Medelinu'

  Il cheama Madalin si e agentul Fan Curier de pe zona in care traim noi. Prima data l-am retinut cand mi-a parcat la usa pe cand eram gravida cu Mara. Tin minte cum mi-a sunat in mod perfid la usa la ora 9 dimineata cand eu ma straduiam sa nu borasc. Cu capul adanc infundat in toaleta am auzit soneria si-am injurat.

  Mi-am tras matzele inapoi pe nas si m-am dus la usa pregatita sa-l ucid pe ala care indrazneste. La usa, Madalin, un nene inalt, cu o sapca-n cap... ca e de la Fan si imi aduce nu stiu ce colet. Dracu' m-a pus sa comand de pe internet si-mi suna astia la usa in miez de noapte?! Deh, asa e cand esti gravida, neuronul nu mai doarme si e mereu noapte!

  Am stat in casa asta pana cand Mara a facut 2 ani. Si primeam colete ca la balamuc. Magazinele online abia aparusera da' io eram calare pe ele toate! Madalinu' saracu' facea ture ca disperatul. Dupa 2 ani ne-am mutat cu chirie fix 7 blocuri mai incolo. Si ma pomenesc intr-o zi ca ma suna "Medelinu" (evident ca Marius i-a zis asa si ca pana in sfanta zi de azi la noi in casa Fan Curier se cheama "Medelinu") si imi zice "auziti, nu va suparati, io am un colet care cre' ca e pentru dumneavoastra da' e pe o adresa gresita!" Nu era, era adresa noua si cum el e om cu pasiune catre ceea ce face, imi stia si numele si adresa si numarul de telefon. 

  Asa ca s-a mutat dupa noi pe Zimbrului pentru alti doi ani. Cand am terminat chiria acolo si statul roman ne-a bagat in falimentul vietii, am revenit la mama. L-am sunat pe Madalin si i-am zis "frate, vezi ca io iar ma mut dincolo, sa nu te mai crucesti la colete". A ras omu' sa lesine. 

  Au trecut vreo 9 ani de cand Madalin imi aduce si imi ia colete. Nu stiu cum il cheama de familie, stiu doar ca are un baietel un pic mai mare ca Mara. Si ii stiu numarul de la masina Fan. A ajuns intre timp "sef de zona" sau ceva. E la fel de alergat, de ocupat si de vitezoman ca intotdeauna. Nu asteapta bacsis niciodata, nu e nepoliticos niciodata si de ceva ani ne spunem pe nume. Si ieri ma gandeam ca Medelinu' m-a vazut si verde la fata de voma, si gravida pana-n pod, si cu copil mic atarnat de mine, si in camasa de noapte, si ciufulita si suparata si vesela. Si cand copilul meu mic dormea aveam intelegere cu el sa imi dea bip ca cobor eu dupa colete, ca sa nu sune sa trezeasca bebelusa. Si el zambea.

  E asa ca o parte din familie. E "postasul" din vremuri de mult apuse. E ideea de comunitate care in Romania nu prea mai exista. E Medelinu' nostru. Tocmai ce a plecat de la mine cu un colet. Si iar am uitat sa-l intreb cum il cheama de familie. Ca nu cred ca-l cheama Fancurier! 

Diverse amestecate

  Despre nimic. Eclipsa asta mi-a luat ultima farama de concentrare din creier. Sau poate nu eclipsa. Poate luna. Poate echinoctiul. Glumesc. Poate nimeni. Sunt obosita si amestecata. As dormi intr-o astenie totala. In continuu. 

  E drept ca nu mai beau cafea de ceva vreme. Am decis sa renunt. Motivele sunt multe dar incep cu "e inutila". Nici nu-mi place iar mirosul de cafea ma face sa vomit. Nu imi placea nici inainte insa dupa sarcina in care imi provoca o voma sinistra... cumva cred ca beau cafea fix degeaba. Ca nu-mi place. Am trecut pe ceai sau apa la prima ora. 

  Astenie de primavara am avut dintotdeauna. Desi suplimentez cu vitamine si minerale, sfarsitul iernii ma gaseste sfarsita. Iar acum iarna asta a fost cam lunga pana si pentru mine. Si am multe de gandit iar creierul e in vacanta. Ne mutam. Ce luam cu noi? Ce nu luam cu noi? Ne-am cumparat o masina, el o sa aiba nevoie acolo de o masina ca sa ajunga la job. Ma rog, e un frigider cu patru roti pe numele sau Tico. Ce sa bag eu in Tico? Noroc ca nu-s genul care sa iubeasca plapumile alea mari si vechi ca altfel trebuia sa tai plapuma si sa iau doar jumate! 

  In principiu nu trebuie sa iau nimic. Tot ce imi trebuie voi gasi acolo. In practica e foarte greu sa arunci o viata intreaga ca sa incepi alta viata. Sa o vinzi e si mai greu pentru ca nu cred ca vrea nimeni sa cumpere ce am eu. Nu vreau nici sa dispara tot de aici, eu vreau sa am doua case de acum incolo. Pentru ca suntem aproape si pentru ca mai avem treaba si pe aici. Stiu, e mult ce vreau eu, mai ales cand nu depinde doar de mine asta. 

  Imi fac liste in cap si visez noaptea cele mai ciudate chestii. Creierul incearca sa faca loc noii situatii. Se adapteaza. Azi dimineata am visat ca Marse fura o masina. Nu era o masina oarecare si nu era de la un strain, situatia in trecut fusese atat de complexa si de frustranta iar el e atat de pasionat de masini si de disperat sa-si aduca noul Tico la rang de "masina" incat creierul meu a pus toate astea-n blender si-a tras concluzia :)))))

  Dupa ultimele ture de lectii cu Mara nu imi mai e asa frica de emigrare. Ieri a inceput sa planga de oboseala si frustrare. Era ora 3 si ea era de la 8 pe scaun ba la scoala ba acasa. Scriind. A scris ieri un roman. Si a inceput sa planga. Si am inceput si eu sa plang. Pentru ca are 8 ani si se chinuie. Se chinuie ca un sclav in lanturi. Doar ca primeste de mancare in timp ce se chinuie. Plangea cu o jale care m-a facut sa pun semn de carte in cartea vietii. N-o sa uit ziua de ieri niciodata. 

  Multe si amestecate. In mare sunt foarte, foarte fericita. Simt ca avem o oportunitate fantastica si cumva simt ca o sa fie totul foarte bine. Ea tzopaie prin casa si repeta cuvinte aleatoare in engleza. Si-mi spune ca abia asteapta sa fie acolo. I-am aratat niste poze cu parcuri si s-a lamurit. 

  Data plecarii lui Marius s-a amanat pana dupa ziua ei de nastere asa ca am avut noroc mare cu treaba asta. Alte sarbatori nu prea conteaza pentru noi cum conteaza ziua ei. El a pierdut-o in 8 ani o singura data din cauza ca a plecat sa faca o favoare cuiva care nu merita asta. Si atunci ne-a fost cumplit. Asadar ne pregatim de ziua ei cu balamuc. Sper sa ne ajute si vremea. Precis o sa vina si primavara aia. Vine pentru Mara. Si in anul in care s-a nascut era frig si urat cand m-am dus sa nasc si primavara cu pomi infloriti cand am plecat cu ea in brate de acolo. 

  Hai cu primavara! Va fi primavara vietii noastre!

Specialiști de clasa întâi

  M-am impiedicat azi de niste medici si profesori. Glumesc, daca erau cu adevarat medici si profesori ar fi tacut din gura.

  Bre, eu nu incetez sa ma mir despre lucruri d-astea. Adica cum ar fi asta:

 

Tema de azi de la clasa intai

  Si apoi vine niste lume si-mi zice "oh dar e ok, e SIMPLU, eu sunt invatator". Bai, dupa ce am stat 3 minute am putut si eu sa o fac. Dar copilul meu de clasa intai... Cu el ce facem? 

  Pai va spun eu, azi copila mea a facut cam UN SFERT din tema la matematica aceste calcule, doar pentru ca m-am prins prea tarziu ca sa fotografiez:

  Da, ma, stiu! Sunteti multi care ati facut la clasa intai mult mai mult decat asta. Care ati iubit si lins scoala si v-ati tavalit in ea si ea, scoala, niciodata nu v-a dat prea mult ci prea putin de facut!  Si vai, ce bine e ca elevii primesc in clasa intai sa le iasa pe nas sau ceva...

  Eu una zic asa: am facut clasa intai acum 30 de ani. Nu, nu am facut asta. Am invatat cu totii matematica cat ne-a trebuit. Unii am ajuns ingineri, altii medici, altii pierde-vara ca mine gen umanisti. Fiecare dintre noi a invatat sa scrie, sa citeasca si sa adune si scada in ciclul primar. In manualul de romana al Marei scrie ca "Gigel serveste masa" cand de fapt el mananca. Deci producem o generatie de analfabeti si de chelneri eventual.

  De ce plec din Romania? Pai din cauza asta! Cand am zis prima data acum 5 ani cuiva ca vreau sa plec mi s-a spus "pai eu de aia muncesc aici ca sa AM"...Ca si cand noi n-am fi muncit! Pai o sa ai! O sa ai! O sa ai un sistem de invatamant care ASTA iti ofera. La scoala particulara sunt obligati la programa de STAT. Deci asta e programa, oameni buni! :)))) 

  Eu va doresc succes tuturor! Cu mici, cu mari, cu ce vreti voi. Cu medici care se anunta arogant drept "eu sunt medic, deci nu pot sa ma contrazic cu tine decat daca si tu esti medic" (azi mi s-a intamplat!)... Eu va doresc tuturor sa razbiti in acest sistem. Cu aceste "valori" si cu acesti "specialisti"... Noi nu mai putem. Noi ne cerem afara de cand ne-am prins ca e porcarie mare. 

  Ecuatii usoare va doresc! Si va doresc sa va iubiti copiii cat sa ii scoateti din mizeria asta. 

Placebo sau homeopatia

  Daca iti zice cineva ca te faci bine cu ceva si crezi suficient de mult asta, o sa se intample. Vine cica din latina si inseamna "I shall please"... Adica o sa iti fac pe plac! Adica daca tu iei pastila de zahar de la Boiron o sa te simti mai bine. 

  Am luat multe la viata mea de la ei. Multe, multe, de la Oscillo la Stodal, de la Sedatif PC si Homeoplasmine (o vaselina simpla farmaceutica cu o urma de galbenele in ea) la ceva cica anti Zona Zoster. Singurul in care am crezut sincer, din cauza ca ma durea foarte rau a fost ala pentru Zona Zoster. Am mai crezut la vremea aia si in Aciclovir. Am senzatia clara in ziua de azi ca nici unul dintre ele nu mi-a ajutat. Si mai am senzatia clara ca Aciclovir-ul m-a intoxicat atat de rau incat mi-a cazut atunci jumatate din parul din cap! 

  Nu, nu cred in medicamente homeopate. Cred cu tarie in efectul Placebo. E un efect demonstrat pe oameni care aveau chiar si cancer. Poti tu sa le spui ca au baut apa rece sau laptisor de matca, ei sunt ferrrrrm convinsi ca aia i-a ajutat pe ei! Si asta e bine. Inseamna ca s-au vindecat doar pentru ca au crezut ca pastiluta cu zahar ii va vindeca!

  La polul opus exista Nocebo. Placebo cu minus cum ar veni. Adica taria de a crede ca pastiluta cu zahar iti face RAU. Si atunci ea iti face rau. Pentru ca totul vine din cap. Se cheama "motive psihogene". Si de fapt sunt legate de asteptarile tale. Ce astepti tu sa ti se intample? Studiile arata ca asteptarile astea pot dobori analgezicele sau anestezicele. Adica daca crezi sincer ca nimeni nu te poate ajuta, s-ar putea sa nu-ti prinda anestezia! Nasol moment!

  Nu, eu nu cred ca Homeopatia e nasoala pentru ca mie imi place efectul Placebo! Nu cred nici ca Alopatia e viata si mantuirea ca asa nu cred eu in chestii pe care mi le dicteaza altii. Eu am ajuns la momentul moderatiei. Eu cred sincer ca sutele de mame care isi trateaza copiii cu succes cu homeopate sunt ok si ca au ceva rezultate, indiferent cum le-au obtinut. Asa cum mai cred ca un antibiotic executat la vremea lui face totul. Nu cred in cei care o apuca doar pe una din cai si se tin cu dintii de ea ca turistu' de chilotzi cand vine valu' mare. 

  Moderatie, people, moderatie! Ca prea mi s-a umplut wall-ul de "mvai, homeopatia e ineficienta!"... Dude, exista Efectul Placebo! Si cu totii am fi mai fericiti daca am putea beneficia de el! Io una nu poci da' aia care pot... sunt sigur mai fericiti ca mine! 

Si iata, se intampla

  Patru ani. Atatia au trecut de cand am decis sa plecam din tara asta pe care n-o consideram deloc "a noastra" si in care nu ne mai simtim de multa vreme "acasa". Cam de cand Mara ne-a zambit prima data. Cam de cand am intrat cu ea in primul spital de pediatrie cu inima cat un purice ca-mi moare copilul si am realizat ca e foarte posibil sa se intample asta intr-un asemenea spital datorita unora care nu se pot numi nici oameni nici medici. Cam de cand a mers la gradinita si-am aflat ca i se conditioneaza alimentatia cu rugaciune. Nu zici rugaciunea, nu ai voie sa mananci! 

  In ultimii 4 ani am luptat. Uneori ca prostii, alteori stupid ca pestii pe uscat, in unele cazuri in mod eficient. Am luptat ca sa putem pleca. Sa ne ridicam dintr-o saracie sinistra, sa ne rupem in doua, sa stam 1 an si jumatate aproape despartiti... Am strans din dinti si-am mers mai departe cu ideea ca in fata noastra, mai devreme sau mai tarziu, o sa apara posibilitatea. Ne-am organizat, am studiat, ne-am gandit si ras-gandit, am asteptat... 

  Si acum se intampla. Am reusit. La finalul lunii el o sa plece catre Anglia unde are un nou job. Si dupa ce se termina anul scolar... si maimutzele dupa el! Ca pana in toamna Mara sa fie un pic adaptata la noua tara si noua limba si sa vedem cum facem cu scoala. 

  Mie mi s-a cam oprit creierul de ceva vreme. Cred ca incearca sa faca multe, multe liste si sa planifice insa cum deocamdata nu prea are destule informatii... a dat eroare. Ma simt de parca visez intr-una, tot astept sa ma trezesc si sa nu fie adevarat. Mi-e teama sa nu ma trezesc. Mai stau asa un pic blocata si apoi ma apuc de bagaje! 

Datorita ei!

Poftiti la ora de moaște!

  Pentru toti cei care doresc si sunt pasionati de ora de religie din scolile unui stat "laic". Poftiti! Manual de clasa a 3a:

  Va doresc succes si iluminare divina! Si da, mi-e mila de copiii care sunt abuzati in felul asta. Si nu, nu ma mai mira faptul ca tara asta nu ajunge nicaieri si ca n-o sa fie niciodata civilizata. Amin!

Banane verzi

  Daaaa, acele banane verzi pe care le cumparau parintii nostri inainte sa vina o asa-zis revolutie. Banane verzi. Pe care le urcau pe sifonier, bine ascunse intre niste ziare. Pe vremea aia, se gaseau ZIARE, Bibicule! Acele foi pline de informatii despre Tovarasu' si Cucuana Domniei Sale! Ierea ziare? Ierea! Folosea iele la copt de banane? Folosea! (sper din suflet ca toata lumea stie ca glumesc!)

  Doar ca saracii parintii nostri nu stiau ei cum ca bananele alea se coc singure in orice loc le-ai pune. Ca ele asa fac, plus fumigatia de pe drum...iaca pozna. Ele se coc. Ma rog, ele nu se "coc", ele se "fac" ca se coc. Adica cineva le pacaleste. Doar ca daca acel cineva nu e soarele de sus si pomul in care cresc ele de jos...n-o sa iasa idem si la fel. Asta pentru ca tot ii explicam Marei azi cum e cu pleonasmele. Pleonasmurile? Pleo....

  Banana verde ma face sa plang. Serios, nu glumesc! Sunt 30 de ani de cand am mirosit prima data o banana. Cam asa. Poate mai mult, da' in capul meu de om de 35,5 ani...sunt 30. M-a rupt fi-mea cu matematica de clasa 1. Mirosul de banana proaspat desfacuta ma face sa lesin. Doar ca nu-mi trebuie. Adica ma multumesc cu mirosul si gust destul de rar. Eu si fructele nu suntem prieteni. E ca si aia cu eu si legumele. Dar banana ar cam fi una dintre preferatele mele.

  As zice dupa caisa insa eu caise n-am mai mancat de cand a doborat mamaie Cutza caisul ei din gradina noastra de la 2 Mai. Era cam pe granita si era un cais care facea niste...nu pot sa le zic caise pentru ca miezul era asaaaa, un fel de portocaliu inchis-valeu-cu-zeama-oranj! Alea erau caise pentru mine. Nu, nu o sa mai intalnesc caise din alea pe parcursul vietii mele naturale, pentru ca nu mai exista. Punct. 

  Caise d-alea sau piersici de Dobrogea... oh...nu mai exista. S-au dus undeva in apus. Impreuna cu bucuria bananei verzi. Pe care o dibuiam ca e pe sifonier sus, intre ziare, o furam si o mancam asa verde. Banana d-aia de iti sterpezeste dintii! Oaiii da' ce buna eraaaaa! Banane verzi. 

Concursurile scolare. Ramane cum am stabilit!

  Acum circa un an si jumatate scriam despre cum sunt aceste concursuri scolare o frauda. In primul rand asupra copiilor mici si inocenti carora li se induce ideea ca mergem "la concurs de matematica si romana" fara sa avem in prealabil cunostinte in acest sens si luam cu totii nota 10. 

  M-am enervat si am facut o cercetare cateva zile, am aflat informatii destul de corecte pe care le-am expus aici. Nu, nu mi-am dus copilul la "concurs" nici la clasa 0 nici la clasa 1. Nu, n-a fost nici o problema faptul ca refuz sa platesc ceva ce nu-mi doresc. Nu, copilul n-a fost nici traumatizat, nici persecutat, nici nimic. Eu i-am explicat ei ca aceste concursuri sunt o FRAUDA, o hotzie ordinara facuta de niste baieti mai destepti ca alti baieti (unii parinti) care sunt exceptional de... sa le zicem naivi... si scot portofelul din geanta la orice adiere de "concurs". Caci, nu e asa...primim "medalii". Iar pe altii i-au prostit cu "portofoliul copilului" care, daca vezi-doamne nu era dus la concursuri ar fi avut de suferit ulterior. Si normal ca daca tu ca parinte nu intelegi sistemul si nu stii care-ti sunt drepturile sau obligatiile, pui botul la toti jnapanii. 

  Evident toate astea au fost minciuni. Si fraude. Si multi, multi bani bagati de niste oameni la ei in buzunare. Si acum, minunatieeeee, s-a prins justitia. Drept pentru care iata ce incepe sa se intample dupa ce in decembrie s-a anuntat ca aceste asa zis "concursuri" au fost interzise din cardul scolilor de stat. Normal, pe particulari nu-i pot forta sa nu le tina, dar macar nu se mai tin in scolile de stat iar lumea va afla de fapt ce sunt ele. Si anume, da, ati ghicit! O mare frauda pentru fraieri. Pentru oamenii "competitivi" care au impresia ca daca primesc medalii si toata lumea ia 10 la un "concurs" au ajuns undeva mai "in fata". Au obtinut ceva faima. Au un copil mai "destept" sau mai "informat". Eroare maxima din toate punctele de vedere! 

  Si am fost injurata cu spor de cativa astfel de parinti. Oare ce-or mai face ei? Ce s-or face ei fara concursuri? Mi-e si mila de bietii oameni, pe cuvant. Sa nu mai ai tu cui da 12-14 lei pe fiecare proba de concurs odata la 2-3 luni... tre' sa fie trist! Fara concursuri scolare viata e pustiu. Si, conform bancului, ramane cum am stabilit! 

The Romanians are coming si bravo lor...

  Disclaimer d-ala: opinii personale, a se trata ca atare si a se comenta doar dupa vizionarea episodului din link. Multumesc!

  Chiar imi doream sa vad primul episod din documentarul Channel 4, "The Romanians are coming". Pai da, pentru ca stirile din Romania au facut atata porcarie pe tema asta incat eu una stiam sigur ca n-am ce concluzie sa trag pana nu vad cu ochiul meu documentarul. Pentru ca stirile sunt un "spectacol", sunt circul la lipsa painii zilnice din Romania, am invatat sa le iau cu mare, mare indoiala pe toate. Titlurile "incendiare" nu-mi mai dau foc la chiloti de multa vreme si orice chestie de genul "O noua lege ne va ucide" ma face sa rad pana cand nu o verific in Monitorul Oficial. Cele mai multe nu-s acolo, sunt "proiect, la proiect la ce-a visat Gigel, parlametar de ocazie azi noapte". Daca Gigel a visat multa piftie de porc ne-am dus dracu'! Ii screme mintea un "proiect de lege" si mancatorii de vorbe imediat o dau ca "stire". 

  Azi mi-a parvenit acest articol cu care rezonez de altfel perfect. Si in corpul postarii aveti si primul episod din documentarul cel infam. L-am urmarit cu mare atentie si m-am infiorat. Nu din cauza ca-i defaimat cineva acolo, deloc. Ci din cauza de cat de mult au fost trase de par stirile si sentimentele unora despre acest documentar. Nu, nu denigreaza pe nimeni! Nici macar pe oamenii aia pe care multi ii numesc in scarba "tzigani". Eu n-am nimic cu aceasta etnie si sincer nu mi se pare ca fura mai mult ca romanii. Care-s mai multi ca ei si deci fura mai mult, statistic vorbind. 

  Eu nu zic ca nu-s multi, foarte multi "romani" plecati in alte tari ca sa fure, sa dea in cap sau sa se dea loviti-cersetoreste pe strada. Nu zic asta, doamne-fere! Eram la Venetia cand ne-a acostat o rromaneza de-a noastra, eram in Suedia in toamna cand niste baieti tuciurii cantau la acordeon in fata hipermarketului din Malmo. Stiu cu ce se ocupa multi din cei dusi prin alte tari. Doar ca nu toti "tiganii" pleaca ca sa fure. Si nu toti romanii sunt "onesti". Dar astia din documentar sunt chiar simpatic de onesti, deschisi si cu multa minte la ei pentru nivelul de la care au plecat. Si n-au plecat sa dea in cap! 

  Documentarul asta e fix invers de cum a fost el prezentat. Adica nu e o defaimare ci o "reclama", o "justificare" si o explicare a fenomenului migratiei din paturile extrem de sarace si ne-cultivate ale Romaniei (primul episod, inteleg ca urmatorul ii are in vedere pe cei dusi cu contract acolo). Sunt niste "tigani" din Ardeal, stiti genul ala de tigan care rupe hamul daca ii dai de munca, super bisericosi si la locul lor. Nu se compara cu romanii tziganizati de prin Muntenia de la noi de aici care ti-ar da in cap in secunda doi doar pentru ca te uiti la ei cumva. Deloc! Sunt prezentati cativa tati de familie, oameni care pleaca spre UK cu mana-n... fund, merg acolo ca sa munceasca. Aurolacul pe care vi l-au aratat nesimtitii astia la stiri era DIN ROMANIA! Aici l-au filmat si n-au sustinut altceva! 

  Au aratat un ghetou mizerabil din Romania. Le stiti, da? Sau poate nu le stiti pentru ca aveti o facultate, o casa, doi copii si-un caine, o masina si planuri de vacanta in strainatate la vara. Si nu prea va pasa, toti sunt niste "boraturi" cu care nu vreti sa fiti asimilati. Iar cine nu are un job inseamna ca nu-l merita si e prost. Pacat insa ca v-ati nascut in acelasi borcan cu ei. Mna, ghinionul ovulului care a fost pe plaiuri romanesti la perforare... Documentarul asta nu arata oameni dusi sa fure in Marea Britanie! Arata oameni disperati de saracia de aici, oameni care nu au ce sa faca cu cele 2-3-8 clase din dotare pentru ca Romania nu mai are nici industrie, nici agricultura, nici santiere. Oameni care sunt dispusi sa munceasca munci foarte, foarte grele, pe nu prea multi bani, oameni care pleaca de la Baia Mare ca sa doarma pe jos in gari sau in parcuri si a doua zi sa incerce sa gaseasca de munca acolo. Unii reusesc, altii nu. Altii dupa multe luni de dormit in aer liber. 

  Dincolo de idee, de firul epic si de povestea documentarului, este si foarte misto facut. Povestitorul e un tigan roman care vorbeste engleza aia dobandita cu greu. Engleza pe care n-ar fi visat probabil niciodata ca o va invata pana cand viata nu l-a aruncat intr-un colt de lume pe care nu-l cunoaste si unde, ca un om aruncat in apa... trebuie sa invete sa inoate ca sa nu moara. Si culmea e ca multi invata. Si culmea e ca si majoritatea englezilor alora mai scuturati chiar nu inghit discursurile sforaitoare ale domnului Cameron. Pentru ca nu-s prosti si pentru ca muncesc cot la cot cu cealalta jumatate de romani din Anglia, aia... cu studii. Aia care de cele mai multe ori ii impresioneaza in mod pozitiv. Oriunde se duc. 

  Ma intrebam azi cand ma uitam la documentar oare cati dintre romanii ultragiati care au iesit in strada l-au si vazut! Serios! Pentru ca daca il vezi nu ai de ce sa vrei sa tipi contra, nu e nimic neadevarat acolo, nimic scos din context, nici un om nu face rau nimanui. E un documentar foarte emotionant, iti da doua palme peste ochi, te uiti si iti vine sa zici "auoleu mama, prin cat chin trec oamenii astia!" Da, oamenii aia care-s altfel decat tine, cel dus in UK cu bani si cu job! Tu ai avut noroc. Si ai muncit si muncesti si ai un rost. Dar si oamenii astia tot aia vor sa faca, numai ca pornesc din cu totul alt punct decat ai pornit tu, absolventul de facultate, sau mai multe clase decat trenul, omul cu ceva bani care pleaca de aici ca sa ia acolo o chirie nu ca sa doarma in Gara Victoria. Tu ai avea curajul sa faci asta? Eu una nu. 

  Dar ai avea curajul sa mai stai in ghetourile Romaniei, in satele pustii si fara munca, in sistemul in care nu iti permiti sa iti ingrijesti dintii? Ca pe asta s-a batut apa in piua, ca n-au oamenii aia dinti. Ca si cand in Romania ai putea sa-ti ingrijesti dintii la medic fara bani! Pai n-au frate! De unde sa aiba? Banii sunt in conturile offshore ale unora sau altora. In afaceri cu statul, in... chestii... Da, sunt si multi care nu vor sa munceasca, dar sa fim seriosi, nu-s majoritari cei care nu vor sa munceasca si pleaca de acasa jumate de Europa. De ce? Pai pentru ca le e lene :)))))

  Nu stiu altii cum sunt dar eu astept episodul al doilea cu mare nerabdare... Ca toata marlania cu "sclavi pe meleaguri Siciliene" de la ProTv m-a lasat usor ingretosata saptamana care trecu si n-am auzit pe nimeni sa iasa in strada sa tipe ca e Romania portretizata foarte urat daca se arata la teveu niste oameni eeeextrem de penibili care fac numai nazbatii prin Italia aia si apoi se vaita ca-s sclavi. Dar, deh, aia nu erau "tzigani" ci romanasi neaosi. Moldoveni!

  Moderatie, people, moderatie si gandire!

România tâmpitoreasca

  Miercuri dimineata inainte sa se trezeasca a tusit prin somn. Mi-am ascutit urechea instinctiv si m-am trezit de tot. E clar, se imbolnaveste. S-a sculat, s-a dus la scoala, cand s-a intors tusea. Putin si din cand in cand, daca nu o cunosti si nu stii ai fi zis ca n-are absolut nimic. Doar ca pe la 4 ii sticleau ochii un pic, n-a facut mare febra dar imediat am decis ca a doua zi n-o duc la scoala. Am vorbit cu invatatoarea dupa ce Mara mi-a zis ca sunt multi care au venit bolnavi la scoala. Da, m-am enervat. Speram ca parintii de la scoala privata sunt trecuti intelectual de genunchiul broastei si stiu ca nu e ok sa duci copilul copt in scoala. Eu chiar sunt un parinte responsabil si nu o duc cand stiu eu sigur ca urmeaza sa vina valul pentru ca stiu ca e contagioasa. 

  Zis si facut. Ieri n-am dus-o, a facut febra peste zi moderat. Azi noapte m-am sculat sa pun mana pe ea, ardea la nici 6 ore de la antitermic. Pfff, cam nasol. Dimineata era semi-lesinata de febra si vazand ca dupa Nurofen tot n-a scazut cat sa fie bine, am pus-o in masina si-am fugit la Slanic la salina. Sa coboram in mina si sa ne tratam. M-a uluit cineva azi care a considerat ca ii pun in pericol pe ceilalti oameni din salina cu virusii copilului meu. Am incercat sa-i explic biologie de baza, cum ca in sare nu traieste nici un microb de nici un fel dar n-am avut succes. Domnul Google i-a dat la o prima cautare informatii infiorator de cretine si gresite de pe un site romanesc. Probabil unul care vinde chiloti. Baietii de la salina aia veche din Polonia zic cam asa. Iar Slanicul a fost "sanatoriu" cu paturi in salina toata viata mea pre-democratie. "Democratia" tampitoreasca a distrus cam tot, da' aia e alta poveste. 

  De-a lungul vietii Marei am dus-o de cate ori a fost bolnava si am putut merge, la salina. Efectele sunt aproape miraculoase. Cand a avut afte la 2 ani si alti copii au intrat in spital din cauza ca nu puteau manca si bea, eu am luat-o si am dus-o la Slanic, am stat doua nopti acolo, am intrat 3 zile in mina si dupa prima zi bubele din gura se redusesera spre disparitie. La viroze respiratorii face mai mult decat toti steroizii care inteleg ca acum sunt moda la bebelusi si copii. Inhalatii cu steroizi si adrenalina. N-as face asta sub nici o forma copilului meu. Poate in boli extrem de grave, in spitalizari cu insuficienta respiratorie. Poate atunci. Nu la fiecare raceala, tuse, viroza... e o moda medicala sinistra in opinia mea. 

  Asa ca azi ne-am dus. Mara s-a bucurat, am plecat cu ea cu temperatura 39 jumate, cu ochii sticlind...pana acolo s-a mai dez-fiert oleaca. Cand am ajuns....surrrrprizeeeee, suuuurrrprizeeee, salina se inchisese. Pentru ca? Pai pentru ca aia care o au sunt niste jmecheri corupti care nu fac nimic sa imbunatateasca conditiile. Asa ca mai bine o inchid. Cica liftul nu mai merge si esti bagat in salina cu microbuzul prin vechile tunele de exploatare a sarii. Chestie super misto pentru mine care de 30 de ani merg acolo si nu stiu cum e in tunele! Doar ca na... Romania tampitoreasca nu poate sa nimic. Restaurantul din fata minei continea o doamna care pusese la uscat fetele de masa pe scaune :)))) Ghereta de vandut sare era inchisa si nu scria pe ea daca si cand ar putea fi deschisa. Nenea "gardianu" care se tinea de pardon prohab in fata minei nu stia de ce da' stia ca maine se deschide. De la 8 la 2 maine. De la 7 juma la 1 miercuri, joi si vineri. Luni si marti inchis!!!

  Evident ca Mara mai avea putin si plangea de ciuda ca nu putem intra, ei ii place mult la salina, si-o aminteste perfect si era fericita ca mergem acolo. Am plecat obiditi injurand printre dinti. Ne-am dus la Roberto, hotel-restaurant din Slanic cu mancare buna rau si ieftina. Cand am intrat am dat hotarat dreapta ca acolo stateam de obicei. Cand colo...niste multe mese mai mari rezervate. Ups...

  Ne-am dus in partea cealalta, si dupa circa 15 minute au venit pacientii. Multi batranei, Marius a zis ca-i parastas, am ras copios si dupa aia ne-am uitat cu atentie si....chiar era. Parastas. Cu popa, adjunct d-ala de popa si tot tacamu'! Am mai ras noi un pic si cand ne-a adus berea odata a inceput popa sa cante!!! In mijlocul carciumii!!!!!!!!!!!!!!!!!! Vesnica Pomenireeeeeeee! Cu zgaltait de coliva, cu tot dichisu', cu toate babele tinandu-se in brate in jurul lui si cu toatele incercand sa atinga fusta popii! (dude, care e faza cu chestia asta? tre' sa se atinga toti pacientii intre ei!).

  La o masa noi, la alta masa vreo 6 adolescenti. Mama si am inceput sa radem!!! Duamneeee cum am inceput sa radem! Mi-au iesit ochii ca la melc incerand sa-mi tin hohotele in mine, adolescentii au pus jos tigarile piosi dupa care incercau sa rada asa intr-o parte chipurile nu-i vedea nimeni daca intorceau capul. Chelnerii erau pe jos, cand ne-au vazut pe noi cum radem au ras si mai tare, barmanul s-a bagat brusc sub bar ca era fix in raza popii si i-o fi fost frica ca-l blesteama ala...... nenica nu se auzea popa de hohote, babele isi faceau cruci, eu imi faceam cruci da' nu din acelasi motiv.... "si iaaaaaartaaaaaaaaa-l pe adormiiiiiiiiitul taaaaaaaaaaaaaaau Vasileeeeeeeeeeeeeeeeee aaaaaaaaaaamiiiihhihiiin". 

  Cand au terminat, popa si-a luat chestiunea aia cu care face fum d-ala scarbos si s-a dus in... ati ghicit! in bucatarie!!! Unde poate ca nu stiti dar nu are voie prin lege sa intre nimeni din afara angajatilor stabilimentului! N-ai voie fara patalama si analize sa intri in bucatarie de restaurant. Dupa el, grabite, doo-trei babute care probabil trebuiau sa verifice nivelu' la coliva...

  Nu mi-am sters bine lacrimile ca a inceput Marse cu mistourile. I-a adus chelnerul ciorba i-a zis omu' "bogdaproste, sa fie primit, da' sa trecem la parintele pe nota" si multe altele. Pe Face Book se incingea discutia, ca femeia minunata care mi-a zis asta cu Romania tampitoreasca a mai zis-o si p-aia cu "nu-i nevasta ca si diva, nici placinta ca coliva".... Si iar da-i si razi cu dat cu capu' de masa! Si cum radeam noi trecuse o juma' de ora si pacientii gata, aspirasera aperitive, fel doi si acu' se trecea la...tort, pardon coliva! Domle... o fi fost proba de parastas viteza, faza pe judet sau ceva... In 30 de minute popa se stergea la gura si se indrepta satisfacut catre usa. 

  Mara a fost cea  mai uimita. Ta-su a fost cel mai simpatic, era cat pe ce sa dea note, el a zis ca se simte ca la Vocea Romaniei. Eu am fost cea mai siderata, da, stiam ca se fac acum la carciuma dar nu stiam ca se si canta slujba intr-o carciuma cu alti oameni in ea. Mi s-a parut de un prost gust, de o tziganie sinistra. Mi s-a parut din nou ca m-am nascut gresita... mi s-a parut ca pusul de poale in cap la carciuma si cantatul de slujbe la restaurant e ceva infiorator de amuzant. Penibil, sinistru si ne-la-locul lui... Ori ca venea una sa faca streap-tease in mijlocul carciumii vinerea la ora 2 ori ca au venit astia....cam la fel de stupid. Dar oh, atat de hilar!!!

  Maine dimineata mergem iar. Speram sa intram in mina. Ospatarul a zis ca spera ca "maine nu e cu muzica" :))))) Am ras teribil. Cand am ajuns acasa am aflat de ce. A murit azi unchiul meu Colea. Cel mai drag, mai amuzant si mai simpatic personaj din familia mea extinsa. O lumina de om, un pictor extrem de talentat. Un om caruia ii placea sa rada si sa glumeasca fix ca noua azi. Probabil ca energia lui s-a imprastiat azi pana la Slanic. Marius a zis ca "nu-i a buna cu rasul asta". Dar a fost a buna. A fost fix energia lui hahaita intr-o carciuma la Slanic. Am ras cu lacrimi, ma doare burta de ras. Maine mergem iar.

P.S. Stiu cum se cheama adjunctul de popa si chestia cu care afuma popa lucruri, e un pamflet, a se trata totul ca atare! 

Amintiri de departe

  Am crescut deasupra unui restaurant. O carciuma mare din Ploiesti...Dealu' Mare...Blocurile de deasupra ei sunt organizate in niste cvartale, patrate perfecte cu tunel de trecere intre ele si spre strada din fata. Pe vremuri era o straduta in fata. Prima pe care am invatat sa o traversez. Acum e alee pietonala. Acum e mai frumos. Atunci era mai util.

  Carciuma avea doua sedii prin astea trei cvartale, una intr-o parte, "bar"-ul si alta fix dedesubtul apartamentului bunicii mele. Un apartament de doua camere nedecomandate, o casa mica cat o cutie de chibrituri. Asa zis-ul balcon are circa 15 centimetri latime. Jur! Au facut comunistii case pentru militari, si ca sa nu zica ca n-au facut "balcoane" au facut asa doar niste iesiri cu bare...Utilitatea lor? Nici una! 

  La Dealu' Mare cantau oameni. Oameni d-aia care stiau sa cante. Erau si nunti si erau si seri in care se canta. Pe vremea aia se canta. Foarte multi din artistii vremii veneau acolo sa cante. Cred ca era cam singurul loc din Ploiesti unde se canta cu formatie. Noi, copiii cartierului...locuiam mereu mai mult afara, in cvartal. In acea curte maaaare interioara, care la ora aia era populata de fix 5 masini. Au niste mii de metri patrati curtile alea, sunt 3 la numar... in fiecare erau cateva masini cand eu aveam 6-7 ani. In rest...loc de batut mingea. 

  Eram singura fata din toate acele blocuri. Imaginati-va trei patrate facute din blocuri, fiecare latura cu doua scari. Pe fiecare fata de bloc cate 8 apartamente cu cate 2 geamuri mari cu pseudo-balcon si un geam minuscul la bucataria care era cat o baie normala. Singura fata de acolo. In rest, doar baieti. Atunci am invatat interactiunea corecta cu ei, atunci am invatat cum sunt ei, ce sigur imi place si ce voi detesta tot restul vietii mele de femeie la ei.

  Ieseam afara si jucam fotbal, peretzel, tenis (cand aduceau Radu si Raul rachete), leapsa si mai ales pititea. Cand era vara, seara, muzica de la restaurant facea sa vibreze peretii de sticla care tronau in curtea noastra interioara. Stateam aliniati pe marginea aia de fereastra si ascultam cum muzica ne vibra in plamani. Unele din cele mai infierate in sufletul meu sunt amintirile de atunci, din locul ala si momentul ala... Cald, soare, miros de Ploiesti (doar cine a fost aici vara in Ploiestiul celor 3 rafinarii care mergeau stie ce miros e ala), muzica aia de atunci cu "The Power of Love" reinterpretata pana la lesin de toata lumea...dar muzica aia era totul!

  De cate ori aud "Drumurile noastre toate" sufletul imi alearga inapoi in timp la vremurile copilariei. La momentele de vara, asfalt incins, sandale care alearga cu viteza prin praf, genunchi juliti. ploaie de vara care vine si spala tot. Atunci era simplu. Ploaia spala tot. Acum nu mai e asa simplu. De cate ori intru in cvartalele alea ma simt trista. E plin de zeci de masini, nu mai e nici un spatiu...Nimic nu mai e cum era si stiu ca trebuie sa uit cum era si sa nu-mi mai pese. Doar ca nu pot.

  

Poveste de iarna

 - Tie nu ti-e frica? m-a intrebat ea in parcul Sinaii cand stateam amandoua zgribulite ca doua gaini in ger asteptandu-ne fetele sa se joace pana nu mai au a se juca. 

 - Ba mi-e frica de ma cac pe mine...mi-e frica de Schimbarea asta cum nu mi-a fost frica in viata mea de prea multe lucruri. Poate doar de moarte, dar ei nu i-am zis asta. 

   A inceput sa rada prin ochelarii ei de intelectuala. Am ras si eu si ne-am mai gandit inca odata cum o sa facem. Cum s-o dam la pace cu Schimbarea, cum sa ne organizam, cum sa nu murim de grija celor doua care se joaca in zapada la 20 de metri de noi. 

  De trei zile alergam prin Sinaia ca doua gaini decapitate, urcand si coborand strazi, munti, scari si vise. Si intrebandu-ne cum o sa facem. Ce-o sa facem cu fetele. Ei doi o sa fie bine...noi nu stim cum o sa fim....dar cum o sa fie cu fetele? Ele cum o sa fie? De cate ori ne afundam in discutia asta parea ca inotam in zapada mare de afara. Intr-o avalansa care ne ia si ne duce. Iar noi speram ca o sa ne duca unde trebuie. Adica unde vrem noi, nu unde vrea ea. 

  Trei ore dupa ce m-a intrebat daca mi-e frica eram in tren spre casa. Si trebuia sa dam explicatii despre un bilet cumparat online care avea o eroare pe el. Si "Nashii" au vrut spaga. Au vrut in felul ala "voalat" pe care doar un roman l-ar recunoaste. "Ce facem, doamna? Cum REZOLVAM?" au intrebat-o. Le-am zis ca rezolvam cu alt bilet cu chitanta, ca noua spaga nu ne place. S-au ofensat. A platit inca odata ceva ce platise deja. Ei au plecat ofensati de cele doua muieri care au dorit bilet cu chitanta. 

  - Iti mai e frica? am intrebat-o razand si cu inima batandu-mi in urechi de nervi si neputinta...

  - NU, a zis razand prin ochelarii ei de intelectuala...Nu-mi mai e frica...

Masochisme

  Ca sa traiesti in Romania este imperios necesar (sper ca stie toata lumea ca expresia e la misto!) sa fii masochist.  Asta daca vrei sa-ti placa. Mie-mi plac mult oamenii din tara asta, pe cuvant. Adica atunci cand nu-mi displac total, sunt chiar simpatici. Evident, e o generalizare, nu toti sunt la fel doar pentru ca-s romani, bla-bla-bla. Insa de la inventarea Mioritei incoa' ba sigur chiar de mai demult, romanul se balaceste-n pesimism absurd. 

  Adica, bre, aflu ca vine unu' sa ma omoare, ma asez binisor pe vine si scriu o poezie despre asta...sau ceva. Si daca cineva face un gest frumos, ma mir sau il banuiesc de intentii ascunse. In general oamenii pe aici nu prea zambesc ba chiar un domn azi si-a scos caciula in fata mea pentru ca i-am zambit. Era un domn in varsta cu caciula din aia de astrahan, m-a lasat sa trec pe un trotuar lat cat palma...i-am zambit larg si i-am zis multumesc. A scos caciula si a zis "mai rar asa o doamna"...Am ras o juma' de ora incontrolabil, intotdeauna asocierea "eu" si "doamna" in aceeasi propozitie are acest efect sublim asupra mea :))))))

  De la ce pornisem? Cine dracu' mai stie... Da, am fost la magazin azi, la Mega-ul de cartier. Ma duc la vanatoare de mancare la oferta cu 50% off. Nu consider ca iaurtul care da sa expire ar putea exploda daca-l mancam, nici alte asemenea chestii la reducere. Si ajung la casa, eu cu un cos cu ceva produse din care jumate la oferta ceea ce inseamna timp mai mult la casa din cauza ca la Mega se face bon separat pentru cele la reducere, deci platesti produsele normale, astepti, apoi platesti inca odata produsele la oferta. 

  In spatele meu a venit un domn undeva spre 60 de ani care tinea timid in mana 3 plicuri de ness. I-am zambit si l-am poftit in fata mea. Zice repede, fara sa imi multumeasca sau ceva: "sunteti sigura?"...dude, nu e ca si cand te-am poftit sa imi iei un rinichi..."da, sigur, mergeti, eu am mai multe si de doua feluri, va dura"...Bombane el ceva si trece in fata.

  Vine alta doamna, din aceeasi categorie de varsta, cu o paine in mana. O vad, si ii spun si ei sa mearga. Foarte timida, si ea ma intreaba "DA' DE CE?" pe un ton oarecum ofensat. Pai, zic, uite eu am multe-n cos, mata ai o paine, eu am si la reducere, dureaza, ce sens are sa stai sa ma astepti? In timpul asta nenea se intoarce, da aprobator din cap si face aratand spre doamna si spre nesul lui "ntz-ntz, daca mai vin doi trei d-astia stati aici pana diseara, doamna" pe un ton foarte....aprostofator :)))))))))))))))

  M-a bufnit rasul si i-am zis ca o sa dureze foarte putin ce au ei de facut (cred ca n-a durat 45 de secunde pentru ei doi impreuna) si ca pot sa astept, nu e o problema. S-au dus la treaba lor, am ajuns in fata casierei care imi zice suav "puteti sa asteptati, ca mi s-a terminat rola de la casa?" :))))))))))))))))))))) Da, bre pot sa astept trei secunde, asa cum pot sa zambesc, sa zic multumesc sau buna-ziua. Ca nu ma costa nimic. Si nu, doar pentru ca am facut un gest normal nu inseamna ca vreau ceva de la tine in schimb. Inseamna doar ca-s masochista daca fac asta cu unii dintre oamenii acestei planete...ca sa nu mai generalizez :)

  O zi cat mai lipsita de masochisme va doresc! 

The highly sensitive child. Nu "timid" si nici "rusinos". Nicidecum "anormal".

  In romana nu stiu cum ii zice pentru ca n-am gasit materiale de nici un fel, nu zic ca n-or fi dar eu nu le-am gasit. Am citit de-a lungul anilor despre copilul supra-senzitiv (nu stiu cum sa-i zic in romana) pentru ca m-am prins de mult ca eu am unul din asta. Se pare ca altii au studiat problema in detaliu si au ajuns la concluzia ca in nici un caz nu se cheama "esti timida" sau "vai ce rusinoasa esti" si nici "asta nu e normal" sau "trebuia sa ii FACETI ceva, doamna", ultima transmisa de una dintre cele doua "psiholoage" scolare fantastic de inteligente si competente care faceau "evaluarea psihosomatica" pentru intrarea in clasa zero. Si unde, dupa cum poate stiti, am fost trimise din greseala :))))

  Despre ce e vorba? O sa incerc sa fac un sumar al acestui articol din Psychology Today. Informatii sunt multe, pe multe site-uri de psihologie, l-am ales pe asta pentru ca era structurat mai bine. Asadar, copii supra senzitivi (traducerea imi apartine, nu stiu daca e cea mai corecta, dar o sa o folosesc) sunt undeva la 15-20 la suta din total. Cand am aflat asta mi s-au parut chiar multi. Ma gandeam ca eu n-am mai auzit de niciunul ca Mara decat prin intermediul a vreo doua mame care au spus aici pe blog asta. Sunt destui de fapt. Apoi mi-am adus aminte de momente in care am vazut copii umiliti pentru ca-s "timizi" sau "rusinosi", copii care se inchideau in ei si priveau in zare cand doamnele din parc le spuneau asta iar familia lor aproba cretinismele cu pricina. Aha, deci sunt mai multi insa nimeni nu-i intelege si nu le accepta comportamentul.

  "With a sharpened sense of awareness these children are often gifted intellectually, creatively and emotionally demonstrating genuine compassion at early ages. The downside is that these intensely perceptive kids can also get overwhelmed easily by crowds, noises, new situations, sudden changes and the emotional distress of others. Daniel, a four-year old client of mine, is a highly sensitive child and notoriously won't take naps because he is too "wound up" by his preschool peers. Another highly sensitive child, Lizzie at age eight, came home from school after seeing a bullying episode and just broke down crying. Criticism, defeat and the distress of others is something sensitive children feel deeply."

  Mai mult, exista un test pe care il gasiti aici ca sa va lamuriti daca se incadreaza sau nu copilul in aceasta categorie. Pentru ca este o categorie de om cu un anumit sistem nervos, nu este o boala, un diagnostic sau un "rasfat". Pur si simplu, cum zice Mara: "asa sunt eu facuta!". Testul contine 23 de intrebari despre copil. Daca raspunzi da la 13 sau mai multe atunci copilul se incadreaza. Eu am raspuns da la 20 deci cred ca pot sa nu mai am dubii :)

  Tot studiind despre asta mi s-au pus cap la cap lucruri. Cand avea 4 saptamani a inceput sa planga o ora pe zi, la aceeasi ora fix la 48 de ore distanta. Lumea a zis ca-s colici. Eu am zis ca nu, n-o durea nimic, nu-si strangea picioarele, plansul de durere era altul. Asta era un plans isteric, nervos. Nu il puteai consola cu nimic. Nu aveam ce sa fac decat sa o tin in brate de la 11 la 12 odata la 48 de ore. A durat doua saptamani si a disparut. Probabil se adapta la viata extrauterina. In rest n-a avut nici un colic de nici un fel. 

  Episodul "costumasul rosu" era sa ma bage la balamuc. Pe la 8 luni i-am luat un costum rosu. Pijamaluta din aia bebeluseasca. Era un material mai gros, moale dealtfel. Insa de cate ori incercam sa o imbrac seara cu el si sa o adorm belea ochii la mine cate 3 ore. Pana m-am prins. Era din cauza culorii si probabil si a texturii. Nu putea sa adoarma in rosu. Sau in asternuturi colorate-desenate. Apoi au intervenit "gauricile". Daca talpa costumului se gaurea incepea sa urle ca din gura de sarpe, imi arata gaurica si tipa "gococo" pana o schimbam. Nu era, asa cum radeam noi atunci din cauza ca e "maniaca" ci pentru ca nu suporta la picior senzatia aia. Haine ude sau murdare pe ea? Forget about it! Daca isi uda maneca de la bluza se schimba imediat, nu suporta senzatia aia. 

 Despre "masajul bebelusului" nu pot sa zic decat "mwoaaaahahahaaa, dude, really?" Copilul plangea de ai fi zis ca o ard cu tigarea. Ca ii dau cu ciocanul. Am incercat de cateva ori si m-am calmat, nu aveam de ce sa o supun la ceva ce ii produce un asemenea disconfort. Cand a crescut am priceput de ce: se gadila din varful capului pana-n varful degetelor. Se gadila pe spate de se pravaleste pe jos...se gadila pe picioare, pe coapse, pana si pe maini. Nu poate nici acum sa stea la masaj, rade si se zbate ca un peste pe uscat. La 5 zile urla pentru ca probabil e cumplit sa fii un carnat de om si cineva sa te atinga intr-un mod care sa te gadile sau sa te doara (habar n-am ce simte un nou nascut)...Chestia e ca am vazut multi bebelusi care plang la acel masaj si multi parinti care considera ca "trebuie", ca altfel...nu stiu ce se intampla altfel, cu fi-mea nu s-a intamplat nimic, e intreaga, cu musculatura si osatura perfecte. 

  Si uite asa ajungem in zilele noastre cand ei ii ia (acum) circa un minut sa-si puna doua sosete in doua picioare. De ce? Pentru ca nu suporta cum ii sta cusatura aia de la capat pe picior. Toate sosetele au cusaturi, toti oamenii au sosete. Se pare ca unii nu suporta aia sau etichetele de la haine. Asa cum n-a suportat niciodata, dar niciodata galagia. Imbulzeala de copii. Daca vede un haos din asta sta departe, nici prin cap nu-i trece sa se duca spre asa ceva vreodata. La fel in zgomote mari. Cand era mai mica plangea instantaneu daca intram undeva unde era muzica data foarte tare sau ceva. Plangea. Ce zicea lumea din jur? Alea o sa le pun in alta postare ca-s prea multe. 

  Daca vede pe strada sau la scoala o situatie urata, pe cineva care chinuie sau face rau cuiva, ramane impresionata zile in sir. Isi tot aduce aminte si ma intreaba daca eu imi amintesc. Luate rand pe rand se incadreaza cam la toate. La ea pe primul plan sunt, si acum, strainii. Pentru ca a avut ghinionul sa traiasca intr-o tara care nu respecta copiii ca pe niste oameni vii cu pareri, in mica copilarie a fost agresata de foarte, foarte multi adulti straini. Stiu cum suna, dar pentru ea asa e, ea asa percepe cand un adult strain vine si trage de ea sau vorbeste cu ea si apoi o umileste verbal pentru ca nu-i raspunde. "Esti timida, vaaai dar ce rusinoasa esti, asta nu e normal."  Avea cinci LUNI cand a decis ca orice strain din afara familiei e moartea! Cinci luni! 

  La gradinita a avut oarece ghinion cu o doamna care incerca sa o bage cu forta in clasa in primele zile. Daca n-ar fi facut asta probabil adaptarea se petrecea fara nici un stres. Am fost acolo sa contracarez, asa cum am fost acolo in mii, nu exagerez, mii de episoade in care oameni carora nu le pasa de copil ci de cat de inteligenti se cred ei, au agresat-o intr-un fel sau altul. Pana pe la 6 ani trebuia sa incep orice conversatie cu "va rog sa o lasati in pace, nu vrea sa va spuna cum o cheama si cati ani are"...sau ceva de genul. Apoi, incet incet am lasat-o sa se descurce singura in situatii din astea, nici acum nu raspunde celor care fac asa doar ca acum nu mai plange. Cum e sa stii ca in 9 cazuri din 10 adultii se vor purta in asa fel incat copilul tau va plange foarte rau? E greu. Mai ales ca ea nu plangea din start ci cand animalele chiar puneau mana pe ea, trageau de ea sau incepeau sa spuna chestii gen "esti prea timida, nu-i frumos sa fii asa" sau "vaaai ce rusine, fetita mare si nu stii cati ani ai!" sau multe, multe altele. 

  La scoala a avut noroc pentru ca doamna Naie era cu inteligenta emotionala la purtator. In prima zi cand Mara plangea pe hol si nu vroia sa intre in clasa, a intrebat-o de ce iar ea mi-a zis mie "tu nu vezi CE BALAMUC e acolo? eu nu vreau acolo!". Inauntru erau 36 de copii care urlau. Doamna i-a zis razand "sa stii ca te inteleg perfect, nici eu nu vreau sa intru in balamucul ala, dar uite, sa vezi ca daca intru eu o sa se faca liniste" :)))) Si asa a fost. Apoi am intrat impreuna, a vazut ca e ok si aia a fost tot. 

  Am invatat sa inteleg, multe lucruri din intuitie. Stiu ca nu trebuie sa se supra-excite inca de cand era foarte mica. Sau sa oboseasca prea rau, sa nu doarma suficient. Pentru ea chestiile astea fac diferenta intre o zi vesela si una...nu prea vesela. De aia am tinut mult la rutina ei de cand era mica. Pentru ca pentru ea e mai mult decat utila. De aia o cred cand imi zice ca ceva miroase urat pentru ea. Pentru ca e highly sensitive...a trecut si prin faza cu mirositul continuu al mainilor. Mereu i se parea ca miroase a ceva. 

  Cu unele lucruri o protejez insa pe altele incerc sa i le scot cat de cat din sistem cu explicatii si cu exemple pe viu (uite, vezi, nu se intampla nimic rau daca x sau y). Nu mi se pare prea bine sa zici "vai, tu esti o speciala, sa fie cum vrei tu mereu". Trebuie sa invete sa se adapteze la lume si la viata impreuna cu sistemul ei supra-senzitiv. N-avem ce face. Nu avem nici cum sa "reparam" pentru ca nu e defecta, nu e stricata, nu e anormala. Nu, nu o sa se "schimbe" nimic, doar va invata sa isi managerieze singura preferintele si sensibilitatile. Nu, nu am ce sa "ii fac" eu. Nu-i ca si cand ar avea un buton...Sau manual de instructiuni. 

  Ce stiu este ca, asa cum zic si cei din articol, complicitatea cu parintii ii ajuta. Faptul ca eu mereu am fost de partea ei, a ajutat-o sa inteleaga ca nu e ea "defecta" asa cum sugereaza niste adulti straini ei. Cand am vazut ca doar se incapataneaza (de exemplu daca a cunoscut pe cineva, s-a distrat cu el si data viitoare nu mai vrea sa vorbeasca ca si cand nu ar sti cine e) i-am zis ca nu-i ok, ca asta nu e un joc si ca o inteleg dar pana la un punct. Au fost si momente oribile, absolut oribile, in care trebuia sa facem ceva si pur si simplu incepea sa urle din cauza ca acel ceva implica un strain. De exemplu poza pentru pasaport in noiembrie 2013, ziua aia n-am sa o uit cate zile oi avea. Si nici pe sefa de la pasapoarte pe care era sa o troznesc acolo, in institutie :)))) In rest, am fost acolo "la prindere" de cate ori cineva o stresa degeaba. Cu asta i-am castigat increderea. Daca aveti un copil highly sensitive fiti complicele lui, partenerul de "problema", Chuck Norrisul care tipa la babe pe strada atunci cand ele incearca sa o traga de obraji!


Alte info aici http://highlysensitivechild.net/ sau aici:

http://www.parents.com/toddlers-preschoolers/development/behavioral/how-to-help-your-sensitive-child/ sau aici:

http://www.livingjoyfully.ca/anneo/Highly_Sensitive_Shine.htm

   

Teme si dileme

  În fiecare zi când vine de la școală mă simt ca la examen. Am dat destule la viața mea dar niciodată nu am fost așa de stresată. Ce temă are azi la matematică? Iar o să plângă? Dar la româna? Iar o să ma întrebe "mami, ce e aia o Mirică?", pentru ca niște iluminați ai planetei consideră că ăsta e un nume numai bun de folosit în Abecedar ca nume propriu care pare a fi prenume în viziunea lor, că nu vreau să mă gândesc că au vrut să încurajeze strigatul pe numele de familie. 

  Matematica de clasa 1 de an 2015 e un chin. Serios. Cea pe care am facut-o eu în 1986 nu era cea mai plăcută activitate din lume însa era ok, nu era chin, pricepeam tot. Paginile multe de 3+2 și alte asemenea erau accesibile pentru intelectul meu de copil de 7 ani. Temele nu mă chinuiau, nu le percepeam a fi grele sau de neînțeles. Mai târziu matematica a devenit oribilă dar eram un pic mai mare, nu mă frustra ideea ca nu pricep mai nimic pentru ca aveam niște ani de școala, știam sistemul, vedeam în jur că nu-s cea mai proastă unealtă din cutie, aveam deja un self-esteem pozitiv și stabil. 

  Acum copiii sunt aruncați în școală, iar ei au așteptări despre asta. Știu ca e ceva nou, că e altceva decât a fost grădinița sau clasa 0...au și ei așteptări, speranțe, frici. Și apoi li se dau niște "caiete speciale" și li se spune că trebuie sa facă niște "probleme" la matematică. Însă ei nu știu să citească încă. Deci nu au cum să își facă temele singuri, chestie care îi frustrează din start. Depind de un adult care să stea lângă ei și sa le citească niște texte absolut abstracte pe care ei nu le înțeleg. Evident că în momentul doi se frustrează și imediat nu mai vor nimic. 

  Mă gândeam ca cine știe, o fi fi-mea mai...prost cu IQ-ul. I-am făcut și un test ca să mă liniștesc. E ok cu IQ, chiar mai bine decât mi-aș fi imaginat...dar unele lucruri sunt imposibil de înțeles la o anumită etapa. Na, așa e omul, evoluează mai încet și are nevoie de cunoștințe consolidate ca să rezolve lucruri grele. Exemplul de săptămâna asta e unul care m-a făcut să mă enervez foarte, foarte rău. Pentru că la fiecare moment din ăsta eu vad cum dragostea de carte îi zboară pe fereastră. Văd în ochii ei cum zice în gând "auzi, mă, e clar, sunt proastă, lăsați-mă, nu mai vreau!"

  Așadar se dă problema, luna ianuarie, dupa circa 3 luni de școală (scad vacanțele) 

  "Ma gândesc la un număr. Îi adaug 2 și îl scad de doua ori pe 7. Rezultatul este diferența dintre 10 si 4. Care este numărul?" Mara a zis prompt "3" imediat ce a auzit "ma gandesc la un numar". Maica-mea a zis 42, chestie de gust. Da' ele au o gandire predominant matematică amandouă, eu o am centrata pe vorbe, m-am prins din start ca aia era o "poveste" cum ar veni :)))))))) 

  Am pus-o să citească enunțul de trei ori. L-a citit, acum citește singură cursiv extraordinar de bine. S-a uitat cu ochii ăia mari de căprioară la mine. Io la ea. Am luat o hârtie și am făcut cu x...i-am arătat. Am încercat să îi explic. Deja când am văzut ca ridică tonul la mine cu "NU AM ÎNȚELES NIMIC!" m-am oprit și i-am explicat, încă odată, că nu trebuie sa îl facem și că e normal să nu înțeleagă. Și că o rog ca întotdeauna sa îmi spună adevarul, să-mi zică sincer când înțelege și când nu. Mi se pare absolut aberant sa ii fac eu temele si sa o trimit la școală, sa dea din cap da-da-da și toată lumea sa fie mulțumită ca ei fac matematici superioare. 

  Nu văd scopul. Nu văd sensul. Părinții discuta în fața clasei când așteapta copiii. Toți sunt disperați, aud doamne în discuții uluitoare gen "tu ai știut sa faci ala al treilea? l-am făcut pana la urma". Le-am întrebat pe unele din ele dacă copiii lor au înțeles. Adică na, cumva mereu ai impresia ca poate doar al tău e bătut în cap și nu pricepe. Poate toți știu și nimeresc și-al meu nu. Well, se pare ca nu...toți sunt în ceață. Și nimeni nu-i scoate. Și părinții le fac temele în locul lor!!! Asta mi se pare halucinant! 

  La școala la care mergem acum lucrurile sunt civilizate. Nu știi sau nu vrei, nu faci. Simplu. Eu i-am explicat învățătoarei de la început ca eu am o singura pretenție de la școala primara: ca la un final de 4 ani copilul sa știe să citească, să scrie corect românește și eventual sa adune și să scadă niște chestii unele din altele. Iar aia cu scrisul corect pentru mine e cruciala. Ea a fost de acord cu mine, habar n-am dacă de-adevaratelea sau nu și nici nu îmi pasa. Eu când dau peste exerciții ca ăsta scriu pe "caietul special" că Mara nu înțelege și că o rog să îi explice. Pentru ca aici, la privat, sunt client și la banii pe care îi dau consider ca nu trebuie sa trec eu prin materie cu Mara, ci învățătoarea. La problema de mai sus, pentru ca m-am enervat foarte rău, am scris că propun ca ei sa învețe să adune și să scadă și ca eu știu sa fac ecuații dar Mara nu știe. 

  Le-a explicat în clasa în ziua aia cum se face problema și că rezultatul e 18. Mara a zis ca n-a înțeles nimic dar a priceput că e 18. Lupta mea cu ea ar fi ca ea să spună în clasă că nu înțelege, dar nu poate face asta. Nu poate. Cine vrea sa facă asta? Sa fie cu alți 19 ca el și atunci când nimeni nu ridica mâna sa zică "eu nu știu" tu sa faci asta? E dificil și pentru un adult să recunoască și să-și asume asa ceva, pentru ea e imposibil. Și pentru ceilalți copii la fel. Cei care ramân la afterschool cu doamna, fac temele acolo. Toți dau din cap da-da-da iar ea are impresia ca au ințeles. Ea mi-a zis ca știe ca astea-s "prea grele pentru ei" și ca le mai explica în plus...dar degeaba.

  Ea nu e de vina. Programa se devanseaza de la an la an, tabla înmulțirii a ajuns în clasa a 2 a. Pana la anul va ajunge într-a 1 a pentru ca avem noi acum exerciții care spre asta duc, mi-e clar. Noi suntem fericiți. Nu știe, nu facem, cerem explicații suplimentare, doamna le oferă cu zâmbetul pe buze. Nimeni nu e penalizat dacă merge cu tema nefăcută, nimeni nu e umilit dacă nu știe ceva, nimeni nu are parte de tratamente urate în clasă. Doar ca programa si modul de predare îi umilește. Pur și simplu îi face să urască să învețe. Dacă tu, adult, ai fi pus zilnic, de mai multe ori pe zi, în situația să NU ÎNȚELEGI ce ți se explică și cum să faci una sau alta...cum te-ai simți? Eu cred că ai ajunge la depresie cu viteza luminii...Dar copiii ăștia? Ei ce-or simți? Mara uneori plânge, inclusiv în clasă (cred ca a speriat-o pe învățătoarea ultra tânără). De ce, o întreb eu... "Pentru ca, mami, nu am înțeleeeeees!". Și trosc, mi se mai rupe o dată sufletul. 

   O văd pe Mara. O văd cum i se distruge dragostea de a învața. Cum începe să deteste toate lucrurile astea și, ca mecanism de apărare, să n-o mai intereseze. E normal. Pe ăia care au făcut programa și manualele (pe care nu le avem nici azi pentru clasa 1) și "caietele speciale" nu i-a interesat dacă ea poate sau nu sa rezolve ecuații la 7 ani. Pe ea de ce-ar interesa-o?

  În ziua următoare, la româna a avut o serie de propoziții de copiat. 3 din 4 au fost:

  E mult vin.

  E un vin rece.

  Nu mai vreau vin. 

 QED. Viitorul sună al naibii de bine! Din toata scârbenia asta de limbă, la litera V băieții n-au gasit altceva! Eu cred că erau beți și au transcris o conversație de la birtul la care se aflau...Am o curiozitate, la clasa a 12 a oare cum o să fie? "Eu am mult sex", "E un sex rece" și "Nu mai vreau sex"? 

  

Obosită

  Sunt obosită. Dorm aiurea, prost si fără rost, visez foarte, foarte urât și mă scol în ape reci pe șira spinării. Mi-e frică să mă gândesc la ce-am visat pentru că e mult prea urât. Saptamâna cu nea Charlie n-a ajutat deloc ba dimpotrivă. Iar ușurința cu care oameni care probabil nu dau doi bani pe alți oameni au impresia că e ok să omorâm oameni pentru un desen, pentru umor sau satiră, din cauza ca vezi tu, s-au ofensat niște unii despre vreunul dintre profeți (oricare ar fi el mi-e irelevant)...mă șochează. La fel, ușurința cu care nebunii apasă pe tragaci sau ușurința cu care alții cred că treaba aia s-a întâmplat din cauza acelor caricaturi. Sunt idem cele două tabere. Sunt perfect în oglindă. Religiile sunt o mizerie a umanității, orice formă ar avea ele, duc numai la porcării și la ignoranță. Noaptea minții. Toate taberele sunt dispuse să ucidă pentru asta. E trist.

   Cum s-o fi făcut că iarna trecută când aveam școala la 3 minute de casă a fost o iarnă caldă de n-am simțit-o, nici un ger. Acum...gerul ăsta matinal ne-a omorât pe amândouă. Mara e copleșită de frig, o văd, o simt... N-a trăit așa frig niciodată pentru ca n-a fost nevoită să meargă o jumatate de oră pe zi dimineața la prima oră prin el. Ceea ce e bine pentru ea :) E mai prost pentru mine care o văd cum obosește de la mersul prin frig. 

  Sunt obosită. Sunt cocosată de dileme, griji și întrebări. Mă întreb când o sa mă scol moartă de stres. Tot am impresia ca o să vina și dimineața aia în care n-o să mai fiu. Toate spaimele lumii îmi luminează nopțile. Ultima dată când a plecat Marius am plâns incontrolabil două ore pitindu-ma prin toate colțurile casei ca să nu mă vadă participanții la trafic. M-au ajuns din urmă toate. 

  Nu am motive de supărare sau depresie. Deloc. Doar că motivele alea din spate, adunate de cațiva ani și ținute bine acolo sus la mansardă încep sa iasă la lumină. Lumina noului viitor care se așterne in fața mea. Din martie incolo mi s-au aliniat astrele și prietenii. Mare lucru să ai prieteni pe lumea asta. Nu știu ce va fi și de aia îmi e teama. De necunoscut. Sunt ca Mara. Mi-e teama. Și exact ca ea, sunt ferm convinsă ca o să mă trezesc după că o să fie mai frumos decât credeam că va fi. Sau așa sper. 

  Viitorule, te aștept. Uite, în cinstea ta mi-am pus și nemernicele astea de diacritice! :) Mai ramâne să-mi amintesc cum să le folosesc! Am nevoie de prieteni si de vorbe bune, oameni buni! Și de imbrățișări calde de oriunde ați fi! Vă pup!

Din urma

  S-au intamplat gramada unele peste altele si n-am mai apucat sa scriu ceva din decembrie. Mai precis ziua parinti-copii de la scoala Marei. Povesteam ca in loc de serbarea clasei sau ceva la scoala s-a organizat o serbare mare, a scolii (tinuta in aula universitatii de petrol, ocazie cu care am bajbait cu spor pentru prima data in viata in frumoasa institutie in care mirosea a veceu si a spital vechi...sau invers) in care au avut si clasele primare intr-un cor mare niste colinde foarte dragute.

  Copiii au fost foarte relaxati, incantati de toata serbarea. Si noi adultii la fel. Nu am cuvinte sa descriu diferenta. Ca tot se agita lumea despre musulmani zilele astea...as vrea sa subliniez cu rosu faptul ca domnii astia musulmani de la aceasta scolala nu numai ca respecta copiii dar directorul turc se poarta ca si cand toti ar fi ai lui. Si cand m-a vazut cu lacrimi in ochi cum ma uitam la fi-mea cum canta si danseaza pe scena...i-au dat si lui lacrimile. 

  Ce m-a impresionat cel mai mult la serbare au fost copiii mai mari. Pentru ca daca ai nostri au cantat trei colinde, cei mari au pus in scena teatru misto. Si in romana, si intr-o engleza impecabila. Dansuri frumoase, romanesti si turcesti, muzica ce suna a muzica. Fiecare cu talentul lui incurajat si protejat ca sa creasca. 

  Cateva zile mai devreme mersesem la activitatea cu copiii. Ne-am prezentat cu totii la ora 10 la scoala si am gasit clasa nu numai impodobita de Craciun (doamna le facuse bradutul cu cateva zile inainte) dar aranjata in asa fel cu scaune in plus ca sa putem sta fata in fata cu progenitura din dotare sa pictam ornamente de pom. Pe care ni le-a adus domnisoara invatatoare. Laolalta cu cafea, sucuri, prajituri si un tort. Si...ne-am distrat. Am ras, am discutat, am pictat panaramele alea de gips, copiii s-au jucat, noi am socializat intre noi si cu doamna.

  Doua ore de distractie la finalul carora copiii au primit cadourile pe care le adusesem noi cu cateva zile inainte :) iar doamna le pitise in spatele clasei sub un material mare. Haos nene cand li s-a zis sa le caute...atata isterie n-am vazut de cand sunt...s-au dus cu chiote ca vikingii, sa se omoare si mai multe nu. Au fost doua ore in care m-am simtit ca pe alta planeta. Una normala, frumoasa, decenta...evident e o mare diferenta intre parintii de aici si cei de la scoala cealalta. Mna, explicabil dealtfel. 

  Am fost destul de uimita sa constat ca suntem cam cei mai tineri parinti din cele 20 de familii. Si asta e explicabil, noi ne-am apucat de treaba repede, uneori uit cati ani au trecut de atunci. Asa ne-am distrat in ultima saptamana de scoala. Acum a inceput scoala din nou si Mara e extrem de fericita, abia astepa sa se termine vacanta. Da, stiu cum suna asta...dar vine asa de fericita de acolo, acum s-a invatat si cu temele, se descurca din ce in ce mai bine cu cantitatea enorma de informatii pe care o au de inghitit. Ma intreb daca acum face adunari de numere cu doua cifre cu trecere peste ordin, ecuatii cu o necunoscuta si ceva ce aduce a siruri...in ce clasa va intra daca o mut in alta tara? :))))

S-a speriat

  Mereu ma uimesc cat de tare se sperie Mara de cate o chestie care implica ceva periculos despre care ea stie sigur ca ar fi ceva teribil pentru ea. Si de fiecare data imi aduc aminte perfect momente din copilaria mea in care m-am speriat la fel de rau si toate gandurile de atunci din clipele de spaima paralizanta. 

  In dimineata asta am prins autobuzul de fara douashcinci care e mai plin ca urmatorul. Mi-am facut loc printre oameni cand se apropia de destinatie insa n-am putut ajunge chiar la usa pentru ca mai coborau si altii. Evident prin imbrancire si impingere, fara sa vada ca e un copil intre ei. Cand copilul e jumatate cat tine el nu vede practic nimic in inghesuiala. Imi amintesc un moment din copilaria mica cand eram cu matusi-mea la Predeal si a trebuit sa ne urcam noaptea intr-un autobuz. Matusa avea 3 copii, cu mine 4 si doar doua maini deci eram netinuta. Am crezut ca am pierdut-o in invalmaseala. Am urlat atat de rau incat a doua zi nu mai aveam voce. Ea era la cativa pasi de mine dar n-o vedeam, era frig, noapte si eram in alt oras pe un munte. 

  Pe mama la fel am "pierdut-o" de cateva ori in magazine in care cate un cur de om mare se interpunea intre mine si ea. In secunda in care n-o mai vedeam urlam cat puteam de tare. Simt si acum cum imi bubuie sangele in urechi cand imi aduc aminte. Nu m-a pierdut mama niciodata, era la maxim 1 metru de mine intotdeauna, insa senzatia ca ma voi rupe, pierde, rataci de ea pentru totdeauna era una teribila pentru mine. 

  In dimineata asta, cand am coborat din autobuz (sunt unele foarte mici, galbene cu putine locuri si usi mici) inghesuiala nu mi-a permis sa o tin pe Mara in dreapta mea in paralel cu mine, de mana, si sa coboram amandoua. I-am dat drumul de la mana ca sa fie in fata mea. Am coborat cu ochii pe ea, eram fix in spatele ei. A coborat repede si imediat a facut un pas si a sarit pe trotuar (tare mandra am fost de treaba asta) dupa care s-a intors intr-o fractiune de secunda uitandu-se dupa mine. Pe fata ei se citea cea mai mare spaima pe care am vazut-o vreodata. 

  Eram acolo dar ea e mica, lumea e multa. Era singura pe trotuar. Singura pe lume. Avea ochii mari (cand se sperie ii are si mai mari), nu plangea dar inclestase maxilarele. Pe fata ei se citea teroarea suprema: mami a ramas in autobuz, autobuzul o sa plece. In doi pasi eram langa ea. M-a intrebat de ce n-am stat langa ea, i-am zis ca nu aveam loc si ca stiu ca s-a speriat, am luat-o in brate si-am intrebat-o de ce s-a speriat. Evident, pentru ca autobuzul urma sa plece cu mine in el :))))

  I-am zis ca nu pleca, ca as fi tipat la sofer, s-ar fi oprit. Si ca daca cumva ar fi plecat, mergeam o statie si ma intorceam imediat la ea. Si ca sa nu plece daca vreodata ne despartim asa sau ne ratacim, sa stea acolo unde am lasat-o, sa nu plece, ca vin imediat inapoi. Da, dar daca usile se inchideau, mami, stii ce i-a facut lu' batranelu' ala?! :))) L-a prins pe un mos cu usa acum cateva saptamani si ala urlat catre sofer fix langa noi. Ei i s-a parut ceva groaznic asta. I-am zis si atunci ca nenea ala nu ar putea fi decapitat de usa autobuzului, ca nu patea nimic, se oprea tampitu' ala. Era un sofer atat de prost incat a si deschis usile din mers cand a ajuns in statie. Mosul cu pricina era ulterior sa coboare fortat o statie mai devreme. Prin cadere! :)))

  Ei bine, ea a inregistrat toate astea si acum avea si grija asta in plus fata de grija de a nu se pierde de mine. Dupa ce i-am zis ca nu imi facea nimic usa aia m-a intrebat "si daca eram eu? eu sunt mai mica, nici pe mine nu ma lovea?"...Greu de raspuns pentru ca sincer nu stiu cam cat de grea e usa aia, eu am fost prinsa adult de cateva ori, nu e mare lucru, da' stiu eu ce i-ar putea face ei? Draci, laci, craci...cum sa raspund la asta? I-am zis ca nu, nici pe ea, ca are ghiozdanu' puternic si se opreste usa in el...eu "desteapta" ca sa nu sperii copilu'. Si cand colo, ce-mi aud urechile? "Pffff, pai cum adica, sa-mi RUPA mie GHIOZDANELU' in DOUA??? Si caietul cu TEME?!" Ia-o p-asta! 

  

  

14 spre 15

  A fost un an bun. Mult mai bun decat mi-as fi imaginat acum un an pe vremea asta. Sigur, au fost si chestii nasoale, in principal porcaria cu scoala de stat a Marei care m-a dus pe niste culmi ale disperarii pe care rar le-am simtit in viata asta. Pentru ca n-ai cum sa nu disperi cand un strain iti terorizeaza copilul. 

  Ieri am gasit in cutia postala o felicitare din aceea clasica. De la Scoala Spectrum Ploiesti. Ni se urau lucruri frumoase. Am fost inca odata impresionata de atentia pe care ne-o acorda oamenii astia. In ziua in care am mers la scoala pentru activitatea de Craciun parinti-copii m-am simtit cred prima data in viata mea ca si cand as trai intr-o tara normala cu oameni normali si servicii normale. Dar senzatia aia o am fix pana la iesirea pe poarta scolii. E o oaza de civilizatie dar...e mica si se termina repede. Pe strada scolii troneaza un morman de gunoi. 

  In 2014 am aflat ca exista oameni perversi la modul ilogic. Oameni care mint cu usurinta cu care respira, care manipuleaza pana obtin ce vor si-apoi dispar. Trec la urmatoarea tinta. O sa fiu mult mai atenta de aici incolo pe cine aduc in preajma copilei, pentru ca nu merita sa se ataseze de oameni care apoi ii intorc spatele. Nu are sens. Iar eu nu pot sa ii raspund la intrebarea de ce fac unii oameni asta. Pentru ca sincer si cu mana pe inima habar n-am. Dar a fost o lectie buna. 

  Anul asta casa de la 2 Mai ne-a adus foarte multi oameni minunati. Cu unii am ramas prieteni si m-au impresionat teribil vazandu-i ca sunt fericiti in gradina noastra mare si-n casuta noastra mica. Am trait alaturi de o frumoasa familie o luna de zile, atat au stat la noi...si cand au plecat mai aveam putin si plangeam cu totii, asa de bine ne-am simtit unii langa ceilalti. Si n-au fost singurii. Incet incet lumea a inteles ce soi de loc e ala, ca n-are asfalt si nu va avea niciodata, ca are plante, tarana si nisip, flori si fructe numai bune de descoperit de catre manutele mici de copil. Si ca e bine asa. Ca e o intoarcere la natura fie ea si pentru cateva zile. 

  A fost o vara lunga si destul de grea insa plina de satisfactii pentru mine personal. Nu-i mic lucru sa pleci de la zero si sa ajungi la casa plina in doar doi ani. Da, munca aia e grea, au fost zile in care ma dureau toate cele pana la os. Iar cand e cald simti cum te lichefiezi pe cand freci faiante si veceuri. Insa oamenii au apreciat. Au apreciat curatenia. Au revenit. Si-au trimis prietenii si rudele. Si asta inseamna mult pentru mine. 

  Anul asta am vazut Rasnovul, Brasovul, Sinaia, o bucata buna din Suedia. Am vazut Malta. Daca mi-ar fi zis cineva acum un an ca se va intampla asta as fi ras. Dar daca am lasat valul sa ne duca a fost tare frumos. Iar calatoriile au un efect profund asupra Marei. Acum e fascinata de harti si ne pune sa ii aratam unde am fost cu ea. Calatorind a invatat multe. A fost atrasa sa invete lucruri despre locurile respective. Ii place istoria, ii place sa-i povestesc ce s-a intamplat de-a lungul secolelor intr-un loc sau altul. Imi place de ea!

  A fost un an frumos. Si greu fara Marius langa noi. Ne-am adaptat cumva la programul asta dar nu ne e usor deloc. Nici mie nici ei. Lui cu atat mai putin. Din multe puncte de vedere a meritat. Am obtinut alte posibilitati prin asta. Am obtinut posibilitatea sa plecam de aici si momentul ala se apropie. Vom obtine un cu totul alt soi de viitor pentru Mara iar asta ma face sa nu ma mai intereseze prea multe detalii. Mergem cu pasi inceti, precaut, nu ne repezim. Destinatia e acolo, ne asteapta. Cand totul se va alinia corect o sa fie frumos. Sper sa ne iasa...

  Anul asta s-a lamurit si audienta daca are sau nu ce sa caute pe aici pe la mine. Si n-au mai injurat, n-au mai aruncat cu pietre decat vreo doi-trei. Oamenii s-au prins daca vor sau nu sa citeasca, daca rezoneaza sau nu. Si asta m-a bucurat mult. Va multumesc tuturor celor care intrati pe la mine in vizita, pe unii dintre voi i-am si cunoscut, pe altii sper sa-i cunosc. Multi, foarte multi dintre voi traiti in alte tari (cred ca cel putin jumatate) si asta imi spune foarte multe. Va invit sa comentati, sa vorbiti cu mine, sa radem si la anul cum am ras anul asta. Multumesc!

  Va dorim un an nou asa cum vi-l doriti. Sa fie cu ce vreti si cu cine vreti, sa fie cu dragoste si cu pupaturi. Sanatate! La multi ani!

Psoriazisul. O lupta infinita.

  Disclaimer: acest post nu e un "sfat", nu e o "solutie", nu e nimic altceva decat povestea si experienta mea. Constatarile si concluziile mele personale despre boala mea. 

  Sunt ceva mai bine, zic ceva pentru ca inca mai am vreo doua-trei locuri cu leziuni pe mine. Dar vin dupa o perioada lunga in care am avut corpul cam 40% acoperit de placi mari, unite intre ele. 

  Cea mai mare problema a fost diagnosticul initial. Care a fost gresit. Domnul doctor Mircea Razvan Bucur de la Laurus Med Ploiesti a fost de un cretinism perfect. S-a uitat la mine cu lupa, a pozat leziunile, a bagat poza intr-un program, a dat cu ochiu' si s-a gandit profund ca "seamana cu pitiriazisu' lichenoid cronic". Si apoi a zis ca aoleu, daca e sifilis in faza a doua! Am incercat sa-i zic ca la casatorie ni s-au facut analize si ca eu cred sincer ca sotul meu nu s-a dus la curve (si daca s-ar duce e suficient de destept s-o faca cu prezervativ), dar cu toate astea m-a trimis la analize extinse pentru sifilis. Alti bani, alta distractie. Evident n-aveam sifilis, asa ca mi-a dat tratament pentru pitiriazis lichenoid cronic. 

  M-am dus acasa si l-am urmat cu sfintenie. Proasta io! Mi-a facut muuuult mai rau, infiorator de rau, pentru ca boul mi-a dat Dermovate solutie pentru acele leziuni, asta e o solutie steroidica alcoolica care usuca pielea. Fix, dar FIX ce nu trebuie sa faci cand ai psoriazis. Dar cum tot el zisese ca daca nu merge cu asta imi recomanda calduros un tratament cu "imunomodulatoare" aka chimioterapie care sa-ti omoare sistemul imunitar....am zis ca n-are sens sa-l mai deranjez din culcusul lui de prost al clasei. 

  Am purces la citit cu mintea si capul din dotare, am vazut mii de poze de pe site-uri medicale din afara si m-am lamurit ca s-ar putea ca domnul doctor sa fi avut capul in cur la momentul diagnosticului. Sigur, era cu capul in curul meu pe care-l studia de bube, dar era mai mult cu capul in curul lui personal din care a si rasarit minunatia de diagnostic si de tratament. 

  Era in anul in care cazuse bunica-mea, n-am avut timp, chef si nici bani de incercat alti medici. Am incercat cateva chestii si am vazut ce merge si ce nu. Am simtit pe pielea mea ca leziunile alea cu coji trebuie emoliate si nicidecum uscate. Mi-am luat o lampa cu ultra violete care chiar mergea dar, din nou...copil de patru ani, bunica aproape la pat...nu imi dadea la socoteala niste ore pe zi in care eu trebuia sa stau cu lampa aia care e mica pe tot corpul care se umplea de la zi la zi mai rau de bube. Care apoi se uneau intre ele si formau placi mari psoriatice.

  Cand le scarpinam, pentru ca ma mancau intr-un mare fel, sangeram. Nu puteam sa trec o zi fara sa schimb hainele de casa, sangeram si noaptea in pat, totul era plin de sange si de coji in jurul meu. Strangeam din dinti si mergeam mai departe. Nu aveam bani sa merg la Bucuresti sa incerc alte chestii, deja ma cam lamurisem in capul meu ca e psoriazis si imi era frica pur si simplu sa aflu de la un medic asta. Pentru ca toti iti spun ca "nu trece" decat cu chimioterapie. 

  Incet incet am invatat cum sa manageriez boala. Cum sa sangerez mai putin, macar cum sa nu se mai faca mai mari daca mai mici nu se faceau. Tabloul era sinistru. Pe gambe eram plina, pe coapse la fel, pe fund, pe spate si jos si sus, pe coate, incepusera si pe maini si in curand si pe moaca. Trecusera cam 2 ani si jumatate de la debut, deci daca era pitiriazis lichenoid s-ar fi dus de la sine. 

  Cand problemele s-au mai asezat si am avut timpul si banii, am mers la alt medic. O tipa foarte simpatica si care era destul de deschisa la creier. Ana Faca de la Spitalul Lotus Ploiesti a zambit si a zis "doamna, daca asta nu e psoriazis io imi dau demisia". Am asigurat-o ca stiu ca aia e, i-am povestit toata istoria, mi-a zis si ea de treaba cu chimioterapia si apoi de alta duda mai noua, bio-terapia, care practic e o suma de injectii pe care sa le faci pe viata dar care sunt pe acelasi principiu: sa omoram celulele T. Alea care te apara de diverse. Mnu, multumesc. 

  M-a ascultat cu atentie, a fost foarte profi si mi-a prezentat toate modurile de abordare pe care le-am discutat impreuna indelung, mi-a dat un tratament. Cu vaselina cu acid acetilsalicilic facuta la farmacie (5%) plus Dermovate unguent. Mi-a zis sa ma dau cu vaselina in fiecare seara si cu Dermovate in fiecare dimineata. In principiu suna bine doar ca nu e chiar asa :))))

  Adica eu am urmarit cu mare atentie efectele si am ajuns sa ajustez cu totul altfel cele doua creme. Schema facuta cum a zis ea te omoara definitiv la piele. Vaselina cu aspirina ajuta la desprinderea cojilor. Psoriazisul e o boala in care pielea se "vindeca" in mod aberant. In loc sa se inlocuiasca la 28 de zile celulele se refac la doar 3 zile, asa ca apar niste coji pe piele. Dedesubt e ca o rana rosie. Daca iei coaja incet apoi poti sa vindeci pielea de sub ea cu steroidul. Insa nu, nu asa cum zic medicii. Ci mult mai INCET. Adica m-am dat cu vaselina aia si am lasat cam 24-48 de ore pielea sa-si revina si sa se curete tot. Abia apoi am pus steroidul Dermovate unguent, nu crema! Crema nu e la fel de grasa, la psoriazis trebuie creme cat mai grase. Cu vaselina a mers mai bine dimineata data peste tot si stat despuiata cel putin o jumatate de ora ca sa nu se duca toata pe haine inainte sa intre in piele. Cum aratam facand mancare si treaba prin casa in curu' gol e treaba mea! :)))))

  Cand am urmat tratamentul cum a zis medicul pielea n-a facut altceva decat sa se ultra inflameze. Scapam de coji insa eram o carne vie ambulanta. Rosie. Nu parea sa se vindece, pentru ca steroidul ala dat asa mult si des nu face decat sa subtieze pielea si sa o "raneasca". Ai ranit-o? Pai atunci se "ultra-vindeca" in sistem psoriatic, deci intelegeti cercul total vicios in care intri...

  In acelasi timp cu asta am inghitit doua chestii: Inositol (am gasit un studiu in care o pacienta se vindecase intamplator de psoriazis cu Inositol care e un derivat de B din orez) si complex de vitamine B (de pe www.suplimente.ro). Am mai luat si extract de Neem de la ProNatura. Astea trei ajuta insa nu peste noapte. Sa nu te astepti ca le inghiti azi si iti trece maine. Efectul se vede in niste luni de zile. 

  Ce nu am facut: n-am tinut "regimuri" pentru psoriazis. Pentru ca dupa ce am incercat cateva saptamani fara diverse din dieta mea normala si am vazut ca n-are nici un efect am ajuns la concluzia logica ca daca eu n-am schimbat absolut nimic in dieta si am facut boala asta nu o sa ma scape excluderea din alimentatie a unui ceva. Mie mi-a aparut asta pe baza de stres in secunda in care mi s-a zis la telefon ca bunica-mea e cazuta intr-o casa incuiata si oamenii nu pot ajunge la ea, ca plange acolo si se vaita singura. In 24 de ore aveam primele leziuni. Si incepeam sa fac si hipertensiune.

  Dupa ce in primavara asta m-am ultra investigat si nici unul dintre specialisti n-a putut sa-mi zica de ce fac pusee de tensiune, m-am pus pe citit si am gasit o corelatie care spune ca la pacientii cu psoriazis apare si hipertensiunea. Deci nu e invers. Nu iti apare de la stres (desi si aia se poate dar aia trece odata cu stresul) ci de la boala psoriatica in sine. 

  Asta vara am luat masuri solare. Cu un an inainte imi disparuse placa de pe umar la prima expunere la soare din an, cand intamplator m-am si ars pe umarul respectiv. In doua zile trecuse. Atunci am inteles ca e psoriazis. Asa ca anul asta m-am expus la soare cat de mult am putut (nu-mi place sa stau la plaja cam deloc) si evident fara crema de protectie. Daca dai cu d-aia stai la soare degeaba. La fel, am fost atenta sa ma spal cu apa dulce si sapun dupa fiecare baie in mare. E foarte important, apa de mare imi face foarte, foarte rau pentru ca usuca leziunile care se inflameaza. 

  Spre toamna au inceput sa se duca. In ordinea in care aparusera, adica au disparut intai primele iar acum mai am doar ce aparuse ultima tura de "inflorire". In iarna am intrat cu picioarele mele cu pielea mea pe care nu le mai vazusem de circa 3 ani. Ma uit si acum la mine si nu-mi vine sa cred. A fost cumplit. Mai am inca de tras pana se vor duce toate insa cred ca se vor duce. Faptul ca acum pot sa-mi arat picioarele vara fara sa explic ca n-am lepra e ceva deosebit. 

  Putina lume a inteles prin ce-am trecut in anii astia. Sotul meu m-a vazut plangand cand ranile ma acoperisera aproape in totalitate. Tot el m-a iubit si atunci, nu i-a fost sila de mine si nici o secunda nu am simtit vreo repulsie din partea lui pentru corpul meu mutilat. Asta inseamna enorm, n-am cuvinte sa explic ce inseamna asta pentru o femeie. Sa stii ca el te iubeste oricum si oricat de urata ai fi. Sa stii ca si daca stingi lumina, ranile se simt la mana ca o scoarta de copac...sa stii ca nu ii e sila ci ca i se rupe sufletul de tine si ca ar da orice sa nu le mai ai. 

  Mara nu isi mai aducea aminte cum arat eu fara ranile alea pe mine. Ma intreba mereu cand o sa imi treaca, cand o sa am picioarele "frumoase" inapoi. Ma mangaia si imi spunea mereu ca ar vrea sa-mi treaca :) Iar eu ii spuneam mereu ca s-ar putea sa nu mai treaca niciodata si ca e bine ca nu e o boala mai grava. Acum imi spune mereu ca e fericita ca nu mai am bubele alea :))) Vine cateodata pe furis si ma mangaie asa usor pe picior si apoi chitzaie multumita "ce frumoasa esti, mami!" :)

  Sper ca anul urmator sa le inving pe toate si apoi sa stau cu ochii deschisi: daca iese o bubita mica trebuie imediat tratata pentru ca altfel se face maaaaare si mai cheama si niste neamuri in vizita. Dupa care joaca hora pe curu' tau!