Craciun Fericit!

  Hai ca m-am urnit sa mai scriu nitel ca iar a trecut o luna de cand am reusit. Craciunul asta a fost poate cel mai frumos din toata viata mea. Desi am incheiat decembriele scolar extrem de obosite, si eu si Mara, am reusit sa dormim chiar binisor si ne-au mai revenit fortele. Mutarea asta ne-a stors pe toti trei ca pe niste ciorapei de dama. Renovarea asta o sa fie infinita pentru ca nu avem destul timp sa le facem pe toate si s-au tot ivit chestii care au trebuit sa fie reparate. 

  Dar e ok. Suntem acasa. Atat de acasa. Ma bucur de fiecare camera, am incercat sa fac casa asta un cuib cald si moale si cred ca incepe sa imi iasa. Ne bucuram enorm ca avem foarte mult spatiu pentru o casa din Anglia, eu una in sfarsit simt ca pot sa respir cat de cat, ca spatiile nu ma mai apasa. De exemplu nu ma mai dau cu capul de chiuveta cand ma asez pe veceu iar asta e un ideal in viata, va zic eu! :))))

  Am sacrificat insa drumurile. Mergem foarte mult pe jos, si eu si Mara, merge copila mea 6 kilometri pe zi pana la scoala, trei pe sens, pe jos. Vreo 35 de minute ii ia, mie cam 20 pana la gara sa ajung la birou. In mod normal n-ar fi prea rau dar anul asta Anglia s-a decis sa ne ploua insistent, asa cum n-a plouat de cinci ani de cand suntem aici. Asa ca lucrurile nu-s tocmai roz cand te bate vantul si te ploua, noroc ca Marius isi rupe somnul sa ne arunce cu masina unde avem treaba daca situatia e sinistra. Da, ii ridicam altar pentru asta. Curand! :)))) Miscarea insa ne face foarte bine doar lenea aia din cap e mare, cand ma vad pe stradutele din cartier ma simt tare incantata, e o liniste si o pace si o frumusete incredibila. 

  La 8 fara zece in fiecare dimineata ma intalnesc cu un cuplu de oameni de circa 80 de ani care merg de mana la noi pe strada. Unde s-or duce si de ce, nu am idee, cert e ca in fiecare dimineata ma saluta zgomotos, dupa cateva zile au inceput sa ma intrebe ce mai fac, cred ca curand o sa ma pupe. Vecinii de langa noi sunt absolut incredibili, ne-am imprietenit si presimt o viata frumoasa impreuna. 

  Copila e tare fericita, are o mansarda enorma si foarte frumoasa acum, o camera pe care si-ar dori-o orice adolescenta. Cred ca cea mai mare bucurie din casa asta este, pentru mine, camera ei, faptul ca am reusit sa ii oferim ceva foarte important pentru perioada delicata care urmeaza. Cu putin noroc o sa reusesc sa-i pun si cartile pe la loc in vacanta asta, sa aranjez ultimele chestii pe acolo. De Craciun i-am luat tot felul de utilaje de gatit, aparate de facut waffles, clatite si omleta (ca se vaita ca aia din tigaie parca nu-i iese asa bine) asa ca s-a distrat maxim cautand retete si facand d-astea. 

Hai odataaaaa!

Succes total!

Yesss!

Sa ma lasatz in pace! Sunt traumatizata de somn!

Fuck off!

  Craciunul asta a fost fericit. Sper din suflet ca si pe la voi, oriunde v-ati afla, e bine, cald si moale. Va pupam!

Albuletzii

Dragostea se măsoară în șuruburi

  Ma dor toate alea. Ma dor si parti din corp despre care nu stiam ca ar contine muschi. Ma doare pielea, un deget mi-a crapat de tot ieri pe cand caram niste mobile prin casa asta care nu se mai termina de renovat. Ma doare si limba. Si sub-limba. De shale si picioare nu mai zic. 

  Apoi imi aduc aminte de omul asta al meu si cate a facut el in ultimele luni. Ma gandesc la cat a muncit la casa asta si la job si incep cred ca uneori dragostea se masoara si in cantitatea de holtzsuruburi pe care un barbat e capabil sa le bage sau scoata, dupa caz, pentru familia lui :))) In cantitatea de metri de cabluri, intrerupatoare, trafaleti pe pereti si glet dat la 2 noaptea ca nebunu' in conditiile in care tu n-ai dat cu glet niciodata in viata asta. Dar ai invatat cum sa o faci si "io vreau sa fie calumea, nu asa!" :) 

  Dragostea se masoara si in tone de gunoaie duse la centrul special, in mii de locuri unde "da' nu am vopsit bine, mai dau o data", in sute de "sunt obosit de nu mai pot". Mie imi vine sa-i sparg capul doar sa se odihneasca nitel, lui ii vine sa mai faca ceva, inca ceva, doar nitel, inca doua suruburi si am terminat, Mutzi! 

  Suntem obositi. Rau. Dar el se da peste cap cu totul si il iubesc enorm pentru asta, io sunt meduza uda, mai am nitel si mor, el e calare pe eleeee. Mai e mult pana sa terminam dar deocamdata incepem sa vedem franturi din ce urmeaza sa fie casa noastra si asta ne face sa prindem puteri. Casa noastra aia plina de suruburi. Si de dragoste. Momentan incepem sa avem si parter nu doar dormitoare :) Casa viselor mele albastre va fi asta. Am refacut semineul cu cele doua maini din dotare, am gandit-o si razgandit-o pe mediterraneo-greceasco-marocano-dracu'samaia. Incepe sa arate ca o casa. A noastra. E buna, calda, pufoasa si cand o sa fie gata o sa fie un cuib asa cum visam noi de o viata ca am putea avea. O sa fie surubul vietii!

  Tineti minte, dragostea se masoara si in suruburi! Si in munca, si in implicare, si in certuri si in "sa te ia dracu' ca ma enervezi" si in "vino incoace sa te puuuup"! Dar mai ales in suruburi! 

   

           

Home sweet home

 E, nu inca. Deocamdata, santier, dulce santier ca sa zic asa. Saptamana asta am fost eu si Mara in vacanta si Marius in "concediu". In ghilimele pentru ca a darmat si refacut jumatate din casa noastra cea noua. Noua a noastra ca ea babutza are 70 de primaveri din ce am descoperit eu pe un site cu harti pe cand ma chinuiam sa o cumpar :))))

 Dap, am aflat cu aproximatie anul de constructie pentru ca aici nu ti se spune exact cand e facuta casa, ar trebui sa stii, sa te fi nascut pe aici sau sa nu-ti pese :) Babutza se tine bine, a mai avut parte de renovari dar facute englezeste adica pune tapet peste tapet, peste vopsea peste tapet. Asa ca acum descoperim istoria casei :) Ma astept sa dam de ziare din razboi curand. 

  Am reusit sa ma odihnesc nitel desi sunt stresata teribil pentru ca trebuie sa incep sa strang de aici toate alea, azi am facut primele cinci cutii si de cateva zile eu si Mara aruncam tone de chestii inutile. Tone. Este incredibil cate cacaturi pot oamenii sa adune. In special copiii. Ii zic vezi acolo in birou, ce trebuie aruncat. Nimiiiic. Mhm, cinci minute mai tarziu a iesit cu un sac. Zece minute mai tarziu cu al doilea. Oooook, deci e bine. 

  Lupta e stransa pentru ca omul cu mocheta vine pe abia pe 11 ca atunci putea iar noi pe 14 tre' sa parasim incinta aici la chirie. Asa ca m-am apucat sa strang ca sa fie totul gata de dus acolo. Evident ca jumatatea mea mai buna, imediat ce s-a semnat contractul si-a cumparat o remorca. Ca el e ca ardeleanul din banc care suspina dupa trenul pierdut cu "aaaapoooi vezi daca n-are omu' lucru' lui?". E bine ca e nitel ardelean ca acum o sa putem sa caram toata casa instantaneu. Data trecuta ne-am mutat practic dupa colt, pe strada urmatoare, le-au carat baietii in brate dar acum nu mai merge ca ne-am suit nitel pe deal :) 

  Una peste alta, ziua in care am luat cheile a fost una atat de emotionanta incat mi-a cam stat creierul in loc. Desi Marius era la munca am avut omul meu cu mine, draga de Diana care a venit sa deschidem casa. Greu de zis in cuvinte cat de mult a insemnat sa mai am un adult acolo, ca o capra mica aveam deja, e buna si capra mica dar la momente mari ai nevoie de adulti :) 

  Va las cu cateva franturi din ziua aia, ma duc sa mai caut diverse pe Amazon :))))

Mansarda EI

Gradina EI

Casa EI

Veranda EI

Breloc cadou de la colega mea turcoaica care ne iubeste :)

Bucuria EI

  Cam asa. Acum santier mult. Stam si ne intrebam daca reusim sa ne linistim pana la Craciun. Sa speram. Ceea ce va dorim si voua :)

40, zece zile mai tarziu

  Am facut 40 de ani si stiu sigur cand s-a intaplat asta. Adica pentru mine viata a trecut destul de greu, de incet, de infiorator de lenes si fara sens. Intai pana am avut-o pe Mara. Apoi pana cand am venit aici. Ultimii patru ani au trecut asa cum se zice in vorba aia cu timpul zboara cand te distrezi. Anul asta m-am cam distrat dar a si fost absolut cel mai lung din viata mea. 

  E putin cam mult sa emigrezi, sa schimbi trei joburi in trei ani jumate, sa iei casa, sa vezi de copil si de omu' din dotare, sa inveti tot ce ai de invatat si sa suporti si psoriazisul pe deasupra. Putin cam mult. M-am resimtit la intoarcerea din vacanta pentru ca am tras si o alergie peste ranile de psoriazis, nu stiu de ce si de unde, cert e ca si azi inca am zile in care imi apar bube pe mine. 

  Dincolo de asta, ce mi-a adus maturizarea asta babistica? Mai nimic. Eu m-am nascut baba comentatoare deci azi sunt asa cum am fost mereu. Doar ca mult mai rapusa de diverse boli. Faptul ca s-a terminat procesul de cumparare a casei care a durat 3 luni si jumatate dar de fapt cu tot cu cautari de casa, 9 luni... ma face extrem de fericita. Da, stiu ca am invatat multe si din chestia asta dar sincer as fi preferat sa nu trebuiasca sa o fac. Am obosit. Rau. 

  Si in foarte putin timp va trebui sa strang din nou o casa intreaga si sa le mut astora doi chilotzii si toate cele, Si sa stiu eu care chilotz e in care cutie. Am noroc ca Mara e mai mare acum si o sa ii pun ei in carca si in memorie multe chestii pentru ca eu ma simt sfarsita. La job am fost asteptata cu aplauze, se pare ca tot eu tre' sa ii tin in carca si sa ii organizez pe toti si acolo. Mi-a picat un departament in spinare si nu stiu cand s-a intamplat asta pentru ca mai ieri ma luptam cu Emasu. :))))

  Sa respiram, deci, si sa ne bucuram de urmatoarea perioada. Aia a mutarii. In ultima mea casa din viata asta. Din asta or sa ma mai extraga doar cu picioarele inainte! Pana una alta, incerc sa ma tin pe linia de plutire si atat. V-am mai zis ca am obosit? 

  Hai ca va las una vesela, de cand am iesit in oras de ziua mea: 

4 ani mai tarziu

  A trecut 29 iulie si n-am apucat sa scriu, conform traditiei, lucruri despre inca un an trecut pe meleaguri britanice. Anul asta s-au intamplat atat de multe incat eu acum ma uit la acest 1 august din calendar si n-am idee cand s-a intamplat asta. Intre schimbarea de job, cautarea de case, procesul de mortgage, anul 7 al Marei... n-am mai avut timp sa-mi dai seama cand trec lunile in mare viteza. 

  Peste putin timp o sa implinesc 40 de ani. Cu 4 ani in Anglia. Zece la suta din viata mea, cea de aici, a fost cea mai frumoasa viata posibila in conditiile date. Adica cu emigrare tarzie, copil destul de mare, joburi complicate... dar cu toate astea, 4 ani mai tarziu suntem la fel daca nu si mai incantati de mutarea noastra aici. Muncim mult, in special Marius care lucreaza ore imposibile, insa aici simtim ca merita efortul. Se vede ceva in urma. Vezi oamenii ca te apreciaza, vezi unde se duc banii tai de taxe, vezi evolutie de la an la an. 

  Vezi copilul cum evolueaza, cum infloreste, cum anul asta, primul de scoala secundara, a prins incredere in ea, enorm de multa incredere. Iti vin rapoartele scolare, vezi cat de bine se descurca, o vezi cat munceste si ca de cele mai multe ori o face de drag, cu constiinciozitate dar de drag. Isi iubeste profesorii la modul real, vrea sa ii faca mandri de ea! Si da, ei sunt mandri de ea. Am mers la sedinta de final de an, abea acum i-am cunoscut si eu pe cei 12-13 oameni care i-au stat anul asta in spatele catedrei. M-au dat pe spate cu tot ce mi-au povestit despre ea. Asa cum o vad ei. Oameni diferiti, de sexe, varste si etnii diferite. Si nu, nu o ridicau in slavi ca un cliseu. Nu spuneau aceleasi lucruri tuturor si stiu asta pentru ca totul se petrece in sala cea mare de sport. Stai si astepti cuminte sa te vada profesorul care sta la o masuta mica.

  Si auzi ce li se spune si altora. Unii vin cu copil cu tot, eu nu cred ca asta e o solutie, copilul are feedback personal la scoala, asta tre' sa fie o discutie sincera intre adulti. Si sinceri mi-au fost. Coplesitor de sinceri. Sa deschizi gura si sa spui "eu sunt mama Marei" si sa-l vezi pe omul din fata ta cum se lumineaza la fata, iti strange mana cu cea mai mare fericire din lume si iti multumeste pentru ca ai adus-o acolo. Le-am spus tuturor ca ea a venit aici acum nici patru ani fara engleza. Nimeni nu stia asta. Nici unul dintre ei. Multi s-au blocat, profesoara de engleza m-a intrebat daca glumesc. Dupa amiaza aia a fost magica. Am plecat de acolo pe trei carari, cu lacrimi in ochi, ca de obicei. 

  A fost un an bun. A invatat atat de multe. Si ea dar si noi. De 4 ani tot invatam. Am invatat de la capat o alta viata, un alt sistem. Si a fost o calatorie fabuloasa. Inca este. Desi ne simtim mai acasa ca oricand, inca o sa mai invatam lucruri, sunt convinsa. Nu, inca n-am mers deloc in Romania. Nu avem de ce si nu simtim nici o nevoie sa dam bani ca sa ne enervam. Zilele astea, am trait, ca voi toti presupun, stirile despre sistemul romanesc. Pentru ca nu e vorba doar de un copil, nu e vorba doar de fata aia. E vorba de sistemul care te omoara la o adica. Nu cred ca murit, cred ca a fost data mai departe, cred ca o sa aflam cu ce se ocupau multi militieni din tara aia. Mafia. Caracatita perpetua. 

  Ieri am ascultat inregistrarea de la 112. Scarba, sila, lipsa de respect si de orice farama de umanitate cu care acei oameni vorbeau cu o copila de 15 ani m-au terminat. M-a ingenuncheat, din nou, Romania. Cata scarba sa ai pe tine? Iti zice o copila ca a fost violata si batuta si tu o iei la misto? Iti zice mi-e frica si tu n-ai nici macar UN cuvant de alinare sa-i zici? Ce fel de animal trebuie sa fii? Ce soi de psihopat sa zaca in tine? Ce soi de societate naste asemenea monstri pe care ii pune in functii publice? Cum mama dracu'? Cum?

  Cum sa nu ma simt bine aici unde ma simt in siguranta? Unde stiu ca la o adica nu doar serviciile de urgenta mi-ar ajuta copila dar si oamenii de pe strada, vecinii, necunoscutii. Un copil in pericol... Mi s-a mai intamplat uneori sa ma lase mijlocul pe strada si sa trebuiasca sa ma aplec, sa fac grimase si sa incerc sa reusesc sa merg mai departe. De absolut fiecare data am fost intrebata de primul trecator daca sunt ok si daca ma poate ajuta cu ceva. Asa cum e normal. Uman. 

  Suntem in vacanta acum, ne odihnim putin pana peste o luna cand scoala incepe din nou. Urmeaza sa plecam in Cipru, presimt o aventura maxima, suntem veseli, facem planuri. Inca asteptam sa se termine luatul de casa, in curand o sa se finalizeze actele si ne vom putea muta. Fac planuri de decorat casa grecesco-mediteranean, am inceput cu o masa cu scaune luate de pe FaceBook Market de la niste neni englezi, pe care sotul le-a restaurat nitel iar eu le-am revopsit cu Mara. Ne-am distrat teribil cu chestia asta, mai ales ca Mara e super artistica de fel asa ca a avut un mare avant la restaurarea mobilelor. 

  Cam asta facem noi. Daca apuc va scriu impresii din Cipru. Hai pa, va pup!

Warner Brothers Studios The Making of Harry Potter Londra

  Daca aveti copii si le-a placut Harry Potter sau daca v-a placut voua si ajungeti la Londra, eu zic sa sariti prostia aia cu Madame Tussaud si sa ii duceti repejor la studiourile WB sa le aratati cum au fost facute filmele. Mara ieri a decis ferm ca ea o sa devina producator-constructor de decoruri de film. Ceea ce s-ar potrivi teribil cu inclinatiile ei artistice. Copila a fost foarte impresionata, da' ce sa zic de ea ca si noi am fost nitel coplesiti de magnitudinea industriei care a stat in spatele filmelor.

  Mie mi-au placut enorm filmele astea, Mara a citit si toate cartile in engleza asa ca e specialista in HP. Am vazut primele filme cand eram insarcinata cu ea, mi-am pierdut la un moment dat niste nopti uitandu-ma la ele cu o fascinatie greu de descris. La vremea aia nici nu intelegeam prea bine engleza britanica, le-am vazut cu subtitrare d-aia cretina romaneasca, la rezolutie super proasta. Apoi am venit aici si le-am vazut din nou pentru ca Mara se marise si am putut sa i le arat si ei. A fost super incantata desi uneori zicea ca se sperie, s-a speriat si cand a citit cartile daca e posibil asa ceva :)))) 

  Odata ajunsi aici am constatat ca stim sa descifram cheia filmului mult mai bine. Pentru ca sunt milioane de clisee legate strict de viata in UK. Incepand cu debaraua de sub scara care exista in marea majoritate a caselor si arata fix la fel si terminand cu faptul ca HP avea 11 ani cand a fost dus la scoala de vrajitori. Ritualul trecerii pentru copiii englezi, de la scoala primara la cea secundara :) Intrarea in adolescenta. Un moment extrem de complicat pentru ei, plin de spaime si de aventuri noi, incarcat de emotii si frici de tot felul. Cu oameni mai buni sau mai rai, in scoli muuuult mai mari decat erau ei obisnuiti pana atunci... intelegeti ce zic? E o metafora a vietii englezesti. Iar realizarea mie mi s-a parut fenomenala pentru ca se vedea ca nu e doar animatie ci productie din aia super misto. Si ieri am inteles de ce.

  Asa, deci anul asta cand Mara a implinit 12 ani i-am zis de locul asta, ii mai zisesem si inainte dar nu paruse mega incantata iar  biletele costa destul (35 de lire copilul si 46 adultul) asa ca am asteptat o alta ocazie speciala ca sa o mai intrebam si sa fie sigura ca vrea. Intre timp a citit si toate cartile ba chiar de mai multe ori. A zis imediat ca vrea, mai ales ca site-ul lor e foarte misto si iti explica destule fara sa-ti arate de fapt minunatiile de acolo. Cand am incercat sa iau eu bilete, in martie, am constatat ca e foarte greu sa gasesti loc sambata, in mod evident. Apoi am aflat ca ei urmeaza sa construiasca si Gringotts, banca cu troli si ca aia se deschide in mai asa ca am cautat sa gasim loc dupa deschiderea aleia. Well, prima data care se potrivea a fost 13 iulie, ca sa va imaginati popor ce se duce acolo :)))

  Asa ca ieri am mers acolo si am ramas gura-casca la toate chestiunile. Practic sunt decoruri in care s-a filmat la interior, costume ale personajelor, machetele de productie, o macheta uriasa cu care s-a filmat castelul pe dinafara. Sunt multe, multe chestii. E un loc unde poti sa stai linistit patru-cinci ore daca te tin picioarele. Eu dupa doua eram lesinata. Si da, a fost foarte aglomerat, fiind sambata la ora pranzului. Pentru ca dureaza atat de mult si nu poti sa intri si sa iesi, e recomandabil sa iei mancare in traista pentru ca la restaurantul din incinta cozile sunt interminabile si n-are sens sa lungesti treaba care si asa e lunga rau :)))

  Am fost absolut fascinati sa vedem cum s-au realizat anumite efecte speciale, cum s-au construit decoruri, multe dintre ele sunt legate de primul film dar sunt si din altele. Si da, aseara ne-am intors lesinati de la Londra si stiti ce am facut, da? Ne-am uitat la Harry Potter! :)))) Pentru ca iti raman toate chestiile alea in cap si vrei sa revezi filmul ca sa le plasezi corect. Mara a fost in al noualea cer :))) 

incantare nestapanita :)

  Cam asa. Mergeti daca aveti drum la Londra! O sa va placa!

   

Sunt aici!

   Sunt acilea, sunt acilea, n-am murit! De tot. Mult de scris putin timp dar cum am inceput sa primesc mesaje de genul "auzi, ai patit ceva?" zic sa mai dau o tura si pe aici ca prin viata reala s-au intamplat cam multe in ultima vreme si n-am apucat sa mai scriu.

  In ultima luna si un pic ne-am gasit o casa de cumparat, am deschis dosarul de mortgage si am facut toate cele. Acele cele sunt infiorator de multe mai ales cand esti incalcit in acte englezesti de sute de pagini. Au fost momente in care, dupa ce am citit de patruzeci de ori acelasi cacat am decis ca ma dau batuta. Nici un dictionar din lume nu m-ar putea scoate la liman :))) M-a obosit procesul asta dincolo de cuvinte, milioane de mailuri si telefoane in sus si in jos, asteptarea infinita, cautatul si vazutul de multe case de la un moment dat nu mai stiam care de pe ce strada ce avea in ea, cate camere, ce sau cum. Am inceput sa cautam la inceput de februarie si am gasit ce cautam la inceput de mai. 

  Cumplit de greu sa gasesti in Anglia, cu un buget limitat, o casa care sa-ti indeplineasca eeeextrem de multe conditii. Multe rau. Prea multe. Am ales o casa care desi nu era chiar in zona unde vroiam are spatiu excelent pentru tara asta unde faci pipi cu chiuveta in brate iar in dormitoare daca ai loc sa treci pe langa pat e miracol. Are si posibilitati pentru alte chestii pe care ni le dorim, e si intr-o zona foarte linistita dar... cum pe toate nu le poti avea e nitel mai departe de scoala Marei. Dar cum scoala aia mai dureaza cam trei ani calendaristici, o sa fie ok. Mersul pe jos face... ceva frumos :) 

  Azi a venit vestea buna si anume ca ni sa-a aprobat creditul. Inca nu imi vine sa cred, totul e asa o chestie ireala, luna asta se implinesc patru ani de cand am venit aici si eu inca ma intreb daca e de-adevaratelea sau am visat. Pare ca a fost intr-o alta viata momentul in care m-am suit cu Mara in avionul ala. Sau pare ca a fost ieri. 

  Mara e in al noualea cer, de fapt cu totii cred ca suntem desi o sa ne astepte o vara plina tare de tot pentru ca avem programata si o vacanta pe care n-o putem dez-programa. E prima data in viata cand mi-as dori sa pot sa anulez tot dar nu am cum pentru ca biletele de avion catre Cipru sunt castigate de sotul care a castigat soferul anului la nivel national in firma din care face parte. Asa ca am tocmit vacanta, mai ales ca nu stiam ca luam casa si oricum biletele trebuiau folosite curand. Asa ca intre o mutare care nu stim exact cand va fi si vreo zece zile in Cipru... o sa am nitica treaba. Nu sunati, ies eu din cand in cand! 

  Anul asta e de pomina. Si e doar la jumatate! 

P.S. Daca ati fost in Cipru si aveti lucruri frumoase de recomandat, va rog sa o faceti cu incredere. Vom sta in partea de sud :) 

  Hai va pup!

Sectia de votare Portsmouth, Irina Gheorghiu si alte intamplari amuzante

  De ce nu am votat ieri? Pai e simplu: nu mi s-a dat voie. Nu am putut sa votez. De ce? Iar e simplu, pentru ca Romania a organizat alegerile pentru diaspora ca de obicei: in asa fel incat sa nu putem sa votam. Cu scop si in mod deliberat. O orchestratie de rea vointa tricotata cu cea mai crasa incompetenta posibila.

 Ne-am dus pana acolo ca sa votam referendumul romanesc pentru ca noi am votat Europarlamentare pentru UK. Ni s-a dat voie sa facem asta si am ales sa facem asta. Ma intereseaza foarte mult cine va fi europarlamentar aici si cam deloc cine va fi pentru tara in care nu mai traiesc. Asa ca am votat pentru UK. Civilizat, prin posta, acum cateva saptamani. Noi votam prin posta, stiti, suntem mai prosti, asa, nu stim sa ne ducem la sectia de votare :))) Asa votam si la locale, si, de la anul vom vota ca cetateni care ne vom face pa persoana fizica in tara asta la noi acasa. Am mers acum la mizeria asta pentru toti oamenii ramasi in urma in Romania, pentru toti cei care sunt azi disperati si sufocati de sistemul comunist. Am infrant!

  Asa, de unde pornisem? Pornisem de la asta: ieri nu ni s-a dat voie sa votam. E ok, sunt invatata ca Romania sa imi incalce toate drepturile de baza, sunt perfect de acord ca de aici pornim in orice discutie. Pur si simplu asta este realitatea. Marius trebuia sa fie la munca la 12, ca na, unii mai si munceste duminica, coaie, asa ie pa Anglea daca vrei sa si traiesti cu niste salam prin gura, si nu ma refer la manele. El incepe saptamana duminica si o termina joia. Iaca pozna. Asa, dimineata zic cu juma' de gura, hai coiutz, nu ne ducem si noi la referendum? Ne-am dus! Ce a urmat a fost ca la desene animate.

  Ne-am dus si am gasit, intr-un colt de Portsmouth, pe niste cele mai inghesuite strazi din lumea asta, o ... biserica... ca na, asa ie ai nostri mai credinciosi. O ceva care avea ea si niste alt sediu langa. Din povesti am aflat, ca, undeva, la tooooocmai etaju' doi al fiintei cladirii aleia, acolo se intampla minunea. Si ca erau circa trei stampile de vot. Afara, niste multe sute de oameni (ulterior mi s-a spus ca erau doar doua de fapt, cred ca pe una au pierdut-o si una s-a stricat). Dupa ce el a plecat in pana lui la serviciu eu am ramas, am filmat si am vorbit cu lume, am asteptat sa vad cati oameni ies invingatori din negura cladirii. Au iesit vreo 2 in juma' de ora. Afara, niste sute.

     CAM ASA!

  Asta se intampla la 11.30. Cand multi oameni erau acolo de la 7! Sectia Portsmouth deserveste cam tot sudul UK-ului, urmatoarea pe sud fiind la Plymouth, adica la vreo patru ore de noi! Inspre nord urmatoarea e la Londra! Au venit oameni de la o ora, doua sau trei distanta. Eu am plecat spre casa cu gandul sa revin seara sa vad ce se intampla. Pe la 3 s-au dus si prietenii mei si s-au asezat la coada. Dupa trei ore au renuntat pentru ca stiau sigur ca n-au cum sa voteze. Asa ca ne-am linistit cu totii si aia a fost.

  Cand mi-a mai trecut socul, m-am intrebat, cu uimirea omului prost, de ce nu au ales o locatie diferita, uite, colegiul de la capatul orasului, cel la care sunt eu acum angajata are si parcare mare si sali mari! Stiti poate, ca in Anglia nu te poti duce sa parchezi unde vrea pula ta pentru 8-10-12 ore cat iti ia tie sa votezi la statul romanesc. Trebuie sa ai permis pe zona aia sau sa platesti sume foarte de mari sau amenzi si mai mari. Uite, scoala Marei, aia secundara, tot aici in nord, pe unde vin toti oamenii aia multi din afara orasului, are si parcare mare si o sala de sport in care puteau pune multe cabine de vot! Bine, asta insemna ca cineva dorea ca noi sa votam.

  Eu am plecat de acolo destul de inmuiata psihic. Am inteles ieri, inca o data, ca nu putem face nimic cu Romania aia. Ma bucur ca multi oameni din Romania au dat ieri veseli poze cu cozi MARI ca si cand asta ar fi ceva DE BINE. Le doresc sa se mai gandeasca nitel daca si-ar dori sa li se inchida tejgheaua la ultima paine si sa nu mai primeasca nici un ou la cozile alea de zece ore, aia traiti in comunism isi aduc aminte bine despre ce vorbesc eu aici. Mie ziua de ieri starea asta mi-a dat-o, am revizitat anii aia de cozi. Oiiiii, ce bine, au venit oameni multi si noi nu stim sau nu vrem sa-i procesam! Sau de fapt aia vrem. Ca asta facem mereu.

  Doamna presedinta a sectiei de votare a sectiei 303 Portsmouth, doamna Irina Gheorghiu, aseara, la ore la care multi oameni romani spumegau de furie si neputinta, isi schimba poza de profil de la FB cu o "glumitza", zicea cum ca "Nu-i poti face pe toti fericiti ca nu esti Nutella". Azi de dimineata, cand am vazut chestia asta, dupa ce m-am sufocat de indignare, am fost destul de desteapta cat sa fac un print screen, stiam ca urmeaza ca jivina sa-si inchida contul sau sa stearga, ceea ce si l-a si inchis. Poftim:

  Cea mai misto chestie este ca de fapt sistemul asta este atat de bine ancorat si are mecanisme atat de bine puse la punct si incompetenti atat de fabulosi incat el, sistemul, se auto-protejeaza. Nimeni nu va pica sau intra la puscarie pentru incalcarea legii produsa ieri. La Portsmouth au avut DOUA stampile de vot. Spre dupa amiaza, cumva au mai "gasit" inca doua. Unde? Bai, nu se stie, cred ca undeva, printr-un fund de geanta, stiti, cateodata cand esti piloasa d-asta lucratoare la consulatul romanesc si ai geanta d-aia mare, mai pica chestii de colo colo, mai o stampila, trei urne si doi jandarmi, nu stii niciodata ce pula mea poti sa gasesti langa ultimul OB care ti-a aterizat pe acolo!

  Senzatia de ireal de ieri o sa iasa greu de tot din mine. Cand zici ca Romania nu te mai poate soca, iei una d-asta in freza, mamica, si iti aduci aminte, din nou, ca astia sunt toti o apa si un pamant ca si nenea ala autistu' care e acum presedinte, tin eu minte ca in campania electorala tot macanea ca ce face el pentru votul diasporei. A facut o pula. Nu stiu cum de azi ala nu si-a dat demisia. A, pardon, asta insemna sa aibe macar un centimetru de coloana vertebrala. Meduza de Melescanu ne-a explicat ca trebuia sa ne sculam mai devreme ca sa votam. Bai cacatule, ne-am sculat, unii inaintea pulii, si ne-am dus sa votam. Au votat 370 de mii de romani. Auzi, cica atatia suntem in lumea asta! Niste lenesi care nu ne-am prezentat de fapt la vot, Romania acum calculeaza cat la suta din romanii despre care de fapt ei n-au nici o idee cam CATI sunt, s-au prezentat la vot! HA! Pai s-au prezentat coaie, mult mai multi. Doar ca au petrecut o duminica pe trotuare, garduri si alei si nu au apucat sa voteze.

  Doamna Irina Gheorghiu, presedinta sectiei de votare 303 Portsmouth, nu i-a mai lasat sa voteze la ora 9 pe cei care erau deja in cladire, asa cum zice legea. N-a dorit. Sectia era la etajul doi (o alta alegere speciala!) si cladirea era plina de oameni care de fapt nu au mai votat. Din cate mi s-a spus, comisia a iesit cu ajutorul Politiei prin spate si pe prosti i-au lasat acolo la coada :)))) O alta incalcare a legii este ca cei din comisie sau consulat sau cine dracu' a organizat cacatul asta, trebuia sa anunte Primaria ca acolo vor fi sau sunt niste multe sute de oameni, in asa fel ca Primaria sa detaseze minim o masina de Politie si una de Ambulanta. Asta e legea. Romania? Da, da! Comisia a chemat Politia la ora 9 sa-i scoata din cladire prin spate pentru ca prin fata stiau sigur ca mor daca ies.

  Prin alte tari, ambasadorii s-au dat peste cap sa ii primeasca pe cat mai multi in sectie la 9 fara ceva, ca sa poata vota conform legii. Parisul si Berlinul le-au deschis usile, la Munchen Politia a pus garduri in afara cladirii si a declarat ca teritoriul consulatului se extinde. Ce a facut Bucurestiul? Le-a oprit sistemul informatic! N-au mai putut sa voteze! Pam pam! La ora 9 au stins lumina si gata. S-a rezolvat.

  Mie mi-e mila azi de oamenii care se bucura mult, asa, in naivitatea lor. Se bucura ca cei din alte tari sau chiar din Romania, au stat la coada, vaaaaai, ce draguuut, ce simpatic, ce induiosatoooor, a venit lumea la vot. Aaaam, ooook! N-ati inteles nimic, faptul ca sunt niste multe mii de oameni care n-au votat nu e de bine! E de foarte rau! Si sper ca realizati ca tura urmatoare nu se vor mai duce. Pentru ca nu au de ce sa-si futa cate o zi libera din viata, oamenii astia muncesc atat de mult, unii dintre ei au joburi imposibil de grele, cu 29 de sectii pe UK, oamenii trebuie sa calatoreasca ore, sa stea 10 ore la coada si apoi inapoi acasa, toate astea cu copiii dupa ei, da? Foarte multi dintre cei de la coada de ieri au zis ca asta e ultima data! Unii au tot patit-o de zeci de ani.

  Alt motiv de bucurie e ca un retardat se duce la puscarie. Bai, ok, eu inteleg disperarea, dar tara aia nu e facuta de sau din Dragnea! Nu s-a terminat nimic! Nici macar PSD-ul. Nu s-a intamplat nimic deosebit azi altceva decat faptul ca v-ati putut defula nitel, asa, in neant. Ala se duce acum la odihna, tratament si relaxare, cu conditii de hotel, iese repede pentru buna purtare si doua carti scrise, si, ce este cel mai important, el ramane cu toti banii nostri. Mai ca m-as inscrie si io la o puscarie d-asta pentru banii aia, serios!

  Sistemul e acolo, bine mersi. Irina Gheorghiu nu este vreo pensionara sau primitoare de ajutor social, e o tipa tanara. Asta pentru ca se tot flutura asta cu pensionarii si PSD-ul. Sistemul comunist e dus mai departe de oameni tineri, ca Irina Gheorghiu, oameni care au ajuns acolo cu pile si nu pe merit, in mod sigur. Oameni care dau pilele mai departe, care fac jocurile si care tricoteaza aparatul de stat romanesc. Asta este realitatea. Noi, astia de am sarit gardul si vedem si de afara inauntrul curtii, avem un pic de alta perspectiva. Nicaieri in Romania nu vezi mai clar nenorocirea cum o vezi la consulate si ambasade peste tot in lumea asta. Am citit in ultimele 24 de ore postari din toata lumea. Unde merge sistemul romanesc, se arde iarba.

   Daca maine diaspora n-ar mai aduce nici un leu-euro-etc in tara si nu si-ar mai plati taxe si impozite pe la chestiile ramase pe acolo, poate am putea sa aratam Romaniei cat de tare bubuie economia aia fulminata. Si cum tara aia nu da faliment pentru ca niste milioane de oameni (mai multe decat spun "statisticile" facute de statul roman) baga bani cash cu lopata in tara. Motivele sunt multe, de la prostie crasa (vile, case, turnulete pe care nu le foloseste nimeni) pana la nevoia acuta de a ajuta copii, rude, familie. Un an de "greva de import de bani diasporezi" ar arata de fapt unde e Romania azi.

Eu am vazut ieri.

Cu intarziere despre ea la 12 ani

  Au trecut mai bine de trei saptamani de la ziua ei. N-am apucat. N-am apucat sa o povestesc de 12 ani. Schimbarea de job, vacanta, toate gandurile si alergarile nu mi-au lasat loc si de blog. Na! A facut 12. 12 ani. Nu stiu cand au trecut.

  Mi-am adus aminte de asta ieri pe cand ma intorceam de la cumparaturile mele duminicale. Duminica e cea mai ocupata zi a mea din saptamana. Ieri mi-a zis ca se duce cu o prietena la cumparaturi pe High Street. A plecat. Dupa o vreme am plecat si eu la cumparaturi. Ma asteptam sa le vad pe undeva pe strada-mare, prin ceva magazine. Nimic. M-am intors acasa si cand sa trec de parc am vazut de la distanta, doua siluete cam mari care se dadeau in leagane. Mara si Grace. Se dadeau cu o pofta in leaganele alea de ai fi jurat ca au cinci ani fiecare, m-am bucurat asa de tare de imaginea asta incat am scos telefonul si le-am pozat de la distanta.

  Are 12 ani si inainte sa mearga la cumparaturi de chestii mic-feminine, s-a dus vreo ora sa se dea in leagan! Dupa care a uitat sa se mai duca la cumparaturi. Dupa care s-a dus in vizita. Dupa care seara a atipit la mine in pat pe motiv ca "mami, trebuie sa stau cu tine!"

  Cam asa e ea. E o furtuna de hormoni in ea, indiscutabil, dar inca este copilaroasa iar eu ma bucur enorm de asta. Tinde sa ridice tonul si incearca sa tranteasca usi. Spun incearca pentru ca dupa ce a aflat ca primeste amenda in bani pentru chestii d-astea, a inceput sa invete ca usile pot fi lasate si netrantite si ca nervii sunt mai bine consumati pe pictura si alte activitati cultural-distractive :))) Si, bineinteles, pe alergat dupa pisica prin casa. Dap, acum recurg la amenda politieneasca. Durerea la portofel e cea mai mare durere pentru ea, asa ca, dupa niste ture de "ia scoate tu cinci lire pentru urletul asta la mine si inca cinci pentru trantitul din picior", incepem sa ne intelegem asa, evreieste! :)))))

  A nu se intelege ca n-o ascult si n-o inteleg. Ohoooo, o ascult de mi s-au uscat urechile, o inteleg mai bine ca nimeni din lumea asta. Dar nu se poate sa-i accept bataile din picior chiar de sapte mii de ori intr-o zi. Actiunile au si consecinte, stiu, e de cacat sa zicem asta, oh, dar vai! Haha! Si cum acum traieste in tara legii, intelege foarte bine amenda la portofel. Si ii e chiar teama de ea. Iar eu, perversa cum ma stiti, ii dau toate posibilitatile sa-si recapete si banii si onoarea nereperata, moncher. Nu, nu are telefon personal si nici un fel de "social media". Nope. Deloc. Are laptop si tableta pentru facut teme si chestii, are BBC Iplayer si Netflix pentru filme de copii. Are televizor cu diverse.

  Cum e Mara la 12 ani? E minunata. Punct. Aveam o banuiala ca tara asta o sa scoata ce-i mai bun din ea, acum insa, la scoala secundara, a inflorit si mai tare. Are de munca mult, revin la romanasii care urla ca "nu se face scoala in Anglia", bai nene, asta face scoala cu ghiotura. Invata mult. E drept ca a aterizat in grupurile de studiu cele mai bune si acolo se rupe cu "cartea". Este in continuare extrem de buna la engleza, motiv pentru care luna asta a fost publicat un poem scris de ea ca tema pentru acasa, intr-un compendiu de poezii scrise de copii din tot Sudul Angliei. Mara a fost publicata. Intr-o carte! Vineri cand au venit cartile le-a mangaiat si le-a pupat si mi-a zis inca o data ca ei nu-i vine sa creada! Well, nici mie!

  Cum e ea? Ea e copilul careia profesorul de arte i-a dat un caiet de pictura, cadou. Cand a vazut-o cat e de pasionata, i-a dat omul un caiet cu foi speciale pentru pictura. Mi-au dat lacrimile. Iar azi a venit acasa cu un glockenspiel, ca un soi de xilofon. Mi-a zis zilele trecute ca profesoara ei de muzica vrea sa ii faca un cadou. Ce ma? Ce cadou? "Pai mami, sa-ti zic, eu i-am zis doamnei ca mie mi-a placut teeeeeribil sa cant la glockenspiel si apoi ea a venit si mi-a zis ca ea are unul foarte vechi pe care i l-a dat doamna ei profesoara de muzica, doamna care a invatat-o pe ea, o doamna care a murit. Si acum ea vrea sa mi-l dea MIE, mami, MIE! Pentru ca a zis ca e foarte vechi si fragil si ca ea nu vrea sa il dea la copii sa cante la clasa, ca o sa il distruga si ca stie ca eu o sa am grija de el. Mami, m-am emotionat asa de tare!"

  Mda, si eu. Azi a venit copilu' cu chestiunea. Mi-a luat o ora sa sterg, reconditionez, caut chestii sa repar, am stat sa cautam pe net cum sa-i punem notele inapoi. L-am refacut si re-iubit iar la aceasta frumoasa ora, la mine in casa se aude glockenspileala d-asta! Plus niste batai ritmice in masa, nu vreau sa stiu ce se intampla acolo, noroc ca am dopuri de urechi in cantitati industriale, daca se ia asta si de tobe m-am scos!

Aparat. Nemtzesc. 

  Si-a dat seama ca a fost Pastele asa ca a zis ca sa faca si ea niste oua "pictate". Noi nu sarbatorim Pastele de cand am ajuns aici, e una din marile mele bucurii in viata faptul ca am scapat de mizeria asta de sarbatoare in care ni se spune ca un mort a inviat, ce sa zic, suntem atei in alegere asa ca daca e, noi alegem doar "Mos Craciun" daca tot e sa alegem zane :))) Aici Pastele e pe baza de oua de ciocolata. Din nou nu e teritoriul nostru deoarece, iata, fiinta de 12 ani nu mananca ciocolata. I-am dat sa guste, i s-a parut sinistru de dulce, ce sa vezi, asa e cand nu cresti copilu' cu zahar. 

  S-a pus pe facut oua. A fiert patru oua si le-a... desenat, ca ce stie ea sa faca cel mai bine daca nu asta :))) Individul cel mai "pretios" se intituleaza Reginald The Third si culmea ca arata nitel ca Hercule Poirot daca tot s-a pus ea pe citit Agatha Chirstie :)))

A zis sa nu-l mancam! Se va imputzi in bucatarie pe dulap :)

  Am avut si vacanta inainte de Paste, am putut si eu sa-mi adun gandurile dupa schimbarea asta de job, sa respir nitel si sa ma odihnesc, a venit si mama aici si am constatat, inca o data, ca de cate ori vine imi vine sa o leg cu catuse sa nu mai plece vreodata, si d-astea administrativ-familioase. In ultimele zile de vacanta, s-a intamplat o zi in care Mara a zis "ma duc sa il ajut pe tati in garaj", chestie care nu se intampla prea des dar na, a iesit o zi de pomina pentru amandoi. M-am bucurat mult de ei in momentul ala, astia sunt cornute care se bat cap in cap de numa'. A iesit o dupa amiaza frumoasa in care nu s-au certat! Yaaaaassss!

                                          Ei doi sub masina.

  Cam asta e ea acum. Noi acum. E mare, e foarte mare, e destul de inteleapta dar nu prea, e destul de desteapta dar nu prea, e destul de hotarata dar nu prea, e destul de infipta dar nu prea, e destul de constiincioasa dar nu prea. E de toate. E o amestecatura de femeie in producere. Acum se coace. Creste. Devine. 

  Si da, este amuzanta pana dincolo de nori!

  

2 Mai. Constanța. România. 2019.

  Desi nu am "televizor romanesc" imi parvin destule stiri din Romania in asa fel in cat in fiecare saptamana sa ma mai uluiasca cate ceva. Sunt cumva obisnuita cu asta asa cum eram obisnuita pe cand traiam acolo. E o senzatie perpetua cand esti roman. Afli o chestie. Te sochezi. Mergi mai departe. Si tot asa. 

  Nu am mai fost in Romania de aproape 4 ani de cand am plecat. Nu simt nici o nevoie si n-am avut nici un motiv sa arunc niste bani utili ca sa ajung in Romania. Mama ne viziteaza. Prietenii dragi ne viziteaza. Cine vrea sa ne vada e foarte binevenit la noi in vizita. Stiam de la mama ca in ultimii ani s-au intamplat chiar si mai multe lucruri nasoale la 2 Mai. Locul asta a fost, pe vremuri, unul minunat. Este locul unde bunica, mama mea si eu am copilarit. Este locul unde, cand ajungeam vara, dilatam narile ca un calut naravas, sa-i simt tot mirosul de mare si de ciulini arsi de soare. 

  La inceput de iunie cand ajungeam eu acolo, plaja era pustie. Doar cativa pui de lipoveni chiuiau si se aruncau in apa inca prea rece pentru trupurile noastre firave de oraseni crescuti la bloc. Intram, cu greu, in apa care mi se parea sloi, dar de care imi frigea sufletul de dor tot anul. Ma scufundam si incepeam sa dardai, ma uitam pe mal si tot ce vedeam era nisipul alb si turla bisericii lipovenesti. Si era liniste. Pescarusi, valuri si chiote de pui de lipovean. Atat. Vara, in sat veneau artistii de pe atunci, marii actori. Cand am crescut eu nici nu mai erau atat de multi, mai erau insa cativa pe care ii zaream si mi se oprea inima in loc de drag. Mi-am petrecut multe veri in copilarie stand pe plaja langa Ileana Stana Ionescu si familia ei tragand cu urechea fascinata de glasul ei si de povestile lor pline de umor. 

  Am crescut cu locul asta infipt in mine mai ceva ca sageata in caprioara. In adolescenta, cand toata lumea o arde lejer pe drama, aveam impresia ca n-o sa pot niciodata sa plec din Romania din cauza de 2 Mai. Ca n-as putea trai fara el. Ca nici un prost de baietzas nu m-ar impresiona asa ca el, 2 Mai-ul. Ca as muri. Apoi mi-a trecut prostia specifica varstei, am crescut, m-am maturizat si, odata cu degenerarea mea in adult, :) a degenerat si 2 Mai-ul in ceva din ce in ce mai urat. Cauzele sunt multe. Niste oameni nu prea educati au avut brusc bani ca sa calatoreasca vara cam departe de casa lor. Si au napadit 2 Mai-ul linistit. Si s-au comportat ca la ei in... cum sa-i zic? Bucurestiul lor? Satul lor? Baia Mare a lor? Ploiestiul lor? (Acu' sa inceapa sa se jigneasca lume pe baza de orase, sa ma vezi ce rad!) Au inceput sa apara gunoaie. Multe. Si de plastic si umane.

  Tot brusc, au aparut milionarii de carton care au inceput sa construiasca isteric. Isteric si urat. Groaznic. Toate astea nu se puteau intampla fara prietena noastra coruptia. Caracatita constanteana e una deosebita, prieteni. Nu va puteti imagina. Nenea Mazare e doar cireasa de pe tortul zonei, este doar ala despre care voi ati auzit la stiri din cauza ca el s-a vrut important. Fiecare primar si-a tras terenuri. Si-a improprietarit neamuri pe bucati de plaja. Si-a "inchiriat" de la Apele Romane ce-a vrut si anume penisul domniei sale. Dupa ce Ceausescu distrusese zona cu santierele navale, dupa ce sute de tancuri de combustibil adica pacura au fost spalate in larg in dreptul plajei, dupa ce s-au intamplat crime de mediu de neimaginat, dupa ce noi, copiii, am umblat niste veri intregi cu pacura lipita de talpi pentru ca aia nu mai pleca de acolo nici frecata de piatra de la fantana... au venit astialaltii. 

  Care idem. De zeci de ani de zile satucul asta a fost furat. Metru cu metru, ciuline cu ciuline, peste cu peste. Turistii se mirau cand auzeau ca lipovenii urasc turistii. Eu nu ma miram. Vedeam ce ramane in urma lor. Si ce efect au asupra locului. Dar, mai ales, ce efect au banii lor asupra conducatorilor satului. Cata coruptie produc. Ireal! In anul dinaintea plecarii noastre, un "parlamentar" a decis sa se improprietareasca pe o bucata de pamant-plaja din spatele curtii noastre. Ceea ce a si facut. In doua luni a ridicat acolo... nu pot sa-i zic o casa. Ca nu e. Un bloc, asa. Mare, alb, urat si degeaba. Din beton. O oribilitate sinistra in peisajul ala. 

  Actualul primar s-a improprietarit tot de la sine putere, pe o bucata de plaja. Si-a tras o carciuma, a plantat rulote mizerabile, a tras niste garduri de fier, ca doar e tarlaua lu' ma-sa, nu? Ai zice ca nu. Dar de fapt... e Romania. Ei fac ce vor ei. Mama a asteptat acum o hartie. De la Primarie. O hartie prin care sa ne spuna ei noua ca noi am ridicat casa aia sau ceva. Pentru hartia aia i-au cerut toate documentele eliberate de ei anterior. Normal. Am asteptat-o cateva saptamani fara sa stim cand o vor elibera. Si nici de ce nu e posibil sa fie facuta imediat. Probabil ca asteaptau spaga insa cum n-au lista de preturi la intrare, nu stii cui sa te adresezi cu un plic la o adica. Glumesc, mama nu e genul care sa intretina coruptia, si a refuzat sa faca d-astea.  

  Avem client pentru casa. O vom vinde daca dupa ce am stat dupa hartia aia, o sa primim alta hartie de la Constanta. Inca asteptam ca  statul roman sa-si faca treaba.

 A fost o lupta uriasa sa construim casa asta cand nu aveam cam nimic, Marius a facut-o cu mainile lui, alea doua din dotare, mama si-a dat ultimele resurse de bani si de nervi posibile. A fost o lupta sa o intretinem si sa nu ne pierdem mintile. Uriasa. In dimineata asta, mama a facut niste poze pe plaja de la 2 Mai. Credeam ca nu ma mai poate ului ceva despre Romania atat de tare. Ma inselam. Dovada e mai jos: