Copenhaga. Zoo si Acvariu

  Ieri am fost in Danemarca. Mai precis am trecut peste podul Oresund, jmecheria aia mare care trece peste balta aia mare zisa ea si Marea Baltica si te duce ba pe suuuus de ti se infunda urechile ba pe sub pamant cativa kilometri. Fantastic pod. Pretul ca sa treci peste el e la fel de fantastic. 46 de euro per tura. Insa nu ne-a parut rau pentru ca in Copenhaga am mers la Gradina Zoologica si la Acvariul Planeta Albastra, doua chestii uriaaaaase cu mii de animale. 

  Am mers pe jos circa 3 ore in Gradina Zoologica si sunt sigura ca niste locuri ne-au scapat. Sute de specii, mii de animale, microclimate de jungla, fluturi, serpi, lighioane de tot felul. Animalele aratau atat de bine incat ziceai ca-s pozate. Curate, ingrijite, fericite... Impresia nu era una de "zoo" ci una de "aoleu, am intrat in sufragerie peste elefantii astia!". Gradina e atat de mare incat dupa ce crezi ca ai terminat-o si te dor rau picioarele afli ca acum o sa treci printr-un tunel pe sub soseaua pe care ai venit si o sa ajungi in "cealalta parte" a ei. Peste drum. 

  Si la gradina si la acvariu am vazut ieri zeci de batrani asistati. In carucioare cu rotile, complet imobilizati dar dusi de oamenii care ii aveau in grija la plimbare. Unii erau cu familie, altii cu ceva personal specializat. Toti pareau fericiti in ciuda situatiei. Unul din ei era atat de imobilizat incat avea sistem cu calculator pentru comunicare. Se uita la niste litere si calculatorul scria. O doamna ii vorbea si-l intreba lucruri. Si suedezii si danezii sunt... e cumva aici de parca esti pe alta planeta. E drept, eu n-am mai fost decat in Italia, Grecia si Bulgaria. Marius insa are multe tari merse si a zis ca impresia mea e una corecta. Aici e liniste. Oamenii zambesc intr-una de zici ca-s drogati. Cea mai uluitoare chestie pentru mine a fost cand la Gradina Zoo unde erau destule usi prin care sa intri si sa iesi, oameni mult mai batrani decat mine imi tineau usa de la spate ca sa nu ma pocneasca cand ieseam cu copilul din cladire! Doamne de 70 de ani se opinteau in usile grele ca sa putem noi trece mai simplu! Si nu odata! 

  Cealalta chestie socanta este curatenia. Strazile, masinile, lucrurile, trotuarele. Toate sunt curate. Ploaia care ne-a rapait de cateva ori pe masina a lasat masina curata. Toate masinile stralucesc de parca-s acum iesite din spalatorie. Pana si tractoarele de pe camp sunt curate. Cum stam la tara, prin campuri, am vazut "drumurile de tara" ale suedezilor. Sunt asa ca niste fasii de asfalt perfect. In doua zile nu am auzit nici macar odata pe cineva claxonand. Nimeni nu tipa, nu vorbeste tare, nu striga. Nici macar copiii. E drept, copiii sunt aici un fel de bijuterii, asta mi-e clar. Toti ii cara si ii duc de colo colo ba pe biciclete, ba la Zoo au cotigi speciale pentru ei iar parintii se opintesc pe acolo cu ei in caruturile alea de lemn de parca n-ar avea picioare sa mearga singuri. 

  Dupa cele trei ore de Zoo am plecat spre Acvariu. Acvariu e un cuvant care nu prea descrie trebusoara aia. E asa ca un fel de... Casa Poporului plina cu apa si cu pesti. De fapt cu toate speciile din lume din cate m-am prins eu. Aveau baietii si microclimat de Amazon cu pesti din aia-fosila. D-aia cat omu' de mari si care arata asa de te ia cu racori. Evident ca Albuletele cand s-a vazut intre atatia pesti se cauta de tigaie! Doua ore cat am stat acolo el a balit gandindu-se ce fileuri reusite ar iesi din exponate. "Pfff, ce de tigaie iti trebuie pentru asta!"... "Asta da hamsie!" si cred ca la un moment dat am auzit ceva de-un mujdei da' nu sunt sigura. Mie una mi-au iesit ochii ca la melc. Adica la propriu. Inauntru e bezna iar acvariile luminate. De uimire simti asa cum ti se exoftalmizeaza ochii. Parca incercam sa-i deschid mai tare, sa vad mai mult...

  Tunelul care trece printr-un "acvariu" cat un bloc te lasa mut. Pe deasupra ta trece o pisica de mare uriasa de doi metri, ceva rechini, mii de pesti, o anghila cat fi-mea... Dedesubt sunt corali. Pietroaie. Esti practic in ocean. Si mori de ciuda pentru ca fotografiile n-au cum sa iasa. E intuneric, aparatul mai are un pic si te injura de mama pentru ca-l pui sa focalizeze chestii miscatoare prin geam, prin apa, prin bezna. Da' ma rog...faci poze ca prostu' in continuu pentru ca stii clar ca asa ceva n-o sa mai vezi prea curand. 

  Am plecat de acolo pe trei carari. Copilul turuia de ziceai ca are diaree la creier. Intai despre zoo. Apoi cand a dat si peste acvariul ala s-a terminat cu jmecheria. Intrase in fibrilatii! Aseara nu mai reusea sa adoarma de exitatie si adevarul e ca nici noi astia batrani nu ne-am linistit prea usor. Toata noaptea am numarat pesti. La intoarcere ne-am oprit la supermarket si am cumparat de mancare ca sa nu-i mai dam lu' nea' Ingerman 5 euro de caciula pe brecfast. Complicat, maica, sa iei de mancare cand nu stii ce inseamna toate cele si cum sa le cauti la cantar (nu aveau tasta alocata cu numar ca la noi) si ouale se vand la kilogram! Mancarea e scumpa doar in sensul in care costa mai mult decat in Romania. Diferenta insa e una enorma. Majoritatea produselor sunt eco-bio! Produsele asa-zis procesate nu contin acelasi numar de rahaturi si conservanti ca la noi. Deci da, e mai scump. Dar e de fapt mancare. Iar unele chestii sunt mult mai ieftine decat la noi. Inca n-am ajuns la vreun restaurant asa ca acolo nu stiu cum e, probabil scump. 

aici stam noi

pe podul Oresund

asa se duc copiii

Copenhaga

intrarea de la Zoo

cotigi pentru copii

tunel pe sub sosea

mai mult neclar...

fosile de Amazon. cat porcu'

  Azi mergem la Malmo. Revenim cu detalii :)

Suedia. Aterizarea.

  Drumul Bucuresti-Malmo nu e lung. 2 ore si jumatate. Pare un pic mai lung cand ai rau de altitudine cum am eu. Diferenta de presiune imi provoaca niste stari vecine cu lesinul de cate ori zbor. Dar cum acum stiu ce e si cum sa ma descurc cu asta... aia e. 

  Am aterizat aseara la ora 20 ora locala, ora 21 ora Romaniei deci cam tarzior. Copilul a fost mega incantat de zborul cu avionul, nu mai tinea minte de cand era mica si a mai zburat... a fost incantata teribil de tot ce inseamna avion. Mai putin la aterizare cand au durut-o rau urechile pentru ca nu i-am mai dat guma de mestecat. Azi noapte la 3 s-a trezit cu o ureche dureroasa asa ca ne-a speriat destul de tare. I-a trecut cu Nurofen. A avut in vara otita si din cauza asta acum a avut probleme. 

  Zborul cu Wizz a fost la fel de inghesuit cum il stiam. Singura diferenta a fost ca m-au bagat in toate panicile planetei cu site-ul modificat in mod prost. Nu am reusit sa facem check-in online pentru zborul de intoarcere decat cand am instalat pe telefon aplicatia lor. Daca nu-l faceam ne costa rau. Asa ca am stat cu inima in gat pana ieri cand a reusit Marius sa rezolve. La fel la aeroport unde nu poti sti daca bagajele de mana sunt ok sau te pomenesti cu taxa de 65 sau 40 de euro. 

  Spre Malmo zburau cam 5 turisti, cativa oameni care era clar ca fac o naveta la joburi diverse, cateva doamne cu copii mici-mici probabil maritate pe aici. In rest cetateni de culoare. Nu, nu africani. Tot felul de dubiosi de-ti venea chiar sa-ti fie rusine cam rau. Din aia cu papornitze de rafie mari si multe pe care incercau sa le dea drept "bagaj mic de mana" si sa le urce la bordul aeronavei. Probabil pana atunci nu mai mersesera la Malmo decat cu carutza. 

  La aterizare am mers direct la biroul de unde trebuia sa preluam masina rezervata si platita anterior online. Totul in regula. Doar ca in loc de una mica-mica ne-au dat una mai mare, mai frumoasa si mai devreme acasa. Nou-nouta. Cu care am plecat de la aeroport pe niste strazi care pareau nou-noute. Unele chiar erau pentru ca la ora aia, pe o ploaie rapaita, baietii suedezi puneau asfalt de zor. Fara sa incurce in vreun fel traficul. Am avut de mers 40 de kilometri pana la cazare. In mod absolut dubios tot drumul era cu asfalt nou. Mai mult, era plin de indicatoare care iti spuneau si cu ce viteza trebuie sa mergi si in ce localitate ai putea ajunge! Fabulos! In bezna am deslusit multa padure si la un moment dat un soi de castel. 

  Am ajuns la ferma. Ferma de flori. Si de mobila de rachita. Sau ceva. Proprietarul a iesit imediat sa ne intampine si ne-a dus in "camera". Camera e o casuta separata cu bucatarioara si baie. Micul dejun l-au adus ei de dimineata si l-au pus in frigider. Ne-au dat mancare multa si buna, cafea idem. Casuta e restaurata, grinzile vechi de lemn sunt lasate la vedere iar mobila lu' tata mare de la 1600 e pusa langa Ikea. Si cumva totul e frumos si se potriveste. Revin cu poze. Acum plecam spre Copenhaga. Acvariu si Zoo azi.  

Pregatiri de scoala

  Imediat ce am ajuns inapoi la Ploiesti, a doua zi m-am dus cu unghiile taiate si tata tuns...cu tata taiat si unghiile tunse...cu...aaaaa...m-am dus la institutie sa aflu ce si cum pentru clasa intai. Pentru ca avem alta doamna anul asta, avem alta uniforma (tricoul rosu la pret de caviar pot sa il arunc) si trebuia sa aflu ce am de facut. Deci plec capul, iau caciula in mana si ma prezint sfios.

  Vine doamna secretara (tanti aia fara dinti care nu stie sa vorbeasca corect gramatical) si imi deschide usa, pare sa ma recunoasca, ma pofteste in cutiuta ei sa-i spun ce ma doare. Ii spun ca vreau lista de shopping pentru anul in curs si ceva loc de unde sa iau uniforma. Si sa imi zica daca e doamna pe acolo. Am avut noroc, lista era pregatita, doamnele toate tocmai ieseau din sedinta, ne-am pupat cu a noastra de anu' trecut, dragoste mare, Marei ii era tare dor de ea, aproape ca mi-a venit sa plang cand am vazut ce se bucura doamna sa o vada... d-astea de muieri. 

  Doamna cea noua este foarte draguta, seamana cu cealalta, tot la varsta a doua, tot calda si mamoasa, blanda si linistita. Si pare foarte desteapta, cu mintile la ea si cu dragoste de copii. Mi-a placut mult de ea la prima strigare, sper sa fie la fel de frumos ca anul trecut pentru Mara. Are mare noroc! M-am bucurat de asta de-mi venea sa chiui pe strazi.

  Boooon. Lista de shopping era identica cu cea de anul trecut, chestie care m-a facut sa ma scarpin oleaca sub cusma. Ma si gandeam ca am adus totusi cinci kile de hartii de toate formele si culorile, sute de foi si alte chestii pe care copilul nu le-a folosit. Nu ca as fi stat sa numar boabele de hartie creponata cu care s-a prezentat acasa da' totusi...am cumparat o tona. Si iata, minunea s-a intamplat! Lucrurile aduse anul trecut sunt la scoala, in clasa lor. Le vor folosi! Mi-a venit sa-mi fac cruce cand mi-a zis doamna "aaa pai nu mai cumparati nimic, secretara nu stie". Ma uitam la ea...cu glas gatuit am intrebat "nici manuale?"... Pai a zis ca nu ca cica avem acolo. N-am inteles cum si de unde da' nici ca am mai stat sa scurm calu' de dar prin bot! 

  Uniforma...eeee aici m-am cam incins. Noroc ca am venit din timp acasa ca cica tre' sa mi-o fac. Nu se cumpara, se face. Am fost trimisa la fabrica Dorobantu, un mastodont comunist despre care eu stiam ca disparuse in febra privatizarilor prin aruncare la gunoi care s-au intamplat in ultimii ani. Da' cica nu. Am cautat un taximetrist mai batran pe care-l banuiam ca ar putea sti in primul rand unde dracu' e acest Dorobantu de care eu am auzit o viata intreaga dar care se afla intr-o zona a orasului necunoscuta mie (nu ca ar fi multe cunoscute mie!) si apoi daca stie el unde ar putea fi magazinul de desfacere. Modelul il stiam asa din vedere de la copiii de anul trecut iar modelul de sarafan...guess what! O sa il fac io! Deci fiecare cum stie si cum vrea. 

  Am intrebat daca pot sa ii fac doar o vesta pentru ca mie ideea de copila in fusta la 0 grade imi da asa un fior pe sira spinarii. Se pare ca lor nu. Mamele, duamnele din clasa au decis ca "sarafan" ca sa nu li se "ridice bluza din fusta si sa le fie frig la spate". Insa capul nu le-a dus la "pantalon". Nuuuu. N-are cum. Traim in epica de piatra, stimati cetateni. Traim in anul 1800. Am intrebat daca pot sa ii fac pantalon si vesta. Nuuuu. De ce? Citez "pentru ca nu e baiat!". Aha, deci daca a avut ghinionul sa se nasca fata... naspa. Sfantul an 2014 n-a adus nici un fel de deschidere la minte unora. Deloc. Mi se pare ireal sa fii discriminata anti-pantaloni in mileniul in care traim! Ireal! 

  Mai mult... am auzit replica "pai ii puneti pantalon PE DEDESUBT, ce, noi nu asa mergeam???". Da, duamna, noi asa mergeam acu' 30 de ani. Oare azi de ce nu te imbraci asa iarna? De ce nu te duci la birou cu un sarafan misto asa si cu niste pantaloni de ski pe dedesubt? Pai pentru ca acu' esti om in toata firea si nu te-ar mai prinde nici dracu' umilita in felul asta. Si acum suporti altfel frigul si totusi AI VOIE sa iti pui pantalon pe cur iarna cand e frig. Da, noi asa mergeam. N-o sa uit cate zile oi avea felul in care aratam in uniformele alea sinistre cu pantaloni pe sub rochie. Ziceai ca suntem toate bolnave de Altzheimer in ultimul grad, ca ne-am imbracat odata, am uitat... si ne-am mai imbracat inca odata cu altceva! 

   Ehhh. Am eu prea multe pretentii. Am fost ieri si-am luat diverse hainute, i-am luat colanti grosi intr-una din culorile care se regasesc pe materialul din care va fi sarafanul. Materialul dealtfel e foarte frumos! E chiar misto, in carouri mari cu visiniu, gri si bleumarin. Am noroc ca soacra mea e croitoreasa asa ca o sa iasa un sarafan foarte frumos. Cred ca vreo trei de fapt pentru ca eu nu ma pricep la d-astea asa ca am cumparat material cat pentru un cort de armata ceva mai maricel. Oh, well...ne-am pregatit si de scoala. Mara asteapta cu nerabdare. Eu ma bucur pentru ea pentru ca tin minte ca niciodata, dar niciodata nu mi-am dorit sa merg la scoala...poate doar prin liceu cand era cu pupaturi si altfel de emotii si asteptari :)

10 ani

  Azi. 10 ani de cand ne-am dus la Casa Casatoriilor si am zis da. Da domle, il iau, asta e al meu, mi-e clar, il  iau si-l duc acasa. 10 ani de noi. 10 ani de Alexandra Albu. Aoleu, tre' sa schimb buletinu' din nou. M-a enervat traditia asta cu sa-i iau io numele lui asa cum m-a enervat azi la scoala o doamna care mi-a explicat ca eu nu pot sa-mi imbrac fetita in pantaloni la uniforma scolara. De ce? "Pentru ca nu-i baiat!" Eeeeheeee, daca baba avea un coi mergea la razboi. Chiar si in anul 2014!

  M-a enervat sa-i iau numele pentru ca nu-mi placea. A ajuns sa-mi placa atunci cand am citit prima data pe o hartie cuvintele "Mara Albu". Viata are asa un stil sa-ti traga una peste bot si sa te faca sa razi imediat de cate o ironie d-asta. Tin minte cum la cateva luni bune dupa casatorie, aflata intr-un spital unde urma sa ma operez intru scoaterea amigdalelor personale si aruncarea lor la gunoi... o asistenta urla pe un hol "Doamna Albuuuuuu" iar eu n-aveam nici o tresarire. A alergat aia ca la curse si m-a placat din spate tipand la mine din nou "doamna Albuuu" si probabil crezand ca-s ori surda ori surda. Habar n-aveam ca ma striga pe mine. I-am zis sa incerce cu Alexandra pentru ca-s name-challanged pentru o vreme. 

  Pe 2 septembrie 2004 ne-am dus sa ne casatorim si-am constatat ca suntem singuri la locul faptei. Noi doi si-o sticla de sampanie. Neamurile isi alesesera tocmai ziua aia sa se prezinte la 11.00 sau 11.05 la intalnire. Noi doi, o sticla de sampanie. Ne-am asezat in cur pe treptele Casei Casatoriilor (pentru non-ploiesteni la noi asa ii zicea, nu era la Primarie, era o casa istorica ce servea doar in scop de casatorii, nasteri si d-astea, o casa superba unde vreo 40 de ani a "servit" aceeasi doamna. O avem si noi in poze, o au si parintii nostri in poze si cred ca si unii dintre bunici!). Ne-am asezat acolo si-am inceput sa radem. 

  Au iesit niste cetateni de la programarea anterioara si tantica se uita sa vaza cine urmeaza. Cand colo doi soareci c-o sticla in cur pe trepte. S-a uitat la noi, i-am zis ca noi urmam la care ea foarte serioasa ne-a intrebat "si, ce-i cu voi asa singuri, ati fugit de acasa?". Nu doamna, n-am fugit, am mers incet dar se pare ca nu asa incet ca neamurile noastre care iata, intarzie! Odata neamurile ajunse ne-am pus pe treaba si-am batut palma, am semnat actele si-am baut sampania. Scarbos lucru sampanie la ora 11 pe stomacul gol, va zic. M-a busit rasul pe toata durata fazei cu "cetateanco" si cu "familia e stalpul bla bla"... M-am abtinut cu spor, la fel si duomnul de langa mine. Era sa uitam sa ne pupam, ne-au zis neamurile ca trebuie, ne-am pupat, am facut trei poze de toata jena si gata. Aia a fost. Era joi. Am plecat acasa, el s-a dus la munca iar eu am ramas sa ma uit pe pereti ca o femeie proaspat casatorita ce eram. 

  Acum 10 ani ne-am promis sa nu ne inselam si sa fim buni unul cu altul. Suntem cei mai buni prieteni si poate din cauza asta suntem fericiti impreuna. As minti sa zic ca nu-s mandra ca am 10 ani de casatorie in spate. Uitandu-ma in jur sunt mandra. O casnicie nu se face si nu se tine singura. Nu exista fara munca si fara doi oameni care chiar sa-si doreasca sa fie acolo, impreuna, zi de zi. Certurile nu-s decat un mijloc prin care doi oameni potriviti fac un pas inainte. Pentru ca-s oameni si uneori au draci. Nu cred in relatiile lipsite de certuri. Doi oameni nu se contrazic niciodata decat atunci cand nu le pasa unul de celalalt. Cand au trecut peste tot si-au ajuns in locuri paralele. Merg fara intersectare. Ne certam, ne impacam, avem fiecare lucruri pe care ni le reprosam cu fiecare ocazie...hehe, ce-ar mai fi o casnicie fara scos de ochi....

  Dincolo de asta, dupa 10 ani n-as mai vrea sa traiesc pe lumea asta fara el. N-as sti cum. Cand nu e acasa discut cu el in gand. Sau la telefon ore in sir. N-as mai sti sa respir fara el. Am ras in astia 10 ani cat intr-o viata. Am trecut prin asa multe chestii impreuna... Am invatat enorm de multe lucruri impreuna. Am invatat ca un copil chiar are nevoie de doi parinti si doi parinti ii aduc totusi un pic mai multa fericire decat unul singur pentru ca e... ori doi. Vazandu-i pe ei doi impreuna am realizat ce n-am avut eu. E ok si cu unul singur, precis e...insa dragostea Marei pentru tatal ei e ceva ce e dincolo de cuvinte. 

  Am invatat ca fara concesii nu poti trai in armonie. Nici macar in armonie cu tine, d-apoi cu alt om, mai ales de sex opus tie. E sexul ala care-si cauta sosetele si niciodata nu le gaseste. "Nu e aici" a ajuns sa fie o propozitie care ma face sa rad instantaneu dupa 10 ani. La fel si "Da' ce carne e asta?" :)))))) Iar la auzul cuvintelor "Ma doare burta" simt ca intru in panica direct! Desi am invatat cum sa-l vindec de multe chestii am ramas socata de niste episoade de rau de-ale lui de acum multi ani. Ca deh, asa e cand iubesti, ti-e mai rau de raul aluilalt decat de al tau...

  Am invatat sa am rabdare. Cu el si cu mine. Rabdarea pe care trebuie sa o ai fata de un copil e fix nimic in comparatie cu un mascul adult care vrea el sau nu vrea el ceva, dupa caz. Si poate cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus aniversarea de an 10 este ca pentru prima data, priiiima data de cand il cunosc n-a mai strambat din nas cand i-am propus o excursie, si anume cea de peste o saptamana. Pentru ca nene... io am auzit aia cu "da' ce sa facem noi la Venetia?"... precum si "da' chiar vrei sa mergem in Grecia, ce sa facem noi acolo? da' mergem, asa...singuri?". Nu singuri bre, cu copilu'! "La Cheia?"...."La Slaniiiic?"... "La Azuuuuuga?".... "Nu vreau la Sinaia ca n-am unde sa parchez!"....

  Greseala mea....nu ma gandisem niciodata sa zic Suedia! La multi ani, iubitule!

"Razi fatah ca acu' iesti o duamna!" Si-am ras!

Sfarsit de vara

  Dintotdeauna m-a durut sfarsitul verii la 2 Mai. Desi m-a si bucurat. Cand vin aici doar ma bucur. Cand trebuie sa plec ma bucur ca ma duc "la mine acasa" dar ma si doare in egala masura ca plec de aici si ca gata, vara s-a dus. Vara nu ma intereseaza decat in masura in care imi ofera un stat la malul marii. In rest o detest cu totul. Urasc caldura. Vara e doar un mijloc prin care omul sarac, care n-are piscine, poate inota. Cam atat. E momentul in care natura care te-a nascut intr-o tara cu multe luni de frig, iti da voie sa poti sa te bagi in apa marii. Pentru mine cam asta a insemnat vara mai mereu.

  Ce mi se pare uluitor e ca Mara cere acasa dar plange pentru ca plecam acasa de vreo saptamana. Are aceleasi sentimente amestecate. Vrea acasa cu tarie, ii e dor de casa ei, de lucrurile ei (mare tarie de caracter trebuie sa ai, copil fiind, sa nu ai cam nimic al tau intr-o curte plina cu jucarii care toate au fost ale tale de fapt!), de colegii ei, de "doamna" ei...pacat ca doamna ei nu o sa mai fie aceeasi, dar na...viata in tara asta de rahat e urata de la varste mici, ce sa facem....

  Ieri am mers la Mangalia in excursie de ziua mea de nume. A vrut neaparat sa facem ceva "special", mi-a facut niste cadouri extraordinare, a cerut cu tarie sa ma serbeze. Asa ca am plecat in "excursie" si ne-am plimbat pe faleza superba a Mangaliei. Mangalia, dragostea mea... Orasul in care ma simt ca acasa intr-un fel in care in Ploiesti nu m-am simtit niciodata. Nu pot sa explic asta... macar o zi pe an am nevoie sa bat cu piciorul niste stradute anume din Mangalia. Imi incarc sufletul pentru restul anului. 

 Maine plecam spre Ploiesti. Incerc sa nu ma gandesc ca traiesc intr-o tara in care 350 de km se fac cu doua microbuze si doua trenuri asta daca vrei sa faci mai putin de 8 ore. O sa plec in felul asta absurd pentru ca e mai scurt ca timp si ca nervi decat un tren Mangalia-Ploiesti. Zic mersi ca vara-mea mi-a preluat o geanta azi si mi-a dus-o la Ploiesti cu masina. O sa plec asa, lejer, cu rucsac, geanta si copil. Si o sa zic mersi ca nu stau in tren 7 ore. Am ajuns sa zic mersi ca pot sa merg din bucati pana acasa in anul 2014. 

  La 12 noaptea eram pe plaja cu Mara. Ne-am dus sa vedem stelele. Si valurile uriase. Am facut o seara lunga in sat cu opriri la Babusca la pizza apoi la indelungi povesti cu familia Petya, apoi pe plaja. Ne-am luat ramas bun de la toti si de la toate. Si de la doamna care ne-a vandut jucarii toata vara si acum m-a intrebat daca eu cumva sunt "de-a lu' nea Ghinea". Da, eu sunt. Nea Ghinea era strabunicul meu iar ea, doamna care acum are 50 de ani, cand era copila venea la noi in curte sa culeaga musetel si frunze de dud. Faceau probabil sarmale in frunze de dud (nu glumesc, e pe bune!). Mara s-a imprietenit cu ea in vara asta, a fost primul om din viata ei cu care a vorbit fara sa fiu eu prin preajma. Ne-am luat ramas bun si de la doamna farmacista care deja a facut o avere pe carca noastra in vara asta... virozele de vara sunt deosebite, va spun!

  Am spus pa marii, cerului cu stele, mirosului de mare si alge. Am spus pa si abea asteptam sa le vedem si cu alta ocazie. Insa acum asteptam sa ajungem la noi acasa. Unde avem de facut curat dupa 3 luni de casa parasita, unde trebuie sa ne recuperam geanta dintr-o locatie necunoscuta, sa ne cumparam ceva de mancare si sa ne facem paturile. Tineti-ne pumnii sa ni se alinieze trenurile, stelele si gentile!

Abba. Ikea. Gravlax.

  Prima data cand a inceput sa ma fascineze Suedia a fost cand eram mica si-am ascultat Abba pentru prima data. Mi-a placut si-mi place Abba teribil. Stiu, nu mai e trendi sa-ti placa asa ceva, e cam de porc, da' aia e, imi asum. Imi place Abba pentru ca au o muzica plina de viata. Asa cum trebuie sa fie muzica. Am aflat ca-s din Suedia si de atunci am ramas asa cu o impresie cum ca Suedia ar fi o tara plina de oameni frumosi care canta vesel pe strazi. Da, imaginatia de copil e buna. 

  Ikea a venit in Romania in anul cand s-a nascut Mara. Tin minte ca am fost acolo in primele zile cu o burta imensa. Iubesc Ikea si produsele ei. Mi-as face o casa intreaga doar cu produse de acolo daca as putea. Pentru ca-s bune si ieftine si frumoase. Sunt utile si bine facute. Ikea ne-a invatat despre covoare, lampi si chiftelute suedeze. Despre foarfeci si cratite, oglinjoare mici si mari, case frumoase si pline de vise. Si despre prajitura cu migdale. Pe care eu n-am gustat-o niciodata insa am vazut cetateni care se bateau pe ultima bucata din galantar. 

  Despre gravlax am invatat un pic mai tarziu de la Jamie Oliver pe cand facea el o varianta intr-una din emisiunile lui. Mara iubeste somonul cu inversunare si privind mainile lui Jamie cum mangaiau o tarla de somon de circa doua pogoane m-am gandit mereu cum ar fi sa am asa o bucata de somon crud la indemana. Pe care s-o las sa stea la sare si mirodenii si-apoi s-o manancam sub forma de halci. Din care sa muscam precum pisicile infometate. 

  Si ma tot framantam despre unde sa mergem de ziua mea anul asta. Dupa o vara plinaaaaa, plina ochi de treaba si de oameni extraordinari care ne-au calcat pragul si mi-au luminat zilele... dupa un an destul de plin cu totul si la capatul celor 35 din dotare. Unde sa mergem? Acum doua zile, intrand din reflex pe site-ul Wizzair am gasit bilete de avion catre Malmo pentru 3 persoane la un pret ridicol de mic. Un pret din ala cum se gasea acu' 5 ani. Se potrivea perfect cu perioada. Marius vine chiar atunci. Cu copil cu tot pentru ca noi nu plecam fara copil din principiu, mi s-ar parea cel putin dubios sa fac asta. Sa merg eu sa vad lucruri noi si frumoase fara ea. Stiam vag ca Malmo s-ar putea sa fie in Suedia...l-am sunat pe Marius sa-l intreb daca vrea sa mergem, a zis ca daca-l iau el merge :))))) asa ca in 5 minute am luat biletele si dupa aia am aflat unde e Malmo exact si cam ce si cum :)

  De trei zile citesc despre Malmo, caut cazare, masini de inchiriat, autobuze, lucruri, locuri, mancaruri, treburi, preturi. Plutesc in nori. Cine si-ar fi imaginat ca mergem in Suedia? Dar cam asa am plecat cam peste tot si intotdeauna cand te lasi dus de val el, valul, te duce frumos unde trebuie. Tot ce trebuie e sa nu te impotrivesti. Apa te tine deasupra. Si te face fericit. Ceea ce va dorim si voua!

Podul Oresund care leaga Malmo de Copenhaga. Merge pe suuuus ca sa nu il ia gheata si apoi intra pe sub mare in dreptul insulei ca sa iasa in Copenhaga. Un fel de mobila de Ikea mai altoita!

Barbatii si gratarul

  "Sa facem un gratar!". Asa incepe orice vacanta de om romanesc de sex masculin. Pe femei nu prea le auzi spunand asta pentru ca ele ar vrea sa fie duse la restaurant, ar vrea sa se odihneasca in pana lor macar o saptamana pe an in loc sa bulverseze niste carne in foc. 

  Insa orice posesor de putza pui in natura el va face doua lucruri: va face pipi in boscheti si apoi (probabil simtindu-se foarte increzator in abilitatile lui de a stinge un incendiu) va face "un gratarel". Unde va frige voios trei porci si sapte gaini. Sub atenta supraveghere a prietenilor sai de acelasi gen cu el. Care toti beau ceva cu alcool. Barbatii, din pacate, confunda grav "a face o carne" cu "a face un foc". Sa ma fac inteleasa: daca nu stii sa faci mancare de felul tau, daca nu te apropii tot anul de nici un aragaz, de nici un aliment si de nici un cutit...cum pana mea iti imaginezi ca esti tu capabil sa produci o friptura comestibila???

  Raspunsul e nu, barbatii nu stiu sa faca o carne la gratar decat daca stiu sa gateasca in general. Dovada vie e sotul meu personal care in aceasta vara a nimerit o carne corecta. El zice ca-s eu rea si ca el mereu facea asa, eu zic ca dupa un an in care el si-a gatit singur in alte tari a aflat si el cat si cum se tine o carne la foc. Si a inteles probabil diferenta dintre un foc deschis si un aragaz. Si pentru ca nu-i tampit a perceput si cum tre' sa arate carnea atunci cand e facuta nu carbonizata :D (maine ma omoara sigur! daca nu chiar azi)

  "Sa facem un gratar". Asa incep toate visele mele urate. Orice cosmar. Vanatorul din ei se rascoala si cum dau cu nasu' de iarba le striga adeneul ca tre' sa friga un animal. Sa faca un foc. Un foc MARE. Sa ne intelegem, focul nu poate fi mic. Jarul trebuie sa fie mult, mare si intens pentru ca domnilor le e lene in principiu. Adica ei n-au inteles ca o cantitate mare de jar va carboniza tot ce e pus prima data pe gratar. Asa ca focul trebuie sa fie unul intins, lat, cu doua gratare pe el daca vrei sa frigi trei hipermarketuri. Nu o tona de jar care face 1000 de grade si cu care intai o sa carbonizezi si dupa aia o sa lasi crud la tura doi.

   Diferenta de temperatura de prelucrare intre aragaz si foc e una mare spre uriasa. Un foc deschis la gratar se cam duce spre 3-400 de grade celsius. Un cuptor electric dat la maxim face cam 240 si le face de departe si niciodata nu-l dai la maxim ca sa faci o friptura. Reactia Maillard adica aia care arde carnea si o face toxica se intampla dupa 155 de grade. De aia gratarul e naspa pentru corpul fizic in general. Cu cat mai ars cu atat mai naspa. Simplu, da? 

  Ca sa nu mai zic ca cu cat mai ars cu atat mai nasol gustul. Carne uscata. Moartea. Am vazut la viata mea oameni care tineau vita in cuptor pana iesea fum pe sistemul "sa nu mai aibe gust de vaca ca nu e buna"... da' na, astea-s exceptii. Niste pui uscat. Niste porc uscat. Niste mici carbonizati. Si toti, dar absolut toti barbatii pe care i-am vazut facand carne pe gratar au o singura problema: "tre' lasata, sa se faca bine!". De ce? Pai pentru ca ei habar nu au cand e aia facuta sau nu inauntru. Se uita la ea, se inchina la bere si asteapta. Mult. Asteapta. Berea e rece, tzuica e buna...intra...mai iese mirosul de fum din nas...mna. Carnea moare sub ochii lor si se transforma in scrum. Carne neagra. Iar ei, culmea! Culmea! Ei asa stiu ca "trebuie sa fie" o carne la gratar. Neagra. 

  Daca le-as face in tigaie o carne de culoarea aia n-ar manca-o neam. Dar asa, cand a fost facuta de manutzele lor... "uite ma ce friptura buna am facut, mama ce buna e, excelenta, minunat, gratar-gratar-gratar, sa mai facem!". In timpul asta muierile se chinuie cu salata, cu spalat de troace si cu inghitzit de fum care se duce vesel spre ele. Barbatii cei voinici fac un foc maaaare unde ard o carne taaaaare. Pana o fac talpa. Apoi o mananca fericiti pentru ca oricum sunt prea piliti ca sa mai priceapa ce mananaca. Da' mama ce misto a fooooost! 

6 noduri

   M-am trezit in zgomot de picioare mici care alergau la etajul de deasupra patului meu. Poc-poc-poc-poc... Parca nimic nu e mai frumos decat picioarele mici care alearga. Si care nu cad eventual. Mara cadea mult si des si tropaitul ei ma rascoala si azi intr-o spaima de aoleu-ochiu-gura-dintzii-aoleu-mamica-moare. Poc-poc-poc-poc. Rasuna. E o casa de lemn, e vie, transmite pasii mai departe. Scot dopurile din urechi, ma uit catre ea si vad ca inca mai doarme. Se foieste. O sa se trezeasca. Ma uit la ceas, e opt jumate deci e bine. A dormit destul. Se mai foieste odata, se intinde si deschide ochii. Imediat ii plaseaza pe mine. Cand vede ca-s treaza zambeste cu gura pana la urechi si ma anunta direct..."mami, io am dormit bine da' sa stii ca mi-e foame!". Corect. Rad tare. 

  Ies pe terasa unde-s multi oameni. Circa 5 copii sub 3 ani care nu-s ai mei. Ma impiedic pana la filtrul de cafea, nu de copii ci de somnul meu propriu. Iau cafea, dau mancare, pornesc laptop. Alti oameni vor cazare azi pentru weekendul "acesta". N-avem. Trecem mai departe. Inghit cafeaua, iau copilul si plec spre plaja. E plina. Da pe afara de oameni. Nu-mi place dar asta e, ma sacrific intru baia inotacios-broscutzistica a Marei. Ei ii place. Vrea sa pupe copanele grase ale Ioanei, una din bebelusele care rezideaza la noi si care are 11 luni si doua copane. Teribile copane. Mai rar vezi asa copane. Delicioase copane. Iti vine sa lesini. Ovulezi doar cand o vezi! Iaca poezie...

  Mergem spre casa. Vrea lasagna, stie ca mai are o portie in frigider si viseaza la ea. E a treia zi in care mananca acelasi lucru si-mi spune cum sunt eu cea mai jmechera si ca nimeni nu face mancare ca a mea. Ma simt bine pret de o secunda apoi imi trece. E doar o lasagna. Ajungem, ne spalam, mancam. Frec lucruri, fac ordine, adun gunoaie. Vine caldura mare, ne refugiem in sufragerie la aer conditionat. Mare inventie. Pentru mine aerul conditionat si tampoanele OB sunt inventiile secolului. Ale mileniului. Stam la frig. Se face dupa amiaza binisor, mergem la baia numarul doi. Ne scaldam vartos. Ma rog la toti sfintii sa n-o mai doara urechea. Imi aduc aminte apoi ca nu cred in sfinti si chiar daca azi o fi dezlegare la peste nu cre' ca Maica Sirena o sa se indure sa nu mai facem otita daca ne scufundam precum broastele. 

  Iesim din apa din cauza de culoare mov. A ei, nu a apei. Apa e verde. Fi-mea bate spre albastru. Isi pune pe ea toate prosoapele si tremura fericita. Eu rad cu spor impreuna cu mama copanoasei de mai sus. Extraordinari oameni s-au intamplat in vara asta pe aici. Inca sunt in mirare-extaziata. Este excelent. Fi-mea tremura si vrea din nou sa atenteze la copanele blondei mici. Se joaca cu ea iar eu ma uit inca odata cu uimire cat de simpatica poate sa fie. Si cum iubeste ea bebelusii. 

  Se face seara, fugim in sat. Mergem la Golf sa vedem daca chiar l-a inchis Sanepidul. Restaurantul  merge bine merci, traim in Romania si orice peste stricat se poate vinde voios vara. Lumea mananca cu pofta. Eu rad cu pofta. Iau o apa pentru Mara si apoi ma uit la ea doua ceasuri cum se urca pe sfori. In iunie urca trei noduri. Azi urca sase. Pe sistem maimutza, se cocoata in maini si degete de la picioare pana la vreo 3 metri inaltime. Mi-e rau. Incerc sa nu urlu si sa nu ma tavalesc pe jos. Noroc ca pica electricitatea si se face bezna. N-o mai vad si astept sa ii aud glasul speriat din marea de copii. Cand ochii mi se adapteaza la bezna o vad cum vine spre mine, s-a dat jos de acolo in bezna aia, si-a facut loc calma prin suma de copii care urlau de spaima si se indreapta perfect geografic spre masa mea. 

  O intreb daca s-a speriat, imi zice ca da, ca s-a stins lumina brusc. Ii aduc aminte cum ochiul se adapteaza la intuneric si o pun sa se uite spre locul de unde venise. Acolo unde in urma cu un minut i se parea bezna acum pare a fi o gramada de lumina utila. Si de la luna, si de la santierul cu lumini mari. Se duce inapoi in bezna linistita. Ma roaga sa mai stam, mai stam. Sa maistam-maistam-maistam de fapt. Niste copii au ceva luminite laser. O fascineaza. O trimit sa-mi zica de unde le-au luat. Mi-l indica pe nea' cu standul de bijuterici de langa carciuma. Plecam spre casa si ma opresc sa-i iau luminita fermecata. O gasesc. Si cel-mai-frumos-inel-din-lume pentru mine. Din nou. In fiecare vara e un cel mai frumos inel. Negociez la sange, scot la juma' de pret si plecam.

  Aud pana acasa, pret de un sat intreg... osanale. Cum sunt eu cea mai minunata care i-a luat cea mai luminita. Cea mai treaba si cea mai duda. O inteleg perfect pentru ca ma uit la mana cu cel mai inel si simt la fel momentul. Pentru ziua de azi, pentru cele 6 noduri ale victoriei ei... totul e perfect. Azi e azi cu nodurile de azi si cu lumina de azi. Maine om mai vedea ce-o mai fi. S-a culcat cu luminita strans in mana. Eu am pus inelul jos dar cu un ochi inca ma uit la el. Azi a urcat 6 noduri. O respect enorm. N-as putea nici doua, nici azi, nici acum niste zeci de ani cand eram ca ea. 6 noduri, nene!

Estivale

  De abia astept sa se termine vara. Da, stiu, tocmai ce a inceput de fapt, dar astept cu nerabdare sa nu-mi mai fie cald. De cateva zile e cald rau chiar si aici. Si evident, cand e cald rau vine lumea. Cu miile. Nu-mi mai vine sa calc pe plaja pentru ca e prea plina. E ochi. In sat e plin, la Petya nu mai prind nici un capat de ciorba de burta si nici un loc la masa sa dau cu tunu'. Ceea ce e bine. Pentru el. Io as vrea o ciorba da' parca n-as vrea. 

  As vrea sa mananc ceva da' nu pot decat pepene. Care nu merge cu ciorba de burta. Se vede logica, da? Urasc caldura cu o pasiune totala. Nici bere nu-mi mai trebuie. Ceea ce e absolut tragic. Astept toamna. Sau macar o ploaie mare!

Mara prin ploaie acum vreo 2 saptamani

"Ce buna eeeee!"

Imagini si emotii

  In 7 ani si 4 luni n-am avut emotii "sa iasa" o poza. O fotografie. Nici la nastere (presimteam ca n-o sa apucam sa o pozam), nici la asa-zisul botez adica bataia de joc a bisericii asupra bebelusilor, nici la prima zi de gradinita sau de scoala. Ma gandeam mereu ca macar o poza o sa fie "buna" si ca oricum putem sa zicem merxi ca azi avem aparate care nu necesita film. Alaltaieri am mers la Delfinariul de la Varna. Din tara aia naspa numita Bulgaria. Am decis sa fac asta brusc si dintr-o data pentru simplul fapt ca vroiam sa o duc la delfinariu si cand am dat cautare pe net am aflat ca exista si la Varna. Pe langa cel de la Constanta. 

  Am decis sa merg la 115 km de 2 Mai in loc sa merg la 50 km pentru ca am dedus eu ca o muiere ce sunt ca ar fi mai usor, mai repede si mai lipsit de nervi sa ajungi acolo. Si asa a fost. Acolo a fost fabulos, bulgarii au fost la mare, mare inaltime, delfinii...oh, well, delfinii sunt... DELFINI, adica nu mai au nevoie de nici o descriere. Mi-a venit sa plang pe toata durata spectacolului, nu stiu de ce. Poate din cauza energiei delfinilor, poate din cauza energiei Marei care mi-a zis "vrrrrreau sa ma bagggg ACOLOOOO" si apoi se batea cu pumnisorul ei mic in piept si striga "eu, eu, eu, vrrrreau sa FIU delfin!". Am tot incercat sa-i surprind emotiile cu aparatul foto si intr-o secunda am reusit. Insa nu stiam daca poza e clara pana nu o vedeam pe laptop. Acum am vazut-o. Este cea mai frumoasa poza cu ea din cei 7 ani si aproape 4 luni ai ei. Cea care o descrie perfect. Este poza in care e ea atat de ea. Ea cea intensa si plina de emotii. Ea. 

copil si delfini

Pe alta planeta

   Azi vroiam sa scriu despre altceva insa cum am avut aroganta de a merge pe plaja in plin sezon simt nevoia sa impartasesc ce-am auzit azi pe plaja. M-am socat atat de rau incat simt nevoia sa intreb si pe altii daca si ei dau peste specimene din astea de pe alta planeta.

  So...m-am dus sa fac o baie, ne-am pus prosopul in mod civilizat la vreo doi metri de cei care erau mai spre mare. Urasc sa ma inghesui. Plaja plina ochi, nenorocire. Lumeeeeee peste lume, in brate la lume, in cap la alta lume. O minunatie. In fata mea o tipa, la un...40 si ceva sa zic de ani. Fara sutien, pe burta, labartzata de craci la 90 de grade. Probabil avea impresia ca se poate bronza si in anumite locuri facute sa nu le ajunga soarele. Cand am plecat spre apa nu m-am uitat prea bine la ea, am perceput doar ca e o ea si ca are si o copila langa. 

  La iesirea din apa ne-am asezat pe prosop si eu am inceput sa tusesc deoarece trasesem niste apa pe tzeava incorecta si cum am si o ramasita de raceala am inceput sa tusesc fara sa ma pot opri. Cu mana la gura si cu tricoul lu' fi-mea peste, tocmai ca sa nu deranjez lumea din jur si sa nu-mi imprastii eventualii carcalaci din bot pe toata plaja. La un moment dat cand incercam mai abitir sa ma abtin, printre cearceaful meu si al cucoanii trece un nene cu un copilas. Au trecut absolut civilizat, fara sa ridice nisip, doar ca suficient de capul ei incat ea sa bage de seama. Si-odata incepe... "de ce, Doamne, de ce? si tampita asta behaie aici langa mine...si-ala a trecut cu tot nisipul in capul meu"....

  Ma uit la ea, e la un metru juma' de mine. Ma gandesc ca as putea sa ma ridic si sa-i trag una peste ochi, imi imaginez asa pret de o secunda cum ar fi sa fac asta si ma bufneste rasul. Ma uit atent catre ea, copila ei ma vede si realizeaza ca am auzit-o. Se uita jenata la ma-sa, se uita la mine si asteapta. Probabil astepta sa spun ceva. Mara a auzit si ea, se uita cu ochii mari cat cepele la mine, se apleaca spre mine si spune in soapta "mami, ce are doamna aia?". Ca si cand aia ar fi bolnava :)))) Eu ii zic ca presupun ca e bolnava la cap si radem amandoua. 

   N-am apucat sa-mi treaca uimirea, o studiam, ma uitam sa vad ce reprezinta cele doua tatuaje cu care era mazgalita pe-o mana si-un omoplat, sa ma lamuresc daca scrie Satana, Iubesc Ferentariul sau ceva care s-o descrie corect... cand o aud iar vorbindu-i fetei ei. Fetita avea un...cred ca 12 ani asa. Incepe ma-sa: "stai dracu' jos (fetita statea in fund) sa-ti bronzezi si curu' ala nu numai umerii! stai jos". Fata nu se aseaza si spune ca ar vrea in apa. "Daca mai zici odata ca vrei in apa te omor, stai dracu jos si nu ma mai enerva!" Fata ii spune ca se plictiseste. "Pai intinde-te si gandeste-te la ceva, la cartea aia de-ai citit-o, fa calcule la matematica in cap. fa ceva cu creierul ala ca de aia te plictisesti, idioato!" Fara o intreaba calm de ce o face idioata. "Pentru ca esti idioata si nu-ti folosesti creierul, te-am adus la mare, profita de soare, ca de aia am venit". 

  Fata ii spune ca e soare si in Bucuresti. Ca in Bucuresti nu e apa si ar vrea sa profite de AIA. "Vezi ce proasta esti, ce, in Bucuresti e acelasi soare?". Fata o asigura ca e fix acelasi soare. "Nu e, tampito, ala din Bucuresti trece prin poluare, nu e acelasi lucru, vezi ca esti proasta? Nu-ti folosesti creierul ala deloc! N-o sa ajungi nicaieri in viata daca nu gandesti. Ai toate posibilitatile si nu le folosesti. Nimic n-o sa faci in viata pentru ca esti nesimtita si proasta. Si lenesa."....Sta un pic si apoi subliniaza...."Esti de o lene si-o nesimtire si n-o sa ai nimic in viata!". 

  Ma uit la fata. Baga nisip intr-un papuc si apoi il scoate. Pentru o secunda am impresia ca isi imagineaza cum ar fi sa ia papucul ala si s-o trozneasca peste gura pe ma-sa. Vad sclipirea din ochii ei. Fara sa auda peroratia ma-sii spune calm si relaxat ca ea ar vrea sa se duca in apa. In urmatoarea secunda am crezut ca aleia ii explodeaza capul chiar acolo, in fata noastra. Tipa la ea ca o sa o omoare daca mai cere in apa. M-am gandit sa-i spun fetei, asa de la distanta, sa n-o creada pe vaca care intamplator i-a dat viata. Ca nu e asa si ca la un moment dat o sa creasca si-o sa scape de ea. Apoi mi-am dat seama ca e inutil sa fac asta. Si probabil si periculos. 

  M-am ridicat sa plecam, am luat prosopul de doi pe doi pe care statusem si care era plin de nisip ud, l-am ridicat si cu o miscare brusca i l-am scuturat in cap. Fata a inceput sa rada in hohote, tinandu-se cu mainile de burta, i-am facut cu ochiul, i-am zambit si-am plecat lasad cucoana de Bucuresti sa vocifereze cu trei kile de nisip in cap. Da, in cap! Pe cap n-avea decat vreo 250 de grame. 

Copii in apa

  Ia sa vedem acum ploaie de cacao in capul meu. Post cu opinii personale, unele chiar avizate din cauza traiului pe langa balta, in domeniul mare-plaja-copil. Vii cu un copil la mare si copilul e mic. Mic-mic-mititel. Si tu vii cu el la mare in ideea ca mama ce-ti place tie la mare, ce frumos e sa inoti, sa te bagi in apa, sa stai pe plaja pana la arsura de grad doi spre trei. Buuun. 

  Vii cu copilasul la mare si el are sfanta varsta de 1-2-3-4-5 ani. Si el, pentru ca lui nu i-a zis nimeni ca apa e ceva frumos si romantic dar i-au zis genele din dotare ca e ceva periculos... ca sa vezi, culmea... nu vrea sa se apropie de Marea Neagra care da din valuri. Si e mare. Si uda. Si rece. Iar tu, parinte responsabil...ce faci? Aaaaa pai cum ce faci? Il iei si-l bagi cu forta! Nu e zi sa nu vad cate 2-3-5 cazuri din astea pe plaja. Parinti cu copil mic in apa, copilul urland cu frica mortii absolute. Iar ei spunandu-i ca "uite ce frumoooos eeeeeee"...

  Nene, esti tampit? Acu' pe bune? Ii e teama de apa. Ok, zi mersi. Inseamna ca n-ai nascut o musca ci un om cu creier in cap. El stie de ce ii e teama, teama e justificata, apa e una din marile calamitati care exista pe lumea asta pentru om. In codul nostru genetic ne e scris sa ne fie teama de apa, foc, inaltimi, intuneric, viteza in miscare, straini, etc. E absolut normal. A, pardon, credeai ca al tau prunc e un pic mai special... si mai credeai ca daca il inmoi tu in apa el o sa zica imediat "aaaauuu ce mistooo e manca-ti-as....pffff, ia sa ii dau eu repede un crawl in apa asta mare si plina de valuri". Gresit! Sunt extreeem de putini copiii care intra in apa marii (precizare: Marea Neagra e altceva decat o cada sau un lac) de la varste mici si continua sa intre relaxat mereu. Adica sa-l duci la 1-2 ani si sa nu-i fie teama si sa nu ii fie nici la 3-4. Aici ajuta lectiile de inot pe care le-as dori oricui. Dar nu cu profesori idioti, aia e alta poveste pentru un alt post. 

  Te uiti asa la ei si te intrebi ce-o fi in capul lor? De ce sa faci asta unui copil, chiar nu te gandesti ca nu faci decat sa-i creezi o spaima mai mare de apa si bagatul in ea? La fel si cu apa mai rece sau mai calda. Ii tot aud pe parinti strigand la copii "cum sa fie baaaaaa rece, e caldaaaa, iete ce calda eeee". Pai da ma, o fi calda pentru tine, pentru el nu e, lasa-l in pace. Eu am aflat de diferentele dintre oameni pe cand var-miu ala mai mic nu reusea sa stea in apa cat mine fara sa se invineteasca pana la culoarea prunei. Atunci am zis ca e el defect da' aveam vreo 10 ani si ulterior am aflat ca fiecare om are un termostat. Care nu e reglabil.

  Marius si Mara impart aceleasi gene din extrem de multe puncte de vedere. Pe langa felul in care seamana exterior, Mara a preluat de la ta-su frigul in apa. Adica i se face frig foarte repede chiar daca e apa "calda" pentru noi astialaltii. Adica nu eu...ci toata plaja. Mara nu poate sta in apa mai mult de 8-10 minute la ora asta cand apa e "calda" pentru mine. Cred ca ar reusi cam 15 in ciorba din aia de august. Ii e repede frig. Si e foarte ok ca se cere afara singura imediat ce ii e frig. Nu sta in apa nici o secunda in plus pentru ca de fapt ea nu suporta sa simta apa aia "rece" pe ea cand ea percepe ca ii e frig. 

  Asa ca nu are sens sa bagi un copil in apa cu forta! Daca ii e frica ii va fi SI MAI frica. Daca ii e frig idem. Nu, faptul ca ii spui tu ca e "fraier" sau ca apa "e calda" nu are nici o insemnatate pentru el. El simte ca ii e frica si ca apa e rece. Si atat. Iar tu il iei si-l bagi in apa. Iar el urlaaaaaaa. Urla intr-un fel care si in ziua de azi ma face sa mi se scoale pielea pe mine. Urla cu frica mortii. La fel de stupid e sa il scoti din apa cu forta. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, omul are un termostat. Nu va pati absolut nimic daca sta in mare desi e violet la piele. Si daca il vezi ca clantzane din dinti dar se bucura de apa, lasa-l acolo. Nu, te asigur ca nu va "raci" din cauza ca a stat in apa si i-a fost frig. El o sa stea in apa pana la limita suportabilului, ca nici un copil nu-i prost sa stea in disconfort. Deci el daca sta acolo inseamna ca inca nu-i e asa frig cum ti se pare tie ca i-ar fi. 

  Un exemplu bun e tot fi-mea care nu se face vinetie. Ca nu se face. Arata perfect normal si odata o vezi ca se cere afara urgent. Ii e frig real, i se inclesteaza dintii de frig. Deci culoarea nu e importanta deloc. Daca omul zice mi-e frig il scoti si daca zice "mai stau" il lasi si daca tremura. Daca tremura inseamna ca produce caldura, deci e ok! Va constata foarte curand ca tremuratul ii cam strica distractia si o sa iasa singur. Nu are sens sa urli si sa strigi si sa-l scoti din apa. N-a racit nimeni din apa de mare, toti se imbolnavesc dupa ce ling oarece din nisipul de pe plaja. Mai bine in apa!

  Si inca ceva... nu mai cumparati utilaje extinse numite "colac pentru bebelusi"(o chestie care arata ca o masa mai mare combinata cu un spatar de fotoliu dar care are si chilotzi!) ca o sa rad de voi pana o sa lesin. Pana acum n-am vazut copil sa nu urle cand e plasat in asa ceva. Oameni buni, doar pentru ca un colac a ajuns sa fie cat o roata de tractor nu inseamna ca bebelusul vostru de un an juma' o sa doreasca sa fie plasat acolo. Ala mic e cam mic, el vrea in brate. Lui oricum i se pare apa ceva deosebit... are sens sa-l lasi din brate, in apa, intr-un "utilaj" de trei ori cat el? Ce crezi, o sa vrea asta? 

  Sfat nesolicitat de om trait pe malul marii: ia-i "aripioare" mici de bebe sau un colacel mic-mic sau nu-i lua nimic si baga-te tu cu el in brate in apa. Pentru mamele care isi poarta copiii in diverse carpe, slinguri, chestii, oare de ce naiba nu le da prin cap sa intre cu ala in apa marii? Copilul e invatat acolo, ii e cel mai comod, daca vrei sa nu se streseze intri cu ala ca-l usuci dupa aia ma gandesc. Lasa-l sa descopere ca apa aia e ca aia din cada, lasa-l sa dea din picioare in apa simtind ca mainile tale protectoare sunt ferm legate de el. O sa ai surprize placute! Bebelusii stiu sa inoate. Totul e sa nu fie incurcati de adulti care ba ii baga ba ii scot din apa aiurea. Lasati copiii sa inoate cum si cand vor ei. 

  Asta de la un om care a invatat singura sa inoate in ciuda unor frici si a unor introduceri in apa care ma mai bantuie si azi. Mara azi face primele brate de inot singura. Exact ca si mine ii era o frica teribila de apa, am lasat-o in legea ei si la 7 ani a aflat, fara traume, ca apa te tine la suprafata. Inoata ca o broasca perfecta. Mai ramane sa capete increderea ca apa o tine si mai mult de 3-4 brate si e acolo. Si totul a fost o placere pentru ea. Lasati copiii sa descopere apa cu placere. Sau sa o deteste. E chestie de gust. 

  

Ziua de azi n-are titlu

  E clar ca vara asta se incapataneaza sa fie una din cele mai misto veri din viata mea. Credeam ca am trecut de momentul in care mai exista asa ceva. A fost doar o iluzie cum ca totul s-a terminat pe frontul Doimaian se pare. Dincolo de locul frumos de aici, dincolo de munca uneori extrem de grea pe care o presupune primitul de musafiri la foc continuu (azi era sa ma ia cu lesin de oboseala la un moment dat, am vazut punctuletele alea premergatoare lesinului care-mi sunt atat de dragi..not!)... dincolo de toate astea casuta noastra s-a aliniat intr-un mare fel printre oamenii misto care se tot perinda pe aici de mai mult de o luna. 

  Azi am avut o zi, azi adica ieri ca deja azi s-a facut maine, chestie care mi se intampla cam prea mult pe aici si cand ma gandesc prea mult la asta imi vine sa dorm brusc...iar am luat-o prin patrunjel...deci unde eram? Aha, da...azi. Adica ieri. Adica azi. Azi intai am fost intampinata cu chiote la iesirea din camera pe sistemul "la Mangaliaaaa, la Mangaliaaaa" pentru ca azi noapte pe la ora 1 radeam cu prieteni de-o viata despre "la Mangaliaaaaa" da' aia e pentru alta poveste. Am ras pana am lesinat apoi cand am incercat sa dorm am constatat ca ma scol brusc si repede cu o durere in gat, nas, urechi, asa un inceput de raceala care m-a tavalit prin pat pana pe la 5 dimineata.

  Dimineata eram zombi. Ziua se anunta a fi nefasta. Ada si fetele plecau si de cate ori pleaca oameni dragi imi vine sa plang. Ma simteam ca o musca proaspat pleznita de parbrizul autocarului. Adica prin cap imi trecea curu'! Simteam cum mi se infunda urechile si imi pica omusorul din gat. N-a picat. I-am dat repede o cafea in freza si m-am pus pe treaba. Cand m-a luat frisonul ala mare de la febra am avut mare noroc ca tocmai spalam o baie, eram cu posteriorul in sus aplecata in cadita de dus asa ca sangele n-a mai nimerit sa se duca sa produca si febra. Am zgaltzait usurel si m-am concentrat sa nu dau cu dintii de cada, nu de alta da' daca dadeam iar se futiza sifonu' si curgea apa cine stie pe unde. Dupa ce m-am mai concentrat oleaca am plecat la Mangalia (la Mangaliaaaaaaaaaaa) la cumparaturi. La intoarcere am facut niscaiva mancare ca pentru un batalion mai maricel asa....

  Cand sa ma linistesc a inceput de fapt ziua asta. Adica pe la ora 6 dupa amiaza pe cand asteptam niste oameni care se anuntasera. Cand au venit am aflat ca doamna a fost o prietena de-a maica-mii acu' 30 de ani si ca mi-a gasit blogul cautand numele ei, m-a recunoscut din niste fotografii si ma citea de mai demult, s-a cerut la noi fara sa-mi zica cine e si-a venit incarcata de cadouri sa ma pupe. I-am recunoscut chipul si zambetul dar habar nu aveam de unde sa o iau. Am ramas socata. Si-mi zicea ca ce de emotii a avut. Pe bune? Adica chiar mai exista oameni frumosi in felul asta? 

  Am plecat cu intrebarea asta in minte catre plaja pentru ca micul delfin din dotare e pe cale sa invete sa inoate fara "aripioare ajutatoare" de una singura si vrea neaparat sa exerseze. M-am tarat ca un melc cu dureri de cervicala pana pe plaja unde prietenii de-o viata cu care ma hlizisem cu o seara inainte m-au informat ca mai avem niste musafiri in seara asta. Analia Selis cu familia. Ca deh, Tudor chitaristul (Tudor Anghelescu, il gasiti la Hanul lui Manuc si inca in niste locuri din Bucuresti) ar mai trage o cantare pe terasa si ca sa vina si ei... 

  Cu o mana tineam de copil sa nu se inece si cu aialalta ma gandeam profund daca toate astea chiar se intampla. Si da. S-au intamplat. S-a intamplat Analia pe terasa cantand tangouri. Si s-a intamplat sa-i placa asa de tare la noi ca s-ar putea sa mai vina. S-a intamplat o zi de pomina pe care o sa mi-o aduc aminte cat oi trai. Vara asta se incapataneaza sa fie cea mai misto. Si culmea, nu ma mai doare in gat!

Momentul ala

  Aseara tarziu, cum e si acum cand scriu dealtfel... aici ma apuca noaptea tarziu pana ma adun si ma bag la culcare... deci cum ziceam, aseara tarziu, dupa ce am maturat si spalat pe jos in living, dupa ce am pus toate cele pe la locurile lor, dupa ce am maturat si spalat si podeaua camerei in care locuiesc, dupa ce am strans rufele curate...de fapt in timp ce faceam toate astea ma gandeam ce seara frumoasa am avut. 

  Pe langa oamenii care sunt la noi de aproape o luna, pe langa fantastica mea prietena de-o viata, au mai venit niste oameni la fel de misto. Cu care m-am lungit serile in povesti. Am povestit si am ras cu lacrimi, am impartasit lucruri, experiente si informatii intr-un fel care m-a facut sa-mi amintesc ce bine e sa fii viu. Iar aseara, pe la 2 noaptea cand am terminat de pus toate pe la locul lor... cand m-am asezat pe pat am avut un moment de "vai ce frumos a fost in seara asta" urmat de un moment de realizare. Momentul in care am realizat cu fiecare celula din corp si din creier cat de greu, cat de infinit de greu mi-a fost in ultimii ani, de acum 3 ani incepand. 

  Cat de cumplit de greu e sa stai cu frica ca moare cineva din casa. Cum am trait doi ani cu ea in casa si cum n-am dormit de spaima ca ea ar putea pati ceva si eu n-as auzi. Ai impresia ca e greu sa ai copil mic? Oooo, sa vezi ce-ti trece daca ai un batran pe moarte in casa! Caruia oricand ii poate sta inima. Nora e de un an si ceva la Nuci la Mosie iar eu de abia in vara asta dorm. Dorm asa cu creierul deconectat. Dorm cu spaima ca maine s-ar putea sa nu mai dorm. De abia aseara am simtit ca am RAS pentru prima data in trei ani. Adica ca am ras asa uitand de mine, de tot. Am ras. Am ras si in seara asta...trag aer adanc in piept si rad cu lacrimi. Uitasem si sa rad. 

  Aseara m-am asezat pe pat si am avut pentru cateva clipe o rememorare atat de vie si de puternica a lui "nu-mai-pot"-ul trait in anii astia incat m-a coplesit. Abia acum am realizat cat de greu mi-a fost, cat de mult n-am mai putut, cat de mult m-am luptat cu mine ca sa mai pot. Si cat de mult am luptat cu niste oameni deosebiti din familie ca ea sa fie bine. Si stiu, acum stiu, ca n-am invins si ca de fapt tot greul meu a fost degeaba dar ca trebuie sa ma ridic deasupra. Si am simtit o usurare, am simtit ca pot sa respir. M-am gandit ca Nora e bine in secunda asta, ca Mariana are grija de ea acum, ca totul o sa fie bine pana la urma, ca am facut tot ce am putut pentru ea si datoria catre familia mea si ca am trecut. Am trecut dincolo. Dincolo de un prag care era pentru mine de netrecut. Dincolo de pragul in care iti faci rau tie ca sa faci bine altora.

  Rad turistii de mine ca dorm dimineata pana la 9. Rad si eu. Daca nu trage Mara de mine dorm. Dorm. Ma scol, ma uit la ceas, ma intorc pe partea cealalta si dorm. Apoi rad si eu de ei pentru ca si ei dorm cand vin aici. Si copiii lor dorm bine si mananca bine si sunt fericiti. Si azi ne-am despartit de Familia Perne de Alaptat (devenita Deabusilea) de mai aveam putin si lacrimam si eu si Maria. Pentru ca ne-am simtit bine impreuna. Si pentru ca ei iubesc balariile, iarba si nisipul. Iar noi iubim oamenii civilizati, simpatici, voiosi si cu copii fenomenali. Deh, ii zice chimie. Si e buna. 

Drumul spre Vama

  L-am facut azi pe jos pe tot cu Mara. Da, mi se pare ceva special ca un copil de oras sa mearga prin nisip si scoici si pe pietre circa 4 kilometri. Fara sa se opreasca. Dar ea a numarat ca "m-am oprit de doua ori" pentru ca s-a asezat pret de 10 secunde de doua ori pe cate o piatra pentru ca nu mai putea. E greu sa mergi prin nisip. Poate cel mai greu mers din lume. In papuci pe nisip si pe scoici. 

  Au fost foarte incantate ele trei. Adica ea, Gabriela si Bia, iubitele noastre. Le-am dus la Vama. Desi ne-a fost un friiiiig... ne-am limpezit mintea in patru kilometri de plaja pustie. Iar acum e chiar plaja, nu ca anul trecut cand de abia am razbit pe o potecuta cat palma mea. Acum se merge usor iar ziua asta plina de nori ne-a facut sa ni se para foarte simplu. Desi cu cele doua pitice am facut cam doua ore pana-n Vama.

ele

ele trei

cand vad pietrele astea mi se face liniste in suflet

norii aia erau ireali, eu n-am vazut niciodata asa ceva

aici e ca in filme doar ca asa era!

golf dupa golf de liniste

si mana omului agatata in radacina naturii :)

  Eu la Vama n-am mai fost de cativa ani. Mai mult de 3 cred, dupa calculele mele de baba ostenita ce ma aflu. M-am dus acum si mi-a venit sa plang. Intai mi-a venit sa vomit si apoi mi-a venit sa plang. La propriu. Ma uitam in stanga si in dreapta ca un pui de gaina. Nu ma intrebam cand a trecut timpul ci ma intrebam de ce in tara asta de mare, mare, maaaaaaare penibil (ca sa nu zic cacat ca se supara oarece lume anonima)... de ce oare nu se poate "construi" si frumos. 

  Am ajuns in Vama pe jos si nu stiam unde sunt. Jur. Ma uitam in stanga si vedeam marea, ok, deci e bine, am mers pe drumul corect, marea e in stanga! Ma uitam in oricare alta parte si-mi venea sa vomit. Pai intai e o "cherhana". Unde eu n-as intra sa mananc decat daca mi-ar zice ca imi dau ei mie o suma enorma de bani. Cum adica? Sa intru acolo? Sa si mananc ceva de acolo? Sa ii dau copilului meu ceva sa manance.......acoloooo? Oh boy, nu, multumesc. Lasa ca avem acasa, mama, am zis printre dinti copilului care mersese doua ore pe jos si cerea mancare. 

  Am purces mai departe, am trecut pe sub o sfoara data cu ulei-vaselina care lega "o barca" de mal asa, alene, adica bre, asta "ie barca de la cherhanaua"...mwoooaaaaaahahahaaaa! mi-a venit lejer sa zic eu in gura mare. Da' n-am zis ca n-avea sens. Da, acolo, in locul ala, isi ancorau astia, cum le zice...a, da, pescarii, asa le zice... acolo isi puneau ei barcile pe vremuri demult apuse cand ei scoteau peste din baltoaca a' mare. Da' acu' era asa o barca la misto trasa acolo cu o sfoara cu manivela, sfoara neagra data cu smecleu duios care mi s-a lipit de rucsac cand am trecut eu frumos pe sub dansa. Caci ea, sfoara era pe toata plaja cum ar veni. La impresia artistica!

  Trecem de cherhanaua cu miros de hoit si sfoara cu smecleu si ajungem la....bai jur, nu stiu unde am ajuns! Era asa... Era o tristeteeeeeeeeeee!!! Era asa... ca cum ar veni dupa un razboi. Sau in timpul. Trecuram de o chestie care se chema cu "pura" de-ti venea sa citesti eronat si avea cele mai kitchioase lumini-roz-in-forma-de-stea ever (aprinse in miezul zilei) alaturea de un ceva de la Kent aprins frooomooos....ajunseram la alte si alte "terase si blocuri" ca nu pot sa le zic altfel. De fapt le-am zis. Oameni la borcan.

  Mancau in niste localuri din sticla, ca niste sere. Ca niste borcane cu oameni in ele. Oameni care fumau. Si erau inchisi acolo in borcanu' ala maaaaare si "papau mancarica". Pareau fericiti. Cred ca lipsa de oxigen ii ajuta la asta. Am numarat un borcan mare cu doua etaje de sticle si altu' mai mic, "dupe" coltz. Doua chestii se chemau cu "papa" si de aia zic ca poate oamenii in Vama nu mananca ci "papa" ca bebelusii. La "papa lu' ardeleanu'-bucurestean" se dadea cu matura la ora 14 azi. Deci mai slab cu mancare sau oameni caci nu functiona. La celalalt care zicea "papa bun" sau cam asa ceva... n-am vazut ca ierea mai dosit cumva si oricum nu ma mai interesa cam nimic. Mancasem o pizza mediocra pe care dadusem prea multi bani si o asteptasem mult prea mult pentru un moment in care nu eram decat noi si inca o masa acolo. M-am intrebat amuzata cum o fi in sezon cand e plin :))))))

  Groaznic. Da, stiu, lumea nu intelege ce sau cum era sa fie vorba despre Vama "aia" de pe "vremuri". Adica prin anul 2001, o era demult apusa :). Erau numai masini de Bucuresti acolo deci mi-e clar de unde porcaria imensa intamplata cu locul ala. A fost un "trend" care a creat niste blocuri pe o plaja care in anul 2000 era doar cu oameni. Azi era cu blocuri, masini parcate pe nisip si un hectar de umbrele si paturi puse la distanta de mirosit-bashina unele de de altele. Am vazut o cucoana cu pantofi de lac. Pe bune! Era in toace din lac! S-a suit intr-un Range Rover de capitala imediat dupa ce si-a fluturat traista de firma agale in directia vantului. Vantul batea din nord! E bine! Se incalzeste apa!

Multe, mici si scurte

- In premiera pentru noi avem cei mai misto turisti din lume care stau de trei saptamani la noi si vor si a patra! Eu cand m-am pornit la drumul asta la asta ma gandeam, asa vedeam lucrurile. Nu pot sa exprim in cuvinte bucuria de a-i fi intalnit in viata asta plina de nebuni pe oamenii astia buni, blanzi, civilizati si simpatici! N-am cuvinte! Alina si Mihai, va multumim din suflet ca ne-ati calcat pragul. Iar bebe Teo eu sper din suflet sa vina la 2 Mai si cand o avea el copiii lui!

- Lumea a venit in acest iunie mega-super-ploios de n-am cuvinte. Am avut casa plina. Oamenii din anii trecuti ne trimit prieteni pe aici iar asta spune multe. Prieteni vechi ai casutei si-au antamat cate doua sejururi in luni diferite in vara asta la noi. 

- Azi a venit un domn care era in delegatie la Mangalia, familia din Bucuresti cu doi copii, ar vrea sa vina in concediu iar el a venit sa vada cum e casa si cand a razbit prin iarba de pe drum mi-a zis "Doamne, IARBA LA MARE, nu credeam ca mai exista asa ceva, ce frumosss eeeeeee!!!". Da, la mare exista "pavele". Multe. Si ciment. Mult. E pentru...mdeh, bucuresteni. E pentru oameni care nu inteleg ca atunci cand aici a plouat tone de apa toti vecinii cu "pavele" erau inundati in curte pan' la usa casei iar noi astia cu iarba si nisip n-am avut nici macar o "baltoaca" in curte. Deh, e greu sa gandesti si pricepi unele lucruri, e greu sa fi in ton cu natura. Erau case cu saci de nisip puse in fata portilor. Case care au in curte ciment si pavele. Oh, well... Bucuria mea e una majora: exista inca multi, multi oameni care isi doresc natura, iarba, nisip, tzarana pentru ei si mai ales pentru copiii lor. Jos palaria! 

- Mi-e frica de vara care o sa vina dupa tot acest frig ciudat. Stiu, suna dubios. Mi-e teribil de frica de ce urmeaza pentru ca am impresia ca o sa vina si reversul medaliei si ca o sa ne cocoseze cu vreo caldura. Sunt eeeextrem de recunoscatoare naturii pentru racoarea acestui iunie, n-am trait niciodata asa ceva, savurez din plin! Eu sufar crunt de caldura, in alti ani eram in suferinta de la mai incolo. Anul asta pot sa zic ca nu mi-a fost cald inca. Ceea ce e minunat!

 - Am luat cele mai dragute luminite solare de la Lidl. Din cele de pus prin curte. Am umplut gardurile si curtea si locul cu 20 de luminite care se aprind cand se face seara. Minunat! Am luat cele mai misto umbrele de soare pentru terasa de sus care au infruntat cu brio furtuna cea mare. Minunat!

- Mi-am vazut copila jucandu-se cu copiii satului. Vreau sa fac un post separat despre copiii satului. Cei care-s liberi cu adevarat, care cresc in curti si pe strada, pe garduri si pe plaja. Cei care sunt atat de frumos crescuti incat isi ajuta parintii la treaba. Cei care nu stiu ce-i aia "ma plictisesc" si care o invata si pe Mara ca "plictis" nu exista cand ai lumea si gradina la dispozitie. 

- Mara e in transformare. O vad cum evolueaza, cum are grija de pui ca Teo, cum trage mai degraba catre alergare decat catre tableta cu jocuri. Cum stie sa se joace frumos, cum interactioneaza politicos cu oamenii, cum se bucura de vara asta aici mai mult ca oricand. Cum ma ajuta la treaba. Si cum ma toaca la cap ca pe frunze. Si cum ma bucura mereu chiar daca eu sunt tot timpul cu gura pe ea :)

  Cam asta ar fi darea de seama pentru luna asta. Cu drag, de la mare, Albuletzii.

Furtuna

vreau sa vad valurile mari

iote-le!

aolica, ma face sa vreau sa fac pipi! :D

io iau un cataroi cadou pentru Nana!

Ze end

Ganduri despre libertate

  Acest post contine opinii personale. A se trata ca atare.

  Mama mea m-a invatat de mica un citat. "Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea altuia". E un citat din John Stuart Mill, un filozof britanic care si-a batut capul prin anii 1800 cu chestii din astea dubioase cum ar fi libertatea, regulile sociale si normele de buna maniera. 

  Libertatea asta a noastra in cadrul societatii a luat multe forme de-alungul istoriei. Toti vrem libertate cat mai multa insa pe de alta parte cand cineva ne da in cap nu vrem ca acel cineva sa mai fie liber printre noi. Makes sense. Ce mi se pare mie personal uluitor este faptul ca aud din ce in ce mai multi parinti cum vor ei sa-si creasca copiii "liberi". Si prin liberi nu se mai intelege lasa-l sa danseze in balta, sa manance tzarana, sa haleasca furnici si sa mangaie limacsi. Sa guste nisip si sa se cocoate cat mai sus. Nu. Sa creasca liber adica sa faca absolut tot ce doreste, cand doreste, fara nici un fel de idee ca in preajma lui mai sunt si alti oameni.

  Fara nici un pic de respect pentru libertatea celuilalt. Care poate e si el liber sa zicem... sa doarma. Si pentru ca celalat sa doarma noi astialaltii trebuie sa ne auto-limitam libertatea de a urla spre exemplu. Sau libertatea de a merge calare pe el in pat sa-l tragem de nas sau de urechi. Pentru ca omul de langa noi, oricine ar fi el, sa aiba libertatea de a trai in lipsa durerii noi trebuie sa ne limitam libertatea de a-l pocni cu pumnul in ochi in clipa in care ceva nu ne convine. Pentru ca pe noi adultii ne pedepseste cu inchisoarea daca il troznim pe nea Costica de la scara doi pentru ca ne-a iritat. 

  Pe copii nu ii baga nimeni la parnaie pentru asta. De ce? Pentru ca societatea a decis ca el, copilul mic, pana in varsta adolescentei, atentie, nu este responsabil pentru faptele lui. Asa. Deci sa urmarim firul logic al discutiei: copilul nu are discernamant. Atunci noi ii acordam libertate de decizie despre orice? Mai mult, ii acordam libertatea absoluta, cea fara-de-consecinte? Ii lasam lui decizia? El decide sa-l pocneasca pe altul in cap sau sa distruga orice ii iese in cale. Care e consecinta faptelor sale? Cum intelege acel copil ca nu-i tocmai social acceptabil sa faca asta? Nu, nu zic sa-l bati, doamne-fereste. Dar care este consecinta faptelor sale? Eu doar intreb.

  Aud tot mai des de copii "crescuti liber". Din pacate ii si vad tot mai des ajunsi la varste mari, tot mai mari... ii vad la fel de "liberi". Si ma uit si la reactia oamenilor din jur. Ei bine, oamenii din jurul acestor copii nu-s liberi. Deloc. Incepand cu parintii lor care sunt frustrati dincolo de cuvinte si simt clar ca ceva nu-i tocmai in regula, continuand cu cadrele didactice si terminand cu partenerii de joaca sau cu ceilalti oameni care le ies in cale si care se simt agresati si fizic si psihic de "libertatea altuia". Ca deh, mi-e cam greu sa ma simt libera si fericita cand un "copilas liber" imi arunca un cataroi imens in cap pe o plaja. Sau cand "decide" el ca e cazul sa urle la ora 23 sub geamul apartamentului meu. In care copilul meu doarme. Ca vorba aia, e liber sa doama noaptea. Sau nu e? Si nu discut de copii de un an. Ci de pusti maricei care n-au nici un fel de notiune despre "hai sa nu deranjam ceilalti participantii la viata". Ca poate or fi si ei liberi sa respire pe langa noi. Sau nu sunt?

  Copilaria e minunata. Este era descoperirilor. Da, ea nu trebuie umpluta de reguli si interdictii stupide sau inutile. Insa, cata vreme traim printre oameni... libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt. 

O aud. O ascult.

  S-a culcat din nou tarziu. Prea tarziu pentru programul ei obisnuit. Cand suntem la 2 Mai nu putem sa ne urmam programul. Prea multi oameni, prea multe distractii, prea mult balamuc. Nu putem adormi la 8 sau 9 ca la noi acasa. 

  S-a culcat pe la 10. Doarme lemn iar eu o ascult. O ascult si in somn cum o ascult si pe trezie. Aud cum respira si stiu ca e bine sau nu. O aud si cand n-o aud, mi se pare ca o aud, am halucinatii auditive cu copilul care ma striga. Sunt setata sa o aud. Si cand dormeam in alta camera decat ea o auzeam si rupeam usi ca sa ajung la ea. Ca sa constat ca nu o auzisem pe ea ci imi auzisem fricile mele din cap. Sau ca sa constat ca auzisem bine si era o problema. 

  Acum pot dormi cu ea in aceeasi camera. Desi dorm ca un iepure. Am dormit real-lemn-dusa in astia sapte ani doar cand ea n-a fost in aceeasi casa cu mine. Si cand nu era nici bunica semi-moarta in camera alaturata. Adica anul asta pret de cateva zile cat am fost la Ploiesti eu si ea aici la mare cu mama. Iar cand ma trezeam ma simteam brusc vinovata ca am dormit si extrem de ingrijorata ca ea a patit ceva. 

  O ascult cand vorbeste ziua, o ascult cand respira noaptea. Mi-e drag de mor. In ultimele zile mi-a fost si mai drag de ea, mi-a demonstrat ce e aia intelepciunea, i-am zis cat sunt de mandra de ea. Au fost prieteni langa noi, vor mai fi curand alti prieteni, din aceia noi si proaspeti, crocanti si numa' buni de strans in brate si pupat. Si ea numara zilele pana joi cand vine Irina si apoi pana lunea urmatoare cand vine Bia. Iar eu o aud. Si o ascult. Si sunt mandra de ea. Pentru ca merita!

Home alone

  Intai fi-mea pe care ne-am facut curajul sa o lasam singura acasa pentru 1-2 ore pe cand noi ne-am dus la cumparaturi in aceste doua saptamani cand Marius a fost acasa. Am ales sa incep "experimentul" cand era si el acasa ca sa fie cumva "vina" impartita la doi. Si responsabilitatea. Desi stiam sigur ca ea nu face tampenii, ca nu umbla la prize si alte chestii... am instruit-o cu glas tare inainte sa plec: "mami, sa nu umbli colo, colo..." iar ea a parut total siderata! Mi-a zis "DAAAAR MAAAAMIIII! stii ca eu nu umblu niciodata acolo si acolo si etc". :) Da, eu stiu in mod teoretic da' tot mi-e frica! 

  Si-am plecat! Si ne-am tot zis pe drumuri (ca am avut multe, multe drumuri in astea doua saptamani) ca noi stateam singuri acasa, mergeam singuri pe strazi, eram cu cheia de gat si multe alte aberatii pe care ni le ziceam doar ca sa ne simtim curajosi. Pentru ca in spatele creierului, acolo in usa de-din-dos... acolo erau ele, negrele. Acolo erau "se taie, se spanzura, o fura cineva, sare pe geam, se ineaca, lesina, sare in pat si cade!". Acolo erau toate. Dar astora toate stiu ca trebuie sa le dam drumul sa zboare din NOI pentru ca in ea nu prea sunt. Ea e un copil extrem de responsabil si de intelept.

  Si totul a fost ok. Am facut asta cateva zile la rand si ne-a prins bine noua pentru ca alergam ca dementii sa cumparam chestii pentru casuta de la 2 Mai, ei pentru ca ea si-a dorit asta (imi spunea de cateva luni ca vrea sa o las singura si sa merg la cumparaturi deci era ea pregatita sa faca asta) si pentru ca a capatat incredere in ea, cum e si normal.

  Acum sunt eu home alone la Ploiesti. Am dus-o pe ea cu toate catrafusele la mare, am lasat-o acolo pentru ca aveam aici nunta unui bun prieten, niste dentinst de revizitat si niste om de dus cu mancare catre avion. Am mers duminica la nunta unde m-am distrat copios, o sa ramana de pomina felul in care am ajuns acolo cu o sanda rupta si dusa in alta parte de un taximetrist bucurestean extrem de priceput. Am stat la masa cu niste oameni eeeextrem de misto cu care s-au legat niste conversatii si niste rasete incredibile. Am lacrimat puternic cand Iasonul si-a luat proaspata nevasta la primul dans iar cand m-am revazut cu mama lui dupa mai bine de o decada si am vazut-o pe ea cat de mult se bucura ca-s acolo... astea sunt clipe extraordinare! Sunt momente din alea de bagat in borcanel pentru retrait mai tarziu.

  Si apoi m-am intors acasa. Si acasa e casa goala si pustie iar eu tot strang, adun, fac ordine, mai fac niste bagaj pentru joi cand ma intorc la 2 Mai. Si ma mir ce liniste e, incep sa vorbesc singura dupa doua zile de liniste si de nimeni care sa ma strige, fara exagerare, din 2 in 2 minute "maaaaaaamiiiiiiiii" prin casa. Noaptea ma scol, tresar si ma uit spre patul ei. Nu e acolo. Ma uit spre locul lui Marius, nici el nu-i acolo, ma intorc pe partea cealalta si adorm. Adevarul e ca dormi intr-un mare fel cand esti singur acasa. Dormi lemn, dormi adanc, dormi printre episoadele de "aoleu, unde e, e bine?"... dormi lemn, nene!

  Home alone e bine. Doar pentru 2-3 zile pe an. Si mi-e dor de ea. Stam impreuna de 7 ani zi si noapte... ne e mare dor una de alta acum. Dar e bine ca stim ca citez "mami, joi o sa te iau in brate si-o sa te straaaaaang, tare, tare, TAAAAAAAAAAAAREEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!".  E bine, joi voi fi melc! Ma bulbuca micutza. Ceea ce va doresc si voua!

Numele tau

  Dana Nalbaru a facut o chestie foarte misto la care am participat cu mare placere pentru ca mereu ma gandesc ca relatiile speciale dintre oameni nu prea mai au mare cautare in societatea zilelor noastre. Si ca totusi mai exista oameni care se iubesc frumos si adevarat, care nu-si fac magarii si care duc casnicii frumoase pret de multi ani. So...a iesit ceva foarte emotionant iar melodia e fantastica. Poza cu mine e facuta evident de Mara care nu pricepea de ce imi scriu numele lu' taxu cu dermatograful pe mana :))))