul lor e foarte misto si iti explica destule fara sa-ti arate de fapt minunatiile de acolo. Cand am incercat sa iau eu bilete, in martie, am constatat ca e foarte greu sa gasesti loc sambata, in mod evident. Apoi am aflat ca ei urmeaza sa construiasca si Gringotts, banca cu troli si ca aia se deschide in mai asa ca am cautat sa gasim loc dupa deschiderea aleia. Well, prima data care se potrivea a fost 13 iulie, ca sa va imaginati popor ce se duce acolo :)))

  Asa ca ieri am mers acolo si am ramas gura-casca la toate chestiunile. Practic sunt decoruri in care s-a filmat la interior, costume ale personajelor, machetele de productie, o macheta uriasa cu care s-a filmat castelul pe dinafara. Sunt multe, multe chestii. E un loc unde poti sa stai linistit patru-cinci ore daca te tin picioarele. Eu dupa doua eram lesinata. Si da, a fost foarte aglomerat, fiind sambata la ora pranzului. Pentru ca dureaza atat de mult si nu poti sa intri si sa iesi, e recomandabil sa iei mancare in traista pentru ca la restaurantul din incinta cozile sunt interminabile si n-are sens sa lungesti treaba care si asa e lunga rau :)))

  Am fost absolut fascinati sa vedem cum s-au realizat anumite efecte speciale, cum s-au construit decoruri, multe dintre ele sunt legate de primul film dar sunt si din altele. Si da, aseara ne-am intors lesinati de la Londra si stiti ce am facut, da? Ne-am uitat la Harry Potter! :)))) Pentru ca iti raman toate chestiile alea in cap si vrei sa revezi filmul ca sa le plasezi corect. Mara a fost in al noualea cer :))) 












incantare nestapanita :)


  Cam asa. Mergeti daca aveti drum la Londra! O sa va placa!
   

luni, 8 iulie 2019

Sunt aici!

   Sunt acilea, sunt acilea, n-am murit! De tot. Mult de scris putin timp dar cum am inceput sa primesc mesaje de genul "auzi, ai patit ceva?" zic sa mai dau o tura si pe aici ca prin viata reala s-au intamplat cam multe in ultima vreme si n-am apucat sa mai scriu.

  In ultima luna si un pic ne-am gasit o casa de cumparat, am deschis dosarul de mortgage si am facut toate cele. Acele cele sunt infiorator de multe mai ales cand esti incalcit in acte englezesti de sute de pagini. Au fost momente in care, dupa ce am citit de patruzeci de ori acelasi cacat am decis ca ma dau batuta. Nici un dictionar din lume nu m-ar putea scoate la liman :))) M-a obosit procesul asta dincolo de cuvinte, milioane de mailuri si telefoane in sus si in jos, asteptarea infinita, cautatul si vazutul de multe case de la un moment dat nu mai stiam care de pe ce strada ce avea in ea, cate camere, ce sau cum. Am inceput sa cautam la inceput de februarie si am gasit ce cautam la inceput de mai. 

  Cumplit de greu sa gasesti in Anglia, cu un buget limitat, o casa care sa-ti indeplineasca eeeextrem de multe conditii. Multe rau. Prea multe. Am ales o casa care desi nu era chiar in zona unde vroiam are spatiu excelent pentru tara asta unde faci pipi cu chiuveta in brate iar in dormitoare daca ai loc sa treci pe langa pat e miracol. Are si posibilitati pentru alte chestii pe care ni le dorim, e si intr-o zona foarte linistita dar... cum pe toate nu le poti avea e nitel mai departe de scoala Marei. Dar cum scoala aia mai dureaza cam trei ani calendaristici, o sa fie ok. Mersul pe jos face... ceva frumos :) 

  Azi a venit vestea buna si anume ca ni sa-a aprobat creditul. Inca nu imi vine sa cred, totul e asa o chestie ireala, luna asta se implinesc patru ani de cand am venit aici si eu inca ma intreb daca e de-adevaratelea sau am visat. Pare ca a fost intr-o alta viata momentul in care m-am suit cu Mara in avionul ala. Sau pare ca a fost ieri. 

  Mara e in al noualea cer, de fapt cu totii cred ca suntem desi o sa ne astepte o vara plina tare de tot pentru ca avem programata si o vacanta pe care n-o putem dez-programa. E prima data in viata cand mi-as dori sa pot sa anulez tot dar nu am cum pentru ca biletele de avion catre Cipru sunt castigate de sotul care a castigat soferul anului la nivel national in firma din care face parte. Asa ca am tocmit vacanta, mai ales ca nu stiam ca luam casa si oricum biletele trebuiau folosite curand. Asa ca intre o mutare care nu stim exact cand va fi si vreo zece zile in Cipru... o sa am nitica treaba. Nu sunati, ies eu din cand in cand! 

  Anul asta e de pomina. Si e doar la jumatate! 

P.S. Daca ati fost in Cipru si aveti lucruri frumoase de recomandat, va rog sa o faceti cu incredere. Vom sta in partea de sud :) 

  Hai va pup!

luni, 27 mai 2019

Sectia de votare Portsmouth, Irina Gheorghiu si alte intamplari amuzante

  De ce nu am votat ieri? Pai e simplu: nu mi s-a dat voie. Nu am putut sa votez. De ce? Iar e simplu, pentru ca Romania a organizat alegerile pentru diaspora ca de obicei: in asa fel incat sa nu putem sa votam. Cu scop si in mod deliberat. O orchestratie de rea vointa tricotata cu cea mai crasa incompetenta posibila.

 Ne-am dus pana acolo ca sa votam referendumul romanesc pentru ca noi am votat Europarlamentare pentru UK. Ni s-a dat voie sa facem asta si am ales sa facem asta. Ma intereseaza foarte mult cine va fi europarlamentar aici si cam deloc cine va fi pentru tara in care nu mai traiesc. Asa ca am votat pentru UK. Civilizat, prin posta, acum cateva saptamani. Noi votam prin posta, stiti, suntem mai prosti, asa, nu stim sa ne ducem la sectia de votare :))) Asa votam si la locale, si, de la anul vom vota ca cetateni care ne vom face pa persoana fizica in tara asta la noi acasa. Am mers acum la mizeria asta pentru toti oamenii ramasi in urma in Romania, pentru toti cei care sunt azi disperati si sufocati de sistemul comunist. Am infrant!

  Asa, de unde pornisem? Pornisem de la asta: ieri nu ni s-a dat voie sa votam. E ok, sunt invatata ca Romania sa imi incalce toate drepturile de baza, sunt perfect de acord ca de aici pornim in orice discutie. Pur si simplu asta este realitatea. Marius trebuia sa fie la munca la 12, ca na, unii mai si munceste duminica, coaie, asa ie pa Anglea daca vrei sa si traiesti cu niste salam prin gura, si nu ma refer la manele. El incepe saptamana duminica si o termina joia. Iaca pozna. Asa, dimineata zic cu juma' de gura, hai coiutz, nu ne ducem si noi la referendum? Ne-am dus! Ce a urmat a fost ca la desene animate.

  Ne-am dus si am gasit, intr-un colt de Portsmouth, pe niste cele mai inghesuite strazi din lumea asta, o ... biserica... ca na, asa ie ai nostri mai credinciosi. O ceva care avea ea si niste alt sediu langa. Din povesti am aflat, ca, undeva, la tooooocmai etaju' doi al fiintei cladirii aleia, acolo se intampla minunea. Si ca erau circa trei stampile de vot. Afara, niste multe sute de oameni (ulterior mi s-a spus ca erau doar doua de fapt, cred ca pe una au pierdut-o si una s-a stricat). Dupa ce el a plecat in pana lui la serviciu eu am ramas, am filmat si am vorbit cu lume, am asteptat sa vad cati oameni ies invingatori din negura cladirii. Au iesit vreo 2 in juma' de ora. Afara, niste sute.

     CAM ASA!

  Asta se intampla la 11.30. Cand multi oameni erau acolo de la 7! Sectia Portsmouth deserveste cam tot sudul UK-ului, urmatoarea pe sud fiind la Plymouth, adica la vreo patru ore de noi! Inspre nord urmatoarea e la Londra! Au venit oameni de la o ora, doua sau trei distanta. Eu am plecat spre casa cu gandul sa revin seara sa vad ce se intampla. Pe la 3 s-au dus si prietenii mei si s-au asezat la coada. Dupa trei ore au renuntat pentru ca stiau sigur ca n-au cum sa voteze. Asa ca ne-am linistit cu totii si aia a fost.

  Cand mi-a mai trecut socul, m-am intrebat, cu uimirea omului prost, de ce nu au ales o locatie diferita, uite, colegiul de la capatul orasului, cel la care sunt eu acum angajata are si parcare mare si sali mari! Stiti poate, ca in Anglia nu te poti duce sa parchezi unde vrea pula ta pentru 8-10-12 ore cat iti ia tie sa votezi la statul romanesc. Trebuie sa ai permis pe zona aia sau sa platesti sume foarte de mari sau amenzi si mai mari. Uite, scoala Marei, aia secundara, tot aici in nord, pe unde vin toti oamenii aia multi din afara orasului, are si parcare mare si o sala de sport in care puteau pune multe cabine de vot! Bine, asta insemna ca cineva dorea ca noi sa votam.

  Eu am plecat de acolo destul de inmuiata psihic. Am inteles ieri, inca o data, ca nu putem face nimic cu Romania aia. Ma bucur ca multi oameni din Romania au dat ieri veseli poze cu cozi MARI ca si cand asta ar fi ceva DE BINE. Le doresc sa se mai gandeasca nitel daca si-ar dori sa li se inchida tejgheaua la ultima paine si sa nu mai primeasca nici un ou la cozile alea de zece ore, aia traiti in comunism isi aduc aminte bine despre ce vorbesc eu aici. Mie ziua de ieri starea asta mi-a dat-o, am revizitat anii aia de cozi. Oiiiii, ce bine, au venit oameni multi si noi nu stim sau nu vrem sa-i procesam! Sau de fapt aia vrem. Ca asta facem mereu.

  Doamna presedinta a sectiei de votare a sectiei 303 Portsmouth, doamna Irina Gheorghiu, aseara, la ore la care multi oameni romani spumegau de furie si neputinta, isi schimba poza de profil de la FB cu o "glumitza", zicea cum ca "Nu-i poti face pe toti fericiti ca nu esti Nutella". Azi de dimineata, cand am vazut chestia asta, dupa ce m-am sufocat de indignare, am fost destul de desteapta cat sa fac un print screen, stiam ca urmeaza ca jivina sa-si inchida contul sau sa stearga, ceea ce si l-a si inchis. Poftim:


  Cea mai misto chestie este ca de fapt sistemul asta este atat de bine ancorat si are mecanisme atat de bine puse la punct si incompetenti atat de fabulosi incat el, sistemul, se auto-protejeaza. Nimeni nu va pica sau intra la puscarie pentru incalcarea legii produsa ieri. La Portsmouth au avut DOUA stampile de vot. Spre dupa amiaza, cumva au mai "gasit" inca doua. Unde? Bai, nu se stie, cred ca undeva, printr-un fund de geanta, stiti, cateodata cand esti piloasa d-asta lucratoare la consulatul romanesc si ai geanta d-aia mare, mai pica chestii de colo colo, mai o stampila, trei urne si doi jandarmi, nu stii niciodata ce pula mea poti sa gasesti langa ultimul OB care ti-a aterizat pe acolo!

  Senzatia de ireal de ieri o sa iasa greu de tot din mine. Cand zici ca Romania nu te mai poate soca, iei una d-asta in freza, mamica, si iti aduci aminte, din nou, ca astia sunt toti o apa si un pamant ca si nenea ala autistu' care e acum presedinte, tin eu minte ca in campania electorala tot macanea ca ce face el pentru votul diasporei. A facut o pula. Nu stiu cum de azi ala nu si-a dat demisia. A, pardon, asta insemna sa aibe macar un centimetru de coloana vertebrala. Meduza de Melescanu ne-a explicat ca trebuia sa ne sculam mai devreme ca sa votam. Bai cacatule, ne-am sculat, unii inaintea pulii, si ne-am dus sa votam. Au votat 370 de mii de romani. Auzi, cica atatia suntem in lumea asta! Niste lenesi care nu ne-am prezentat de fapt la vot, Romania acum calculeaza cat la suta din romanii despre care de fapt ei n-au nici o idee cam CATI sunt, s-au prezentat la vot! HA! Pai s-au prezentat coaie, mult mai multi. Doar ca au petrecut o duminica pe trotuare, garduri si alei si nu au apucat sa voteze.

  Doamna Irina Gheorghiu, presedinta sectiei de votare 303 Portsmouth, nu i-a mai lasat sa voteze la ora 9 pe cei care erau deja in cladire, asa cum zice legea. N-a dorit. Sectia era la etajul doi (o alta alegere speciala!) si cladirea era plina de oameni care de fapt nu au mai votat. Din cate mi s-a spus, comisia a iesit cu ajutorul Politiei prin spate si pe prosti i-au lasat acolo la coada :)))) O alta incalcare a legii este ca cei din comisie sau consulat sau cine dracu' a organizat cacatul asta, trebuia sa anunte Primaria ca acolo vor fi sau sunt niste multe sute de oameni, in asa fel ca Primaria sa detaseze minim o masina de Politie si una de Ambulanta. Asta e legea. Romania? Da, da! Comisia a chemat Politia la ora 9 sa-i scoata din cladire prin spate pentru ca prin fata stiau sigur ca mor daca ies.

  Prin alte tari, ambasadorii s-au dat peste cap sa ii primeasca pe cat mai multi in sectie la 9 fara ceva, ca sa poata vota conform legii. Parisul si Berlinul le-au deschis usile, la Munchen Politia a pus garduri in afara cladirii si a declarat ca teritoriul consulatului se extinde. Ce a facut Bucurestiul? Le-a oprit sistemul informatic! N-au mai putut sa voteze! Pam pam! La ora 9 au stins lumina si gata. S-a rezolvat.

  Mie mi-e mila azi de oamenii care se bucura mult, asa, in naivitatea lor. Se bucura ca cei din alte tari sau chiar din Romania, au stat la coada, vaaaaai, ce draguuut, ce simpatic, ce induiosatoooor, a venit lumea la vot. Aaaam, ooook! N-ati inteles nimic, faptul ca sunt niste multe mii de oameni care n-au votat nu e de bine! E de foarte rau! Si sper ca realizati ca tura urmatoare nu se vor mai duce. Pentru ca nu au de ce sa-si futa cate o zi libera din viata, oamenii astia muncesc atat de mult, unii dintre ei au joburi imposibil de grele, cu 29 de sectii pe UK, oamenii trebuie sa calatoreasca ore, sa stea 10 ore la coada si apoi inapoi acasa, toate astea cu copiii dupa ei, da? Foarte multi dintre cei de la coada de ieri au zis ca asta e ultima data! Unii au tot patit-o de zeci de ani.

  Alt motiv de bucurie e ca un retardat se duce la puscarie. Bai, ok, eu inteleg disperarea, dar tara aia nu e facuta de sau din Dragnea! Nu s-a terminat nimic! Nici macar PSD-ul. Nu s-a intamplat nimic deosebit azi altceva decat faptul ca v-ati putut defula nitel, asa, in neant. Ala se duce acum la odihna, tratament si relaxare, cu conditii de hotel, iese repede pentru buna purtare si doua carti scrise, si, ce este cel mai important, el ramane cu toti banii nostri. Mai ca m-as inscrie si io la o puscarie d-asta pentru banii aia, serios!

  Sistemul e acolo, bine mersi. Irina Gheorghiu nu este vreo pensionara sau primitoare de ajutor social, e o tipa tanara. Asta pentru ca se tot flutura asta cu pensionarii si PSD-ul. Sistemul comunist e dus mai departe de oameni tineri, ca Irina Gheorghiu, oameni care au ajuns acolo cu pile si nu pe merit, in mod sigur. Oameni care dau pilele mai departe, care fac jocurile si care tricoteaza aparatul de stat romanesc. Asta este realitatea. Noi, astia de am sarit gardul si vedem si de afara inauntrul curtii, avem un pic de alta perspectiva. Nicaieri in Romania nu vezi mai clar nenorocirea cum o vezi la consulate si ambasade peste tot in lumea asta. Am citit in ultimele 24 de ore postari din toata lumea. Unde merge sistemul romanesc, se arde iarba.

   Daca maine diaspora n-ar mai aduce nici un leu-euro-etc in tara si nu si-ar mai plati taxe si impozite pe la chestiile ramase pe acolo, poate am putea sa aratam Romaniei cat de tare bubuie economia aia fulminata. Si cum tara aia nu da faliment pentru ca niste milioane de oameni (mai multe decat spun "statisticile" facute de statul roman) baga bani cash cu lopata in tara. Motivele sunt multe, de la prostie crasa (vile, case, turnulete pe care nu le foloseste nimeni) pana la nevoia acuta de a ajuta copii, rude, familie. Un an de "greva de import de bani diasporezi" ar arata de fapt unde e Romania azi.

Eu am vazut ieri.







luni, 29 aprilie 2019

Cu intarziere despre ea la 12 ani

  Au trecut mai bine de trei saptamani de la ziua ei. N-am apucat. N-am apucat sa o povestesc de 12 ani. Schimbarea de job, vacanta, toate gandurile si alergarile nu mi-au lasat loc si de blog. Na! A facut 12. 12 ani. Nu stiu cand au trecut.

  Mi-am adus aminte de asta ieri pe cand ma intorceam de la cumparaturile mele duminicale. Duminica e cea mai ocupata zi a mea din saptamana. Ieri mi-a zis ca se duce cu o prietena la cumparaturi pe High Street. A plecat. Dupa o vreme am plecat si eu la cumparaturi. Ma asteptam sa le vad pe undeva pe strada-mare, prin ceva magazine. Nimic. M-am intors acasa si cand sa trec de parc am vazut de la distanta, doua siluete cam mari care se dadeau in leagane. Mara si Grace. Se dadeau cu o pofta in leaganele alea de ai fi jurat ca au cinci ani fiecare, m-am bucurat asa de tare de imaginea asta incat am scos telefonul si le-am pozat de la distanta.



  Are 12 ani si inainte sa mearga la cumparaturi de chestii mic-feminine, s-a dus vreo ora sa se dea in leagan! Dupa care a uitat sa se mai duca la cumparaturi. Dupa care s-a dus in vizita. Dupa care seara a atipit la mine in pat pe motiv ca "mami, trebuie sa stau cu tine!"

  Cam asa e ea. E o furtuna de hormoni in ea, indiscutabil, dar inca este copilaroasa iar eu ma bucur enorm de asta. Tinde sa ridice tonul si incearca sa tranteasca usi. Spun incearca pentru ca dupa ce a aflat ca primeste amenda in bani pentru chestii d-astea, a inceput sa invete ca usile pot fi lasate si netrantite si ca nervii sunt mai bine consumati pe pictura si alte activitati cultural-distractive :))) Si, bineinteles, pe alergat dupa pisica prin casa. Dap, acum recurg la amenda politieneasca. Durerea la portofel e cea mai mare durere pentru ea, asa ca, dupa niste ture de "ia scoate tu cinci lire pentru urletul asta la mine si inca cinci pentru trantitul din picior", incepem sa ne intelegem asa, evreieste! :)))))

  A nu se intelege ca n-o ascult si n-o inteleg. Ohoooo, o ascult de mi s-au uscat urechile, o inteleg mai bine ca nimeni din lumea asta. Dar nu se poate sa-i accept bataile din picior chiar de sapte mii de ori intr-o zi. Actiunile au si consecinte, stiu, e de cacat sa zicem asta, oh, dar vai! Haha! Si cum acum traieste in tara legii, intelege foarte bine amenda la portofel. Si ii e chiar teama de ea. Iar eu, perversa cum ma stiti, ii dau toate posibilitatile sa-si recapete si banii si onoarea nereperata, moncher. Nu, nu are telefon personal si nici un fel de "social media". Nope. Deloc. Are laptop si tableta pentru facut teme si chestii, are BBC Iplayer si Netflix pentru filme de copii. Are televizor cu diverse.

  Cum e Mara la 12 ani? E minunata. Punct. Aveam o banuiala ca tara asta o sa scoata ce-i mai bun din ea, acum insa, la scoala secundara, a inflorit si mai tare. Are de munca mult, revin la romanasii care urla ca "nu se face scoala in Anglia", bai nene, asta face scoala cu ghiotura. Invata mult. E drept ca a aterizat in grupurile de studiu cele mai bune si acolo se rupe cu "cartea". Este in continuare extrem de buna la engleza, motiv pentru care luna asta a fost publicat un poem scris de ea ca tema pentru acasa, intr-un compendiu de poezii scrise de copii din tot Sudul Angliei. Mara a fost publicata. Intr-o carte! Vineri cand au venit cartile le-a mangaiat si le-a pupat si mi-a zis inca o data ca ei nu-i vine sa creada! Well, nici mie!



  Cum e ea? Ea e copilul careia profesorul de arte i-a dat un caiet de pictura, cadou. Cand a vazut-o cat e de pasionata, i-a dat omul un caiet cu foi speciale pentru pictura. Mi-au dat lacrimile. Iar azi a venit acasa cu un glockenspiel, ca un soi de xilofon. Mi-a zis zilele trecute ca profesoara ei de muzica vrea sa ii faca un cadou. Ce ma? Ce cadou? "Pai mami, sa-ti zic, eu i-am zis doamnei ca mie mi-a placut teeeeeribil sa cant la glockenspiel si apoi ea a venit si mi-a zis ca ea are unul foarte vechi pe care i l-a dat doamna ei profesoara de muzica, doamna care a invatat-o pe ea, o doamna care a murit. Si acum ea vrea sa mi-l dea MIE, mami, MIE! Pentru ca a zis ca e foarte vechi si fragil si ca ea nu vrea sa il dea la copii sa cante la clasa, ca o sa il distruga si ca stie ca eu o sa am grija de el. Mami, m-am emotionat asa de tare!"

  Mda, si eu. Azi a venit copilu' cu chestiunea. Mi-a luat o ora sa sterg, reconditionez, caut chestii sa repar, am stat sa cautam pe net cum sa-i punem notele inapoi. L-am refacut si re-iubit iar la aceasta frumoasa ora, la mine in casa se aude glockenspileala d-asta! Plus niste batai ritmice in masa, nu vreau sa stiu ce se intampla acolo, noroc ca am dopuri de urechi in cantitati industriale, daca se ia asta si de tobe m-am scos!

Aparat. Nemtzesc. 

  Si-a dat seama ca a fost Pastele asa ca a zis ca sa faca si ea niste oua "pictate". Noi nu sarbatorim Pastele de cand am ajuns aici, e una din marile mele bucurii in viata faptul ca am scapat de mizeria asta de sarbatoare in care ni se spune ca un mort a inviat, ce sa zic, suntem atei in alegere asa ca daca e, noi alegem doar "Mos Craciun" daca tot e sa alegem zane :))) Aici Pastele e pe baza de oua de ciocolata. Din nou nu e teritoriul nostru deoarece, iata, fiinta de 12 ani nu mananca ciocolata. I-am dat sa guste, i s-a parut sinistru de dulce, ce sa vezi, asa e cand nu cresti copilu' cu zahar. 

  S-a pus pe facut oua. A fiert patru oua si le-a... desenat, ca ce stie ea sa faca cel mai bine daca nu asta :))) Individul cel mai "pretios" se intituleaza Reginald The Third si culmea ca arata nitel ca Hercule Poirot daca tot s-a pus ea pe citit Agatha Chirstie :)))

A zis sa nu-l mancam! Se va imputzi in bucatarie pe dulap :)

  Am avut si vacanta inainte de Paste, am putut si eu sa-mi adun gandurile dupa schimbarea asta de job, sa respir nitel si sa ma odihnesc, a venit si mama aici si am constatat, inca o data, ca de cate ori vine imi vine sa o leg cu catuse sa nu mai plece vreodata, si d-astea administrativ-familioase. In ultimele zile de vacanta, s-a intamplat o zi in care Mara a zis "ma duc sa il ajut pe tati in garaj", chestie care nu se intampla prea des dar na, a iesit o zi de pomina pentru amandoi. M-am bucurat mult de ei in momentul ala, astia sunt cornute care se bat cap in cap de numa'. A iesit o dupa amiaza frumoasa in care nu s-au certat! Yaaaaassss!

                                          Ei doi sub masina.

  Cam asta e ea acum. Noi acum. E mare, e foarte mare, e destul de inteleapta dar nu prea, e destul de desteapta dar nu prea, e destul de hotarata dar nu prea, e destul de infipta dar nu prea, e destul de constiincioasa dar nu prea. E de toate. E o amestecatura de femeie in producere. Acum se coace. Creste. Devine. 

  Si da, este amuzanta pana dincolo de nori!

  


joi, 14 martie 2019

2 Mai. Constanța. România. 2019.

  Desi nu am "televizor romanesc" imi parvin destule stiri din Romania in asa fel in cat in fiecare saptamana sa ma mai uluiasca cate ceva. Sunt cumva obisnuita cu asta asa cum eram obisnuita pe cand traiam acolo. E o senzatie perpetua cand esti roman. Afli o chestie. Te sochezi. Mergi mai departe. Si tot asa. 

  Nu am mai fost in Romania de aproape 4 ani de cand am plecat. Nu simt nici o nevoie si n-am avut nici un motiv sa arunc niste bani utili ca sa ajung in Romania. Mama ne viziteaza. Prietenii dragi ne viziteaza. Cine vrea sa ne vada e foarte binevenit la noi in vizita. Stiam de la mama ca in ultimii ani s-au intamplat chiar si mai multe lucruri nasoale la 2 Mai. Locul asta a fost, pe vremuri, unul minunat. Este locul unde bunica, mama mea si eu am copilarit. Este locul unde, cand ajungeam vara, dilatam narile ca un calut naravas, sa-i simt tot mirosul de mare si de ciulini arsi de soare. 

  La inceput de iunie cand ajungeam eu acolo, plaja era pustie. Doar cativa pui de lipoveni chiuiau si se aruncau in apa inca prea rece pentru trupurile noastre firave de oraseni crescuti la bloc. Intram, cu greu, in apa care mi se parea sloi, dar de care imi frigea sufletul de dor tot anul. Ma scufundam si incepeam sa dardai, ma uitam pe mal si tot ce vedeam era nisipul alb si turla bisericii lipovenesti. Si era liniste. Pescarusi, valuri si chiote de pui de lipovean. Atat. Vara, in sat veneau artistii de pe atunci, marii actori. Cand am crescut eu nici nu mai erau atat de multi, mai erau insa cativa pe care ii zaream si mi se oprea inima in loc de drag. Mi-am petrecut multe veri in copilarie stand pe plaja langa Ileana Stana Ionescu si familia ei tragand cu urechea fascinata de glasul ei si de povestile lor pline de umor. 

  Am crescut cu locul asta infipt in mine mai ceva ca sageata in caprioara. In adolescenta, cand toata lumea o arde lejer pe drama, aveam impresia ca n-o sa pot niciodata sa plec din Romania din cauza de 2 Mai. Ca n-as putea trai fara el. Ca nici un prost de baietzas nu m-ar impresiona asa ca el, 2 Mai-ul. Ca as muri. Apoi mi-a trecut prostia specifica varstei, am crescut, m-am maturizat si, odata cu degenerarea mea in adult, :) a degenerat si 2 Mai-ul in ceva din ce in ce mai urat. Cauzele sunt multe. Niste oameni nu prea educati au avut brusc bani ca sa calatoreasca vara cam departe de casa lor. Si au napadit 2 Mai-ul linistit. Si s-au comportat ca la ei in... cum sa-i zic? Bucurestiul lor? Satul lor? Baia Mare a lor? Ploiestiul lor? (Acu' sa inceapa sa se jigneasca lume pe baza de orase, sa ma vezi ce rad!) Au inceput sa apara gunoaie. Multe. Si de plastic si umane.

  Tot brusc, au aparut milionarii de carton care au inceput sa construiasca isteric. Isteric si urat. Groaznic. Toate astea nu se puteau intampla fara prietena noastra coruptia. Caracatita constanteana e una deosebita, prieteni. Nu va puteti imagina. Nenea Mazare e doar cireasa de pe tortul zonei, este doar ala despre care voi ati auzit la stiri din cauza ca el s-a vrut important. Fiecare primar si-a tras terenuri. Si-a improprietarit neamuri pe bucati de plaja. Si-a "inchiriat" de la Apele Romane ce-a vrut si anume penisul domniei sale. Dupa ce Ceausescu distrusese zona cu santierele navale, dupa ce sute de tancuri de combustibil adica pacura au fost spalate in larg in dreptul plajei, dupa ce s-au intamplat crime de mediu de neimaginat, dupa ce noi, copiii, am umblat niste veri intregi cu pacura lipita de talpi pentru ca aia nu mai pleca de acolo nici frecata de piatra de la fantana... au venit astialaltii. 

  Care idem. De zeci de ani de zile satucul asta a fost furat. Metru cu metru, ciuline cu ciuline, peste cu peste. Turistii se mirau cand auzeau ca lipovenii urasc turistii. Eu nu ma miram. Vedeam ce ramane in urma lor. Si ce efect au asupra locului. Dar, mai ales, ce efect au banii lor asupra conducatorilor satului. Cata coruptie produc. Ireal! In anul dinaintea plecarii noastre, un "parlamentar" a decis sa se improprietareasca pe o bucata de pamant-plaja din spatele curtii noastre. Ceea ce a si facut. In doua luni a ridicat acolo... nu pot sa-i zic o casa. Ca nu e. Un bloc, asa. Mare, alb, urat si degeaba. Din beton. O oribilitate sinistra in peisajul ala. 

  Actualul primar s-a improprietarit tot de la sine putere, pe o bucata de plaja. Si-a tras o carciuma, a plantat rulote mizerabile, a tras niste garduri de fier, ca doar e tarlaua lu' ma-sa, nu? Ai zice ca nu. Dar de fapt... e Romania. Ei fac ce vor ei. Mama a asteptat acum o hartie. De la Primarie. O hartie prin care sa ne spuna ei noua ca noi am ridicat casa aia sau ceva. Pentru hartia aia i-au cerut toate documentele eliberate de ei anterior. Normal. Am asteptat-o cateva saptamani fara sa stim cand o vor elibera. Si nici de ce nu e posibil sa fie facuta imediat. Probabil ca asteaptau spaga insa cum n-au lista de preturi la intrare, nu stii cui sa te adresezi cu un plic la o adica. Glumesc, mama nu e genul care sa intretina coruptia, si a refuzat sa faca d-astea.  

  Avem client pentru casa. O vom vinde daca dupa ce am stat dupa hartia aia, o sa primim alta hartie de la Constanta. Inca asteptam ca  statul roman sa-si faca treaba.

 A fost o lupta uriasa sa construim casa asta cand nu aveam cam nimic, Marius a facut-o cu mainile lui, alea doua din dotare, mama si-a dat ultimele resurse de bani si de nervi posibile. A fost o lupta sa o intretinem si sa nu ne pierdem mintile. Uriasa. In dimineata asta, mama a facut niste poze pe plaja de la 2 Mai. Credeam ca nu ma mai poate ului ceva despre Romania atat de tare. Ma inselam. Dovada e mai jos:















joi, 7 martie 2019

Din nou, ultima săptămână și iar alte începuturi

   Au trecut aproape doi ani de cand povesteam despre ultima saptamana de la scoala primara a Marei unde cu onor am activat mai bine de un an si jumatate ca dinner lady si altele printre :) . Si despre galeata albastra plina cu bucurie, si despre inceputurile mele pe aici. 

  Acum trec din nou prin asta, sincer cu si mai multa bucurie pentru ca jobul asta m-a cam ucis lent :))) Daaaa, a fost bun, a fost o oportunitate absolut fantastica sa cunosc sistemul, am cunoscut si foarte multi oameni absolut fabulosi cu care o sa raman prietena si mi-am cunoscut si cea mai buna prietena din lume, culmea prin intermediul blogului combinat cu jobul. Ea a fost inaintea mea la Emas, a plecat si in primavara trecuta a comentat la un post de pe blog. Asa ne-am cunoscut si ne-am lipit mai ceva ca gemenii aia de nu stiu doctorii pe un' sa-i taie ca sa faca oameni din ei. Nu stiam ca mai am abilitatea sa-mi fie dor de cineva, daca trece o saptamana fara sa ne vedem am impresia ca am visat, ca femeia asta nu s-a intamplat in viata mea, ca am scornit-o :))) 

  Deci jobul asta mi-a adus multe. Multe de tot. Si bune, si rele. Mi-a adus informatii majore, nu ai cum sa intelegi sistemul daca vezi, sa zicem, doar o scoala. Aia poate fi buna, mai putin buna, draguta, etc. Am intrat in cateva zeci de scoli, am vazut mii de copii, am cunoscut zeci de profesori si asistenti, am avut conversatii indelungi cu directori de scoala. Partea buna e partea englezeasca. Partea proasta a fost ca a trebuit sa lucrez cu romanistanul ala de care am fugit. Ma scuzati, dar asta e adevarul. Astia care scriem sau citim pe aici suntem in bula noastra. Cateodata mai rasare cate un gibon care ma injura, e ok, ala e ratacit pe aici, ajunge pe baza de google. Dar niste sute de romani care aleg sa citeasca treaba asta, sunt fix genul ala care intareste regula. Sunt aia care nu arunca cu gunoaie pe jos. 

  Ei bine, dragii babei, marea lor majoritate nu-s asa. Marea lor majoritate sunt undeva pe alta planeta. Una necivilizata. Si cand ii vezi in contextul asta, te ia capul, efectiv. Am sute de povesti hilare. Alea care-s hilare sunt cele mai bune. Mai sunt si restul. Sunt cele de groaza. Sunt copiii astia pe care eu, oricat as vrea, nu ii pot ajuta intr-o secunda pe saptamana. Ca n-am cum! Mi-a fost imposibil. M-am luptat pentru toate cazurile speciale, cu dintii si cu unghiile. Am facut scandal, am intors sistemul pe dos, am ridicat tonul, am zis clar si raspicat ce se intampla si ce trebuie facut, am reclamat profesori si parinti. In cele mai multe momente m-au ascultat. In altele nu. Bucuria a fost ca sistemul, in marea lui majoritate, a fost de partea mea. M-au crezut! Au facut. Au sarit. Au inteles. Mecanismele functioneaza! Si functioneaza bine de tot. 

  A fost fascinant pentru mine sa vad asta. Sa ii vad in actiune. Sa vad ce se intampla. La inceput, ca oricarui roman, imi era teama sa deschid gura. Nu rusine, ca n-am eu d-astea. Teama. Daca ma intrebi de ce, nu stiu. Probabil nu aveam suficienta incredere in sistem. Eram pe modul "o sa vorbesc si o sa pic tot eu de proasta" ca asa m-a invatat Romania, ca nu putem sa deschidem gura si sa cerem, sa dezbatem, sa parlamentam. Pozitia ghiocelului sau a ciobanului din Miorita pulii... apoi, ce sa facem, stam si asteptam sa murim sau ceva. Mie astea nu mi-au placut niciodata, de asta m-am adaptat in tara asta, a oamenilor care urla imediat ce un minuscul lucru nu e in regula. Tara sindicalistilor. Tara SUFRAGETELOR! Am putut sa deschid gura pentru ca deh, aici stau bine, fleanca e la locul ei... si sa explic! Sa ii invat de unde vin copiii astia si cu ce traume. 

  Si da, TOTI, absolut toti sunt cu traume din sistemul de invatamant romanesc. Toti. Incepand cu Mara careia i-a luat vreun an si jumatate de scoala ca sa inceapa sa aiba incredere in adultii de acolo, cand a venit. Si toti au aceleasi traume, aceleasi obsesii, aceleasi chestii care le-au sapat in creier pana le-a dat sangele. Cine are impresia ca al lui n-are, se insala grav. Cand mi-am luat jobul asta am facut o lista. Am luat o hartie si am scris tot ce ar fi putut ei pati in scoala. Mi-am facut un plan, am facut si traininguri care mi-au explicat lucruri. In timp am gasit tot felul de comportamente, care mai de care mai bizare, tot felul de probleme. Revenind la lista, gaseam explicatii, le spuneam profesorilor si ei lucrau cu copiii ca sa le repare problmele. Majoritatea de stima de sine dar multe de abuz sau neglijenta parentala. Cand zic abuz nu ma refer la bataie desi asta e comuna. Ma refer la "dupa scoala, duamna, io-l pun sa lucreze, il invat io!"... Dupa scoala de la 9 la 3, romancutzele iau copiii acasa si ii invata ELE chestii. Ele nestiind de fapt nimic. Nici engleza, nici matematica in sistem britanic nici nimic. Dupa care copilul vine la scoala si urla! Face chestii. Sau nu mai face nimic. Pentru ca deh, e satul. 

  Le spui asa: "Singurul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa il inveti si sa ii cresti limba romana! Este esentiala pentru dezvoltarea lui totala dar mai ales pentru limba secundara! Nu poate fi cel mai eficient in a doua limba decat daca o are pe prima super bine dezvoltata. Trebuie sa vorbiti doar in romana acasa si sa nu-l lasati sa-si piarda limba romana ci sa i-o cresteti odata cu varsta." Aaaa, ceee noooo, io nu vreau! Las' sa invete ienglieza! Ca aia ii trebuie! Ooook, ce sa mai faci? Ce studii sa le explici? Cum sa le explici toata stiinta si toate chestiile de mult demonstrate? Cum sa discuti cu oameni incuiati la cap care daca te aud ca esti roman imediat au impresia ca trebuie sa iti explice ei tie lucruri? Putine familii decente am intalnit in astia doi ani. Extrem de putine!

  Dincolo de toate astea, oamenii din scoli m-au impresionat. Chiar si in cele mai proaste scoli tot gasesti oameni de o valoare inestimabila, oameni care pot lucra in conditii mega nasoale pentru ei, oameni care fac asta pentru ca vor sa o faca si o fac bine. Oameni care asculta, invata, inteleg lucruri despre niste copii dintr-o tara pe care multi n-o pot arata pe harta. Pentru ca nu conteaza de unde esti, conteaza ca esti copil in scoala aia. Oamenii lupta pentru tine. Sunt echipe intregi de oameni care la pranz in cancelarie discuta despre reusintele unui copil sau al altuia, oameni care se bucura de parca ar fi ai lor. 

  Oameni ca mine, care azi am chiuit la propriu cu tzopait cu tot cand am aflat ca eleva mea din anul 11 care acum da simulari de examene, a luat nota de trecere la matematica la simularea de GCSE, Bac-ul asta cum ar veni. Cand mi-a zis profesoara ca a luat scor de trecere am facut ca toate alea! Am muncit de un an cu fata asta, ea nu stie engleza inca asa ca nu are sanse sa ia gcse decat la matematica. Iar aia e o sansa buna in viata! Pentru ca a aterizat aici spre final de an 10 fara engleza, rezultatul asta e magistral. Dar asta e simularea, mai am io multe emotii pana la vara cand o sa dea examenul real. 

  Desi eu plec. Plec si oamenii ma iau in brate, ma pupa la propriu, se organizeaza sa imi ia flori si chestii, le dau lacrimile, imi intind mana sa mi-o stranga (cei mai sobri) sau sar de gatul meu (prietenele facute prin scoli). Sunt locuri din orasul asta care mi-au adus multa bucurie. Sunt scoli unde m-am simtit ca acasa in toata nebunia asta a batutului de mii de strazi in zece scoli pe saptamana timp de doi ani. Sunt oameni care-mi zic ca o sa le fie dor de mine, care-mi cer numarul de telefon sau adresa de email, care chiar simt asa ca si mine, ca am facut echipa si ca ne-am si distrat uneori facand asta. 

  Galeata mea albastra de data asta e una mentala. Plina cu niste zeci de oameni, cu multi copii de toate natiile, cu momente frumoase sau dureroase. Am invatat mult. Mult de tot. De azi intr-o saptmana sunt gata cu jobul asta. Urmeaza o alta aventura cu oameni de toate natiile pamantului pentru ca ESOL asta inseamna... si presimt ca o sa am ce povesti si de acolo :) Deocamdata zambesc. Iaca asa: 




  

joi, 14 februarie 2019

Eu sunt un om pe niște scări

  Si-un caine bulucind prin gardurile englezesti asa cum am mai zis. Cu ambitii foarte mici dar perfect conturate. Pentru ca in tara asta chiar se poate.

  Azi e 13. O zi perfecta pentru mine care m-am nascut in fatidica zi de 13. Pe care o iubesc. Azi mi-a sunat telefonul fix in pauza cand eram la una dintre cele mai nasoale scoli vazute pe aici. Vocea draguta de dincolo de firul fara fir ma anunta ca "noi vrem sa iti oferim acest job". Era sa lesin de fericire.

  Trebuie sa merg si eu mai departe. Am vazut primara si secundara. Acum am "absolvit" si o sa ajung sa lucrez la colegiu. Mai precis la departamentul de ESOL, astia ne-vorbitori de engleza. Engleza ca a doua limba. E un job administrativ si mai ales e un job intr-un singur loc din oras, nu in zece. O sa am mai putine ore pe saptamana pe circa aceiasi bani pe care ii am acum cand tratez chestii cu tigani romani sau cu tzarani romani. Stiu, e incorect politic sa spun asta...

  Pentru ca, sa fim bine intelesi, noi astia care scriem sau citim pe aici suntem fix EXCEPTIA. Sa va intre bine in cap asta! Statistica la modul absolut e una infioratoare. Statstica aia reala pe care am constatat-o eu de doi ani de cand lucrez aici cu romani. Jobul de acum a fost foarte util pentru ca nu poti evolua fara experienta. Cel mai important job din viata mea a fost cel de dinner lady la scoala primara a Marei. Daca nu faceam aia si voluntariat acolo, nu aveam nici o sansa. Pentru ca n-ai cum ca imigrant. Poti sa ai tu toate diplomele romanesti din lume si toata aroganta lumii, nu vei ajunge nicaieri daca nu o iei de jos. 

  Ca sa urci. Pe niste scari. Ai scari de urcat si eu le-am urcat si o sa le urc cu bucurie. Stiti ce fac eu? Bai, eu ma tin dupa Mara! Am vazut primara, am vazut secundara, acum merg la colegiu! Si urmatoarea oprire e la Universitate. Eu am venit aici ca sa ii ofer ei o educatie corecta. Si am pornit asa, pe treptele astea, sa inteleg si eu ce si cum in acest sistem. Si le urc incetisor de trei ani si jumatate. Si ma bucur ca pot face asta. O sa tot urc pe niste scari ca sa vada si ea ca se poate.

 "Mamiiii, sunt atat de mandra de tineeee" mi-a soptit azi cand am ajuns acasa iar ea era rapusa de o febra teribila. Stiu, iubita mea! Cu si pentru tine fac eu lucruri. TU m-ai adus la colegiu! 

  

marți, 29 ianuarie 2019

Instagram te poftește să mori!

  Am ajuns azi acasa putin dupa Mara, ea s-a aruncat de la etaj in chiloti pentru ca urma sa se schimbe dar daca m-a auzit a sarit sa vina sa ma ia in brate, cum face de obicei. Acum cu pisica cu tot. Imbratisarea pielos-blanoasa mi-a facut atat de bine incat am putut sa respir pana la capat si sa imi reprim lacrimile care ma bantuisera toata ziua. Ma grabisem sa ajung la Mara, eram disperata sa o vad, azi mai mult ca oricand. Pentru ca azi am vazut moartea. Moartea marca Instagram. Chiar zilele trecute urmaream siderata reportajul cu acest tata care isi plange copila moarta la 14 ani pe motiv de Instagram. Probabil pe motiv de depresie tratata cu Instagram la 14 ani. 

  Azi am petrecut o zi intreaga de lucru, de la 8,30 la 15 facand pe detectivul, consoland o mama si tinand in brate o fata de 14 ani care plangea isteric. S-a mutat aici in septembrie, mama ei munceste aici de mai multi ani. Tatal ei a murit acum vreun an, chiar de ziua copilei. A avut ciroza data de virus hepatic C. Azi, persoana de 14 ani striga la mine ca el a vrut sa moara cand eu i-am zis ca e ok sa fie furioasa. Si a fost. Cu ceva vreme inainte ca tatal ei sa moara (stiau de vreo doi ani ca urmeaza sa moara) a inceput sa faca crize epileptice si a continuat sa faca in fiecare saptamana cam doi ani de zile. Sa ne imaginam ce inseamna asta pentru un creier de copil! Dupa un numar exagerat de mare de medici romani, RMN, encefalograme, draci, laci, vreo doi au zis ca "se preface". Vreo patru au zis ca n-are nimic. Venita aici, in doua luni avea diagnosticul pus. Epilepsie. Tratament. Nu a mai facut crize.

  Insa istoricul ei si-a spus cuvantul. Nu a fost consiliata pentru doliu, nu a fost tratata, a crezut ca moare ani de zile la fiecare criza din care se trezea si dormea apoi ore in sir ca in coma. A inceput sa se taie pe maini. A descoperit Instagramul. Unde exista, stiti, voi parintilor care va lasati copiii la liber pe internet, pe Face Book, Instagram si altele... exista grupuri specializate. Unele in sex cu minore de 9 ani sau 12 ani. Altele...in moarte. Moartea vinde bine. Au si reclame! Am vazut azi contul ei de Instagram. Am avut noroc ca nu mancasem nimic dimineata si n-am varsat instantaneu. Toate postarile sunt specializate pe depresie, muzica depresiva, taieturi, sange, moduri in care te poti sinucide, descrise in detaliu. Descrieri. Multe. Explicite. La care au acces toti copiii ai caror parinti le dau un telefon pe mana si ii baga pe "retele".

  Am vazut asta azi pentru ca fetele englezoaice care sunt  mega trainuite de mici sa se pazeasca aprig de asa ceva, l-au vazut si ele. Si au venit la sefa de an sa ii spuna ca "doamna, ceva e in neregula, ceva nu e bine, asta nu e ok, va rugam sa o ajutati". Femeia asta ieri mi-a dat mesaj pe telefonul personal (i-am dat numarul meu desi nu prea am voie sa fac asta, tocmai pentru ca aceasta fata mie mi-a ridicat toate alarmele de cand am cunoscut-o) si m-a intrebat unde sunt si cand vin ca arde grav. Ieri eram rupta de bolnava, am stat acasa, sunt si azi, as fi stat si azi acasa dar m-am dus tusindu-mi plamanii pentru ca presimteam ca e groasa. Si groasa a fost. Cand mi-au aratat fetele mizeriile alea era sa pic din picioare. 

  Am sunat-o pe mama ei si i-am zis sa vina imediat la scoala. Ceea ce a putut face pentru ca si-a pierdut jobul din cauza ca fata a facut si aici nenumarate crize pana cand au diagnosticat-o si tratat-o si femeia a trebuit sa plece de la fabrica de prea multe ori. I se acceptau vreo zece zile pe an non-boala. A avut mult mai mult, oamenii au fost ingaduitori insa ei au o norma de facut. Au dat-o afara. E singura. Si-a adus nepotul, baiatul surorii ei, de aceeasi varsta cu fata. Au crescut impreuna, sunt ca fratii, l-a adus si pe el aici sa stea cu fata care facea crize de epilepsie de una singura in casa. Mi l-au adus la scoala acum cateva saptamani. 

  Azi femeia asta plangea si ne zicea "eu nu stiu ce as putea sa mai fac, eu sunt de vina, o vad ca dispare si nu stiu ce sa fac". E o tiganca uscata moarta, s-a dat peste cap sa ii faca un viitor copilei. Copila il iubea pe ta-su, asa cum doar copilele adolescente stiu sa-si idolatrizeze tatii. Ta-su a disparut, copila s-a pierdut de tot. Mama a plecat sa munceasca. Familia tatalui i-a reprosat copilei moartea lui. Din cauza ta. Pentru ca faceai crize, a murit de "inima rea", te prefaci! Bunicul ei patern a murit de epilepsie. Nu la modul de criza epileptica ci absolut hilar, era beat, s-a dus la pescuit, a facut si o criza si a picat cu nasul in balta. Well done, tataie! Din asta, fata a inteles ca de epilepsie se moare. 

  Cand i-au dat diagnosticul mama incerca sa i-l ascunda. Mi-a luat o alta dimineata din viata sa ii explic minima psihologie a omului care n-are diagnostic. Frica de necunoscut i-a inebunit copila. Sa-ti spuna toti ca esti nebun, ca te prefaci, ca pici pe jos cu spume la gura, ca te doare capul in continuu ani de zile... intre timp sa moara cel pe care il ai pe piedestal... si sa continui sa faci crize si sa fii invinovatita pentru moartea lui si la scoala din Romania sa ti se spuna ca nu esti suficient de buna pentru ca esti "o tiganca borata" asa cum ii zicea unul dintre profesori. Am cautat de curiozitate, dupa ce sotul meu mi-a zis ca el stia de mic ca "tiganii se prefac ca au epilepsie" pentru ca el asa a auzit in copilarie si eu m-am contrazis cu el si i-am zis ca nu cumva astia or avea o tara genetica? Am cautat si am gasit azi un studiu facut pe tiganii din Bulgaria. In care se demonstreaza ca e genetica la ei. Mira-m-as sa fie doar o treaba bulgareasca, ma intelegeti, nu? In Romania nu i-a cautat nimeni sa afle ce-i cu ei si ce boli ii macina ancestral vorbind :)

  Dupa ce m-am socat dimineata si a trecut pranzul am fost chemata in sedinta si pentru varul. Ce sa vezi? Si el este taiat pe o incheietura de mana si desi ranile sunt mult mai vechi si doar patru la numar eu nu cred ca au fost obtinute "in padure ca m-am zgariat". Paralele. Taiate perfect egal una de alta. Nu cunosc vreun tufis care sa poata face asta si m-am intalnit cu destule la viata mea de om. E taiat si unul dintre profesori, pentru ca, revenind, aici suntem cu totii trainuiti si para trainuiti in toate chestiile astea, l-a vazut. Si a tras alarma in a doua saptamana de cand el a aterizat. 

  Azi dupa ce am ajuns acasa m-am uitat pe contul de FB al fetei, mi l-au dat fetele de la scoala. Am petrecut o ora cu stomacul in gat. Ultra sexualizarea feisbucistica a fetelor din Romania nu inceteaza sa ma uimeasca. Am cautat si eleve englezoaice de aici, de curiozitate. Stiu atatea nume din niveluri diferite. Chiar daca sunt imbracate sumar pe strada, nu au conturi total publice iar pozele de profil sunt decente. Am cautat in astia doi ani si adolescentele romance care imi parvin. Horror. Oricat de "cuminti" si bune ar parea la scoala ele pe net sunt niste... n-o sa zic a ce arata dar nu a varsta lor. Nimeni nu le verifica. Sau poate au parinti care cred ca ele sunt "frumoase" la 12-14 ani aratand ca niste doamne de 25 cu inclinatii dubioase. Nu am de unde sa stiu ce e in mintea acestor parinti. Timp de o ora am citit limbaj de tzaranet romanesc, am vazut o copila de 12-14 ani (am mers pe ultimii doi ani in urma, contul este public) care se pozeaza in ipostaze... aham! Si am vazut cum 1500 de followeri in special barbati care n-au 12 ani ci cu niste decade in plus ii explica diverse despre corpul ei. In ora asta am vazut multe. Si pe toate prietenele ei romance care aratau pe conturile lor idem. WTF! Si totul public. Pentru ca followeri. Am impresia ca Romania e o pepiniera de viitoare femei cu zero intelect si multe inclinatii catre chestii sexuale. Pentru ca asa e cand scoala dispare cu totul. Apar altele.

  Printre postarile stil pitzi eu le-am putut zari pe cele din categoria "oamenii veseli sufera pe interior" in care zice cu toate vorbele ca sufera, ca vrea sa moara, ca s-a saturat de plans (chestie pe care mi-a zis-o si mie azi cand eu o indemnam sa planga!) si vorbea cu ta-su cum ar veni. Dar pentru asta trebuie sa ii stii povestea si sa ai mai mult de doi neuroni in dotare. Si sa le observi pe ele postarile, ca-s rare. Am avut azi in fata ochilor radiografia retelelor de socializare folosite de catre copii prea mici pentru asta. Anul trecut am avut o fata romanca care a devenit anorexica la modul de sase luni si era aproape moarta. ANNA este o epidemie online cu postari si grupuri specializate, acum pe Instagram, pentru cele care vor sa fie atat de slabe incat mor. Mor de foame. Fata era frumoasa, buna si draguta. Tot sistemul britanic s-a prins si a ajutat-o sa mearga la specialisti, sa invete de acasa si de prin spitale. Era in pericol si e si azi. Inca nu poate veni la scoala. 

  Azi am plans. Intai cu mama fetei care ne-a rupt pe amandoua (eu si sefa de an) cand a inceput sa planga si sa zica "eu stiu ce se intampla si nu POT sa fac NIMIC, nu stiu UNDE sa mai merg si ce sa mai fac". Au programare la psihoterapie dar e saptamana viitoare, eu am trimis-o azi de urgenta la GP sa afle care e solutia de urgenta. Apoi am plans cu fata pe care am scos-o din ora si careia i-am vorbit si mi-a vorbit o jumatate de ora in timp ce toata catedra de matematica ne auzea racnind in romaneste pe hol. Sefa de catedra a venit sa ma intrebe ce se intampla si cand ne-a vazut cum aratam s-a dus repede inapoi. Am plans cand mi-a zis ca n-o sa ii pese nimanui daca ea moare azi. Ca ea se uraste. Mi-au dat lacrimile. I-am zis sa isi planga tatal pentru ca ala e mecanismul de vindecare. Mi-a zis ca "m-am saturat sa plang, nu mai am lacrimi, nu mai pot sa ma culc plangand, sa ma scol plangand, sa plang toata ziua". De ce te tai? "Pentru ca AM AUZIT (atentie mare aici! a auzit!) ca daca te tai nu mai simti durerea din suflet pentru ca o simti pe aia din corp". Zic da, asta ti-au spus site-urile alea, ele ti-au dat "solutia", ti se pare ca ai rezolvat ceva? A trecut durerea? Nu, nu a trecut. 

  Am plans si la finalul zilei cand l-am vazut si pe baiat taiat pe mana. Si cand mi-a zis ca ei sunt pe un grup. Fuck. Sunteti amandoi. Si acum cautati impreuna. Si cu asta va ocupati timpul. 

  Am venit acasa, am luat-o pe Mara in brate si i-am zis ca am avut o zi groaznica. M-a intrebat ce am patit si i-am zis ce fac copiii astia. A zis "Aaaa, daaaa, stiu ce e aia sa te tai asa si noua ne-a zis la scoala despre d-astea! Si m-am gandit si eu atunci cum ar fi sa ma tai! (io in secunda aia AM MURIT!:))))) si apoi m-am gandit eu asa da' de ce as face asta???" Oook! Dar sa nu ne imaginam vreunul dintre noi ca ai nostri n-ar putea ajunge acolo. Din diverse motive care includ multi hormoni si un psihic total ravasit de aceste substante care fac ca drogurile. Iti spun ei, hormonii, ce sa faci. Desi tu ai creierul la tine. Poate esti fata, poate iti vine ciclul si iti moare tatal in acelasi timp. Sau poate doar prima! E suficienta. Nu tebuie mult pentru un creier de adolescent daca il bombardezi cu imagini explicite despre cum sa faca asta.

  De aia Mara nu are Face Book, nu are Instagram, nu are decat utilaje controlate si setate sa mearga unde trebuie. Nu are telefon decat pentru jocuri. Nu are "grupuri" online. Are prieteni la scoala si in afara scolii. D-astia reali. Pe care poti pune mana. Nu din aia care iti zic cum sa te sinucizi. Azi am avut o zi cumplita. Nu poti sa fii mama si sa nu simti lucrurile astea la modul crunt. Nu ai cum. Habar nu am ce se va intampla cu copiii astia. Sau cu fata anorexica. Stiu doar ca internetul s-ar putea sa ii ucida. 

  Suna drastic, nu? Si daca e al tau?

  

  

duminică, 20 ianuarie 2019

3 ani și jumătate in țara unde iarba nu apune

  Peste cateva zile o sa se implineasca trei ani si jumatate de cand eu si Mara ne dadeam jos din avion in Anglia. Turbate de caldura, ieseam intr-un 16 grade cu ploicica cum doar Anglia stie sa-ti dea la final de iulie. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu suntem nu la fel de fericiti. Mai fericiti. Mai multumiti. Mai incantati de viata noastra aici. In astia trei ani am invatat multe, pot spune fara sa mint prea mult ca acum stim cam tot ce e de stiut intr-ale sistemului britanic, ma simt in largul meu, urmaresc viata politica cu mare entuziasm, mai ales ca urmeaza sa trecem printr-un Brexit despre care nu prea stie nimeni nimic. 

  Asta ar trebui sa ma sperie, nu? Sa ma ingrijoreze. Ei bine, de pe partea asta a baricadei, dupa ce intelegi sistemul si felul in care oamenii astia fac treaba, ajungi sa intelegi ca astia chiar stiu sa faca chestii. Ajungi sa doamne-apara-si-fereste ai incredere in aia de sus. Nu incredere totala, ca nu esti prost sau trepanat iar aia de sus sunt si ei tot felul de prosti la o adica. Dar ai incredere. Ajungi sa nu-ti fie teama pentru viitorul tau sau al copilului tau nici macar intr-o circumstanta din asta total dubioasa cum e acest eveniment. Stii ca, cumva, lucrurile o sa se rezolve, stii ca statul ca aparat lucreaza pentru tine, cetateanul, stii ca o sa fie ok. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu incep sa am incredere. In sistem. In oameni. In institutii. In mine. In scoli. In spitale. In oameni prost platiti dar care isi dau tot interesul. Peste tot unde merg lumea, idem, are incredere in mine. Ei ma intreaba pe mine cum sa faca cu copilasii astia ajunsi aici. Jobul asta ma ucide lent insa mi-a dat oportunitatea sa vad sistemul scolar in amanunt. Sa cunosc sute de adulti care lupta zilnic pentru copiii acelor romani care ii injura pe "englezoi" zilnic si care-s perfect nemultumiti de viata lor aici. N-au nici o idee despre ce fac unii oameni pentru copiii lor. Unii, ca nu toti sunt perfecti! Nu toti isi dau interesul. Nu toti. Dar majoritatea. 80 la suta dintre ei as zice eu asa la un prim gand. 8 din 10 isi petrec ore bune din timpul lor liber cautand materiale si idei despre cum sa il invete chestii e amaratul ala mic care nu stie nici o engleza si cu ai carui parinti nu se pot intelege deloc pentru ca... idem!

  3 ani si jumatate mai tarziu stiu orasul asta ceva mai bine ca pe Ploiestiul natal. Tot din cauza jobului ca altfel n-as fi scos nasul din cartier nicidecum sa invat pe derost strazi, autobuze, numere, scurtaturi, case, blocuri, harti. M-am ratacit de sute de ori cu google maps in mana, ma ratacesc si azi daca ma trimiti in locuri noi. Dar a fost extrem de util pentru sentimentul meu de "acasa". Ma simteam acasa dar cand inveti orasul in care traiesti de la nord la sud si de la est la vest, asta iti da un alt feeling de "acasa". 

  3 ani mai tarziu inca ma mir asa cu suspine ca e ianuarie si iarba este verde neon. Si ca temperaturile sunt umane. Si ca nu, nu ploua asa cum ploua mai sus, in nord. Si ca vara n-am chiar crapat de cald cum crapam in Romania. Si ca mi-e bine. Mi-e drag sa bat la picior sute de strazi acum cand e iarna dar soare. Lumina multa. Atat de multa incat ziua trebuie sa tragem draperiile sa nu ne scoata ochii. Aer curat. Cu miros de plante si iarba, uneori cu adieri de sare de la ocean. 

  3 ani si jumatate mai tarziu Mara e fericita, se adapteaza la scoala secundara ca pestele in apa. A aterizat in toate "top-set"-urile de invatare, chestie care conteaza enorm aici, profesorii o iubesc, ea munceste pe branci si invata enorm. Cireasa de pe tort s-a intamplat cand ni s-a spus ca o poezie scrisa de ea va fi publicata intr-o antologie de poezii scrise de copii de varsta ei din toata Marea Britanie. Ea, care acum 3 ani si jumatate nu stia nici o boaba de engleza, e aleasa azi sa fie publicata. Si munceste mult, are vise pentru viitor, isi doreste lucruri, nu mai zice "eu sunt o proasta" zice "eu pot", face treaba asa cum trebuie si desi mormaie cand eu ii zic sa nu dea rasol si sa faca mai mult... munceste. Pentru ca a inteles ca aici se poate. Aici are sanse. Aici e pe munca si pe merit. Nu pe pile si plicuri. 

  3 ani si jumatate mai tarziu merg pe strada zambind si salutand oamenii cu drag. Intru in discutii cu oricine discuta cu mine, glumesc si rad zilnic incredibil de mult. Orice ai face, oriunde te-ai duce, lumea zambeste si glumeste. Iar eu ma bucur de asta. Pentru ca iti duci zilele cu totul altfel cand esti relaxat si vesel, oricat de obosit ai fi, oricat te-ar ucide toti tzaranoii romani cu care ai de aface, oricat te-ar enerva neputinta de a ajuta copiii la modul real. Merg mai departe, rasuflu adanc si, mai nou, am grija mai mult de mine decat de altii pentru ca excursia la spital mi-a demonstrat ca nu mai pot. Al 40lea an de viata, psoriazisul si hipertensiunea au invins. Trebuie sa accept asta si sa ma agit mai putin pentru altii si mai mult pentru mine.

  Iar in tara asta pot sa fac lucrul asta. Sa ma relaxez. Sa zambesc. Sa rad. Sa am incredere in viitor. Sa nu ma stresez. Atat.