Final de an lung

  Un an lung de tot, mult prea lung. Nu stiu de ce, poate pentru ca a inceput cu covid, a urmat razboi si acum am finalizat cu o anemie fantastica care m-a secat de tot. Nu stiam de ce imi vine sa mor dar am aflat dupa niste luni de zile de simtit de parca m-a calcat camionul. M-am dus la medic ca mi s-a umflat un deget, noroc ca astia de aici sunt vigilenti, mi-au facut analize pana sa imi faca radiografie, asa ca am aflat de ce imi era rau. In viata mea nu mi-a fost atat de rau...

  Nu stiu cand s-a facut Craciunul, nici nu simt anul asta, din septembrie pana acum m-am tarat efectiv la munca, au fost zile in care simteam ca nu pot sa ma dau jos din pat dimineata, ceva oribil. Mara a avut si doua saptamani de simulari de examene finale (in mai are GCSE-ul, echivalentul Bac-ului) acum la final de semestru, am trait fiecare zi cu emotii si cu intensitate maxima. A trecut cu bine peste toate, e ok, e fericita la scoala (pe cat se poate fi de fericit la 15 ani jumate) si se descurca foarte bine, suntem atat de mandri de ea si de cat de mult munceste. 

  Si-a ales drumul fotografiei, studii media, etc. Se pare ca are mult talent la fotografie iar asta, combinata cu faptul ca munceste mult si se straduieste, va conta foarte tare intr-o tara in care talentul dar si munca sunt apreciate. Va da examen la fotografie si este atat de pasionata si incantata si fericita de chestia asta incat mie una imi vine sa zbor de bucurie. Cine s-ar fi gandit, acum sapte ani, ca va ajunge aici? Cine ar fi putut spera ca scoala, sistemul si oamenii de acolo, sa o ajute sa isi gaseasca cu adevarat un drum in viata? Un drum placut, ceva de facut cu drag, cu pasiune, cu placere. Ce poti sa speri mai mult pentru copilul tau decat sa ajunga sa munceasca cu placere la ceva ce i se potriveste...

  Ma gandeam acum la cat de lung a fost anul asta, ca nu imi mai aduc aminte ce s-a intamplat acum jumate de an, pe unde am fost, ce-am facut, pandemia s-a dus dar acum ne raportam la inainte si dupa pandemie, inainte si dupa razboiul asta care nu se mai termina. Va urma un inainte si dupa criza financiara care a lovit drastic pe aici. Mai avem mult de tras pana om iesi din rahaturile astea. Dar, uitandu-ma inapoi, a fost un an bun. Desi Nora nu mai e si ma gandesc la ea zilnic, ma bucur ca nu a apucat sa vada Ucraina bombardata. Desi mi-a fost atat de rau, totusi nu am patit nimic prea grav. Mara s-a vindecat cu bine dupa accident, mana este recuperata bine. A iesit bine pana la urma. 

  A crescut si a invatat multe in ultimii ani. Si despre ea si despre noi ca familie. Si-a gasit un echilibru printre hormoni, a invatat sa isi stapaneasca mai bine emotiile si fricile, a inceput sa ma ajute foarte mult prin casa si sa se bucure cand petrece timp cu noi. Marius, care atatia ani a fost departe de noi foarte mare parte din timp, a trebuit sa invete cum sa fie cu noi. Si noi cu el. N-a fost usor, pentru ca noi doua facem echipa de cand ea s-a nascut, el a fost de atatea ori smuls de langa noi din cauza joburilor, incat si-a gasit cu greu locul in ecuatie, dar anul asta in care a facut taximetrie, a putut sa fie mereu cu noi asa ca a invatat cum. A muncit mult si anul asta insa mult mai cu spor, cand muncesti pentru tine si nu depinzi de altii, e cu totul altceva. A putut sa se odihneasca cand a vrut, si-a recuperat din somnul ne-dormit in ultimii 10 ani. 

  Daca ar fi sa aleg un singur moment de fericire totala din acest an, as alege momentul din vara cand Mara a primit o felicitare de la profesorul ei de engleza, care a plecat la alta scoala la finalul anului scolar trecut. I-a scris omul ala niste cuvinte, despre ea si despre mine, desi pe mine m-a vazut fix 5 minute pe un ecran la sedinta cu parintii. I-am multumit si i-am laudat munca, asa cum fac cu toti profesorii ei mereu. Si asta, pentru el, a contat. Mereu m-am gandit ca nu te costa naibii nimic sa lauzi oamenii din jur, sa le spui ca ce fac ei pentru tine sau pentru copilul tau, este de fapt, extraordinar. Cu totii avem nevoie de asta, in special cand ne pierdem increderea in noi. 

  Bucuria Marei a fost uriasa. Si a mea idem. Pentru ca in viata ei de aici au existat multi profesori care si-au lasat amprenta in mod definitoriu asupra sufletului ei de copil si adolescent. Isi va aduce aminte cu drag de ei toata viata. Si nu au fost putini. Au fost mult mai multi decat cei care au suparat-o la scoala. Iar proportia asta este una care eu cred ca conteaza enorm in viata omului scolar. Eu una, cu mana pe inima, in 16 ani de scoala romaneasca am avut un sigur profesor despre care imi amintesc cu drag, pe care l-am iubit enorm si ale carui cuvinte imi mai rasuna si azi in urechi. El a fost singura lumina in ceea ce, altfel, era o bezna totala la vremea aia. 

  A fost un an bun. Sper din suflet ca voi toti care mai sunteti pe aici si care mai cititi extrem de putinele mele postari, sa aveti un Craciun minunat si un an nou excelent. Multumesc ca mi-ati fost mereu alaturi in calatoria asta lunga a noastra. Ma inclin. 

Alexandra.