Masochisme

  Ca sa traiesti in Romania este imperios necesar (sper ca stie toata lumea ca expresia e la misto!) sa fii masochist.  Asta daca vrei sa-ti placa. Mie-mi plac mult oamenii din tara asta, pe cuvant. Adica atunci cand nu-mi displac total, sunt chiar simpatici. Evident, e o generalizare, nu toti sunt la fel doar pentru ca-s romani, bla-bla-bla. Insa de la inventarea Mioritei incoa' ba sigur chiar de mai demult, romanul se balaceste-n pesimism absurd. 

  Adica, bre, aflu ca vine unu' sa ma omoare, ma asez binisor pe vine si scriu o poezie despre asta...sau ceva. Si daca cineva face un gest frumos, ma mir sau il banuiesc de intentii ascunse. In general oamenii pe aici nu prea zambesc ba chiar un domn azi si-a scos caciula in fata mea pentru ca i-am zambit. Era un domn in varsta cu caciula din aia de astrahan, m-a lasat sa trec pe un trotuar lat cat palma...i-am zambit larg si i-am zis multumesc. A scos caciula si a zis "mai rar asa o doamna"...Am ras o juma' de ora incontrolabil, intotdeauna asocierea "eu" si "doamna" in aceeasi propozitie are acest efect sublim asupra mea :))))))

  De la ce pornisem? Cine dracu' mai stie... Da, am fost la magazin azi, la Mega-ul de cartier. Ma duc la vanatoare de mancare la oferta cu 50% off. Nu consider ca iaurtul care da sa expire ar putea exploda daca-l mancam, nici alte asemenea chestii la reducere. Si ajung la casa, eu cu un cos cu ceva produse din care jumate la oferta ceea ce inseamna timp mai mult la casa din cauza ca la Mega se face bon separat pentru cele la reducere, deci platesti produsele normale, astepti, apoi platesti inca odata produsele la oferta. 

  In spatele meu a venit un domn undeva spre 60 de ani care tinea timid in mana 3 plicuri de ness. I-am zambit si l-am poftit in fata mea. Zice repede, fara sa imi multumeasca sau ceva: "sunteti sigura?"...dude, nu e ca si cand te-am poftit sa imi iei un rinichi..."da, sigur, mergeti, eu am mai multe si de doua feluri, va dura"...Bombane el ceva si trece in fata.

  Vine alta doamna, din aceeasi categorie de varsta, cu o paine in mana. O vad, si ii spun si ei sa mearga. Foarte timida, si ea ma intreaba "DA' DE CE?" pe un ton oarecum ofensat. Pai, zic, uite eu am multe-n cos, mata ai o paine, eu am si la reducere, dureaza, ce sens are sa stai sa ma astepti? In timpul asta nenea se intoarce, da aprobator din cap si face aratand spre doamna si spre nesul lui "ntz-ntz, daca mai vin doi trei d-astia stati aici pana diseara, doamna" pe un ton foarte....aprostofator :)))))))))))))))

  M-a bufnit rasul si i-am zis ca o sa dureze foarte putin ce au ei de facut (cred ca n-a durat 45 de secunde pentru ei doi impreuna) si ca pot sa astept, nu e o problema. S-au dus la treaba lor, am ajuns in fata casierei care imi zice suav "puteti sa asteptati, ca mi s-a terminat rola de la casa?" :))))))))))))))))))))) Da, bre pot sa astept trei secunde, asa cum pot sa zambesc, sa zic multumesc sau buna-ziua. Ca nu ma costa nimic. Si nu, doar pentru ca am facut un gest normal nu inseamna ca vreau ceva de la tine in schimb. Inseamna doar ca-s masochista daca fac asta cu unii dintre oamenii acestei planete...ca sa nu mai generalizez :)

  O zi cat mai lipsita de masochisme va doresc! 

The highly sensitive child. Nu "timid" si nici "rusinos". Nicidecum "anormal".

  In romana nu stiu cum ii zice pentru ca n-am gasit materiale de nici un fel, nu zic ca n-or fi dar eu nu le-am gasit. Am citit de-a lungul anilor despre copilul supra-senzitiv (nu stiu cum sa-i zic in romana) pentru ca m-am prins de mult ca eu am unul din asta. Se pare ca altii au studiat problema in detaliu si au ajuns la concluzia ca in nici un caz nu se cheama "esti timida" sau "vai ce rusinoasa esti" si nici "asta nu e normal" sau "trebuia sa ii FACETI ceva, doamna", ultima transmisa de una dintre cele doua "psiholoage" scolare fantastic de inteligente si competente care faceau "evaluarea psihosomatica" pentru intrarea in clasa zero. Si unde, dupa cum poate stiti, am fost trimise din greseala :))))

  Despre ce e vorba? O sa incerc sa fac un sumar al acestui articol din Psychology Today. Informatii sunt multe, pe multe site-uri de psihologie, l-am ales pe asta pentru ca era structurat mai bine. Asadar, copii supra senzitivi (traducerea imi apartine, nu stiu daca e cea mai corecta, dar o sa o folosesc) sunt undeva la 15-20 la suta din total. Cand am aflat asta mi s-au parut chiar multi. Ma gandeam ca eu n-am mai auzit de niciunul ca Mara decat prin intermediul a vreo doua mame care au spus aici pe blog asta. Sunt destui de fapt. Apoi mi-am adus aminte de momente in care am vazut copii umiliti pentru ca-s "timizi" sau "rusinosi", copii care se inchideau in ei si priveau in zare cand doamnele din parc le spuneau asta iar familia lor aproba cretinismele cu pricina. Aha, deci sunt mai multi insa nimeni nu-i intelege si nu le accepta comportamentul.

  "With a sharpened sense of awareness these children are often gifted intellectually, creatively and emotionally demonstrating genuine compassion at early ages. The downside is that these intensely perceptive kids can also get overwhelmed easily by crowds, noises, new situations, sudden changes and the emotional distress of others. Daniel, a four-year old client of mine, is a highly sensitive child and notoriously won't take naps because he is too "wound up" by his preschool peers. Another highly sensitive child, Lizzie at age eight, came home from school after seeing a bullying episode and just broke down crying. Criticism, defeat and the distress of others is something sensitive children feel deeply."

  Mai mult, exista un test pe care il gasiti aici ca sa va lamuriti daca se incadreaza sau nu copilul in aceasta categorie. Pentru ca este o categorie de om cu un anumit sistem nervos, nu este o boala, un diagnostic sau un "rasfat". Pur si simplu, cum zice Mara: "asa sunt eu facuta!". Testul contine 23 de intrebari despre copil. Daca raspunzi da la 13 sau mai multe atunci copilul se incadreaza. Eu am raspuns da la 20 deci cred ca pot sa nu mai am dubii :)

  Tot studiind despre asta mi s-au pus cap la cap lucruri. Cand avea 4 saptamani a inceput sa planga o ora pe zi, la aceeasi ora fix la 48 de ore distanta. Lumea a zis ca-s colici. Eu am zis ca nu, n-o durea nimic, nu-si strangea picioarele, plansul de durere era altul. Asta era un plans isteric, nervos. Nu il puteai consola cu nimic. Nu aveam ce sa fac decat sa o tin in brate de la 11 la 12 odata la 48 de ore. A durat doua saptamani si a disparut. Probabil se adapta la viata extrauterina. In rest n-a avut nici un colic de nici un fel. 

  Episodul "costumasul rosu" era sa ma bage la balamuc. Pe la 8 luni i-am luat un costum rosu. Pijamaluta din aia bebeluseasca. Era un material mai gros, moale dealtfel. Insa de cate ori incercam sa o imbrac seara cu el si sa o adorm belea ochii la mine cate 3 ore. Pana m-am prins. Era din cauza culorii si probabil si a texturii. Nu putea sa adoarma in rosu. Sau in asternuturi colorate-desenate. Apoi au intervenit "gauricile". Daca talpa costumului se gaurea incepea sa urle ca din gura de sarpe, imi arata gaurica si tipa "gococo" pana o schimbam. Nu era, asa cum radeam noi atunci din cauza ca e "maniaca" ci pentru ca nu suporta la picior senzatia aia. Haine ude sau murdare pe ea? Forget about it! Daca isi uda maneca de la bluza se schimba imediat, nu suporta senzatia aia. 

 Despre "masajul bebelusului" nu pot sa zic decat "mwoaaaahahahaaa, dude, really?" Copilul plangea de ai fi zis ca o ard cu tigarea. Ca ii dau cu ciocanul. Am incercat de cateva ori si m-am calmat, nu aveam de ce sa o supun la ceva ce ii produce un asemenea disconfort. Cand a crescut am priceput de ce: se gadila din varful capului pana-n varful degetelor. Se gadila pe spate de se pravaleste pe jos...se gadila pe picioare, pe coapse, pana si pe maini. Nu poate nici acum sa stea la masaj, rade si se zbate ca un peste pe uscat. La 5 zile urla pentru ca probabil e cumplit sa fii un carnat de om si cineva sa te atinga intr-un mod care sa te gadile sau sa te doara (habar n-am ce simte un nou nascut)...Chestia e ca am vazut multi bebelusi care plang la acel masaj si multi parinti care considera ca "trebuie", ca altfel...nu stiu ce se intampla altfel, cu fi-mea nu s-a intamplat nimic, e intreaga, cu musculatura si osatura perfecte. 

  Si uite asa ajungem in zilele noastre cand ei ii ia (acum) circa un minut sa-si puna doua sosete in doua picioare. De ce? Pentru ca nu suporta cum ii sta cusatura aia de la capat pe picior. Toate sosetele au cusaturi, toti oamenii au sosete. Se pare ca unii nu suporta aia sau etichetele de la haine. Asa cum n-a suportat niciodata, dar niciodata galagia. Imbulzeala de copii. Daca vede un haos din asta sta departe, nici prin cap nu-i trece sa se duca spre asa ceva vreodata. La fel in zgomote mari. Cand era mai mica plangea instantaneu daca intram undeva unde era muzica data foarte tare sau ceva. Plangea. Ce zicea lumea din jur? Alea o sa le pun in alta postare ca-s prea multe. 

  Daca vede pe strada sau la scoala o situatie urata, pe cineva care chinuie sau face rau cuiva, ramane impresionata zile in sir. Isi tot aduce aminte si ma intreaba daca eu imi amintesc. Luate rand pe rand se incadreaza cam la toate. La ea pe primul plan sunt, si acum, strainii. Pentru ca a avut ghinionul sa traiasca intr-o tara care nu respecta copiii ca pe niste oameni vii cu pareri, in mica copilarie a fost agresata de foarte, foarte multi adulti straini. Stiu cum suna, dar pentru ea asa e, ea asa percepe cand un adult strain vine si trage de ea sau vorbeste cu ea si apoi o umileste verbal pentru ca nu-i raspunde. "Esti timida, vaaai dar ce rusinoasa esti, asta nu e normal."  Avea cinci LUNI cand a decis ca orice strain din afara familiei e moartea! Cinci luni! 

  La gradinita a avut oarece ghinion cu o doamna care incerca sa o bage cu forta in clasa in primele zile. Daca n-ar fi facut asta probabil adaptarea se petrecea fara nici un stres. Am fost acolo sa contracarez, asa cum am fost acolo in mii, nu exagerez, mii de episoade in care oameni carora nu le pasa de copil ci de cat de inteligenti se cred ei, au agresat-o intr-un fel sau altul. Pana pe la 6 ani trebuia sa incep orice conversatie cu "va rog sa o lasati in pace, nu vrea sa va spuna cum o cheama si cati ani are"...sau ceva de genul. Apoi, incet incet am lasat-o sa se descurce singura in situatii din astea, nici acum nu raspunde celor care fac asa doar ca acum nu mai plange. Cum e sa stii ca in 9 cazuri din 10 adultii se vor purta in asa fel incat copilul tau va plange foarte rau? E greu. Mai ales ca ea nu plangea din start ci cand animalele chiar puneau mana pe ea, trageau de ea sau incepeau sa spuna chestii gen "esti prea timida, nu-i frumos sa fii asa" sau "vaaai ce rusine, fetita mare si nu stii cati ani ai!" sau multe, multe altele. 

  La scoala a avut noroc pentru ca doamna Naie era cu inteligenta emotionala la purtator. In prima zi cand Mara plangea pe hol si nu vroia sa intre in clasa, a intrebat-o de ce iar ea mi-a zis mie "tu nu vezi CE BALAMUC e acolo? eu nu vreau acolo!". Inauntru erau 36 de copii care urlau. Doamna i-a zis razand "sa stii ca te inteleg perfect, nici eu nu vreau sa intru in balamucul ala, dar uite, sa vezi ca daca intru eu o sa se faca liniste" :)))) Si asa a fost. Apoi am intrat impreuna, a vazut ca e ok si aia a fost tot. 

  Am invatat sa inteleg, multe lucruri din intuitie. Stiu ca nu trebuie sa se supra-excite inca de cand era foarte mica. Sau sa oboseasca prea rau, sa nu doarma suficient. Pentru ea chestiile astea fac diferenta intre o zi vesela si una...nu prea vesela. De aia am tinut mult la rutina ei de cand era mica. Pentru ca pentru ea e mai mult decat utila. De aia o cred cand imi zice ca ceva miroase urat pentru ea. Pentru ca e highly sensitive...a trecut si prin faza cu mirositul continuu al mainilor. Mereu i se parea ca miroase a ceva. 

  Cu unele lucruri o protejez insa pe altele incerc sa i le scot cat de cat din sistem cu explicatii si cu exemple pe viu (uite, vezi, nu se intampla nimic rau daca x sau y). Nu mi se pare prea bine sa zici "vai, tu esti o speciala, sa fie cum vrei tu mereu". Trebuie sa invete sa se adapteze la lume si la viata impreuna cu sistemul ei supra-senzitiv. N-avem ce face. Nu avem nici cum sa "reparam" pentru ca nu e defecta, nu e stricata, nu e anormala. Nu, nu o sa se "schimbe" nimic, doar va invata sa isi managerieze singura preferintele si sensibilitatile. Nu, nu am ce sa "ii fac" eu. Nu-i ca si cand ar avea un buton...Sau manual de instructiuni. 

  Ce stiu este ca, asa cum zic si cei din articol, complicitatea cu parintii ii ajuta. Faptul ca eu mereu am fost de partea ei, a ajutat-o sa inteleaga ca nu e ea "defecta" asa cum sugereaza niste adulti straini ei. Cand am vazut ca doar se incapataneaza (de exemplu daca a cunoscut pe cineva, s-a distrat cu el si data viitoare nu mai vrea sa vorbeasca ca si cand nu ar sti cine e) i-am zis ca nu-i ok, ca asta nu e un joc si ca o inteleg dar pana la un punct. Au fost si momente oribile, absolut oribile, in care trebuia sa facem ceva si pur si simplu incepea sa urle din cauza ca acel ceva implica un strain. De exemplu poza pentru pasaport in noiembrie 2013, ziua aia n-am sa o uit cate zile oi avea. Si nici pe sefa de la pasapoarte pe care era sa o troznesc acolo, in institutie :)))) In rest, am fost acolo "la prindere" de cate ori cineva o stresa degeaba. Cu asta i-am castigat increderea. Daca aveti un copil highly sensitive fiti complicele lui, partenerul de "problema", Chuck Norrisul care tipa la babe pe strada atunci cand ele incearca sa o traga de obraji!


Alte info aici http://highlysensitivechild.net/ sau aici:

http://www.parents.com/toddlers-preschoolers/development/behavioral/how-to-help-your-sensitive-child/ sau aici:

http://www.livingjoyfully.ca/anneo/Highly_Sensitive_Shine.htm

   

Teme si dileme

  În fiecare zi când vine de la școală mă simt ca la examen. Am dat destule la viața mea dar niciodată nu am fost așa de stresată. Ce temă are azi la matematică? Iar o să plângă? Dar la româna? Iar o să ma întrebe "mami, ce e aia o Mirică?", pentru ca niște iluminați ai planetei consideră că ăsta e un nume numai bun de folosit în Abecedar ca nume propriu care pare a fi prenume în viziunea lor, că nu vreau să mă gândesc că au vrut să încurajeze strigatul pe numele de familie. 

  Matematica de clasa 1 de an 2015 e un chin. Serios. Cea pe care am facut-o eu în 1986 nu era cea mai plăcută activitate din lume însa era ok, nu era chin, pricepeam tot. Paginile multe de 3+2 și alte asemenea erau accesibile pentru intelectul meu de copil de 7 ani. Temele nu mă chinuiau, nu le percepeam a fi grele sau de neînțeles. Mai târziu matematica a devenit oribilă dar eram un pic mai mare, nu mă frustra ideea ca nu pricep mai nimic pentru ca aveam niște ani de școala, știam sistemul, vedeam în jur că nu-s cea mai proastă unealtă din cutie, aveam deja un self-esteem pozitiv și stabil. 

  Acum copiii sunt aruncați în școală, iar ei au așteptări despre asta. Știu ca e ceva nou, că e altceva decât a fost grădinița sau clasa 0...au și ei așteptări, speranțe, frici. Și apoi li se dau niște "caiete speciale" și li se spune că trebuie sa facă niște "probleme" la matematică. Însă ei nu știu să citească încă. Deci nu au cum să își facă temele singuri, chestie care îi frustrează din start. Depind de un adult care să stea lângă ei și sa le citească niște texte absolut abstracte pe care ei nu le înțeleg. Evident că în momentul doi se frustrează și imediat nu mai vor nimic. 

  Mă gândeam ca cine știe, o fi fi-mea mai...prost cu IQ-ul. I-am făcut și un test ca să mă liniștesc. E ok cu IQ, chiar mai bine decât mi-aș fi imaginat...dar unele lucruri sunt imposibil de înțeles la o anumită etapa. Na, așa e omul, evoluează mai încet și are nevoie de cunoștințe consolidate ca să rezolve lucruri grele. Exemplul de săptămâna asta e unul care m-a făcut să mă enervez foarte, foarte rău. Pentru că la fiecare moment din ăsta eu vad cum dragostea de carte îi zboară pe fereastră. Văd în ochii ei cum zice în gând "auzi, mă, e clar, sunt proastă, lăsați-mă, nu mai vreau!"

  Așadar se dă problema, luna ianuarie, dupa circa 3 luni de școală (scad vacanțele) 

  "Ma gândesc la un număr. Îi adaug 2 și îl scad de doua ori pe 7. Rezultatul este diferența dintre 10 si 4. Care este numărul?" Mara a zis prompt "3" imediat ce a auzit "ma gandesc la un numar". Maica-mea a zis 42, chestie de gust. Da' ele au o gandire predominant matematică amandouă, eu o am centrata pe vorbe, m-am prins din start ca aia era o "poveste" cum ar veni :)))))))) 

  Am pus-o să citească enunțul de trei ori. L-a citit, acum citește singură cursiv extraordinar de bine. S-a uitat cu ochii ăia mari de căprioară la mine. Io la ea. Am luat o hârtie și am făcut cu x...i-am arătat. Am încercat să îi explic. Deja când am văzut ca ridică tonul la mine cu "NU AM ÎNȚELES NIMIC!" m-am oprit și i-am explicat, încă odată, că nu trebuie sa îl facem și că e normal să nu înțeleagă. Și că o rog ca întotdeauna sa îmi spună adevarul, să-mi zică sincer când înțelege și când nu. Mi se pare absolut aberant sa ii fac eu temele si sa o trimit la școală, sa dea din cap da-da-da și toată lumea sa fie mulțumită ca ei fac matematici superioare. 

  Nu văd scopul. Nu văd sensul. Părinții discuta în fața clasei când așteapta copiii. Toți sunt disperați, aud doamne în discuții uluitoare gen "tu ai știut sa faci ala al treilea? l-am făcut pana la urma". Le-am întrebat pe unele din ele dacă copiii lor au înțeles. Adică na, cumva mereu ai impresia ca poate doar al tău e bătut în cap și nu pricepe. Poate toți știu și nimeresc și-al meu nu. Well, se pare ca nu...toți sunt în ceață. Și nimeni nu-i scoate. Și părinții le fac temele în locul lor!!! Asta mi se pare halucinant! 

  La școala la care mergem acum lucrurile sunt civilizate. Nu știi sau nu vrei, nu faci. Simplu. Eu i-am explicat învățătoarei de la început ca eu am o singura pretenție de la școala primara: ca la un final de 4 ani copilul sa știe să citească, să scrie corect românește și eventual sa adune și să scadă niște chestii unele din altele. Iar aia cu scrisul corect pentru mine e cruciala. Ea a fost de acord cu mine, habar n-am dacă de-adevaratelea sau nu și nici nu îmi pasa. Eu când dau peste exerciții ca ăsta scriu pe "caietul special" că Mara nu înțelege și că o rog să îi explice. Pentru ca aici, la privat, sunt client și la banii pe care îi dau consider ca nu trebuie sa trec eu prin materie cu Mara, ci învățătoarea. La problema de mai sus, pentru ca m-am enervat foarte rău, am scris că propun ca ei sa învețe să adune și să scadă și ca eu știu sa fac ecuații dar Mara nu știe. 

  Le-a explicat în clasa în ziua aia cum se face problema și că rezultatul e 18. Mara a zis ca n-a înțeles nimic dar a priceput că e 18. Lupta mea cu ea ar fi ca ea să spună în clasă că nu înțelege, dar nu poate face asta. Nu poate. Cine vrea sa facă asta? Sa fie cu alți 19 ca el și atunci când nimeni nu ridica mâna sa zică "eu nu știu" tu sa faci asta? E dificil și pentru un adult să recunoască și să-și asume asa ceva, pentru ea e imposibil. Și pentru ceilalți copii la fel. Cei care ramân la afterschool cu doamna, fac temele acolo. Toți dau din cap da-da-da iar ea are impresia ca au ințeles. Ea mi-a zis ca știe ca astea-s "prea grele pentru ei" și ca le mai explica în plus...dar degeaba.

  Ea nu e de vina. Programa se devanseaza de la an la an, tabla înmulțirii a ajuns în clasa a 2 a. Pana la anul va ajunge într-a 1 a pentru ca avem noi acum exerciții care spre asta duc, mi-e clar. Noi suntem fericiți. Nu știe, nu facem, cerem explicații suplimentare, doamna le oferă cu zâmbetul pe buze. Nimeni nu e penalizat dacă merge cu tema nefăcută, nimeni nu e umilit dacă nu știe ceva, nimeni nu are parte de tratamente urate în clasă. Doar ca programa si modul de predare îi umilește. Pur și simplu îi face să urască să învețe. Dacă tu, adult, ai fi pus zilnic, de mai multe ori pe zi, în situația să NU ÎNȚELEGI ce ți se explică și cum să faci una sau alta...cum te-ai simți? Eu cred că ai ajunge la depresie cu viteza luminii...Dar copiii ăștia? Ei ce-or simți? Mara uneori plânge, inclusiv în clasă (cred ca a speriat-o pe învățătoarea ultra tânără). De ce, o întreb eu... "Pentru ca, mami, nu am înțeleeeeees!". Și trosc, mi se mai rupe o dată sufletul. 

   O văd pe Mara. O văd cum i se distruge dragostea de a învața. Cum începe să deteste toate lucrurile astea și, ca mecanism de apărare, să n-o mai intereseze. E normal. Pe ăia care au făcut programa și manualele (pe care nu le avem nici azi pentru clasa 1) și "caietele speciale" nu i-a interesat dacă ea poate sau nu sa rezolve ecuații la 7 ani. Pe ea de ce-ar interesa-o?

  În ziua următoare, la româna a avut o serie de propoziții de copiat. 3 din 4 au fost:

  E mult vin.

  E un vin rece.

  Nu mai vreau vin. 

 QED. Viitorul sună al naibii de bine! Din toata scârbenia asta de limbă, la litera V băieții n-au gasit altceva! Eu cred că erau beți și au transcris o conversație de la birtul la care se aflau...Am o curiozitate, la clasa a 12 a oare cum o să fie? "Eu am mult sex", "E un sex rece" și "Nu mai vreau sex"? 

  

Obosită

  Sunt obosită. Dorm aiurea, prost si fără rost, visez foarte, foarte urât și mă scol în ape reci pe șira spinării. Mi-e frică să mă gândesc la ce-am visat pentru că e mult prea urât. Saptamâna cu nea Charlie n-a ajutat deloc ba dimpotrivă. Iar ușurința cu care oameni care probabil nu dau doi bani pe alți oameni au impresia că e ok să omorâm oameni pentru un desen, pentru umor sau satiră, din cauza ca vezi tu, s-au ofensat niște unii despre vreunul dintre profeți (oricare ar fi el mi-e irelevant)...mă șochează. La fel, ușurința cu care nebunii apasă pe tragaci sau ușurința cu care alții cred că treaba aia s-a întâmplat din cauza acelor caricaturi. Sunt idem cele două tabere. Sunt perfect în oglindă. Religiile sunt o mizerie a umanității, orice formă ar avea ele, duc numai la porcării și la ignoranță. Noaptea minții. Toate taberele sunt dispuse să ucidă pentru asta. E trist.

   Cum s-o fi făcut că iarna trecută când aveam școala la 3 minute de casă a fost o iarnă caldă de n-am simțit-o, nici un ger. Acum...gerul ăsta matinal ne-a omorât pe amândouă. Mara e copleșită de frig, o văd, o simt... N-a trăit așa frig niciodată pentru ca n-a fost nevoită să meargă o jumatate de oră pe zi dimineața la prima oră prin el. Ceea ce e bine pentru ea :) E mai prost pentru mine care o văd cum obosește de la mersul prin frig. 

  Sunt obosită. Sunt cocosată de dileme, griji și întrebări. Mă întreb când o sa mă scol moartă de stres. Tot am impresia ca o să vina și dimineața aia în care n-o să mai fiu. Toate spaimele lumii îmi luminează nopțile. Ultima dată când a plecat Marius am plâns incontrolabil două ore pitindu-ma prin toate colțurile casei ca să nu mă vadă participanții la trafic. M-au ajuns din urmă toate. 

  Nu am motive de supărare sau depresie. Deloc. Doar că motivele alea din spate, adunate de cațiva ani și ținute bine acolo sus la mansardă încep sa iasă la lumină. Lumina noului viitor care se așterne in fața mea. Din martie incolo mi s-au aliniat astrele și prietenii. Mare lucru să ai prieteni pe lumea asta. Nu știu ce va fi și de aia îmi e teama. De necunoscut. Sunt ca Mara. Mi-e teama. Și exact ca ea, sunt ferm convinsă ca o să mă trezesc după că o să fie mai frumos decât credeam că va fi. Sau așa sper. 

  Viitorule, te aștept. Uite, în cinstea ta mi-am pus și nemernicele astea de diacritice! :) Mai ramâne să-mi amintesc cum să le folosesc! Am nevoie de prieteni si de vorbe bune, oameni buni! Și de imbrățișări calde de oriunde ați fi! Vă pup!

Din urma

  S-au intamplat gramada unele peste altele si n-am mai apucat sa scriu ceva din decembrie. Mai precis ziua parinti-copii de la scoala Marei. Povesteam ca in loc de serbarea clasei sau ceva la scoala s-a organizat o serbare mare, a scolii (tinuta in aula universitatii de petrol, ocazie cu care am bajbait cu spor pentru prima data in viata in frumoasa institutie in care mirosea a veceu si a spital vechi...sau invers) in care au avut si clasele primare intr-un cor mare niste colinde foarte dragute.

  Copiii au fost foarte relaxati, incantati de toata serbarea. Si noi adultii la fel. Nu am cuvinte sa descriu diferenta. Ca tot se agita lumea despre musulmani zilele astea...as vrea sa subliniez cu rosu faptul ca domnii astia musulmani de la aceasta scolala nu numai ca respecta copiii dar directorul turc se poarta ca si cand toti ar fi ai lui. Si cand m-a vazut cu lacrimi in ochi cum ma uitam la fi-mea cum canta si danseaza pe scena...i-au dat si lui lacrimile. 

  Ce m-a impresionat cel mai mult la serbare au fost copiii mai mari. Pentru ca daca ai nostri au cantat trei colinde, cei mari au pus in scena teatru misto. Si in romana, si intr-o engleza impecabila. Dansuri frumoase, romanesti si turcesti, muzica ce suna a muzica. Fiecare cu talentul lui incurajat si protejat ca sa creasca. 

  Cateva zile mai devreme mersesem la activitatea cu copiii. Ne-am prezentat cu totii la ora 10 la scoala si am gasit clasa nu numai impodobita de Craciun (doamna le facuse bradutul cu cateva zile inainte) dar aranjata in asa fel cu scaune in plus ca sa putem sta fata in fata cu progenitura din dotare sa pictam ornamente de pom. Pe care ni le-a adus domnisoara invatatoare. Laolalta cu cafea, sucuri, prajituri si un tort. Si...ne-am distrat. Am ras, am discutat, am pictat panaramele alea de gips, copiii s-au jucat, noi am socializat intre noi si cu doamna.

  Doua ore de distractie la finalul carora copiii au primit cadourile pe care le adusesem noi cu cateva zile inainte :) iar doamna le pitise in spatele clasei sub un material mare. Haos nene cand li s-a zis sa le caute...atata isterie n-am vazut de cand sunt...s-au dus cu chiote ca vikingii, sa se omoare si mai multe nu. Au fost doua ore in care m-am simtit ca pe alta planeta. Una normala, frumoasa, decenta...evident e o mare diferenta intre parintii de aici si cei de la scoala cealalta. Mna, explicabil dealtfel. 

  Am fost destul de uimita sa constat ca suntem cam cei mai tineri parinti din cele 20 de familii. Si asta e explicabil, noi ne-am apucat de treaba repede, uneori uit cati ani au trecut de atunci. Asa ne-am distrat in ultima saptamana de scoala. Acum a inceput scoala din nou si Mara e extrem de fericita, abia astepa sa se termine vacanta. Da, stiu cum suna asta...dar vine asa de fericita de acolo, acum s-a invatat si cu temele, se descurca din ce in ce mai bine cu cantitatea enorma de informatii pe care o au de inghitit. Ma intreb daca acum face adunari de numere cu doua cifre cu trecere peste ordin, ecuatii cu o necunoscuta si ceva ce aduce a siruri...in ce clasa va intra daca o mut in alta tara? :))))

S-a speriat

  Mereu ma uimesc cat de tare se sperie Mara de cate o chestie care implica ceva periculos despre care ea stie sigur ca ar fi ceva teribil pentru ea. Si de fiecare data imi aduc aminte perfect momente din copilaria mea in care m-am speriat la fel de rau si toate gandurile de atunci din clipele de spaima paralizanta. 

  In dimineata asta am prins autobuzul de fara douashcinci care e mai plin ca urmatorul. Mi-am facut loc printre oameni cand se apropia de destinatie insa n-am putut ajunge chiar la usa pentru ca mai coborau si altii. Evident prin imbrancire si impingere, fara sa vada ca e un copil intre ei. Cand copilul e jumatate cat tine el nu vede practic nimic in inghesuiala. Imi amintesc un moment din copilaria mica cand eram cu matusi-mea la Predeal si a trebuit sa ne urcam noaptea intr-un autobuz. Matusa avea 3 copii, cu mine 4 si doar doua maini deci eram netinuta. Am crezut ca am pierdut-o in invalmaseala. Am urlat atat de rau incat a doua zi nu mai aveam voce. Ea era la cativa pasi de mine dar n-o vedeam, era frig, noapte si eram in alt oras pe un munte. 

  Pe mama la fel am "pierdut-o" de cateva ori in magazine in care cate un cur de om mare se interpunea intre mine si ea. In secunda in care n-o mai vedeam urlam cat puteam de tare. Simt si acum cum imi bubuie sangele in urechi cand imi aduc aminte. Nu m-a pierdut mama niciodata, era la maxim 1 metru de mine intotdeauna, insa senzatia ca ma voi rupe, pierde, rataci de ea pentru totdeauna era una teribila pentru mine. 

  In dimineata asta, cand am coborat din autobuz (sunt unele foarte mici, galbene cu putine locuri si usi mici) inghesuiala nu mi-a permis sa o tin pe Mara in dreapta mea in paralel cu mine, de mana, si sa coboram amandoua. I-am dat drumul de la mana ca sa fie in fata mea. Am coborat cu ochii pe ea, eram fix in spatele ei. A coborat repede si imediat a facut un pas si a sarit pe trotuar (tare mandra am fost de treaba asta) dupa care s-a intors intr-o fractiune de secunda uitandu-se dupa mine. Pe fata ei se citea cea mai mare spaima pe care am vazut-o vreodata. 

  Eram acolo dar ea e mica, lumea e multa. Era singura pe trotuar. Singura pe lume. Avea ochii mari (cand se sperie ii are si mai mari), nu plangea dar inclestase maxilarele. Pe fata ei se citea teroarea suprema: mami a ramas in autobuz, autobuzul o sa plece. In doi pasi eram langa ea. M-a intrebat de ce n-am stat langa ea, i-am zis ca nu aveam loc si ca stiu ca s-a speriat, am luat-o in brate si-am intrebat-o de ce s-a speriat. Evident, pentru ca autobuzul urma sa plece cu mine in el :))))

  I-am zis ca nu pleca, ca as fi tipat la sofer, s-ar fi oprit. Si ca daca cumva ar fi plecat, mergeam o statie si ma intorceam imediat la ea. Si ca sa nu plece daca vreodata ne despartim asa sau ne ratacim, sa stea acolo unde am lasat-o, sa nu plece, ca vin imediat inapoi. Da, dar daca usile se inchideau, mami, stii ce i-a facut lu' batranelu' ala?! :))) L-a prins pe un mos cu usa acum cateva saptamani si ala urlat catre sofer fix langa noi. Ei i s-a parut ceva groaznic asta. I-am zis si atunci ca nenea ala nu ar putea fi decapitat de usa autobuzului, ca nu patea nimic, se oprea tampitu' ala. Era un sofer atat de prost incat a si deschis usile din mers cand a ajuns in statie. Mosul cu pricina era ulterior sa coboare fortat o statie mai devreme. Prin cadere! :)))

  Ei bine, ea a inregistrat toate astea si acum avea si grija asta in plus fata de grija de a nu se pierde de mine. Dupa ce i-am zis ca nu imi facea nimic usa aia m-a intrebat "si daca eram eu? eu sunt mai mica, nici pe mine nu ma lovea?"...Greu de raspuns pentru ca sincer nu stiu cam cat de grea e usa aia, eu am fost prinsa adult de cateva ori, nu e mare lucru, da' stiu eu ce i-ar putea face ei? Draci, laci, craci...cum sa raspund la asta? I-am zis ca nu, nici pe ea, ca are ghiozdanu' puternic si se opreste usa in el...eu "desteapta" ca sa nu sperii copilu'. Si cand colo, ce-mi aud urechile? "Pffff, pai cum adica, sa-mi RUPA mie GHIOZDANELU' in DOUA??? Si caietul cu TEME?!" Ia-o p-asta!