The highly sensitive child. Nu "timid" si nici "rusinos". Nicidecum "anormal".

  In romana nu stiu cum ii zice pentru ca n-am gasit materiale de nici un fel, nu zic ca n-or fi dar eu nu le-am gasit. Am citit de-a lungul anilor despre copilul supra-senzitiv (nu stiu cum sa-i zic in romana) pentru ca m-am prins de mult ca eu am unul din asta. Se pare ca altii au studiat problema in detaliu si au ajuns la concluzia ca in nici un caz nu se cheama "esti timida" sau "vai ce rusinoasa esti" si nici "asta nu e normal" sau "trebuia sa ii FACETI ceva, doamna", ultima transmisa de una dintre cele doua "psiholoage" scolare fantastic de inteligente si competente care faceau "evaluarea psihosomatica" pentru intrarea in clasa zero. Si unde, dupa cum poate stiti, am fost trimise din greseala :))))

  Despre ce e vorba? O sa incerc sa fac un sumar al acestui articol din Psychology Today. Informatii sunt multe, pe multe site-uri de psihologie, l-am ales pe asta pentru ca era structurat mai bine. Asadar, copii supra senzitivi (traducerea imi apartine, nu stiu daca e cea mai corecta, dar o sa o folosesc) sunt undeva la 15-20 la suta din total. Cand am aflat asta mi s-au parut chiar multi. Ma gandeam ca eu n-am mai auzit de niciunul ca Mara decat prin intermediul a vreo doua mame care au spus aici pe blog asta. Sunt destui de fapt. Apoi mi-am adus aminte de momente in care am vazut copii umiliti pentru ca-s "timizi" sau "rusinosi", copii care se inchideau in ei si priveau in zare cand doamnele din parc le spuneau asta iar familia lor aproba cretinismele cu pricina. Aha, deci sunt mai multi insa nimeni nu-i intelege si nu le accepta comportamentul.

  "With a sharpened sense of awareness these children are often gifted intellectually, creatively and emotionally demonstrating genuine compassion at early ages. The downside is that these intensely perceptive kids can also get overwhelmed easily by crowds, noises, new situations, sudden changes and the emotional distress of others. Daniel, a four-year old client of mine, is a highly sensitive child and notoriously won't take naps because he is too "wound up" by his preschool peers. Another highly sensitive child, Lizzie at age eight, came home from school after seeing a bullying episode and just broke down crying. Criticism, defeat and the distress of others is something sensitive children feel deeply."

  Mai mult, exista un test pe care il gasiti aici ca sa va lamuriti daca se incadreaza sau nu copilul in aceasta categorie. Pentru ca este o categorie de om cu un anumit sistem nervos, nu este o boala, un diagnostic sau un "rasfat". Pur si simplu, cum zice Mara: "asa sunt eu facuta!". Testul contine 23 de intrebari despre copil. Daca raspunzi da la 13 sau mai multe atunci copilul se incadreaza. Eu am raspuns da la 20 deci cred ca pot sa nu mai am dubii :)

  Tot studiind despre asta mi s-au pus cap la cap lucruri. Cand avea 4 saptamani a inceput sa planga o ora pe zi, la aceeasi ora fix la 48 de ore distanta. Lumea a zis ca-s colici. Eu am zis ca nu, n-o durea nimic, nu-si strangea picioarele, plansul de durere era altul. Asta era un plans isteric, nervos. Nu il puteai consola cu nimic. Nu aveam ce sa fac decat sa o tin in brate de la 11 la 12 odata la 48 de ore. A durat doua saptamani si a disparut. Probabil se adapta la viata extrauterina. In rest n-a avut nici un colic de nici un fel. 

  Episodul "costumasul rosu" era sa ma bage la balamuc. Pe la 8 luni i-am luat un costum rosu. Pijamaluta din aia bebeluseasca. Era un material mai gros, moale dealtfel. Insa de cate ori incercam sa o imbrac seara cu el si sa o adorm belea ochii la mine cate 3 ore. Pana m-am prins. Era din cauza culorii si probabil si a texturii. Nu putea sa adoarma in rosu. Sau in asternuturi colorate-desenate. Apoi au intervenit "gauricile". Daca talpa costumului se gaurea incepea sa urle ca din gura de sarpe, imi arata gaurica si tipa "gococo" pana o schimbam. Nu era, asa cum radeam noi atunci din cauza ca e "maniaca" ci pentru ca nu suporta la picior senzatia aia. Haine ude sau murdare pe ea? Forget about it! Daca isi uda maneca de la bluza se schimba imediat, nu suporta senzatia aia. 

 Despre "masajul bebelusului" nu pot sa zic decat "mwoaaaahahahaaa, dude, really?" Copilul plangea de ai fi zis ca o ard cu tigarea. Ca ii dau cu ciocanul. Am incercat de cateva ori si m-am calmat, nu aveam de ce sa o supun la ceva ce ii produce un asemenea disconfort. Cand a crescut am priceput de ce: se gadila din varful capului pana-n varful degetelor. Se gadila pe spate de se pravaleste pe jos...se gadila pe picioare, pe coapse, pana si pe maini. Nu poate nici acum sa stea la masaj, rade si se zbate ca un peste pe uscat. La 5 zile urla pentru ca probabil e cumplit sa fii un carnat de om si cineva sa te atinga intr-un mod care sa te gadile sau sa te doara (habar n-am ce simte un nou nascut)...Chestia e ca am vazut multi bebelusi care plang la acel masaj si multi parinti care considera ca "trebuie", ca altfel...nu stiu ce se intampla altfel, cu fi-mea nu s-a intamplat nimic, e intreaga, cu musculatura si osatura perfecte. 

  Si uite asa ajungem in zilele noastre cand ei ii ia (acum) circa un minut sa-si puna doua sosete in doua picioare. De ce? Pentru ca nu suporta cum ii sta cusatura aia de la capat pe picior. Toate sosetele au cusaturi, toti oamenii au sosete. Se pare ca unii nu suporta aia sau etichetele de la haine. Asa cum n-a suportat niciodata, dar niciodata galagia. Imbulzeala de copii. Daca vede un haos din asta sta departe, nici prin cap nu-i trece sa se duca spre asa ceva vreodata. La fel in zgomote mari. Cand era mai mica plangea instantaneu daca intram undeva unde era muzica data foarte tare sau ceva. Plangea. Ce zicea lumea din jur? Alea o sa le pun in alta postare ca-s prea multe. 

  Daca vede pe strada sau la scoala o situatie urata, pe cineva care chinuie sau face rau cuiva, ramane impresionata zile in sir. Isi tot aduce aminte si ma intreaba daca eu imi amintesc. Luate rand pe rand se incadreaza cam la toate. La ea pe primul plan sunt, si acum, strainii. Pentru ca a avut ghinionul sa traiasca intr-o tara care nu respecta copiii ca pe niste oameni vii cu pareri, in mica copilarie a fost agresata de foarte, foarte multi adulti straini. Stiu cum suna, dar pentru ea asa e, ea asa percepe cand un adult strain vine si trage de ea sau vorbeste cu ea si apoi o umileste verbal pentru ca nu-i raspunde. "Esti timida, vaaai dar ce rusinoasa esti, asta nu e normal."  Avea cinci LUNI cand a decis ca orice strain din afara familiei e moartea! Cinci luni! 

  La gradinita a avut oarece ghinion cu o doamna care incerca sa o bage cu forta in clasa in primele zile. Daca n-ar fi facut asta probabil adaptarea se petrecea fara nici un stres. Am fost acolo sa contracarez, asa cum am fost acolo in mii, nu exagerez, mii de episoade in care oameni carora nu le pasa de copil ci de cat de inteligenti se cred ei, au agresat-o intr-un fel sau altul. Pana pe la 6 ani trebuia sa incep orice conversatie cu "va rog sa o lasati in pace, nu vrea sa va spuna cum o cheama si cati ani are"...sau ceva de genul. Apoi, incet incet am lasat-o sa se descurce singura in situatii din astea, nici acum nu raspunde celor care fac asa doar ca acum nu mai plange. Cum e sa stii ca in 9 cazuri din 10 adultii se vor purta in asa fel incat copilul tau va plange foarte rau? E greu. Mai ales ca ea nu plangea din start ci cand animalele chiar puneau mana pe ea, trageau de ea sau incepeau sa spuna chestii gen "esti prea timida, nu-i frumos sa fii asa" sau "vaaai ce rusine, fetita mare si nu stii cati ani ai!" sau multe, multe altele. 

  La scoala a avut noroc pentru ca doamna Naie era cu inteligenta emotionala la purtator. In prima zi cand Mara plangea pe hol si nu vroia sa intre in clasa, a intrebat-o de ce iar ea mi-a zis mie "tu nu vezi CE BALAMUC e acolo? eu nu vreau acolo!". Inauntru erau 36 de copii care urlau. Doamna i-a zis razand "sa stii ca te inteleg perfect, nici eu nu vreau sa intru in balamucul ala, dar uite, sa vezi ca daca intru eu o sa se faca liniste" :)))) Si asa a fost. Apoi am intrat impreuna, a vazut ca e ok si aia a fost tot. 

  Am invatat sa inteleg, multe lucruri din intuitie. Stiu ca nu trebuie sa se supra-excite inca de cand era foarte mica. Sau sa oboseasca prea rau, sa nu doarma suficient. Pentru ea chestiile astea fac diferenta intre o zi vesela si una...nu prea vesela. De aia am tinut mult la rutina ei de cand era mica. Pentru ca pentru ea e mai mult decat utila. De aia o cred cand imi zice ca ceva miroase urat pentru ea. Pentru ca e highly sensitive...a trecut si prin faza cu mirositul continuu al mainilor. Mereu i se parea ca miroase a ceva. 

  Cu unele lucruri o protejez insa pe altele incerc sa i le scot cat de cat din sistem cu explicatii si cu exemple pe viu (uite, vezi, nu se intampla nimic rau daca x sau y). Nu mi se pare prea bine sa zici "vai, tu esti o speciala, sa fie cum vrei tu mereu". Trebuie sa invete sa se adapteze la lume si la viata impreuna cu sistemul ei supra-senzitiv. N-avem ce face. Nu avem nici cum sa "reparam" pentru ca nu e defecta, nu e stricata, nu e anormala. Nu, nu o sa se "schimbe" nimic, doar va invata sa isi managerieze singura preferintele si sensibilitatile. Nu, nu am ce sa "ii fac" eu. Nu-i ca si cand ar avea un buton...Sau manual de instructiuni. 

  Ce stiu este ca, asa cum zic si cei din articol, complicitatea cu parintii ii ajuta. Faptul ca eu mereu am fost de partea ei, a ajutat-o sa inteleaga ca nu e ea "defecta" asa cum sugereaza niste adulti straini ei. Cand am vazut ca doar se incapataneaza (de exemplu daca a cunoscut pe cineva, s-a distrat cu el si data viitoare nu mai vrea sa vorbeasca ca si cand nu ar sti cine e) i-am zis ca nu-i ok, ca asta nu e un joc si ca o inteleg dar pana la un punct. Au fost si momente oribile, absolut oribile, in care trebuia sa facem ceva si pur si simplu incepea sa urle din cauza ca acel ceva implica un strain. De exemplu poza pentru pasaport in noiembrie 2013, ziua aia n-am sa o uit cate zile oi avea. Si nici pe sefa de la pasapoarte pe care era sa o troznesc acolo, in institutie :)))) In rest, am fost acolo "la prindere" de cate ori cineva o stresa degeaba. Cu asta i-am castigat increderea. Daca aveti un copil highly sensitive fiti complicele lui, partenerul de "problema", Chuck Norrisul care tipa la babe pe strada atunci cand ele incearca sa o traga de obraji!


Alte info aici http://highlysensitivechild.net/ sau aici:

http://www.parents.com/toddlers-preschoolers/development/behavioral/how-to-help-your-sensitive-child/ sau aici:

http://www.livingjoyfully.ca/anneo/Highly_Sensitive_Shine.htm