Ea. 17.

   Nu stiu cand, sau cum dar da, azi a facut 17 ani. 17! 17! De niste saptamani imi tot zic in cap, 17! Apoi imi aduc aminte ca noi 45 anul asta. Deci da, cam iese la socoteala, ca sa zic asa. 

  Femeia asta e apriga. E frumoasa si desteapta si pe afara si pe dinauntru. E buna si harnica si se ofera sa ajute pe oricine, oricand. Chiar si daca o enerveaza. Nu de noi zic. Are o prietena care la un moment dat o scotea din sarite pentru ca era foarte neajutorata asa ea, cu socializarea. Iar Mara care acum, ghici ce, este cea mai sociabila fiinta ever dupa ce in Romania mai avea putin sa isi sape o groapa sa se ingroape in ea...ei, ea acum ii ajuta pe altii sa se imprieteneasca. Si are rabdare cu cei care nu pot. Si le explica cum sa faca sa poata. 

  Femeia asta munceste mult la scoala. Munceste, se da peste cap, o face cu drag mare acum la colegiu. Profesorii ajuta cat pot, in rest e munca lor. Femeia asta e misto. Imi place de ea. Si ei de mine. Iar asta, la 17 ani, e o realizare in viata mea de mama. Si a lui de tata, caci el o face sa rada zilnic si o iubeste nespus si ieri s-a dus si a stat cu ea prin toate magazinele unde a avut ea de cumparat ceva, si i-a luat ce a vrut ea de la toate second handurile ei. Pentru ca ea nu cere multe. N-a cerut nimic de ziua ei. |Tot ce vrea e sa fie aici, acum, cu noi. 

  La multi ani, iubita mea! Esti o muiere misto! 

Viata la spital

   Am o saptamana de concediu, fortat deoarece cand am ajuns eu la job era tarziu in an si ti se aloca zilele respective proportional dar ele, zilele, trebuie efectuate pana la final de an fiscal 31 martie si nu pot fi luate cand mai sunt alti 2 in concediu. Nebunie curata. So, je suis in concediu. 

 

Asa ca, dupa ceva zile de adormit la 8-9 seara, azi ma simt nitel vie. Sa scriu. Trebuie sa mai scriu, nu vreau sa nu mai scriu, este foarte important sa tin jurnalul asta pentru Mara. Si pentru mine. Desi ea acum stie ce si cum, eu tot simt nevoia sa scriu despre viata noastra. ca sa ramana in urma mea. Pentru ea. Si pentru mine. 

  Spitalul a reusit sa ma faca sa ma simt foarte puternica in impotenta mea. Adica, nene, daca reusesti sa STAI acolo zilnic, batand din taste ca o maimutza autista intr-un ecran albastru, patforma informatica creata in 1975 (serios, nu e gluma!), fara mouse, cu taste si comenzi si coduri, si folosind alte 5 platforme ca sa poti sa faci ceva cu pacientul ala, ba, eu cred ca in 2024, nu te mai omoara nimic! Covid? M-am speriat io de covid, de moarte, de alea... Ce vorbesti, coaie...ia cu o zi cu 5 ore la desk cu pacientul in moaca, ala care si-a rupt el chestii prin vacante de idioti ce sunt... Si urla la tine ca ceeeee, eu vreau acuuuuum. Acum. Tu vrei acum, dar daca nu esti urgenta, o sa stai la coada cu manutza ta rupta pe nu stiu unde la ski (skiul este viata ortopediei, la fel si patinajul si saritul cu diverse sau datul in diverse masinarii pe roti) Mna, esti in ghips. Ia si asteapta. Ca nu am ce sa iti fac eu, care sunt admin.

  Cea mai crunta chestie este ca noi, ca admini, suntem obligati sa facem ceea ce eu as zice ca se cheama triaj medical. Serios, acum! Sunt programari pe care noi decidem sa le facem dupa ce citim noi, niste tampiti, scrisorile medicale scrise de specialist. Sau o notita cand iese ala de la consultant. Sau vine pacientul la receptie, iti explica multe, stai, citesti ce au scris doctorii despre el si iei tu o decizie. Cand, si pe care clinica sa il bagi. Daca ai loc. Daca e urgent. Daca... Mna, cu totii trebuie sa stim ce inseamna un tendon rupt si care e implicatia, ce inseamna daca are o sutura de dat jos si cand, ce inseamna tot ce inseamna ortopedie. Si da, am invatat. Eu am invatat, ca imi place cu medicina. Altii nu prea. 

  Dar asta nu inseamna ca nu ma simt foarte stresata sau responsabila pentru oamenii astia care, bre, nu sunt pacientii MEI. Nu eu sunt doctorul. Eu raspund la telefon cand am orele de raspuns la telefon si o aud pe cate una stresata. Aoleuuuuu. De obicei femeile care suna in stres sunt mame. Cum as putea eu sa nu reactionez emotional cand eu am sunat acum trei ani cand copilul meu era cu mana in punga pe acolo? Si da, triez si eu asa, copii, batrani... si apropo, daca traiti in UK, oamenii care suna si isi stiu numarul NHS sunt o prioritate cand lasa mesaj telefonic. E ca un buletin de identitate pentru tot ce inseamna sanatate. Atata trebuie sa stii. Numarul fucking nhs. Nu il stii pe derost ca are multe cifre, nu o sa il stii probabil niciodata, eu, emigranta fiind, de cate ori am sunat pe la doctori in tara asta, am stat cu numarul langa mine. Ca cu Albu e mai greu, desi e din 4 litere. Dar ai bunul simt sa ai numarul NHS sau case number care ti-a venit pe vreo scrisoare. 

  Noooo, suna si lasa mesaje My name is John Smith, suna-ma inapoi! Iti doresc mult noroc cu asta, spitalul nu are telefoane cu number recognition, probabil si sistemul ala e prea vechi sau o fi alta explicatia. Nu stiu, dar eu nu pot sa vad cine suna din afara. Totul e printr-o centrala, eu nu iti vad tie numarul de telefon. Ia cu asteptare! 

  Eh, e complicat. Volumul de munca este atat de mare incat colega angajata odata cu mine, care are 23 de ani, a facut o cadere psihica totala, ea fiind anterior cu depresie si medicamente, nu a mai putut sa faca fata si a clacat. De tot. Nu stim daca se mai intoarce sau cand. Eu, ca am fost bolnava cu multe virusuri frumoase din spital, mi-am vazut leafa taiata, ca stai bre, acilea e NHS, daca te imbolnavesti prea mult si esti nou angajat, sugi pula nitel. Numa nitel. Io tusesc si acu, dupa 6 saptamani de la ultima :))))

  Tot sistemul se lupta. Se lupta degeaba, banii se pierd pe maretia de informatica de la 1975 unde noi consumam paduri intregi de hartii aruncate la gunoi. Idem cerneala. Idem oameni care cara tone de dosare medicale din alta parte din oras, din medical records, sa le aduca aici cand avem noi nevoie de ele si sa le ia sa le duca inapoi. Este ireal. Camioane. Sute de oameni. 8400 de angajati are spitalul asta. Si cred ca 6000 dintre ei sunt acolo degeaba :))) Daca lasi doctorii in ecuatie si faci un sistem informatic cum trebuie, nu e nevoie de niste mii. Dar na, eu nu sunt manager. Cum e managera mea care a terminat colegiul (16-18ani) de coafeze. Lucreaza de 35 de ani in NHS. Ceva stie ea. Dar nu in departamentul asta unde a aterizat cu forta, mutata de colo colo. Probabil pe baza de incompetenta. Nu stiu. 

  Una peste alta, sunt pacientii ingrijiti cum ar trebui? DA! DA, ce ajunge la pacient este tot ce se poate mai bine dintr-un sistem de stat unde cu totii contribuim si de unde toti ne tragem ingrijirea. Dincolo de tot ce am trait eu aici ca pacient in acesti 9 ani, si am trait multe, pentru ca eu am multe probleme de sanatate si am ajuns si la urgente de doua ori cu mine si de doua ori cu Mara...Pacientii sunt ingrijiti asa cum trebuie in functie de necesitate. De urgenta! Nu moare nimeni de mana NHS, asta imi e clar. Sistemul este plin de oameni care muncesc intr-un ritm infernal pe salarii de la stat. Salariile sunt mici, ca si la primarie, ca si la scoala, ca oriunde. Aici functionarii de stat nu sunt platiti in aur. Iar spagi si "atentii" nu exista. De nici un fel. Nu moare nimeni dar listele de asteptare sunt acum ridicole. Pandemia a futut si mai rau un sistem care abea se mai tinea pe picioare. 

  Aproape 8 luni mai tarziu imi e greu. Cumplit de greu. Un greu pe care nu mi l-as fi putut vreodata imagina. Nu pot sa ma adaptez la ineficienta. La un job care te pune sa faci de 10 ori acelasi lucru pana cand lucrul ala sa fie terminat. Si cand este, tot nu e bine, pentru ca cineva muta un pacient azi la ora 4.30 pentru o clinica de maine de la 9. Si tu nu stii. Si ti se spune ca ai gresit. Pai uite, eu nu am gresit cu nimic, eu ieri la 4.30 nu mai eram pe tarla. Deci nu am gresit eu nimic. Sistemul e stupid. Idiotic. Intors pe dos. Tot ce s-ar putea face simplu se face complicat. Pierderile sunt uriase. Muncim toti ca boii la jug, in zadar. Sisif pe munte cu pietroiul. Zi de zi. Unii sunt acolo de ani multi. Se vaita. Nu le convine. Dar stau. Stau asa si indura. Eu una imi caut job de cand am ajuns acolo. O sa gasesc la un moment dat. Nu stiu cand, dar o sa apara altceva. 

  Pana atunci strang din dinti si ma minunez zilnic ca am avut puterea si ambitia sa nu plec in secunda doi. Puteam sa plec. Viata mea nu depinde de jobul asta, banii mei sunt putini, Marius aduce banii in casa asta. Am vrut sa plec, am plans, am crezut ca o iau razna, n-am mai putut sa dorm, sa mananc, sa fiu om functional. Iau suplimente cu pumnul, sa ma tin la suprafata. A trebuit sa iau o lampa solara ca sa trec iarna asta. Birouri fara geamuri. Fara lumina soarelui sau aer proaspat. Am crezut ca imi pierd mintile. Intram dimineata pe bezna ieseam seara pe bezna, fara ca in timpul asta sa vad lumina zilei. In miezul iernii am vazut lumina doar in weekenduri. Vine primavara, incepe sa fie suportabil. Saptamana asta am reusit, pentru prima data, sa imi deconectez creierul si sa nu mai visez coduri si scenarii de acolo. Doctori care vin si urla la noi. Pacienti suparati. Unii pe buna dreptate, altii doar obraznici. Indreptatiti. 

  M-am odihnit putin. Sunt mai bine. Si realizez ca se face aprilie in curand. Si nu stiu cand. Iar Mara va implini 17 ani. Si iar nu stiu cand :) In toata nebunia asta, faptul ca ea e bine si fericita la scoala si in general, e cea mai mare bucurie a mea. Ma uit la ea cat de mult a crescut si s-a maturizat si sunt uimita. Data pe spate. Fiinta asta mare, harnica si frumoasa e a noastra? Noi am facut-o? Acum aproape 17 ani? WOW! :)))

  O sa incerc sa scriu mai des. Mereu zic asta si apoi ma gasesc lesinata in fata tastelor, cu nici un neuron legat de vreun prieten de-al lui :)))) 

  Pe curand. 

2023 la final

   Un an...stupid, mi-am zis de multe ori. Sau nu stiu, intors pe dos. Intai ma gandeam ca a fost totul foarte rau pana cand am vazut toate pozele facute anul asta si am realizat ca doar ultimele aproape 5 luni de lucrat la spital m-au ucis si nu mai vad nimic bine in urma, sunt efectiv traumatizata complet de ce mi s-a intamplat in astea 5 luni. Asta e, uneori luam si decizii proaste, cu asta ma scol in minte, cu asta ma culc in minte in fiecare zi, ca sa nu o iau total razna. 

  Apoi am vazut pozele si m-am gandit cat de multe lucruri frumoase am facut anul asta. Excursia la Venetia, desi n-a iesit cum credeam, a iesit de o mie de ori mai bine, cu tot stresul. Excursia in Portugalia, desi cu jegosul ala si cearta cu Airbnb, a fost frumoasa pana la urma. Doar ca eu am avut asa o jumate de an de stres de cand am intrat in frumosul NHS si m-am trezit ca trebuie sa lucrez pe o platforma albastra stil ms-dos, fara mouse si pe baza de coduri, am crezut ca mor. Si inca mai cred, este ireal ce e acolo. 

  E, nu am am murit. Doar m-am umplut din nou de psoriazis din crestet pana in talpi la propriu. Mi-a cazut tot parul de stres, chestie care nu mi s-a intamplat niciodata in viata asta. Am plans si am urlat si aia e... am acceptat faptul ca am facut o greseala enorma. Cu care va trebui sa traiesc o perioada, pana voi gasi altceva. Mna, in viata asta mai gresesti. Instinctul meu a fost sa nu accept jobul asta full time cand eu ma dusesem pentru unul part time in alt loc al departamentului. Dar deh...asta patesti cand nu iti asculti instinctul. 

  Eh, asta e. Una peste alta, in anul care a trecut am reusit sa imi repar analizele si sa intorc din drum diabetul care ma paste, tocmai am facut analize si au fost ok. Yayyyy! Am reparat si anemia, nu mai am palpitatii, sunt ca un fel de om cum ar veni :) 

  Cea mai mare bucurie a mea este ca anul asta a fost unul foarte, foarte bun pentru Mara. A muncit mult, a luat GCSE cu rezultate bune, a intrat la colegiu la cursurile pe care si le dorea, a cunoscut un baiat extraordinar de bun si destept, s-a indragostit, a mers singura la Londra cu trenul sa il vada si s-a descurcat pe acolo, m-a ajutat prin casa mereu, a muncit cat se poate de mult pentru cursurile pe care le face acum. Este o minune de femeie in devenire iar asta ma face sa lesin de fericire in fiecare zi, oricat de greu mi-ar fi mie. 

  Jobul asta stupid o sa treaca. Restul de chestii vor ramane. 

  Va multumesc din suflet tuturor celor care inca sunteti pe aici atat de multi ani mai tarziu, va pupam si va imbratisam!

             Cu drag, 

                       Albuletzii

  

Aventuri. Aici si in Portugalia. Cearta cu Airbnb.

  Postare 2 in 1 pe ultima suta de metri de timp liber. Ultimele zile de vacanta din aceasta vara mi se intampla saptamana asta. De luni incep noul job, la spitalul de langa casa. In primavara asta am decis ca jobul la colegiu a devenit o mizerie de nedescris, conducerea s-a schimbat, restructurarea s-a restructurat si pulile s-au intamplat. Nimic nu merge mai bine, totul mai prost. Ore mai multe nu vroiau sa imi dea, desi nevoie ar fi fost. Asa ca m-am pus pe aplicat serios.

  Cu sufletul indoit. Ca si de la EMAS am vrut sa scap si am scapat de dracu si am dat de taxu, sau ma rog, de verisorul de-al doilea. Nu intotdeauna nimeresti la mai bine. Colegiul a fost, insa, o mare oportunitate. Odata ajuns aici la munca de birou, inseamna ca ai razbit si ca te vor mai angaja si altii in munca de birou. Ceea ce este mare lucru. Va zice una care a alergat cu sapte autobuze pe zi la 10 scoli pe saptamana in epoca EMAS. Sa mergi intr-un singur loc unde sa ai si un scaun, e un scop in viata asta :)))

  Colegiul m-a ajutat sa inteleg mai bine sistemul de invatamant dar, ca orice job din sistemul de invatamant, se petrecea term time only, adica esti platit foarte putin intr-un an. Si eram si part time. 5 ore pe zi, term time only inseamna extrem de putini bani pe suficient de multa munca si raspundere, ca la astia scolile nu sunt ale nimanui, aici vine statul si te cauta cu audit de te ia mama dracu daca nu ai semnat tot ce trebuia si nu ai pus toate liniutele la toate t-urile si toate punctele deasupra tuturor i-urilor. 

  Am inceput sa aplic si am mers la cateva interviuri. Unul la un estate istoric de pe aici (jobul ala ar fi fost genial daca era nitel mai aproape de casa mea sau avea barem un autobuz) unde n-am luat. Apoi la o scoala secundara unde m-am dus pentru unul si ei vroiau sa imi ofere altul, care nu merita nici ca bani nici ca efort (presupunea sa ii alergi pe elevi si pe parinti cu absente si comportament deci nooooo way) si al treilea, despre care nu prea stiam ce sa cred, la spitalul de vizavi. Cel mai mare din oras, e ca un oras in sine. M-am dus pentru un job part time si nu mi l-au dat pe ala in schimb mi-au oferit unul full time, cu bani mai buni. Uite asa. Mi l-au dat mie, fara sa mai tina interviuri. 

  Inca nu imi vine sa cred. Doamnele de la interviu era minunate, ca de obicei, iar una din ele va fi sefa mea. O tipa tanara, super desteapta, care se pare ca e impresionabila la imigranti proaspat dati jos de prin avioane :)))) Glumesc, spitalul este un loc unde gasesti cea mai mare diversitate posibila pentru ca mare parte din staff este din alte tari. Nu mi-a venit sa cred. Inca nu imi vine, sunt in soc. Este foarte greu sa intri in NHS venind din alta parte. Credeam ca e chiar imposibil pentru ca in astia 8 ani eu am tot aplicat ba la spital ba la diverse cabinete medicale. Insa cei 4 ani de experienta de admin de la colegiu, au contat si au contat mult. 

  Imediat dupa ce mi-au confirmat, mi-am dat demisia si am tulit-o chiar in ziua aia, pentru ca era ultima zi din semestru. A fost atat de brusc incat colegii au fost nitel socati, desi multi stiau ca imi caut de lucru. Am mers la sediul central sa imi iau la revedere de la oamenii cu care chiar am lucrat intens in astia 4 ani si am fost nitel stanjenita cand i-am auzit cum ma lauda si ce tare le voi lipsi. Pentru ca, desi eu m-am straduit si dat peste cap si facut mult mai multe decat jobul meu, nu stii cat de bun esti pana nu pleci si vezi cum lumea se agita ca pleci. 

  De a doua zi incolo a inceput aventura angajarii propriu zise la spital. Mamaaaa care m-ai facut, cred ca sa te angajezi la NASA e nitel mai simplu. Au inceput cu un mail cu 10 atasamente. Nu glumesc. Zece. 7 erau formulare pe care trebuia sa le completez. Au continuat cu un mail despre o platforma pe care sa ma bag sa efectuez niscaiva traininguri online. Numa' vreo 12 la numar, dincolo de cele uzuale cu safeguarding si chestia cu incendiile si alte d-astea... unul despre cum diagnosticam dementa, de cate feluri e ea si ce simptome are fiecare soi (!!!) altul despre autism si care sunt toate tehnicile prin care sa reusesti sa comunici eficient si sa nu stresezi o persoana cu autism. Eu mergand acolo nu ca medic sau asistenta ci ca clerical officer, adicatelea stat la clinica cu pricina, facut hartii si intampinat pacientii! 

  Clinica cu pricina, ia ghiciti voi care e? Evident, Fracture Clinic, aia pe care am vizitat-o in detaliu cu Mara timp de 9 luni pe cand isi rupea si opera mana de doua ori. Dap! Le coincidence cum ar zice francezu. :)))) Fiecare departament, in cazul asta Musculo-skeletal, are diferite clinici in spital. La MSK sunt Ortopedie, Fracturi, Fizioterapie. Norocul vietii e ca e la parter, destul de aproape de intrare, deoarece frumosul Queen Alexandra Hospital e cam cat 2 Maiul doar ca pe mai multe etaje. Ca sa ajungi unde trebuie ai zone de lifturi si tre sa il iei pe ala corectu', ca altu' nu te duce in acelasi loc/etaj. Mergand la diversi medici acolo, uneori am avut impresia ca lifturile alea merg cateodata in lateral, nu neaparat in sus :))))  E ceva de trebuie sa mergi cu harta in mana prin el :)))) Este construit in intregime pe un deal, asa ca in unele locuri intri de afara la etajul trei :D 

   Asta despre aventurile locale. Aventurile externe s-au petrecut in Portugalia unde am ajuns prin bunavointa WizzAir care ne-a futut steagul in aprilie, daca mai tineti minte. E, am luat creditul vietii si am organizat chestiune pentru Portugalia. Chestiunea am organizat-o cam prea din scurt, pentru ca prin locuri din astea, ca sa gasesti ieftin si frumos, trebuie cautat cu un an inainte. Am gasit eu o cazare apoi mama m-a deturnat ca a vrut si ea sa vina, asa ca am cautat una mai mare. Zis si facut. Vai dar ce pret bun am gasit eu, nu chiar in sudul Portugaliei, noi aterizand la Faro, ci nitel mai la dreapta la fratii spanioli, peste pod. Vai dar ce pret bun? Cand m-oti mai auzi ca zic asta, sa imi dati doua perechi de palme...

  Wizz ne-a zburat cu doar doua ore intarziere, una a recuperat-o pe parcurs, ma rog, de bine de rau am ajuns la cazare la un 11 seara. In Spania, pe 18 iulie, fusesera nu stiu cate cincizeci de grade sau ceva, la 11 seara nu puteai respira afara. Dam de chestiune, avea Antonio lock box, iau cheia, ma bag. Vaiiii! Deci ce era acoloooooo... omul zisese ca are aer conditionat. Avea. O unitate minuscula pe un soi de...hol. Ceva. 3 doarmitoare. Unul fara nici un geam. As in deloc. Aerul cu pricina facea racoare fix langa el si atat. In casa, peste 30 de grade ca popa. Geamurile erau cele de la 1800 cred, oricum nu puteai sa le deschizi, dar obloanele, alea care ar fi trebuit sa tina caldura afara, erau de pus pe foc, efectiv. 

  Un jegu' dracu' de baie, cu o cada cu rugina, cu bateria care sarea din faianta, deci era o gaura mare pe langa, cand o atingeai dadea sa iti sara pe picioare. Apa calda, de la un soi de instant, era doar oparita sau doar rece. In baie, dopurile la cada si chiuveta erau puse. Cand le-am scos am inteles de ce, mirosea a hoit. Venea canalizarea. Si dupa ce le-am scos, aia a fost, casa s-a umplut. 3 dormitoare, doua sufragerii mici si bucataria. S-au umplut. Partial. Cealalta treaba era din bucatarie, unde, sub chiuveta era mucegaiul istoric. Cand am deschis un dulap era sa cad. Bon, deci acu juma de casa putea a mucegai, jumate a canal, totul intr-o temperatura demna de Belzebut ala! 

  M-a pocnit plansul. Mara a gasit par in pat, m-a luat capu! Paturile aveau O PERNA. Deci paturi duble, da? Aveau O PERNA LUNGAAAA! Eu nu am mai vazut asa ceva de cand sunt. Idiotii au cumparat perne din alea lungi care se pun de obicei ca sa stai mai ridicat in pat si le-au pus pe post de o perna. Adica tu si cu colegu' dormiti pe sarpele ala lungu'! Daca, ca orice om normal la cap, ajustezi perna, despre care crezi ca e A TA, noaptea, il dai pe colegu' cu dintii de noptiera de nu se vede, ma gandesc... :))))) 

  Bai, deci m-a incercat mult episodul asta. Pentru ca am dat in disperare, gasisem cu greu cazarea asta la bani oarecum normali, cu o luna si ceva inainte. D-apoi acum, peste noapte, unde gasesc eu alta. S-a apucat mama sa caute, saraca, eu m-am oparit cu un dus si zic ok, acum ce cacat facem? Ma bag la AirBnb cu care noi calatorim de fix 10 ani fara nici un fel de aventura. Si ei ziceau acolo ca daca e ceva aiurea sa ii cauti pe ei. Aici incepe o mare aventura birocratica, de unde intelegem cat de jnapani pot fi cate unii. In cazul asta si gazda, si Airbnb. Daca eu anulam atunci, imediat, la ora 11, cazarea, conform politicii pe care o stabilise Antonio, primeam inapoi banii minus o noapte de cazare, minus taxele Airbnb, care erau considerabile, aproape 200 de lire la o cazare de 950. E, cand te uiti pe site, ei zic ca daca nu e ok, sa ii cauti pe ei. 

  Zis si facut. Intai am gasit alta cazare, ca doar nu anulam sa ma trezesc ca dorm in Fiatu Panda inchiriat, unde nici in cur nu aveai loc :)))) Karma aia buna m-a lovit cu o cazare care nu era la pret de diamante, in Portugalia, unde de fapt aveam noi treaba. De data asta pe Booking ca pe Air nu mai era nimic la pret cat de cat normal. Am bucuit-o repede cu frica vietii pentru ca asta chiar nu mai era refundabila de nici un fel. Pfoaiii de mine, si acu, gen pe la un 2 noaptea, hai sa contactam Air. Si m-au intrebat cum vreau, am zis ca pe chatu vietii, sa nu stau la telefoane. Ba, si bine am facut, ca daca o porneam pe telefoane cred ca nu mai terminam nici azi.

  Scriu acolo ce si cum, si le dau si pozele cu pricina, ca am facut destule. Si imi raspunde una cum ca da, aoleu, desigur. Mamica, si in da aoleu desigur am tinut-o vajnic PATRU ZILE. Ca astia raspundeau dupa ora Americii pulii de unde e compania Airului vietii. Si de cate ori raspundeau, era un alt agarici care zicea altceva si care pana la urma a zis unu ca sa anulez eu calatoria acu, si imi dau ei inapoi 260 de lire! Conform politicii de anulare a lu' Antonio-vedea-te-as-mort! Care Antonio a tinut sa imi scrie sa ma ia la perpules ca de ce nu i-am zis lui si ca ce, nu e cald si ca daca e cald eu ce caut in Spania in iulie cand e cald? Si ca casa nu miroase a nimica, ca e casa lor si ce o iubesc ei. Si ca la banii aiaaaa, ce asteptari aveai, cucoana? Maaaaa! Sa mori in ea, Antonio! Sa ti se inmoaie lumanarea, papusel!

   Eeeee, de abea atunci mi-a sarit nitel capacu' de la mustarul ala englezesc, care e iute rau al dracu'! Zic coitzule de la Air, NU, nu anulez eu nimic acum sa imi dati voi 2 lei, voi aveti in acea "asigurare Air Cover" propozitia "daca locatia nu e ca descrierea..." deci muixul e la voi, nu la mine! Ba si raspunde altu' care face si greseala majora sa imi zica "Hello Deena!" Io raspund bine la multe pe lumea asta, da' la alt nume, deloc. Zic vezi ca imi zici pe alt nume si asta nu te ajuta deloc in acest moment, eu zic sa ma sune un supervizor de-al tau ACUM. Like right now! Mai trec niste minute si imi scrie supervizorul ca aoleu, aoleu, ne pare rau, aoleu. Zic hai cu aoleul ala, eu vreau sa te aud la telefon si sa rezolv asta ca deja mi s-au dus 4 zile din cele 9 de vacanta cu traumele astea. 

  Zice, te sun io maine, maine te sun ca acu ies din tura. Auuuu! Bine, la ce ora? Te sun maine dupa ora 10 am EST, sa ajung si eu la birou si sa aranjez niste lucruri. Wtfff! Va dati seama ca a trebuit sa dau pe Google sa aflu care ora a Americii e aia si cum se traduce ea in ora Portugaliei (care, apropo, e aceeasi cu ora UK, eeeextrem de dubios, astia nu sunt ca Franta, Spania, Italia. Nope, astia au zis nu, s-a tras linia pe la ei prin curte sau ceva). Mbon, ma gandeam, sincer ca nu ma suna nici dracu' a doua zi. Dar a sunat! Nu dracu' ci supervizorul Klentz. Care, in cel mai pur stil american zicea Alexandra din doua in doua cuvinte, si isi cerea scuze din trei in trei dar era atat de fals ca nu il credeai. Eram ca la desene animate, ziceai ca vorbeste Fred Flinstone cu mine! 

  Zic ma baietel, ai vazut pozele? Da, am vazut si da, asa este, nu este ok, ne cerem scuze, da' cat ati stat acolo? Zic o noapte, si pentru ca sunt o doamna, sunt dispusa sa o platesc, desi nu trebuia sa fac asta la conditiile alea. Asa ca ne-au dat inapoi tot restul de bani plus toate taxele Airbnb. A, deci se poate, futu-ti neamu' undeva... M-am culcat linistita. M-am sculat nelinistita deoarece a doua zi, ce a facut Antonio care probabil fusese informat ca suge coceanul? A facut reclamatie ca ii lipsesc cheile! Drept pentru care m-a cautat alt agarici de la Airbnb sa ma intrebe de chei! Era sa fac apoplexie. Ce am facut eu bine a fost ca am fost desteapta, cand m-a sunat Klentz, la finalul discutiei cand m-a intrebat daca mai e ceva, eu am vrut sa subliniez ca eu cred ca aceasta gazda este un scammer, ca avea doar 8 reviewuri si alea erau perfecte si ca atitudinea lui imi spune mie ca omul e rau intentionat. Si ca eu cred ca minte. 

  Asa ca acum, cand eram intrebata de chei, i-am zis lu agariciu sa discute cu Klentzu din dotare si sa auda inregistrarea in care eu imi exprimam ingrijorarile despre aceasta gazda cum ca ar minti. Si ca noi am lasat cheile in lock box, de unde le-am luat. Cautand info pe net am aflat ca sunt gazde care fac asta, si daca le lasi cheia in casa, nu afara, ei pot zice eu nu mai am alta cheie la viata mea! Deci musafirul trebuie sa decarteze cati bani vrea pula mea, ca eu sa inlocuiesc, butuc, usa, etc!!! Se vaita unul ca i se cerusera 300 de lire pentru o broasca. Cred ca era de aur! 

  Dupa asta, s-a facut liniste si agariciul a venit inapoi sa zica doar ca le pare foarte, foarte rau pentru tot ce am patimit si ca totul e ok. Amin, duamne-ajuta-mori-Antonio! Pfoai de mine! Am mai avut cateva zile sa ma bucur de Portugalia care este foarte misto. Am vazut niste sate mici si frumoase, am vazut coasta Algarve-ului care este presarata cu pesteri in ocean, de colo colo, a fost frumos, apa rece ca in Atlanticul pe care il stim, am bagat curul o singura data in apa dar in rest am admirat-o de departe. Mancarea este fabuloasa, oamenii teribil de lenesi, sa nu dea naiba sa vrei de mancare pe la pranz ca ei inchid tot si se duc la culcare ca niste latini care se respecta. 

  E, si uite asa ne-am distrat noi anul asta pana acum. Si inca nu s-a terminaaaat! Va las cu cateva poze din Algarve, daca aveti posibilitatea, mergeti in sudul Portugaliei si vedeti pesterile astea, sunt de vis. Ca informatie, Zest Rental Cars este magnific la Faro, si Blue Ocean Trips e un nene cu o barcuta, bucuiti prima tura la ora 9 si veti fi singuri pe barca :)

8 ani de Anglia

    Acum 8 ani, dupa ce faceam marele scandal cu Puie and Co, dupa ce ma cauta politia romana imediat dupa aterizare, cu citatie acasa cum ca TREBUIE sa ma prezint gen a doua zi... eram aici. La Portsmouth. In Cosham. La prima noastra chirie, un apartament absolut ciudat de minunat. Am iubit casa aia enorm. Le-am iubit pe toate. 

  8 ani mai tarziu, 2 chirii si o casa cumparata mai tarziu, un job extenuant pentru el, apoi altul, 3 joburi ale mele idem de extenuante si acum urmeaza al patrulea, doua scoli ale ei si acum urmeaza a treia.... Ne-am urmat parcusul tot in sus de cand am venit aici. Am facut in 8 ani cat n-am facut in toti anii aia in Romania :) 

  Mara merge la colegiu in septembrie, eu merg la noul job la NHS la spitalul de vizavi de casa noastra, peste o saptamana si un pic. Acum 8 ani ne dadeam noi noua jos din acel avion, cacate pe noi de frica. Azi suntem idem, urmeaza alta etapa de necunoscut pentru amandoua :) Si avem emotii mari si da, o sa fie bine, sunt sigura de asta. Daca mi-ar fi zis cineva acum 8 ani ca o sa reusesc sa ajung in marea ecuatie numita NHS as fi intrebat ce fumeaza la micul dejun :D 

  Sa mai zic ca ne e bine aici? Nu cred ca are sens... Cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata asta a fost emigrarea. Si pentru ea, si pentru noi. 8 ani... nu stiu cand au trecut si ne-am bucurat de tot. 

  

Ea la o alta varsta

  Later edit: Am pus initial titlul "Ea la 16 ani", FB a decis sa blocheze postarea ca fiind cu continut nesanatos! Eu chiar nu mai pricep pe ce lume traiesc! :)))    

A facut 16 ani a doua zi dupa ce am ajuns la Venetia dupa 20 de ore de stat in masina. Pe langa chestia aia care te uimeste, an de an, sau zi de zi cateodata, gen cand naiba au trecut saisprezece ani, aoleu mamica, avem aproape adult pe tarla, Mara a reusit sa ma uimeasca foarte tare. A reusit ceva ce adulti cu asa zisa experienta in ale vietii, nu reusesc. A reusit sa isi puna in cap "vom merge pana acolo si vom fi ok" si a putut sa isi infraneze orice "aoleeeeuuuu da' mai e mult? aoleeeu nu mai pot" din cap. Alta data incepea de cand urcam in masina :))) Da' unde mergem? Aaaaa, la DOUA OREEEE de aiiiici? Eh, acum s-a pus pe modul pilot si a fost perfect zen pana cand am reusit sa ajungem. 

  Scoala de aici le spune despre a fi "resilient" de mici. Ba, uite, trebuie sa incerci treaba asta grea, sa o duci sau sa fii ok dupa o treaba foarte grea, oricare ar fi aia, si daca ai anumite emotii le poti regla si uite, noi iti aratam cum, daca te doare ceva spune, etc. Se pare ca atunci cand da de diverse iritante se descurca de fapt foarte bine desi acasa in general are multe vaicareli :) 

  Cum e viata la 16 ani? Este buna, este foarte buna. Furtuna de acum 3-4 ani, a trecut. O pandemie si doua operatii ajuta :))). E drept ca eu sunt destul de ferma cu ea, nu e voie sa scuipam pe altii prin casa doar pentru ca ni se agita hormonii. Tot spunandu-i asta, a inteles si reuseste sa isi regleze emotiile si furiile alea subite foarte bine. Sunt foarte mandra de ea, a crescut sa fie un om pe care mi l-au povestit profesorii ei ieri, din nou, la sedintele online (cu asta am ramas din pandemie, nu ne mai vedem pe viu cu profesorii, din pacate), om pe care ei mi-l povestesc iar eu sunt de acord cu ei de fiecare data. Mi-au descris-o in cuvinte atat de frumoase si de calde iar profesoara ei de suflet, cea de fanceza care ne-a ajutat pe noi enorm intr-un moment foarte greu pentru Mara, a zis ca o sa ii fie atat de dor de Mara cand va pleca iar azi i-a zis Marei la scoala ca mama ei e minunata. Cum sa nu te simti bine, primit si iubit?

  Anul asta da "bacul" de aici. Peste o luna, mai precis. Atunci incepe. Se termina peste alta luna. 22 de examene in 28 de zile. Dar na, nu se face scoala in Anglia, bre... Munceste mult, munceste cat poate, tot ce i-am zis eu e sa nu se streseze. La tura de examene-prefacute d-alea de nu-s adevarate de prin noiembrie, o luase durerea de stomac. Ma, hai sa nu facem ulcer de la un gcse, care oricum nu prea conteaza in marea economie a vietii, mai ai de dus colegiu si apoi facultatea, stai calma ca nu te mananca lupul. Acuma na, sa ii zici unuia de 16 ani sa nu se streseze e bine doar daca crezi ca ala fumeaza ceva extra curricular. Astia carora le pasa de una alta, se streseaza de numa.

  Am pornit blogul asta in martie 2009, cand ea avea 2 ani. 14 ani mai tarziu inca ma mir ca cineva il citeste, in afara de mine :) 16 ani mai tarziu sunt atat de incantata de aceasta fiinta aproape adulta care rade cot la cot cu noi la glume porcoase grav, care are un simt al umorului terrrribil, pe care ne putem baza la nevoie oricand, care ne iubeste si ne intelege asa cum suntem noi astia doi idioti care am facut-o pe ea. Cand am ramas insarcinata, am plans de frica ca n-o sa pot sa o ajut la matematica! Aia mi-a facut Romania. 16 ani mai tarziu plang de drag cand o vad cat de desteapta si atenta si iubitoare este. Aia am facut noi trei in ecuatia asta, plus aceasta tara minunata :)

   Te iubim, Bubutzo!

  

Venetia sau ce faci cand Wizz anuleaza zborul

   Eh, dragii babei, asta urma sa fie zeee excursia mult asteptata si planificata si dorita si aoleu, noi nu am mai iesit din tara din 2019, deoarece in pandemie am stat dracului cuminti acasa la noi. V-am zis, fuse ziua copilei, asta era cadoul ei, astepta ca pe sfintele moaste mai ales ca acum este anul 11 si e cotropita grav de examene.

  Trebuia sa zburam pe 2 aprilie la ora 12.35. Pe 1 aprilie, ca o gluma proasta, la ora 7 dimineata am primit mail de la Wizz cum ca in Italia s-a anuntat o greva spontana a celor care controleaza traficul aerian. Adica nu aia cu gentile, nu aia cu pasapoartele, aia care tin orice trafic pe loc la o adica, ca daca Gigi nu e in turn sa ii zica soferului pe unde sa o ia, iese cu diverse. Deci ora 7. Ne zice ca nu stim ce o sa facem, va mai dam noi mail. N-am mai dormit, am inlemnit sufleteste, sincera sa fiu, mi-a cazut cerul in cap cand am cautat informatii si am aflat ca numita greva era intre ora 13 si ora 17 ora Italiei, noi aterizand acolo la ora 16 teoretic. Zic da, nu o sa mai zboare dar totusi sa fim optimisti. 

 Pe la 10 alt email, va rugam sa veniti din timp la aeroport, vom inchide portile mai devreme, bla bla, ai fi jurat ca ceva se va intampla a doua zi. Perversi. La ora 16 mi-au dat cu caramida in cap. Zborul este anulat, puteti sa 1. ree-book, 2. full refund sau 3. 120% credit Wizz. Incep sa tremur si sa caut rebookingu. Nici un loc la nici un zbor pana pe data de 6 cand noi pe 7 ne intorceam. Caut la alte companii aeriene, evident, nimic, cine dracu are loc in avion de azi de la 4 pentru a doua zi. Nimeni. 

  Ala a fost momentul in care am inceput sa plang isteric. N-am mai plans asa de foarte multi ani. Cazarea fusese cat se poate de flexibila, dar nu pana sub 24 de ore inainte, ca cine ar putea sa iti dea asa ceva? Parcarea la aeroport platita. Norocul vietii afost ca nu tocmisem si masina de inchiriat, bilete de diverse pe acolo ca in capul meu acum de cand cu pandemie si razboi e asa un fel de "ia sa ma vad eu acolo si mai vedem". 

  Marius, care in ziua aia se sculase la 5 sau ceva, facuse de doua ori cursa de Portsmouth - Aeroport Londra, tocmai venise acasa cand ne-a picat piatra in cap. Mara era foarte stoica si eu stiu ce inseamna cand ea zice "aia e, nu mai mergem" aia inseamna ca i s-a prabusit cerul in cap. Cine o vede ar zice ca e foarte relaxata, dar asta e departe de tot de ce simte ea in secunda aia. Asa face ea, ca sa se protejeze de cacaturi din astea, initial zice asa. Apoi evident ii venea sa planga rau si ei. Marse baga d-alea filozofice cu "asta e viata" pana am urlat odata la el de s-a facut liniste. De tot. Urmatoarele cuvinte din el au fost timide si speriate... "Facem 16 ore cu masina pana la Venetia".

  Fuck me! Masina? 16 ore? Mi-am facut repede inventarul in minte la toate bubele de psoriazis, tensiunea arteriala si mai nou, glicemia. Pot sa merg cu masina pana la Venetia? Care e alternativa? Sa pierd 550 de lire si sa pierd si toata ideea de vacanta si de Venetia pe care ne-o doream de atata timp. Mai precis de 14 ani de cand am fost acolo ultima data. Nu stiu cat curaj am avut in mine dar am zis da, gata, hai! Aia e, mergem cu masina, Wizz ne da banii inapoi (greseam amarnic dar stati sa vedeti). Zis si facut, o ora mai tarziu aveam bilete la Eurotunel luate, caci stam pe insula, trebuie sa trecem oceanul. Bilete luate pe bani evident prea multi deoarece erau ad-hoc. Am verificat asigurarea masinii ca iar, alta buba, trebuie ca asigurarea ta sa te acopere si prin alte tari. 

  Cazarea incepea a doua zi de la ora 16 pana la ora 20, asa zicea nenea ala pe Booking. Zic nene, ca sa ajungem maine la maxim 8 seara trebuie sa plecam...ummm acum! La 5 aveam bilet la Eurotunel pentru ora 3 noaptea, sau ii zice dimineata? :))) Deci trebuia sa plecam de acasa la 12 noaptea. Zis si facut. Cica hai sa atipim nitel. Cine a mai putut? Am terminat bagaje, senvisuri, nu aveam destula mancare de luat cu noi ca cine si-a imaginat, frigiderul era gol, n-am avut nici ce manca de seara, am comandat ceva mizerii prin Justeat si aia a fost. Pe la 11 jumate alergam decapitati prin casa iar pisica ne privea ca pe caini turbati. Mi-am dat seama ca daca o sa putem duce cele multe ore dintr-un foc la dus, la intors trebuie sa prelungim asa ca am luat Eurotunel cu doua zile mai tarziu decat urma sa venim inapoi sperand ca voi gasi ceva cazare pentru intoarcere pe drum. 

  La 12 fara 10 ieseam pe usa si incarcam masina. Pisica era ingrijorata. Noi trei eram absolut trepanati. Ok, o sa facem asta si o sa fie bine. De obicei suntem foarte vocali, acum era foarte liniste. Ne-am urcat in masina si a inceput o calatorie aventura care urma sa se incheie cu o saptamana mai tarziu si circa 2000 de mile sau 3200 de kilometri facuti prin toata Europa. Nu as fi ales niciodata sa fac asa ceva daca nu era Marius care a mers cu camionul 2 ani de zile pe toate drumurile pe care urma sa mergem noi acum. Stia autostrazile dupa nume, stia orasele, stia tunelurile, stia unde se dau taxe de autostrada, unde nu a stiut a intrebat fostii colegi camionagii, pana a doua zi se activase reteaua de fost colegi, care ne ziceau inclusiv unde e benzina mai ieftina (multumim Victor!).

  Nu, nu a durat doar 16 ore, evident :)))) Trenul Eurotunel a avut o intarziere de circa 2 ore, plus opriri de pipi pe parcurs... long story short, fix 20 de ore mai tarziu, la ora 21 pe data de 2 aprilie, eram la Mestre la cazare. Domnul Denis ne-a asteptat cuminte cand a auzit ca venim cu masina, ba chiar si-a pus masina lui pe un loc de parcare gratis de pe straduta cu pricina. Norocul a fost ca eu cand caut cazare caut cu parcare pentru ca mereu zic ca o sa iau si masina de inchiriat. E, acu am luat taxiul pana la Venetia, Uberul lu' Marse :))) 

  Am fost uimita sa constat cum, pe baza de pericol, nu ne-am certat, contrazis sau oracait pret de 20 de ore, noi trei. Sa faci asa cu un adolescent de 16 ani necesita curaj mare! Glumesc, Mara este acum cel mai misto adult posibil care si-a gasit in ea toata rezilienta posibila si a dus toata calatoria impecabil. A reusit sa doarma nitel pe drum, Marius a dormit la eurotunel cand asteptam. Eu? Pula! Eu sunt d-aia care n-a dormit in viata ei in nici un mijloc de transport sau in nici un alt obiect care nu e pat, in liniste, in alea... cu dopuri in urechi. Am tot infipt dopuri degeaba, eram treaza de la 7 de pe 1 aprilie, n-am mai adormit pana la ora 23 juma pe 2 aprilie pentru ca, evident, cand m-am pus in pat sa adorm, n-am mai putut.

  Intai ca se misca patul cu mine. Asta a zis si Mara a doua zi, ca a simtit ca se misca patul cu ea. Eu stiam senzatia de pe cand petreceam multe ore in leagan la 2 Mai vara. Cand ma asezam in pat, se misca patul cu mine :)))) Apoi ca adrenalina aia care a intrat sa ma protejeze de pericol, inca era acolo. A doua zi la 6 eram treaza. Acum punem si faptul ca din UK ni se schimbase ora odata cu o saptamana inainte si acum o schimbasem iar. Nu ma intrebati in ce directie ca apoi ne-am intors acasa si e o saptamana de atunci iar eu inca nu stiu cat e ceasul la mine in cap de nici o culoare :)

  A doua zi, m-am trezit inca cu adrenalina si am iesit intai pe balconul apartamentului unde era soare si erau flori si era primavara pe cand noi lasasem inca iarna acasa. M-am umplut de energie si am plecat sa iau mancare pentru micul dejun. Atunci am constatat ce bine alesesem cazarea, imi spusese fostul coleg de la Emas care e venetian ca zona aia din Mestre e foarte buna. Era asa de frumos si soare si colorat incat am uitat cele 20 de ore de drum. Iar cand am dat de mortadella si de toate branzele si rosii si aaahhhh, am venit inapoi cu doua sacose pline de haleala! 

   Ne-am plimbat prin Venetia, Mara a luat si un virus de stomac, a vomitat pe niste cetateni intr-o barca de la Murano, ce sa zic, ne-am distraaaat :)))). Acum serios, chiar a fost frumos si ne-am distrat, ne-am simtit bine, ne-am vazut cu prietenul venetian si prietena lui intr-o seara, apoi cu Merinoasa noastra in alta seara, a fost foarte, foarte frumos. Sa treci Alpii Elvetieni la dus si Alpii Frantei la intors a fost ceva absolut spectaculos. Absolut uluitor de frumos! Franta o mai facusem dar cand o iei prin satele alea, este absolut minunata iar nordul ei mie imi place teribil. Una peste alta, la dus am mers prin Anglia, Franta, Elvetia, Germania, Italia. La intors doar Italia, Franta si Anglia, drumurile din Elvetia aveau niste restrictii tampite si oamenii se tot opreau printre muntii aia din cauza asta. Traficul era infernal, acolo am mai pierdut vreo ora la dus asa ca am sarit-o la intors. 

  Am mancat bunatati, am adus acasa jumate de portbagaj cu mancare din Italia si Franta, ma cunoasteti, doar! Am mancat la restaurant o singura data intr-o saptamana, cand ne-am vazut cu prietenul Leonardo, am mers la Mestre la o Osteria din aia autentica, nu capcana de turisti, nu mizerie, ne-au dat acele chicchetti (ca tapasul) din nordul Italiei, absolut excelente. Inclusiv burta in sos de rosii, ca tot se cred romanii cei care au inventat mancatul de burta :) Foarte bun! Iar atmosfera aia italieneasca unde nimeni nu avea nici un telefon sub moaca, m-a incantat teribil. Fara nici o muzica, deloc. Oamenii vorbeau si radeau si era ca un soi de muzica asta, oamenii la un loc. Nu imi trebuie muzica la restaurant. Si nici acasa daca am prieteni veniti la masa si la rasete. Facem noi muzica vietii, aia a oamenilor care se bucura unii de altii. Mi-a placut enorm, sper din suflet sa mai merg in Italia curand. 

  Undeva va trebui sa mai mergem deoarece Wizz ne-a dat o pula prin nas de nu ne-am vazut. E lunga postarea asta dar mai tineti minte cele trei optiuni pe care mi le-au expus initial? E, si eu le-am tinut minte. Loc in alt avion nu am gasit. Si am zis ca ramane sa aleg daca vreau banii inapoi sau creditul lor care e cu 120 la suta. Asta era la ora 4 cand m-au anuntat. Zic na, stai sa vad daca mai respir si vad eu ce fac. A doua zi, pe drum catre locatie, inca eram in masina, pe dupa amiaza, primesc mail ca gata, ti-am dat credit! Pentru ca nu ne-ai spus ce vrei sa faci INAINTE de ORA ZBORULUI! Adica tu imi zici azi la 4 ca eu maine la 12 nu zbor iar eu trebuie sa decid ACUM ce am de facut. Dap. Wait for it, cea mai amuzanta parte de abea acum vine, mi-au dat credit doar pe zborul DE DUS. Pam pam. Se presupunea ca daca nu m-am dus, ma voi intoarce! Eram pe drum spre Franta cand am aflat asta, in ultima zi a calatoriei noastre oficiale, am intrat pe aplicatie si Wizz mi-a zis ca eu sunt Onboard.

  Ma mir ca nu mi-a urat si un zbor placut. M-am socat total si mi-am cautat asigurarea de calatorie, care expira in ziua aia, am facut repede claim pe ea si om vedea daca pot sa imi recuperez pretul biletelor de intors. Ca noi am platit dus-intors cu masina, Eurotunel, plus 2 nopti cazare prin Franta la intoarcere ca doar nu era sa o mai fac dintr-o bucata. Well, happy days, care oti mai pati, sa stiti, sau poate sunt eu ultima proasta din Univers care afla asemenea chestii. Deci una peste alta am un credit la Wizzu vietii, sa vedem cand om mai avea curaj, dar si ala expiraaaa, sa nu credeti ca e asa, pe viata! Nooooo, expira peste un an, pe 1 aprilie ca asa e viata mea plina de pacaleli, ce sa fac :))) 

  Va las cu o re-editare. Acum 14 ani si acum o saptamana :) 

 Ianuarie 2009

Aprilie 2023

  

Aproape 8 ani de cand...

    Heiii, hai ca am invins anemia vietii si, doar trei luni mai tarziu, iata, reusesc si am chef sa scriu. Pentru ca se apropie 8 ani de cand Marius s-a suit in Tico si a condus pana in sudul Angliei. Pe 4 aprilie 2015 se intampla aceasta intamplare, scriu nitel mai devreme deoarece atunci vom fi la Venetia. Acolo va implini Mara 16 ani :) Pentru a treia oara, vom fi la Venetia toti trei, singura diferenta este ca de data asta Mara va avea si amintiri despre asta :). Avea nici 2 si respectiv nici 3 ani cand am dus-o la Venetia, orasul pe care mi-l doream sa il vad de cand ma stiam. Am avut eu o carte, cand eram mica... o carte care iti explica despre natura, mare, chestii. M-a fascinat povestea despre cum este Venetia construita si cat de fragila dar si puternica este de fapt. 

  Sunt aproape 8 ani de cand m-a lasat in fata scolii Marei, cea privata la care a trebuit sa o duc din cauza de Romania. M-a lasat acolo la pranz, la ora la care o luam. Ne-am inghitit lacrimile amandoi, ne-am pupat si m-am dat jos din masina. M-am uitat in urma acelui Tico cu sicriul plin de tzoale de pe acoperis, si m-am gandit ca, in secunda aia, viata o va lua pe alta poteca. Una pe care nu o cunosc. Despre care nu stiu nimic. Despre care nu stiu daca o sa o pot duce, suporta sau iubi. 

  Norocul a fost ca noi chiar ne doream asta. Asa ca am dus, am suportat si am iubit un loc mai mult decat facusem asta in primii nostri 36 de ani de viata. Este absolut coplesitor sa emigrezi. Dar, daca o faci din motive corecte, este o incantare totala. E greu? Da. E greu sa iti scoti capul din cur si sa vezi cum traiesc oamenii civilizati non-daci-verzi de secole. E intr-un mare fel sa afli ce e aia civilizatia. Este o bucurie. Este totul perfect? Nu. Nicaieri nu este perfect. Nirvana nu s-a inventat inca. Fiecare stat, oricat de civilizat ar fi, are cacaturile lui. Chestii de birocratie, chestii de mentalitate, tot felul de lucruri pe care nu le intelegi si nu iti plac prea tare. Te chinuie zilnic? Nu! 

  Asta e diferenta. Traiesti intr-un loc care nu te chinuie, nu te stoarce, nu te usuca psihic de cate ori iesi din casa ta pe care ti-ai facut-o frumoasa. Pentru care ai muncit mult si pentru care vei mai plati inca niste zeci de ani de acum incolo. E, aici simti ca merita acest efort. Copilul tau, si chiar si tu, asa cum vorbeam in seara asta cu Prietena, mutata de curand in Olanda...chiar si tu meriti asta. Meriti sa nu mai fi stresat de statul roman. Te mai streseaza statul roman? Oh, daaaaaa! Pentru ca stiti, sau poate nu, ce inseamna sa ai de-a face cu Sectia Consulara romaneasca din diverse tari. Ca na, mai ai nevoie, de una, de alta. Apropo, pe 30 ianuarie anul trecut, am cerut buletin pentru copil, cu toate actele corecte. Ni s-a spus ca dureaza intre 3 si 6 LUNI. Ma, luni! Suntem spre final de martie si nu avem nici un semn cum ca acea calatorie la Londra cu multe acte, pe multi bani, ar fi fost eficienta :)))))

  Eh, ce sa zic, suntem bine. Mara studiaza intens pentru GCSE, se descurca foarte bine la toate cele si asteapta cu mare nerabdare excursia de la Venetia. Ii spun in fiecare zi ca e ok, ca face bine, ca o sa fie ok, si ea tot se streseaza pentru examenele vietii :) 

  As scrie in fiecare zi, acum de cand  mi-am revenit din diverse. Pe de alta parte, nu stiu ce sa mai scriu, sau despre ce. De cate ori scriu, am tendinta sa zic ca suntem bine si aici e frumos, si imediat se activeaza unii care imi trimit niste comentarii pe care n-o sa le public vreodata. Dar care ma intristeaza. Dacii verzi. Trebuie sa incep sa scriu si despre cat de nasol ne este, ca sa se simta si ei, saracutii, multumiti. :) 

  Eh, ce sa fac, de leustean tot nu mi-e dor! Cu toate astea le fac astora doi ciorba de perisoare cu leustean tot timpul. Deoarece ei este fani :) 

  Cam atat. Voi reveni de la Venetia cu pozele de rigoare :) 

  

Final de an lung

  Un an lung de tot, mult prea lung. Nu stiu de ce, poate pentru ca a inceput cu covid, a urmat razboi si acum am finalizat cu o anemie fantastica care m-a secat de tot. Nu stiam de ce imi vine sa mor dar am aflat dupa niste luni de zile de simtit de parca m-a calcat camionul. M-am dus la medic ca mi s-a umflat un deget, noroc ca astia de aici sunt vigilenti, mi-au facut analize pana sa imi faca radiografie, asa ca am aflat de ce imi era rau. In viata mea nu mi-a fost atat de rau...

  Nu stiu cand s-a facut Craciunul, nici nu simt anul asta, din septembrie pana acum m-am tarat efectiv la munca, au fost zile in care simteam ca nu pot sa ma dau jos din pat dimineata, ceva oribil. Mara a avut si doua saptamani de simulari de examene finale (in mai are GCSE-ul, echivalentul Bac-ului) acum la final de semestru, am trait fiecare zi cu emotii si cu intensitate maxima. A trecut cu bine peste toate, e ok, e fericita la scoala (pe cat se poate fi de fericit la 15 ani jumate) si se descurca foarte bine, suntem atat de mandri de ea si de cat de mult munceste. 

  Si-a ales drumul fotografiei, studii media, etc. Se pare ca are mult talent la fotografie iar asta, combinata cu faptul ca munceste mult si se straduieste, va conta foarte tare intr-o tara in care talentul dar si munca sunt apreciate. Va da examen la fotografie si este atat de pasionata si incantata si fericita de chestia asta incat mie una imi vine sa zbor de bucurie. Cine s-ar fi gandit, acum sapte ani, ca va ajunge aici? Cine ar fi putut spera ca scoala, sistemul si oamenii de acolo, sa o ajute sa isi gaseasca cu adevarat un drum in viata? Un drum placut, ceva de facut cu drag, cu pasiune, cu placere. Ce poti sa speri mai mult pentru copilul tau decat sa ajunga sa munceasca cu placere la ceva ce i se potriveste...

  Ma gandeam acum la cat de lung a fost anul asta, ca nu imi mai aduc aminte ce s-a intamplat acum jumate de an, pe unde am fost, ce-am facut, pandemia s-a dus dar acum ne raportam la inainte si dupa pandemie, inainte si dupa razboiul asta care nu se mai termina. Va urma un inainte si dupa criza financiara care a lovit drastic pe aici. Mai avem mult de tras pana om iesi din rahaturile astea. Dar, uitandu-ma inapoi, a fost un an bun. Desi Nora nu mai e si ma gandesc la ea zilnic, ma bucur ca nu a apucat sa vada Ucraina bombardata. Desi mi-a fost atat de rau, totusi nu am patit nimic prea grav. Mara s-a vindecat cu bine dupa accident, mana este recuperata bine. A iesit bine pana la urma. 

  A crescut si a invatat multe in ultimii ani. Si despre ea si despre noi ca familie. Si-a gasit un echilibru printre hormoni, a invatat sa isi stapaneasca mai bine emotiile si fricile, a inceput sa ma ajute foarte mult prin casa si sa se bucure cand petrece timp cu noi. Marius, care atatia ani a fost departe de noi foarte mare parte din timp, a trebuit sa invete cum sa fie cu noi. Si noi cu el. N-a fost usor, pentru ca noi doua facem echipa de cand ea s-a nascut, el a fost de atatea ori smuls de langa noi din cauza joburilor, incat si-a gasit cu greu locul in ecuatie, dar anul asta in care a facut taximetrie, a putut sa fie mereu cu noi asa ca a invatat cum. A muncit mult si anul asta insa mult mai cu spor, cand muncesti pentru tine si nu depinzi de altii, e cu totul altceva. A putut sa se odihneasca cand a vrut, si-a recuperat din somnul ne-dormit in ultimii 10 ani. 

  Daca ar fi sa aleg un singur moment de fericire totala din acest an, as alege momentul din vara cand Mara a primit o felicitare de la profesorul ei de engleza, care a plecat la alta scoala la finalul anului scolar trecut. I-a scris omul ala niste cuvinte, despre ea si despre mine, desi pe mine m-a vazut fix 5 minute pe un ecran la sedinta cu parintii. I-am multumit si i-am laudat munca, asa cum fac cu toti profesorii ei mereu. Si asta, pentru el, a contat. Mereu m-am gandit ca nu te costa naibii nimic sa lauzi oamenii din jur, sa le spui ca ce fac ei pentru tine sau pentru copilul tau, este de fapt, extraordinar. Cu totii avem nevoie de asta, in special cand ne pierdem increderea in noi. 

  Bucuria Marei a fost uriasa. Si a mea idem. Pentru ca in viata ei de aici au existat multi profesori care si-au lasat amprenta in mod definitoriu asupra sufletului ei de copil si adolescent. Isi va aduce aminte cu drag de ei toata viata. Si nu au fost putini. Au fost mult mai multi decat cei care au suparat-o la scoala. Iar proportia asta este una care eu cred ca conteaza enorm in viata omului scolar. Eu una, cu mana pe inima, in 16 ani de scoala romaneasca am avut un sigur profesor despre care imi amintesc cu drag, pe care l-am iubit enorm si ale carui cuvinte imi mai rasuna si azi in urechi. El a fost singura lumina in ceea ce, altfel, era o bezna totala la vremea aia. 

  A fost un an bun. Sper din suflet ca voi toti care mai sunteti pe aici si care mai cititi extrem de putinele mele postari, sa aveti un Craciun minunat si un an nou excelent. Multumesc ca mi-ati fost mereu alaturi in calatoria asta lunga a noastra. Ma inclin. 

Alexandra. 

7 ani de acasa

   Cu intarziere, a trecut de zile bune data de 29 iulie, cea in care am ajuns eu si Mara aici, acum...uhhhh sapte aaani! Sapte ani, oameni buni. Nu stiu cand au trecut, mai ales ca ultimii doi au fost cam naspa pentru noi din cauza accidentului Marei care mie una mi-a mancat putina energie pe care o mai aveam in mine. Eh, all is well, ea e acum complet recuperata, toti trei am prestat cate doi covizi de caciula, bagaram si niste calatorii la urgente, sa fie... Si da, pentru toti cei care ma vor injura, poate, inca o data, sa stiti ca Anglia e tot misto, nu mi-am schimbat parerea iar rosiile care se gasesc aici vara le intrec pe cele de la care am plecat eu din Romaia. Na, am zis-o!

   Pentru ca am avut atatea aventuri legate de sistemul medical, l-am vazut. E ok. Cand auziti romani care se vaita, e doar din cauza propriei lor prostii. Sistemul este intins la maxim acum, da, asa este, dar asta nu inseamna ca nu functioneaza. Insa, da, draga mamica ajunsa aici cu copil din Romania, sa stii ca nu vei primi antibiotice pentru raceli! Si nici dexametazona pe masca acasa! Nope! Ba chiar, sa stii, daca copilul tau isi rupe mana rau si are o operatie, pleci de la spital cu paracetamol. Asta pentru ca ei vad daca ea e ok sa plece acasa, daca nu e, trebuie sa stea acolo pentru medicatie mai puternica, administrata de ei sub supraveghere. Da, este complicat, dar, asa cum am aflat pe propria-mi piele, durerea trece mai repede daca lasi corpul sa se vindece decat daca il bombardezi inutil cu lucruri grele. 

  Mna, si scolile sunt bune aici :). Nu ca lucrez eu inca in invatamant (fuck, nu credeam ca voi spune vreodata asta la plecarea din Romania!) dar ca o vad pe Mara cum evolueaza la scoala si cum scoala reuseste sa o indrume catre lucrurile care ii plac cel mai mult in viata asta. Iar eu de aia am plecat din tara aia de rahat, ca sa o salvez de scolile si spitalele alea... A fost greu? Da, a fost, emigrarea necesita o suma de curaj pe care nu multi il au. Adica emigrarea asta, asa, asumata, nu cea fortata pe care multi romani au avut-o si au primit apoi denumirea de "capsunari" sau altele, mai urate. Emigrarea asta asa, de "am cam de toate dar tara asta nu ii ofera copilului meu, de fapt, absolut NIMIC pe termen lung". 

  Au trecut sapte ani iar Mara a inflorit cum nici in cele mai frumoase vise ale mele nu credeam ca o sa o faca. A avut si o perioada grea, cand a picat pe mana unor prieteni nepotriviti, adolescenta, internet, nasol rau. Nu va pot povesti cat de mult ne-a ajutat atunci tot sistemul. Scoala, politia, medicul de familie, tot sistemul s-a activat atunci cand eu, o mama oarecare, a tras un semnal de alarma despre adolescentele din grupul ei care faceau niste grele pe internet. Copilul a putut vedea ca toti adultii responsabili din jurul ei se aduna gramada sa o apere, sa o protejeze, sa o asculte, sa o indrume, sa ii ofere acea plasa de siguranta de care orice adolescent are nevoie la un moment sau altul. Chiar si pentru experienta aia sunt recunoscatoare. 

   Sapte ani mai tarziu avem prieteni pe aici. Sincer chiar nu ma asteptam la asta acum sapte ani, va spun sincer. Partea cu socializarea pare cea mai grea daaaar avem prieteni! Si romani si englezi si de alte natii. Nu am ezitat niciodata sa merg la pub cand am fost invitata, am invitat acasa de cate ori am putut, ba romani, ba englezi, ba vecinii, ba colegii. Am socializat, am ras, am povestit, am descris Romania ca lumea sa inteleaga de ce ne napustim aici noi, astia de acolo. Am facut mancare traditionala romaneasca si le-am dat-o. Mi-a murit bunica si am facut un echivalent al "parastasului" la birou, am dus mancare colegilor care sunt de multe nationalitati. Toti s-au strans in jurul meu, m-au luat in brate, mi-au ascultat povestile haioase despre Nora, mi-au mancat mancarea cu mare pofta si s-au minunat ca cineva poate gati atat de mult in cateva ore :))))

   Caldura englezilor este reala. Politetea la fel. Ce nu prea inteleg romanii este ce anume este politetea si o asimileaza cu ipocrizia sau ne-sinceritatea, presupunand, in mod gresit, ca politetea e dragoste sau ceva. Politetea este, prin definitie, o lipsa de sinceritate! Sa fii politicos, fix asta inseamna, sa faci frumos atunci cand ti-ar veni sa stai imbufnat sau chiar sa faci urat cand tu ai o zi proasta. De ce? Pentru ca nu te costa nimic! Aia este politetea. Plus acele multumescuri si teroguri care mie una imi dau o stare totala de bine, nu ca doamnei bloggerite care acu niste ani se vaita ca ea s-a intors bre in Romania ca astia prea vor sa zici multumesc si te rog la tot pasul si ca e absurd sa faci asta. N-o sa o uit cate zile oi avea. Doamna stomatolog. Cu cat meseria ar trebui sa fie mai bazata pe politete si atentie, cu atat romanii sunt mai inapoiati, nene!

  Mi se mai intampla discursuri din alea cu "dupa cum stii, englezii sunt..." insert orice chestie negativa aici. De la murdari la prosti, la... multe am auzit in sapte ani. Intotdeauna raspund cu "dupa cum stii, romanii sunt foarte naspa in general daca e..." sau "nu, nu mi s-a intamplat niciodata chestia pe care o presupui tu a fi general valabila in UK"... si cand ii intrebi la ce anume chestie specifica se refera, auzi doar bazaconii. Well... nu stiu ce sa zic, ca mie una nu prea mi s-a intamplat. 

  "Astia nu stiu sa faca nimic bine" sau "Nu le pasa la job"... Bah, stii ceva, nu le pasa, pentru ca jobul ala este atat, un job! Daca nu esti patron esti doar angajat ca sa iti platesti facturile si atunci ai o anumita gandire de viata, care este una corecta. Fiecare are o bucatica mica si ingusta pe care trebuie sa si-o faca, majoritatea si-o fac foarte bine dar nu sar sa o faca si pe a lenesului de langa, ca nu e treaba lor (stiu, romanii se pricep la toate joburile dintr-o corporatie la o adica, plus muraturi si fotbal). Da, aici lenesul de langa nu e dat afara doar pentru ca e lenes. Ca "atata poate el, bless him" si da, nimeni nu va munci in locul aluia, ca nu are de ce. Fiecare isi vede de treaba lui de luni pana vineri, vineri sparg usa si se duc direct la pub :)))))) Bless them, pubul in tara asta e o institutie. Asa cum e si fotbalul sau orice alt sport :). Cultura muncii din tara asta face ca cei care sunt top si se dau peste cap, chiar sa ajunga, prin meritele personale, mai sus pe scara liftului, si asta face ca lucrurile sa fie ok. Sunt hibe? Daaaaaa, sunt! E bine? Este. La final de zi, in tara asta nimeni nu se va uita la tine crucis ca iesi pe ora fix la ora de terminat programul. Atat esti platit, atata faci. Stii sigur ce ai de facut. Nu iti convine, da-i sandale in alta parte. Asta daca poti!

  "Astia beau ca porcii si se imbata"... nu va mai zic cifrele romanesti despre alcoolism. Astia sunt observati cum se imbata pentru ca, ghici ce, nu beau acasa de unii singuri ci pe la puburi, evenimente, concerte, etc. Dupa care ies de acolo si pica uneori in cap pe strazi, deoarece pe acolo e drumul ca sa ajunga inapoi la ei acasa. De unde au plecat nitel abtziguitzi pe motiv de "pre drinks", adicatelea ne adunam, bem nitel impreuna acasa ca e mai ieftiiiin si apoi ne tiram la pub, club, concert, piesa de teatru, etc. Aici la sala de spectacole e cu baruri. Iei berea si dupa aia baletu'! Treci cu berea in mana pana la scaunul tau, treaba alora de stau pe scaune daca o scapi pe ei au ba. Apoi iesi sa te pisi, ca ai baut bere, deh :))))) 

  Sa mergi la spectacole in tara asta e o bucurie. Sa vezi lumea relaxata, fara nici o urma de paieta sau sclipici sau fard mov pe la ochi, este o incantare. Nici o rochie neagra in marea de oameni adunati seara sa se uite la careva. Pentru ca in tara asta black tie e una si restul vietii e altceva. Am mers anul asta la doua spectacole de comedie ale unor doamne fantastic de bune in domeniu. Deoarece acum am copila mare si desteapta, doritoare de ras de calitate. Ambele au fost fenomenale iar experienta in sine extraordinar de misto. Ne mai ducem! :D 

  Nu mai stiu ce sa mai povestesc decat ca suntem bine, suntem acasa, nu ne-am imagina ever o intoarcere in Romania, dar poate aveti voi vreo intrebare, daca aveti voi fi fericita sa raspund. 

Cu drag, dupa sapte ani, 

Alexandra

Diverse despre

   Eh, cum ziceam ca cand sa te linistesti, ce sa va zic, dragii babii, am facut nu doar covid si al doilea Covid dupa primul, la circa doua luni insa si o raceala mai misto dupa. V-am spart, e? Vestea proasta e ca tusesc de doua saptamani de la o frumoasa viroza de balta, deloc covid. Vestea buna e ca al doilea covid a fost ca o raceala de balta de o saptamana. A? E de bine? Mie una acum nu imi mai e frica de covid, va zic sincer. Dupa trei vaccinuri si doua infectari cred ca am trecut cu el la nivelul raceala de balta. Acu behai cu spor de la una d-aia de care nu ne era asa frica inainte da' io una mai am nitel si zic piua. 

  Eh, nu de asta am venit sa scriu ci pentru ca acum am inceput sa cunosc oameni din Ucraina care incep sa intre in UK, incet, incet si vin la inscrierea la cursurile de engleza din departamentul colegiului unde cu onor activez de mai bine de trei ani. Desi regulile uzuale nu le-ar permite inscrierea la cursuri de stat imediat dupa ajungere, acum aici exista o schema speciala facuta de guvern, se incearca sa fie ajutati cat mai mult posibil cei sositi din Ucraina, regulile pentru ei sunt total schimbate, nivelul de ajutor este mult peste cel oferit altor azilanti sositi aici. Deh, europenii sunt altceva cand vine vorba de d-astea. 

  Intai mi-au sosit pe usa o mama de 46 de ani cu un fiu de 26. Adusi de un roman care le este ruda, el este insurat cu sora doamnei. De aia au iesit printre primii din Ucraina, inainte ca fiul sa fie oprit la granita pe motiv ca e purtator de pula deci trebuie sa fie si purtator de arma. Au ajuns aici, au venit acum la noi iar tipul roman a vazut numele meu pe legitimatia de la gat si nah, numele meu e mai mult decat explicit romanesc asa ca omul m-a intrebat daca nu cumva...Ba cumva, nene, ia zi. 

  Femeia asta, care e doar putin mai mare decat mine, avea o privire care m-a socat. Creierul meu a incercat urmatoarele variante: tristete, doliu, copil pierdut de mama, trauma, spaima absoluta, disconfort total, autism, depresie, anxietate. Dar nu, nu era nici una dintre astea. Adica nu era doar una. Creierul meu stie sa citeasca fetze de oameni de cand aveam circa 6 luni din cate stiu. Nu era nimic ce vazusem anterior. Era o femeie scapata din razboi. Probabil toate cele din lista de mai sus i se aplicau, dar eu, ca om de 42 de ani, efectiv nu vazusem niciodata asa ceva. Le-am vazut la viata mea pe toate cele de mai sus pe viu. Si sunt o persoana extrem de abila la a citi expresii faciale, chiar si la oameni pe care nu ii cunosc. Singura data in viata asta cand am vazut, cum sa zic... o frantura, o jumatate de minut de privire de genul asta, a fost cand Nora mi-a povestit niste chestii din razboi. Povestea si era transportata in alta lume cu o privire pe care eu nu o vazusem la ea pana atunci. 

  I-am vorbit cu zambet larg si lacrimi in ochi, ea zicea ca nu stie engleza dar intelegea, doar ca nu poate vorbi, nu a studiat la scoala si nici nu are multa scoala. Cand au auzit ca sunt romanca le-au dat lacrimile. In sfarsit, au ajutat si romanii pe cineva "strain", in sfarsit ajungi sa nu iti mai fie chiar rusine ca esti roman pe aici. I-am spus ca o sa fie totul bine, ca o sa poata invata engleza chiar daca pare greu. Zambea, cu privirea aia goala dar plina de toate cele, se uita in stanga si in dreapta exact ca un copil care s-a ratacit de mama lui si asteapta cuminte ca niste adulti sa i-o aduca inapoi. 

  I-am spus ca poate incepe cursurile imediat. A fost foarte rezervata. Fiul ei, care are universitatea facuta in Ucraina, incerca sa o incurajeze, el vrea sa vina chiar acum sa mai invete, stie engleza dar na, nu a folosit-o, o stie la nivel teoretic, el intelege ca trebuie sa stea pe aici printre oameni ca sa reuseasca sa fie relaxat cand vorbeste. Ea insa, a zis ca mai bine in septembrie. Sa inceapa in septembrie. Lasa, sa mai asteptam. M-am uitat la ea si am realizat foarte brusc si abrupt ca de fapt femeia asta spera ca pana in septembrie sa se poata intoarce la ea acasa. Care "acasa" si unde, nu am idee ca mi-a fost rusine sa intreb in ce zona stau ca sa inteleg daca ea isi mai gaseste acasa acolo sau nu. Dar atunci am vazut speranta in ochii ei. 

  Septembrie... septembrie e departe, parea ca ii spune privirea. Acum, acum o sa respir, o sa exist, si poate, poate... poate nici macar nu exista cosmarul asta. Fiul ei, desi cu o privire trista, era mult mai stapan pe el sau ascundea mult mai bine ce simtea. M-am si gandit ca deh, asta se asteapta de la barbati, sa fie ei puternici, sa fie ei... cumva. Ce-o fi in sufletul lui? 

  Azi a venit alta doamna. De varsta mea, cu un an mai mica, fix. Adusa de un domn din Turcia de data asta, care a spus ca e "a friend", se poate sa ii fi sponsorizat venirea aici prin noua schema. Doamna asta era mai mica decat mine de inaltime, foarte slaba, un par blond cu acei ochi albastri, as fi jurat ca are 21 de ani nu 41. Doamna doctor. Oftalmolog. Doi copii, 11 si 8 ani. "Nu stiu engleza" mi-a zis... in engleza. Evident ca stie engleza. Si, la fel de evident, privirea ei era absolut identica cu cea a primei doamne. I-am zis ca o sa fie bine, abea au ajuns aici, i-am zis ca o sa avem grija de ei, o sa ajutam cat putem. I-am zis ca sunt din Romania si s-a intins peste birou sa imi stranga mana. Am lacrimat, si eu, si ea. 

  Opt ani. Opt ani avea Mara cand am venit noi aici. Ma uitam la ce a scris despre ea in formularul special. Le e dor de Ucraina. In Ucraina e cald, aici nu e asa cald. Dar in Ucraina sunt bombe. Ne multumeste ca ajutam. Apoi mi-a spus nenea ca e foarte speriata pentru copii. Cum vor fi copiii? I-am povestit din experienta noastra cum ca ei vor invata repede limba, pe cat se poate vor fi foarte ok la scoala. Cu noduri ii vorbeam iar ea imi zambea, cu acea privire de pe alta planeta. 

  Vor mai veni. Multi. Ma uit la stiri si ma gandesc, oare cati ani va dura ca oamenii astia sa isi recupereze vietile acolo? Si cu ce cost emotional? Financiar? Ce va ramane in urma? Cateva generatii traumatizate pe viata de un dobitoc sinistru. Cand mai credeti ca aveti o viata nasoala, grea sau de cacat, ganditi-va ca s-ar putea sa vina unul ca Putin si sa va arunce, in hainele in care sunteti, in alta tara, fara nimic. Cand va mai vaitati, unii dintre voi, cei emigrati de buna voie si nesiliti de nimeni, ca aoailicaaaa ce greu si naspa ie cu pizda asta de Anglie, cu mancarea ei fara leustean si ieugienii si pufuletzi, cu englezoii astia prosti... e, atunci e momentul sa va dati doua perechi de palme in fata oglinzii, sa grow the fuck up si sa intelegeti in ce postura ati putea ajunge in cateva zile. 

   

Cand zici ca te linistesti...

  Oho, iar au trecut trei luni, iar ma uit in urma si ma bufneste rasul iar acum cand ma uit inainte si la ce ar putea urma, anul trecut pare sa fi fost unul bland totusi. 

  Trecuse revelionul, ne-am intors care pe la scoli care pe la birouri, semi lesinati de atatea aventuri cand... a racit copilu'. S-a testat de covid, negativ. Vreo cateva zile mai tarziu m-am trezit cu durere in gat, m-am testat. Pozitiv. S-a testat si Mara. Pozitiv. Micuta a luat covid din nou, varianta imbunatatita Omicron, l-a produs ca pe o raceala care nu a iesit la test decat cand era mult prea tarziu. L-a plimbat la scoala si acasa si eu l-am luat si inca ma mir ca n-am murit. Cele trei doze de vaccin s-ar putea sa fi ajutat la asta, ce sa zic. 

  Ei i-a trecut atunci, imediat, testul ei a fost foarte vag pozitiv, a doua zi era negativ, raceala a fost ca o raceala minora. Eu insa m-am chinuit ingrozitor, la zece zile dupa am incercat sa merg la birou unde era sa lesin asa ca am mai stat acasa inca o saptamana si apoi inca una de vacanta. La vreo luna dupa inca nu eram prea vesela. Oribil a fost. Inca ne miram ca Marius nu l-a prins, am zis mersi, daca picam amandoi nu stiu ce ne faceam, tineam copilul acasa sa ne dea cate o cana cu apa. 

  Asa ne-am distrat la final de ianuarie si tot februariele. Cand sa zici ca te linistesti nitel, te simti mai bine, se face martie iar cea alba la par in varsta de 98 de ani decide ca e gata si moare. S-a dus Nora. Desi as fi zis ca sunt extrem de pregatita pentru asta, vestea a venit ca o caramida dupa ceafa. Eram la birou si mama mi-a scris sec pe Watzap ca a murit Nora. Probabil ca m-am schimbat la fata considerabil pentru ca un coleg care era langa mine s-a speriat si m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am zis si el a avut o reactie atat de emotionala incat de abea atunci am realizat ce inseamna cuvintele alea. 

  A murit la Mosia Bunicilor si a fost ingrijita exemplar pana in ultima secunda. Nu a fost bolnava decat foarte putine zile, nu cred ca a suferit foarte mult, cred ca pur si simplu i-a ajuns. Plus ca ea traise al doilea razboi mondial. Cred sincer ca nu ii mai trebuiau stirile de azi si ca e mai bine ca nu a apucat sa vada ce face nenorocitul ala in Ucraina. S-ar fi speriat ingrozitor, avea amintiri atat de vii, de puternice si de traumatizante din razboi si de la invadarea rusilor incat cred ca ar fi fost cumplit pentru ea si doar sa isi imagineze ca s-ar putea intampla asta din nou. 

  Vestea mortii ei mi-a mai luat un pic gandul de la rusi, cateva zile am umblat decapitata, am plans de cate ori mi-a venit, m-am uitat la poze si amintiri cu ea si am reusit sa nu mai fiu atat de speriata de razboi. Pare bizar ca moartea cuiva sa te ajute sa treci peste ceva ce ti se pare de neimaginar. Ireal. Sa discutam despre bombe in 2022. Sa discutam despre bombe dupa doi ani de pandemie. Cand se vaita lumea ca trebuie sa stea in casa si sa nu mearga in vacante eu mereu ziceam ba, sunteti idioti, nu este razboi! Nu stati in buncare cu bombele in cap, nu muriti de foame pe drumuri. Nu ati patit nimic, stati acasa la voi, in huzur, cu curul pe suficienti bani incat sa va faceti zilele dulci, terminati cu cacaturile astea. Na belea. Am zis-o. Si acum poftim. 

   Nu am mers in Romania pentru traditiile obisnuite de impamantare a pacientilor pentru ca nu am nici o inclinatie religioasa deci nu mi-ar fi folosit la nimic. Am intrebat-o pe mama daca e ok, daca are nevoie sa merg la ea, aia e mai nebuna ca mine, a zis "sa vii aici? de ce? sa faci ce?". Corect. A rezolvat totul civilizat cu o firma specializata, slava cerului ca a evoluat si tara aia incat sa nu mai stai cu ea pe masa din sufragerie in timp ce invarti sarmale de post si numeri prosoape sau mai stiu eu ce aberatii sinistre. 

  A murit luni, miercuri au plantat-o. In ziua dinainte le-am spus colegilor sa nu isi aduca nimic de mancat la pranz a doua zi ca o sa le aduc eu. Ca mi-a murit bunica si traditia e sa infundam niste oameni cu mancare. Mi-am cumparat doua bluze mov, dupa dorinta ei, m-a pus sa ii promit de cand eram mica sa nu cumva sa purtam negru dupa ea, doar mov, "mie imi place mov, negrul e pentru cioclii!". Am gatit o dupa amiaza intreaga si a doua zi la pranz Marius a venit si a adus tone de chestii oamenilor mei englezi (si de alte natii) de la birou. Mi-au adus o felicitare speciala, flori, m-au intrebat despre ea, despre cine era, cat si cum a trait, ce relatie am avut cu ea. 

  Am fost atat de impresionata ca au coborat toti la ora 12, s-au adunat toti impreuna asa cum nu o fac de obicei, au mancat cu mare placere multe lucruri care ii placeau Norei, au ras, au glumit, m-au luat in brate, au fost atat de calzi si de buni si de umani si de prietenosi (de obicei suntem asa in departament dar acum a fost special) incat chestia asta mi-a dat o stare de bine extraordinara. Mi-o imaginam pe Nora, sa ii fi vazut pe astia cum isi carabaneau in farfurii de cate doua-trei ori salata orientala (ii placea foarte tare), tzatziki, chiftele, branza, creveti, sa ii fi vazut cum intreaba despre ea si asculta povesti despre ea... 

  Asa realizezi ca poti de fapt sa faci asta oriunde ai fi in lume. Nu trebuie sa fii acolo. Duci amintirile si traditiile cu tine, oriunde mergi. Apropo de traditii, nu vreti sa stiti cat de amuzant e sa povestesti "obiceiuri" de inmormantare romanesti englezilor. Am ras cu lacrimi cand ii vedeam ce fetze fac cand le zic ce tampenii fac romanii in jurul unui om  mort! Excelent! Dupa ce au mancat bine concluzia a fost ca o iubesc toti foarte tare pe granny si ar trebui sa moara mai des! :))))))

  Am fost si trista, am si ras, mi-a zis sa nu o plangem cand pleaca, am incercat sa ma abtin dar n-am putut, mai iau bluza mov in cate o zi ca sa tin minte ca ea nu mai e, sa imi amintesc de aventura mea cu ea in acei ani in care, la finalul vietii ei, am reusit sa ne imprietenim cat de cat si sa o cunosc mai bine, sa aflu prin ce a trecut de fapt si sa inteleg de ce era cum era. 

  Pun o poza de acum 40 de ani. Dintr-o vara calda la 2 Mai, sub smochin. Eram prea mica sa imi aduc aminte momentul, nu aveam nici 3 ani. Dar lumina din poza asta e lumina verilor mele de acolo. Si ma mir ca ma tinea in brate, asta ca sa intelegeti ca n-a fost cea mai iubitoare bunica din lume :))). Dar a fost a mea. M-a invatat sa fiu rea si sarcastica si asta m-a ajutat de multe ori in viata, desi ai putea crede nu e ideal sa fii rau si sarcastic, uneori ajuta 😁

Eleonora Beffa 1924-2022 💔💔💔

  

Final de an

   Ma uit in urma si vad ca am scris doar cinci postari anul asta. Sase cu asta, la egalitate cu haoticul 2010. Anul trecut pe vremea asta ma vaitam ca nu terminasem renovarea si ca fusese greu. Nu-i problema, n-am terminat-o nici acum doar ca acum nu mai am putere sa imi pese de chestiile astea. Deoarece 2021 a reusit sa ma puna la pamant. Bine, nu ar trebui sa ma vait, altii au trecut prin cancere anii astia asa ca eu ar fi bine sa tac din gura si sa nu cracnesc. Putea fi mai rau.

  N-a avut casca pe cap cand a cazut pe 9 mai. Putea sa moara sau sa ramana schiloada pe viata. Din mai pana acum am trecut prin socul accidentului, socul primei operatii a ei, socul operatiei lui Marius din august, socul covidului ei din septembrie si acum, la final de decembrie, cum ii sade bine omului, socul celei de a doua operatii a ei. Intre timp, mers la urgente eu pentru o aritmie (nici nu ma mir) si Mara pentru ca a facut vaccinul prea aproape de covid, cred, asa ca i-a dat niste simptome care trebuiau verificate de urgenta. Din fericire totul a fost ok. Ah, si pestisorul din vacanta, sa nu uitam pestisorul otravit in care a calcat ea de de abea acum i-a trecut senzatia aia din picior :))) 

 Acum i-au scos placa metalica si suruburile din incheietura. Ma asteptam sa fie mai simplu ca prima data dar a fost mai nasol. Prima data au operat-o de urgenta, a doua zi la prima ora dupa ziua accidentului. Nu am asteptat, eram inca in soc mare toti trei. Acum am avut trei programari pana sa se intample iar asteptarea a durat cam doua luni pentru ca au chemat-o cand avea doar 3 saptamani de la Covid, deci nu mergea. Apoi au chemat-o si au anulat ei. Apoi am reusit dar asteptarea a fost crunta, efectiv te face cu capul. Surpriza a fost ca, desi am crezut ca o sa fie la trezire ca prima data, vesela si in momentul ala fara mari dureri, n-a fost asa. Ei bine, de data asta, ceva a fost in neregula cu anestezia, presupun, deoarece copila s-a trezit din anestezie urland la propriu, de durere. Ce sa mai zic... m-au dus la terapie intensiva si am auzit-o cum plangea de la trei camere distanta, am crezut ca imi fuge podeaua de sub picioare.

  Da, a fost distractiv. Nu mai vrem. Nici eu, ea nici atat. :)))) Acum suntem ok, nu mai are pansament, se vindeca mai frumos de data asta, ceea ce ne bucura, ii ramasese o cicatrice urata dupa prima tura cu operatia tinuta sub ghips. Alaltaieri am mers la spital pentru ultima data si chiar sper sa nu il mai vizitam curand, ca l-am invatat pe derost anul asta, desi e mare cat un oras. La intoarcere, seara, ne-a apucat plansul pe amandoua, de usurare, de bucurie ca in sfarsit, episodul s-a incheiat, mana e ok, copilul e intreg. 

  Anul asta a adus si ceva bun. A maturizat-o brusc si cu forta. I-au iesit gargaunii adolescentini din cap cand s-a vazut ranita in halul ala. A inteles ca familia e importanta si ca, la final de zi si in caz de pericol, mama e aia care o tine in carca forever daca e cazul. A invatat sa fie atenta la noi, sa asculte ce zicem, sa nu mai dea ochii peste cap la fiecare pas, sa fie prietena noastra. Cu ta-su mai are de lucrat pentru ca si el a trecut prin schimbari majore anul asta, acum si-a schimbat jobul iar problema e ca daca copilul nostru stie sa faca fata la schimbari majore cu brio, el e complet incapabil de asta :))))). Se streseaza din niste nimicuri si le face cat casa, se agita tot ca un pui de gaina intr-o baltoaca de un centimetru. 

  N-ai ce ii face, poti doar sa te uiti la el cum se agita si da, de multe ori ne bufneste si rasul cand el da din aripioare acolo, in baltocutza lui, dar nu avem cum sa il ajutam cu nimic. Am invatat ca trebuie sa-l lasam sa se zbuciume cu spor pana ii trece schimbarea. Acum pare incantat de noul job asa ca lucrurile au mers in directia corecta. Suntem foarte fericiti ca a scapat de camion pentru ca opt ani i-au ajuns, a tras cat cinci si nu se mai putea asa. 

  Cam asta a fost anul asta. Pentru mine a trecut foarte greu. Extrem de greu. Am si ras mult, recunosc. In saptamana in care am mers de doua ori la urgente, eu duminica, si apoi cu ea marti, am ras la urgente. Cu Mara. Am stat acolo sase ore cu ea si am ras impreuna de toti colegii de trafic si de toate situatiile. Ne hahaiam si comentam pe soptite de ziceai ca nu de spaima vietii ajunsesem la 10 noaptea la urgente :)))) Am ras cu prietenii, care mi-au fost aproape in momentele nasoale si pentru care sunt tare recunoscatoare ca sunt in viata noastra. Fie ei de aici, fie ei de departe, toti ne-au dus grija si m-au facut sa ma simt iubita si protejata, iar asta nu e putin lucru. 

   Asa ca ce sa va mai zic? Sa fiti sanatosi in anul care vine, sa fie cu bucurie si cu mai putina spaima. Sa radeti si sa va hahaiti pe unde apucati si cu cine vreti, ca asta e foarte important. Pupix si Lamultzanu!

Un an interesant. Cam prea interesant!

   Nici nu stiu cum sa o mai dau, de cate ori as crede ca pot sa mai scriu o postare, se intampla altceva. Am citit-o cu atentie pe ultima. De pe 9 mai cand s-a intamplat accidentul, s-au mai intamplat multe. Dupa operatie, Mara n-a putut sa se ridice din pat o luna. Cu scos si re-pus de ghips, cu scos de ghips de tot si ea urlat in spaimele groazei ca aia nu e mana ei, ca nu o simte a ei, cu dureri multe.

  Mbon, a venit vara si am indraznit sa fac o aroganta, pe ultima suta de metri posibila am luat o saptamana de vacanta in Cornwall. Ultima data cand ma cautam de blog urma sa va pun niste poze de acolo dar n-am apucat. A calcat micuta pe un peste mic mic care locuieste el in nisip in apa, in special prin locuri din astea cu apa mai limpede si mai calda. Well, nitel mai aveam sa sunam la salvare, noroc cu salvamarii si multe ligheane cu apa fierbinte. Are micutzul o otrava delicioasa. Inteleg ca e ca la nastere durerea dar pe de alta parte mi-a descris-o doar Mara si niste masculi. Insa tind sa cred ca e asa din cauza ca ea dadea sa vomite de durere pe o plaja frumoasa dealtfel. Noroc cu oamenii astia englezi care s-au prins direct ce e, au venit niste tineri la noi sa ne zica ca vezi ca e aia, weaverfish, eu nu intelegeam, nu nimeream ce cacat zic aia, o intreaga capodopera in capul meu, pana a nimerit ala sa zica "un peste"! Maaaaa, un peste? A muscat-o? Nuuuu, are niste tzepi pe carca, a calcat in el! What ze fuc!

  Apoi s-a facut si mai vara si iaca pozna, i-a venit lui Marius programarea la operatia pe coloana. Poc, tac, pac. La spital privat caci NHS ne-a trimis acolo deoarece acum cu covidul au contracte d-astea. Foarte bun, minunat, mie mi-a stat inima de circa patrujdoo de ori caci nu am fost primita in spital in ziua aia, futu-ti covidu ma-tii, asa ca am stat acasa ca o cioara pe craca, asteptand. Mi-au zis ei ca dureaza cam o ora... eu zic mna, hai vreo doo... cand am ajuns la trei ore de asteptare deja tremuram, imi venea sa vomit si mai aveam nitel sa lesin. Cand mi-a scris el ca a iesit eu eram deja jumate moarta, am plans isteric, am facut ca toate alea, am respirat adanc. Mult adanc, foarte mult adanc, si el a iesit de la operatie fara antibiotic si nitica sutura s-a infectat la un moment dat, am dat cu baneocin de m-am saturat, aia ziceau sa nu umbli la pansament, eu scarmam ca dracii aia rai! :D L-am scos din cacat, ca chiar se futea o sutura de tot, well, nu am dormit cam o luna.

  Apoi a venit toamna, a trecut ziua mea si chiar vroiam sa va zic ca am apucat cu viata cei 42 din dotare, eram happy, ne-am intors la scoala, ca deh, ce sa facem si noi. Ete frumos fuse, intre timp ne-am vazut si cu prieteni, aici suntem acum relaxati cu covidul, majoritatea tarii e vaccinata, incepem chiar sa simtim ca ne intoarcem in realitatea de dinainte. Asa de bine ne-am intors in realitate si chiar ma simteam bine si asteptam a doua operatie a Marei care urma sa vina pentru ca trebuie scoasa fieratania anterior infipta in domnia ei... Au trecut zece zile de scoala...

  S-a trezit din somn acum fix 3 saptamani, a tusit nitel, cum face in fiecare dimineata dealtfel, si a zis, eu sunt cumva ciudat, ceva nu e ok. Eu zic esti nebuna, ce-ai? Nu stiu ce am, nu e zi de test dar o sa imi fac unul. Si-a ascultat corpul si toate indicatiile date de scoala si familie in ultimul an si jumatate, si pentru asta sunt infinit de mandra de ea. A facut test. Pozitiv. Mamiiii, am a doua linie! Mai fa unul. A mai facut unul. Pozitiv. Mara a luat covid. Ok, sun la munca, vedeti ca nu vin. Caut locatia unde se face PCR, fac booking.

  Inca eram plina de speranta, copila era ok. 14 ani jumate, fit, puternica, sanatoasa, ia suplimente, mananca corect. Nu are simptome. Ora 9 dimineata. Mergem la testul PCR. Il face, plecam acasa. (A doua zi testul PCR urma sa ne spuna ca e pozitiv si el.) La ora 14 era RUPTA! Iar simptomele se inmulteau de la ora la ora. Avea febra mare deja, se simtea foarte rau, nu mancase nimic pentru ca dimineata de spaima ii fusese si greata. Am zis eu ca de spaima dar nu a fost asa, greata a urmat si in zilele urmatoare. A facut Covid cu toate simptomele posibile de la febra, exema pe picioare, puroi foarte urat in gat, tuse, pierdere de miros si gust, diaree, greata, iar cea mai rea a fost durerea de cap continua care a tinut-o CINCI ZILE. Febra idem. 

  Care mai ziceti ca e "doar o raceala", doar o gripa, doar o cacat, care nu v-ati vaccinat, sa nu mai calcati pe aici! Mara nu a fost atat de rau in viata ei de 14 ani si jumatate. Dupa 7 zile i-a iesit testul lateral negativ, deci a fost urat de tot. Ii scadea oxigenarea la 90, urla alarma de la aparat, aparat pe care eu mi l-am cumparat anul trecut de spaima ca o sa patim noi astia mari ceva, inainte de vaccin. Statea pe loc si avea puls 120, apoi pulsul scadea brusc la 40. Nu putea merge prin casa, nu putea manca (ea care cerea de mancare si in timp ce vomita de virus gastro), nu reusea sa priveasca drept fara sa o doara capul. 10 zile de chin urmate de restul de oboseala. Mara nu a fost vaccinata doar pentru ca aici urma sa se bage vaccinul la grupa ei de varsta fix in saptamana urmatoare! Ca in rest eu una nu aveam nici un dubiu ca trebuie sa ne vaccinam cu totii pentru aceasta boala. 

  Care o sa imi zica ca el are nu stiu ce si nu poate, eu care am boala autoimuna nasoala, zisa ea si psoriazis, am facut Astra, am avut niste efecte secundare notabile, dureroase, am zacut patru zile la prima doza si l-as mai face de sapte ori. Am stat in casa amandoi noi adultii cu copilul cu covid, copil care tusea pe unde apuca, si noi doi astia vaccinatii nu am luat covid. Pentru ca suntem vaccinati. E simplu.

 Si da, acum ca l-a facut pe el covidul, nu o sa fiu cretina sa zic "nu mai trebuie vaccin" pentru ca e clar demonstrat ca anticorpii naturali nu sunt suficienti sa te pazeasca. La 28 de zile dupa primele simptome va avea voie sa faca vaccinul si este foarte fericita sa faca asta. Pentru ca azi sunt 3 saptamani de cand a inceput covidul si ea inca zice "sunt foarte obosita, sunt obosita la creier, nu ma doare nimic, nu mi-e somn, nu pot sa gandesc". Si nu poate merge pana la scoala sau inapoi pe jos. 

  Acum circa 10 zile, deci "in tura cu ea" cum ar veni, a murit, la noi in oras, o fetita de 15 ani. Fit, sanatoasa, facea si sport. Covid. In patru zile a murit. Putea sa fie Mara. Boala asta este o loterie totala, nu va mai amagiti ca "pe mine nu ma ia" sau "suntem sanatosi" sau alte cacaturi. 15 ani. Sportiva. Fit. Sanatoasa. Nimic deosebit. Doar covid. Atat. Nu, nu e "doar o gripa". Deloc!

  Eu atat am avut sa va zic. Daca ati ales sa nu faceti vaccinul, sa stiti ca niste multe milioane de copii au ramas fara unul sau doi parinti in aceasta pandemie. Daca nu va pasa de voi, poate va pasa de ei. Nu, nu muriti de vaccin. Dar de covid este foarte probabil sa muriti daca nu va vaccinati. Stiinta e simpla.Trebuie doar sa fi dat pe la scoala ca sa intelegem cum e cu ea. 

  Bai, va zic, am avut un an complicat! Dar va pup si sper ca daca reusiti sa comentati pe aici o sa imi aduc aminte cum e si cu blogul, ca imi era chiar dor sa scriu. 

  Cu drag, 

       Albuleatza