Cand zici ca te linistesti...

  Oho, iar au trecut trei luni, iar ma uit in urma si ma bufneste rasul iar acum cand ma uit inainte si la ce ar putea urma, anul trecut pare sa fi fost unul bland totusi. 

  Trecuse revelionul, ne-am intors care pe la scoli care pe la birouri, semi lesinati de atatea aventuri cand... a racit copilu'. S-a testat de covid, negativ. Vreo cateva zile mai tarziu m-am trezit cu durere in gat, m-am testat. Pozitiv. S-a testat si Mara. Pozitiv. Micuta a luat covid din nou, varianta imbunatatita Omicron, l-a produs ca pe o raceala care nu a iesit la test decat cand era mult prea tarziu. L-a plimbat la scoala si acasa si eu l-am luat si inca ma mir ca n-am murit. Cele trei doze de vaccin s-ar putea sa fi ajutat la asta, ce sa zic. 

  Ei i-a trecut atunci, imediat, testul ei a fost foarte vag pozitiv, a doua zi era negativ, raceala a fost ca o raceala minora. Eu insa m-am chinuit ingrozitor, la zece zile dupa am incercat sa merg la birou unde era sa lesin asa ca am mai stat acasa inca o saptamana si apoi inca una de vacanta. La vreo luna dupa inca nu eram prea vesela. Oribil a fost. Inca ne miram ca Marius nu l-a prins, am zis mersi, daca picam amandoi nu stiu ce ne faceam, tineam copilul acasa sa ne dea cate o cana cu apa. 

  Asa ne-am distrat la final de ianuarie si tot februariele. Cand sa zici ca te linistesti nitel, te simti mai bine, se face martie iar cea alba la par in varsta de 98 de ani decide ca e gata si moare. S-a dus Nora. Desi as fi zis ca sunt extrem de pregatita pentru asta, vestea a venit ca o caramida dupa ceafa. Eram la birou si mama mi-a scris sec pe Watzap ca a murit Nora. Probabil ca m-am schimbat la fata considerabil pentru ca un coleg care era langa mine s-a speriat si m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am zis si el a avut o reactie atat de emotionala incat de abea atunci am realizat ce inseamna cuvintele alea. 

  A murit la Mosia Bunicilor si a fost ingrijita exemplar pana in ultima secunda. Nu a fost bolnava decat foarte putine zile, nu cred ca a suferit foarte mult, cred ca pur si simplu i-a ajuns. Plus ca ea traise al doilea razboi mondial. Cred sincer ca nu ii mai trebuiau stirile de azi si ca e mai bine ca nu a apucat sa vada ce face nenorocitul ala in Ucraina. S-ar fi speriat ingrozitor, avea amintiri atat de vii, de puternice si de traumatizante din razboi si de la invadarea rusilor incat cred ca ar fi fost cumplit pentru ea si doar sa isi imagineze ca s-ar putea intampla asta din nou. 

  Vestea mortii ei mi-a mai luat un pic gandul de la rusi, cateva zile am umblat decapitata, am plans de cate ori mi-a venit, m-am uitat la poze si amintiri cu ea si am reusit sa nu mai fiu atat de speriata de razboi. Pare bizar ca moartea cuiva sa te ajute sa treci peste ceva ce ti se pare de neimaginar. Ireal. Sa discutam despre bombe in 2022. Sa discutam despre bombe dupa doi ani de pandemie. Cand se vaita lumea ca trebuie sa stea in casa si sa nu mearga in vacante eu mereu ziceam ba, sunteti idioti, nu este razboi! Nu stati in buncare cu bombele in cap, nu muriti de foame pe drumuri. Nu ati patit nimic, stati acasa la voi, in huzur, cu curul pe suficienti bani incat sa va faceti zilele dulci, terminati cu cacaturile astea. Na belea. Am zis-o. Si acum poftim. 

   Nu am mers in Romania pentru traditiile obisnuite de impamantare a pacientilor pentru ca nu am nici o inclinatie religioasa deci nu mi-ar fi folosit la nimic. Am intrebat-o pe mama daca e ok, daca are nevoie sa merg la ea, aia e mai nebuna ca mine, a zis "sa vii aici? de ce? sa faci ce?". Corect. A rezolvat totul civilizat cu o firma specializata, slava cerului ca a evoluat si tara aia incat sa nu mai stai cu ea pe masa din sufragerie in timp ce invarti sarmale de post si numeri prosoape sau mai stiu eu ce aberatii sinistre. 

  A murit luni, miercuri au plantat-o. In ziua dinainte le-am spus colegilor sa nu isi aduca nimic de mancat la pranz a doua zi ca o sa le aduc eu. Ca mi-a murit bunica si traditia e sa infundam niste oameni cu mancare. Mi-am cumparat doua bluze mov, dupa dorinta ei, m-a pus sa ii promit de cand eram mica sa nu cumva sa purtam negru dupa ea, doar mov, "mie imi place mov, negrul e pentru cioclii!". Am gatit o dupa amiaza intreaga si a doua zi la pranz Marius a venit si a adus tone de chestii oamenilor mei englezi (si de alte natii) de la birou. Mi-au adus o felicitare speciala, flori, m-au intrebat despre ea, despre cine era, cat si cum a trait, ce relatie am avut cu ea. 

  Am fost atat de impresionata ca au coborat toti la ora 12, s-au adunat toti impreuna asa cum nu o fac de obicei, au mancat cu mare placere multe lucruri care ii placeau Norei, au ras, au glumit, m-au luat in brate, au fost atat de calzi si de buni si de umani si de prietenosi (de obicei suntem asa in departament dar acum a fost special) incat chestia asta mi-a dat o stare de bine extraordinara. Mi-o imaginam pe Nora, sa ii fi vazut pe astia cum isi carabaneau in farfurii de cate doua-trei ori salata orientala (ii placea foarte tare), tzatziki, chiftele, branza, creveti, sa ii fi vazut cum intreaba despre ea si asculta povesti despre ea... 

  Asa realizezi ca poti de fapt sa faci asta oriunde ai fi in lume. Nu trebuie sa fii acolo. Duci amintirile si traditiile cu tine, oriunde mergi. Apropo de traditii, nu vreti sa stiti cat de amuzant e sa povestesti "obiceiuri" de inmormantare romanesti englezilor. Am ras cu lacrimi cand ii vedeam ce fetze fac cand le zic ce tampenii fac romanii in jurul unui om  mort! Excelent! Dupa ce au mancat bine concluzia a fost ca o iubesc toti foarte tare pe granny si ar trebui sa moara mai des! :))))))

  Am fost si trista, am si ras, mi-a zis sa nu o plangem cand pleaca, am incercat sa ma abtin dar n-am putut, mai iau bluza mov in cate o zi ca sa tin minte ca ea nu mai e, sa imi amintesc de aventura mea cu ea in acei ani in care, la finalul vietii ei, am reusit sa ne imprietenim cat de cat si sa o cunosc mai bine, sa aflu prin ce a trecut de fapt si sa inteleg de ce era cum era. 

  Pun o poza de acum 40 de ani. Dintr-o vara calda la 2 Mai, sub smochin. Eram prea mica sa imi aduc aminte momentul, nu aveam nici 3 ani. Dar lumina din poza asta e lumina verilor mele de acolo. Si ma mir ca ma tinea in brate, asta ca sa intelegeti ca n-a fost cea mai iubitoare bunica din lume :))). Dar a fost a mea. M-a invatat sa fiu rea si sarcastica si asta m-a ajutat de multe ori in viata, desi ai putea crede nu e ideal sa fii rau si sarcastic, uneori ajuta 😁

Eleonora Beffa 1924-2022 💔💔💔