Final de an

   Ma uit in urma si vad ca am scris doar cinci postari anul asta. Sase cu asta, la egalitate cu haoticul 2010. Anul trecut pe vremea asta ma vaitam ca nu terminasem renovarea si ca fusese greu. Nu-i problema, n-am terminat-o nici acum doar ca acum nu mai am putere sa imi pese de chestiile astea. Deoarece 2021 a reusit sa ma puna la pamant. Bine, nu ar trebui sa ma vait, altii au trecut prin cancere anii astia asa ca eu ar fi bine sa tac din gura si sa nu cracnesc. Putea fi mai rau.

  N-a avut casca pe cap cand a cazut pe 9 mai. Putea sa moara sau sa ramana schiloada pe viata. Din mai pana acum am trecut prin socul accidentului, socul primei operatii a ei, socul operatiei lui Marius din august, socul covidului ei din septembrie si acum, la final de decembrie, cum ii sade bine omului, socul celei de a doua operatii a ei. Intre timp, mers la urgente eu pentru o aritmie (nici nu ma mir) si Mara pentru ca a facut vaccinul prea aproape de covid, cred, asa ca i-a dat niste simptome care trebuiau verificate de urgenta. Din fericire totul a fost ok. Ah, si pestisorul din vacanta, sa nu uitam pestisorul otravit in care a calcat ea de de abea acum i-a trecut senzatia aia din picior :))) 

 Acum i-au scos placa metalica si suruburile din incheietura. Ma asteptam sa fie mai simplu ca prima data dar a fost mai nasol. Prima data au operat-o de urgenta, a doua zi la prima ora dupa ziua accidentului. Nu am asteptat, eram inca in soc mare toti trei. Acum am avut trei programari pana sa se intample iar asteptarea a durat cam doua luni pentru ca au chemat-o cand avea doar 3 saptamani de la Covid, deci nu mergea. Apoi au chemat-o si au anulat ei. Apoi am reusit dar asteptarea a fost crunta, efectiv te face cu capul. Surpriza a fost ca, desi am crezut ca o sa fie la trezire ca prima data, vesela si in momentul ala fara mari dureri, n-a fost asa. Ei bine, de data asta, ceva a fost in neregula cu anestezia, presupun, deoarece copila s-a trezit din anestezie urland la propriu, de durere. Ce sa mai zic... m-au dus la terapie intensiva si am auzit-o cum plangea de la trei camere distanta, am crezut ca imi fuge podeaua de sub picioare.

  Da, a fost distractiv. Nu mai vrem. Nici eu, ea nici atat. :)))) Acum suntem ok, nu mai are pansament, se vindeca mai frumos de data asta, ceea ce ne bucura, ii ramasese o cicatrice urata dupa prima tura cu operatia tinuta sub ghips. Alaltaieri am mers la spital pentru ultima data si chiar sper sa nu il mai vizitam curand, ca l-am invatat pe derost anul asta, desi e mare cat un oras. La intoarcere, seara, ne-a apucat plansul pe amandoua, de usurare, de bucurie ca in sfarsit, episodul s-a incheiat, mana e ok, copilul e intreg. 

  Anul asta a adus si ceva bun. A maturizat-o brusc si cu forta. I-au iesit gargaunii adolescentini din cap cand s-a vazut ranita in halul ala. A inteles ca familia e importanta si ca, la final de zi si in caz de pericol, mama e aia care o tine in carca forever daca e cazul. A invatat sa fie atenta la noi, sa asculte ce zicem, sa nu mai dea ochii peste cap la fiecare pas, sa fie prietena noastra. Cu ta-su mai are de lucrat pentru ca si el a trecut prin schimbari majore anul asta, acum si-a schimbat jobul iar problema e ca daca copilul nostru stie sa faca fata la schimbari majore cu brio, el e complet incapabil de asta :))))). Se streseaza din niste nimicuri si le face cat casa, se agita tot ca un pui de gaina intr-o baltoaca de un centimetru. 

  N-ai ce ii face, poti doar sa te uiti la el cum se agita si da, de multe ori ne bufneste si rasul cand el da din aripioare acolo, in baltocutza lui, dar nu avem cum sa il ajutam cu nimic. Am invatat ca trebuie sa-l lasam sa se zbuciume cu spor pana ii trece schimbarea. Acum pare incantat de noul job asa ca lucrurile au mers in directia corecta. Suntem foarte fericiti ca a scapat de camion pentru ca opt ani i-au ajuns, a tras cat cinci si nu se mai putea asa. 

  Cam asta a fost anul asta. Pentru mine a trecut foarte greu. Extrem de greu. Am si ras mult, recunosc. In saptamana in care am mers de doua ori la urgente, eu duminica, si apoi cu ea marti, am ras la urgente. Cu Mara. Am stat acolo sase ore cu ea si am ras impreuna de toti colegii de trafic si de toate situatiile. Ne hahaiam si comentam pe soptite de ziceai ca nu de spaima vietii ajunsesem la 10 noaptea la urgente :)))) Am ras cu prietenii, care mi-au fost aproape in momentele nasoale si pentru care sunt tare recunoscatoare ca sunt in viata noastra. Fie ei de aici, fie ei de departe, toti ne-au dus grija si m-au facut sa ma simt iubita si protejata, iar asta nu e putin lucru. 

   Asa ca ce sa va mai zic? Sa fiti sanatosi in anul care vine, sa fie cu bucurie si cu mai putina spaima. Sa radeti si sa va hahaiti pe unde apucati si cu cine vreti, ca asta e foarte important. Pupix si Lamultzanu!