Oțetarul

  E un soi de arbore care creste in sistem balarie. El este pacostea Dobrogei. Toata lumea in starpeste cu mare avant ca si cand ar fi moartea. Si e moartea in sensul ca unde creste el nu prea mai cresc alte plante. Asta ne-a zis un horticultor acum ceva vreme si am vazut si noi ca asa e, la 2 Mai unde vrem sa avem umbra avem, unde vrem sa avem si flori...well, nu prea mai avem. 

  E ca o buruiana sub forma de arbore. Mananaca toate resursele, toata apa...si apoi moare cand iti e lumea mai draga. Otetarul asta e arborele vietii mele. Adica nu stiam altul in copilarie. La 2 Mai nu crestea altceva. Era un gutui batran rau, mai era un corcodus...erau migdalii din spatele casei pe care niste inteligenti i-au taiat cand s-au facut proprietari in zona aia. Erau doi migali mari! Migdali! Are cineva migdali in ziua de azi undeva? E o raritate...

  Otetarii insa sunt din plin. Daca le dai apa. Dar nu prea multa ca atunci mor. De la ei pornisem ca sa spun ca la mine aici la Ploiesti, sub geamul de la bucatarie am un otzetar. Maaare. E mare acum dar era mic acum 15 ani cand l-am plantat noi. Nu cu intentie. Am carat o samanta de otetar cu sutele de genti pe care le-am dus pe aici prin spate pe la intrarea din dos a blocului. 

  Eu si mama mea care am carat tone de genti catre si de la 2 Mai. Intr-una din ele a fost o samanta care s-a scuturat fix aici. Mi-e imposibil sa cred ca e o coincidenta. Nicaieri pe o raza de multi kilometri eu n-am vazut vreun otetar. Noi l-am adus aici. Si cum a picat fix langa canalizare, s-a facut maaaare mare in ultimii circa 10 ani de cand era cat o nuia. Acum e pana la etajul 3 cam asa. 

  E otzetarul nostru. Miroase acum ca a inflorit...miroase a 2 Mai. A zis si Mara azi cand am trecut pe sub el ca miroase asa cum stie ea ca miroase "doimaiumami"... Si ma gandeam ca anul asta nu o sa ajungem la 2 Mai dar ca ne-a inflorit otzetarul nostru ca sa ne miroasa a 2 Mai. Iaca...

al nostru

Sfarsit de vara

  Dintotdeauna m-a durut sfarsitul verii la 2 Mai. Desi m-a si bucurat. Cand vin aici doar ma bucur. Cand trebuie sa plec ma bucur ca ma duc "la mine acasa" dar ma si doare in egala masura ca plec de aici si ca gata, vara s-a dus. Vara nu ma intereseaza decat in masura in care imi ofera un stat la malul marii. In rest o detest cu totul. Urasc caldura. Vara e doar un mijloc prin care omul sarac, care n-are piscine, poate inota. Cam atat. E momentul in care natura care te-a nascut intr-o tara cu multe luni de frig, iti da voie sa poti sa te bagi in apa marii. Pentru mine cam asta a insemnat vara mai mereu.

  Ce mi se pare uluitor e ca Mara cere acasa dar plange pentru ca plecam acasa de vreo saptamana. Are aceleasi sentimente amestecate. Vrea acasa cu tarie, ii e dor de casa ei, de lucrurile ei (mare tarie de caracter trebuie sa ai, copil fiind, sa nu ai cam nimic al tau intr-o curte plina cu jucarii care toate au fost ale tale de fapt!), de colegii ei, de "doamna" ei...pacat ca doamna ei nu o sa mai fie aceeasi, dar na...viata in tara asta de rahat e urata de la varste mici, ce sa facem....

  Ieri am mers la Mangalia in excursie de ziua mea de nume. A vrut neaparat sa facem ceva "special", mi-a facut niste cadouri extraordinare, a cerut cu tarie sa ma serbeze. Asa ca am plecat in "excursie" si ne-am plimbat pe faleza superba a Mangaliei. Mangalia, dragostea mea... Orasul in care ma simt ca acasa intr-un fel in care in Ploiesti nu m-am simtit niciodata. Nu pot sa explic asta... macar o zi pe an am nevoie sa bat cu piciorul niste stradute anume din Mangalia. Imi incarc sufletul pentru restul anului. 

 Maine plecam spre Ploiesti. Incerc sa nu ma gandesc ca traiesc intr-o tara in care 350 de km se fac cu doua microbuze si doua trenuri asta daca vrei sa faci mai putin de 8 ore. O sa plec in felul asta absurd pentru ca e mai scurt ca timp si ca nervi decat un tren Mangalia-Ploiesti. Zic mersi ca vara-mea mi-a preluat o geanta azi si mi-a dus-o la Ploiesti cu masina. O sa plec asa, lejer, cu rucsac, geanta si copil. Si o sa zic mersi ca nu stau in tren 7 ore. Am ajuns sa zic mersi ca pot sa merg din bucati pana acasa in anul 2014. 

  La 12 noaptea eram pe plaja cu Mara. Ne-am dus sa vedem stelele. Si valurile uriase. Am facut o seara lunga in sat cu opriri la Babusca la pizza apoi la indelungi povesti cu familia Petya, apoi pe plaja. Ne-am luat ramas bun de la toti si de la toate. Si de la doamna care ne-a vandut jucarii toata vara si acum m-a intrebat daca eu cumva sunt "de-a lu' nea Ghinea". Da, eu sunt. Nea Ghinea era strabunicul meu iar ea, doamna care acum are 50 de ani, cand era copila venea la noi in curte sa culeaga musetel si frunze de dud. Faceau probabil sarmale in frunze de dud (nu glumesc, e pe bune!). Mara s-a imprietenit cu ea in vara asta, a fost primul om din viata ei cu care a vorbit fara sa fiu eu prin preajma. Ne-am luat ramas bun si de la doamna farmacista care deja a facut o avere pe carca noastra in vara asta... virozele de vara sunt deosebite, va spun!

  Am spus pa marii, cerului cu stele, mirosului de mare si alge. Am spus pa si abea asteptam sa le vedem si cu alta ocazie. Insa acum asteptam sa ajungem la noi acasa. Unde avem de facut curat dupa 3 luni de casa parasita, unde trebuie sa ne recuperam geanta dintr-o locatie necunoscuta, sa ne cumparam ceva de mancare si sa ne facem paturile. Tineti-ne pumnii sa ni se alinieze trenurile, stelele si gentile!

Imagini si emotii

  In 7 ani si 4 luni n-am avut emotii "sa iasa" o poza. O fotografie. Nici la nastere (presimteam ca n-o sa apucam sa o pozam), nici la asa-zisul botez adica bataia de joc a bisericii asupra bebelusilor, nici la prima zi de gradinita sau de scoala. Ma gandeam mereu ca macar o poza o sa fie "buna" si ca oricum putem sa zicem merxi ca azi avem aparate care nu necesita film. Alaltaieri am mers la Delfinariul de la Varna. Din tara aia naspa numita Bulgaria. Am decis sa fac asta brusc si dintr-o data pentru simplul fapt ca vroiam sa o duc la delfinariu si cand am dat cautare pe net am aflat ca exista si la Varna. Pe langa cel de la Constanta. 

  Am decis sa merg la 115 km de 2 Mai in loc sa merg la 50 km pentru ca am dedus eu ca o muiere ce sunt ca ar fi mai usor, mai repede si mai lipsit de nervi sa ajungi acolo. Si asa a fost. Acolo a fost fabulos, bulgarii au fost la mare, mare inaltime, delfinii...oh, well, delfinii sunt... DELFINI, adica nu mai au nevoie de nici o descriere. Mi-a venit sa plang pe toata durata spectacolului, nu stiu de ce. Poate din cauza energiei delfinilor, poate din cauza energiei Marei care mi-a zis "vrrrrreau sa ma bagggg ACOLOOOO" si apoi se batea cu pumnisorul ei mic in piept si striga "eu, eu, eu, vrrrreau sa FIU delfin!". Am tot incercat sa-i surprind emotiile cu aparatul foto si intr-o secunda am reusit. Insa nu stiam daca poza e clara pana nu o vedeam pe laptop. Acum am vazut-o. Este cea mai frumoasa poza cu ea din cei 7 ani si aproape 4 luni ai ei. Cea care o descrie perfect. Este poza in care e ea atat de ea. Ea cea intensa si plina de emotii. Ea. 

copil si delfini

Copii in apa

  Ia sa vedem acum ploaie de cacao in capul meu. Post cu opinii personale, unele chiar avizate din cauza traiului pe langa balta, in domeniul mare-plaja-copil. Vii cu un copil la mare si copilul e mic. Mic-mic-mititel. Si tu vii cu el la mare in ideea ca mama ce-ti place tie la mare, ce frumos e sa inoti, sa te bagi in apa, sa stai pe plaja pana la arsura de grad doi spre trei. Buuun. 

  Vii cu copilasul la mare si el are sfanta varsta de 1-2-3-4-5 ani. Si el, pentru ca lui nu i-a zis nimeni ca apa e ceva frumos si romantic dar i-au zis genele din dotare ca e ceva periculos... ca sa vezi, culmea... nu vrea sa se apropie de Marea Neagra care da din valuri. Si e mare. Si uda. Si rece. Iar tu, parinte responsabil...ce faci? Aaaaa pai cum ce faci? Il iei si-l bagi cu forta! Nu e zi sa nu vad cate 2-3-5 cazuri din astea pe plaja. Parinti cu copil mic in apa, copilul urland cu frica mortii absolute. Iar ei spunandu-i ca "uite ce frumoooos eeeeeee"...

  Nene, esti tampit? Acu' pe bune? Ii e teama de apa. Ok, zi mersi. Inseamna ca n-ai nascut o musca ci un om cu creier in cap. El stie de ce ii e teama, teama e justificata, apa e una din marile calamitati care exista pe lumea asta pentru om. In codul nostru genetic ne e scris sa ne fie teama de apa, foc, inaltimi, intuneric, viteza in miscare, straini, etc. E absolut normal. A, pardon, credeai ca al tau prunc e un pic mai special... si mai credeai ca daca il inmoi tu in apa el o sa zica imediat "aaaauuu ce mistooo e manca-ti-as....pffff, ia sa ii dau eu repede un crawl in apa asta mare si plina de valuri". Gresit! Sunt extreeem de putini copiii care intra in apa marii (precizare: Marea Neagra e altceva decat o cada sau un lac) de la varste mici si continua sa intre relaxat mereu. Adica sa-l duci la 1-2 ani si sa nu-i fie teama si sa nu ii fie nici la 3-4. Aici ajuta lectiile de inot pe care le-as dori oricui. Dar nu cu profesori idioti, aia e alta poveste pentru un alt post. 

  Te uiti asa la ei si te intrebi ce-o fi in capul lor? De ce sa faci asta unui copil, chiar nu te gandesti ca nu faci decat sa-i creezi o spaima mai mare de apa si bagatul in ea? La fel si cu apa mai rece sau mai calda. Ii tot aud pe parinti strigand la copii "cum sa fie baaaaaa rece, e caldaaaa, iete ce calda eeee". Pai da ma, o fi calda pentru tine, pentru el nu e, lasa-l in pace. Eu am aflat de diferentele dintre oameni pe cand var-miu ala mai mic nu reusea sa stea in apa cat mine fara sa se invineteasca pana la culoarea prunei. Atunci am zis ca e el defect da' aveam vreo 10 ani si ulterior am aflat ca fiecare om are un termostat. Care nu e reglabil.

  Marius si Mara impart aceleasi gene din extrem de multe puncte de vedere. Pe langa felul in care seamana exterior, Mara a preluat de la ta-su frigul in apa. Adica i se face frig foarte repede chiar daca e apa "calda" pentru noi astialaltii. Adica nu eu...ci toata plaja. Mara nu poate sta in apa mai mult de 8-10 minute la ora asta cand apa e "calda" pentru mine. Cred ca ar reusi cam 15 in ciorba din aia de august. Ii e repede frig. Si e foarte ok ca se cere afara singura imediat ce ii e frig. Nu sta in apa nici o secunda in plus pentru ca de fapt ea nu suporta sa simta apa aia "rece" pe ea cand ea percepe ca ii e frig. 

  Asa ca nu are sens sa bagi un copil in apa cu forta! Daca ii e frica ii va fi SI MAI frica. Daca ii e frig idem. Nu, faptul ca ii spui tu ca e "fraier" sau ca apa "e calda" nu are nici o insemnatate pentru el. El simte ca ii e frica si ca apa e rece. Si atat. Iar tu il iei si-l bagi in apa. Iar el urlaaaaaaa. Urla intr-un fel care si in ziua de azi ma face sa mi se scoale pielea pe mine. Urla cu frica mortii. La fel de stupid e sa il scoti din apa cu forta. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, omul are un termostat. Nu va pati absolut nimic daca sta in mare desi e violet la piele. Si daca il vezi ca clantzane din dinti dar se bucura de apa, lasa-l acolo. Nu, te asigur ca nu va "raci" din cauza ca a stat in apa si i-a fost frig. El o sa stea in apa pana la limita suportabilului, ca nici un copil nu-i prost sa stea in disconfort. Deci el daca sta acolo inseamna ca inca nu-i e asa frig cum ti se pare tie ca i-ar fi. 

  Un exemplu bun e tot fi-mea care nu se face vinetie. Ca nu se face. Arata perfect normal si odata o vezi ca se cere afara urgent. Ii e frig real, i se inclesteaza dintii de frig. Deci culoarea nu e importanta deloc. Daca omul zice mi-e frig il scoti si daca zice "mai stau" il lasi si daca tremura. Daca tremura inseamna ca produce caldura, deci e ok! Va constata foarte curand ca tremuratul ii cam strica distractia si o sa iasa singur. Nu are sens sa urli si sa strigi si sa-l scoti din apa. N-a racit nimeni din apa de mare, toti se imbolnavesc dupa ce ling oarece din nisipul de pe plaja. Mai bine in apa!

  Si inca ceva... nu mai cumparati utilaje extinse numite "colac pentru bebelusi"(o chestie care arata ca o masa mai mare combinata cu un spatar de fotoliu dar care are si chilotzi!) ca o sa rad de voi pana o sa lesin. Pana acum n-am vazut copil sa nu urle cand e plasat in asa ceva. Oameni buni, doar pentru ca un colac a ajuns sa fie cat o roata de tractor nu inseamna ca bebelusul vostru de un an juma' o sa doreasca sa fie plasat acolo. Ala mic e cam mic, el vrea in brate. Lui oricum i se pare apa ceva deosebit... are sens sa-l lasi din brate, in apa, intr-un "utilaj" de trei ori cat el? Ce crezi, o sa vrea asta? 

  Sfat nesolicitat de om trait pe malul marii: ia-i "aripioare" mici de bebe sau un colacel mic-mic sau nu-i lua nimic si baga-te tu cu el in brate in apa. Pentru mamele care isi poarta copiii in diverse carpe, slinguri, chestii, oare de ce naiba nu le da prin cap sa intre cu ala in apa marii? Copilul e invatat acolo, ii e cel mai comod, daca vrei sa nu se streseze intri cu ala ca-l usuci dupa aia ma gandesc. Lasa-l sa descopere ca apa aia e ca aia din cada, lasa-l sa dea din picioare in apa simtind ca mainile tale protectoare sunt ferm legate de el. O sa ai surprize placute! Bebelusii stiu sa inoate. Totul e sa nu fie incurcati de adulti care ba ii baga ba ii scot din apa aiurea. Lasati copiii sa inoate cum si cand vor ei. 

  Asta de la un om care a invatat singura sa inoate in ciuda unor frici si a unor introduceri in apa care ma mai bantuie si azi. Mara azi face primele brate de inot singura. Exact ca si mine ii era o frica teribila de apa, am lasat-o in legea ei si la 7 ani a aflat, fara traume, ca apa te tine la suprafata. Inoata ca o broasca perfecta. Mai ramane sa capete increderea ca apa o tine si mai mult de 3-4 brate si e acolo. Si totul a fost o placere pentru ea. Lasati copiii sa descopere apa cu placere. Sau sa o deteste. E chestie de gust. 

  

Ziua de azi n-are titlu

  E clar ca vara asta se incapataneaza sa fie una din cele mai misto veri din viata mea. Credeam ca am trecut de momentul in care mai exista asa ceva. A fost doar o iluzie cum ca totul s-a terminat pe frontul Doimaian se pare. Dincolo de locul frumos de aici, dincolo de munca uneori extrem de grea pe care o presupune primitul de musafiri la foc continuu (azi era sa ma ia cu lesin de oboseala la un moment dat, am vazut punctuletele alea premergatoare lesinului care-mi sunt atat de dragi..not!)... dincolo de toate astea casuta noastra s-a aliniat intr-un mare fel printre oamenii misto care se tot perinda pe aici de mai mult de o luna. 

  Azi am avut o zi, azi adica ieri ca deja azi s-a facut maine, chestie care mi se intampla cam prea mult pe aici si cand ma gandesc prea mult la asta imi vine sa dorm brusc...iar am luat-o prin patrunjel...deci unde eram? Aha, da...azi. Adica ieri. Adica azi. Azi intai am fost intampinata cu chiote la iesirea din camera pe sistemul "la Mangaliaaaa, la Mangaliaaaa" pentru ca azi noapte pe la ora 1 radeam cu prieteni de-o viata despre "la Mangaliaaaaa" da' aia e pentru alta poveste. Am ras pana am lesinat apoi cand am incercat sa dorm am constatat ca ma scol brusc si repede cu o durere in gat, nas, urechi, asa un inceput de raceala care m-a tavalit prin pat pana pe la 5 dimineata.

  Dimineata eram zombi. Ziua se anunta a fi nefasta. Ada si fetele plecau si de cate ori pleaca oameni dragi imi vine sa plang. Ma simteam ca o musca proaspat pleznita de parbrizul autocarului. Adica prin cap imi trecea curu'! Simteam cum mi se infunda urechile si imi pica omusorul din gat. N-a picat. I-am dat repede o cafea in freza si m-am pus pe treaba. Cand m-a luat frisonul ala mare de la febra am avut mare noroc ca tocmai spalam o baie, eram cu posteriorul in sus aplecata in cadita de dus asa ca sangele n-a mai nimerit sa se duca sa produca si febra. Am zgaltzait usurel si m-am concentrat sa nu dau cu dintii de cada, nu de alta da' daca dadeam iar se futiza sifonu' si curgea apa cine stie pe unde. Dupa ce m-am mai concentrat oleaca am plecat la Mangalia (la Mangaliaaaaaaaaaaa) la cumparaturi. La intoarcere am facut niscaiva mancare ca pentru un batalion mai maricel asa....

  Cand sa ma linistesc a inceput de fapt ziua asta. Adica pe la ora 6 dupa amiaza pe cand asteptam niste oameni care se anuntasera. Cand au venit am aflat ca doamna a fost o prietena de-a maica-mii acu' 30 de ani si ca mi-a gasit blogul cautand numele ei, m-a recunoscut din niste fotografii si ma citea de mai demult, s-a cerut la noi fara sa-mi zica cine e si-a venit incarcata de cadouri sa ma pupe. I-am recunoscut chipul si zambetul dar habar nu aveam de unde sa o iau. Am ramas socata. Si-mi zicea ca ce de emotii a avut. Pe bune? Adica chiar mai exista oameni frumosi in felul asta? 

  Am plecat cu intrebarea asta in minte catre plaja pentru ca micul delfin din dotare e pe cale sa invete sa inoate fara "aripioare ajutatoare" de una singura si vrea neaparat sa exerseze. M-am tarat ca un melc cu dureri de cervicala pana pe plaja unde prietenii de-o viata cu care ma hlizisem cu o seara inainte m-au informat ca mai avem niste musafiri in seara asta. Analia Selis cu familia. Ca deh, Tudor chitaristul (Tudor Anghelescu, il gasiti la Hanul lui Manuc si inca in niste locuri din Bucuresti) ar mai trage o cantare pe terasa si ca sa vina si ei... 

  Cu o mana tineam de copil sa nu se inece si cu aialalta ma gandeam profund daca toate astea chiar se intampla. Si da. S-au intamplat. S-a intamplat Analia pe terasa cantand tangouri. Si s-a intamplat sa-i placa asa de tare la noi ca s-ar putea sa mai vina. S-a intamplat o zi de pomina pe care o sa mi-o aduc aminte cat oi trai. Vara asta se incapataneaza sa fie cea mai misto. Si culmea, nu ma mai doare in gat!

Momentul ala

  Aseara tarziu, cum e si acum cand scriu dealtfel... aici ma apuca noaptea tarziu pana ma adun si ma bag la culcare... deci cum ziceam, aseara tarziu, dupa ce am maturat si spalat pe jos in living, dupa ce am pus toate cele pe la locurile lor, dupa ce am maturat si spalat si podeaua camerei in care locuiesc, dupa ce am strans rufele curate...de fapt in timp ce faceam toate astea ma gandeam ce seara frumoasa am avut. 

  Pe langa oamenii care sunt la noi de aproape o luna, pe langa fantastica mea prietena de-o viata, au mai venit niste oameni la fel de misto. Cu care m-am lungit serile in povesti. Am povestit si am ras cu lacrimi, am impartasit lucruri, experiente si informatii intr-un fel care m-a facut sa-mi amintesc ce bine e sa fii viu. Iar aseara, pe la 2 noaptea cand am terminat de pus toate pe la locul lor... cand m-am asezat pe pat am avut un moment de "vai ce frumos a fost in seara asta" urmat de un moment de realizare. Momentul in care am realizat cu fiecare celula din corp si din creier cat de greu, cat de infinit de greu mi-a fost in ultimii ani, de acum 3 ani incepand. 

  Cat de cumplit de greu e sa stai cu frica ca moare cineva din casa. Cum am trait doi ani cu ea in casa si cum n-am dormit de spaima ca ea ar putea pati ceva si eu n-as auzi. Ai impresia ca e greu sa ai copil mic? Oooo, sa vezi ce-ti trece daca ai un batran pe moarte in casa! Caruia oricand ii poate sta inima. Nora e de un an si ceva la Nuci la Mosie iar eu de abia in vara asta dorm. Dorm asa cu creierul deconectat. Dorm cu spaima ca maine s-ar putea sa nu mai dorm. De abia aseara am simtit ca am RAS pentru prima data in trei ani. Adica ca am ras asa uitand de mine, de tot. Am ras. Am ras si in seara asta...trag aer adanc in piept si rad cu lacrimi. Uitasem si sa rad. 

  Aseara m-am asezat pe pat si am avut pentru cateva clipe o rememorare atat de vie si de puternica a lui "nu-mai-pot"-ul trait in anii astia incat m-a coplesit. Abia acum am realizat cat de greu mi-a fost, cat de mult n-am mai putut, cat de mult m-am luptat cu mine ca sa mai pot. Si cat de mult am luptat cu niste oameni deosebiti din familie ca ea sa fie bine. Si stiu, acum stiu, ca n-am invins si ca de fapt tot greul meu a fost degeaba dar ca trebuie sa ma ridic deasupra. Si am simtit o usurare, am simtit ca pot sa respir. M-am gandit ca Nora e bine in secunda asta, ca Mariana are grija de ea acum, ca totul o sa fie bine pana la urma, ca am facut tot ce am putut pentru ea si datoria catre familia mea si ca am trecut. Am trecut dincolo. Dincolo de un prag care era pentru mine de netrecut. Dincolo de pragul in care iti faci rau tie ca sa faci bine altora.

  Rad turistii de mine ca dorm dimineata pana la 9. Rad si eu. Daca nu trage Mara de mine dorm. Dorm. Ma scol, ma uit la ceas, ma intorc pe partea cealalta si dorm. Apoi rad si eu de ei pentru ca si ei dorm cand vin aici. Si copiii lor dorm bine si mananca bine si sunt fericiti. Si azi ne-am despartit de Familia Perne de Alaptat (devenita Deabusilea) de mai aveam putin si lacrimam si eu si Maria. Pentru ca ne-am simtit bine impreuna. Si pentru ca ei iubesc balariile, iarba si nisipul. Iar noi iubim oamenii civilizati, simpatici, voiosi si cu copii fenomenali. Deh, ii zice chimie. Si e buna. 

Drumul spre Vama

  L-am facut azi pe jos pe tot cu Mara. Da, mi se pare ceva special ca un copil de oras sa mearga prin nisip si scoici si pe pietre circa 4 kilometri. Fara sa se opreasca. Dar ea a numarat ca "m-am oprit de doua ori" pentru ca s-a asezat pret de 10 secunde de doua ori pe cate o piatra pentru ca nu mai putea. E greu sa mergi prin nisip. Poate cel mai greu mers din lume. In papuci pe nisip si pe scoici. 

  Au fost foarte incantate ele trei. Adica ea, Gabriela si Bia, iubitele noastre. Le-am dus la Vama. Desi ne-a fost un friiiiig... ne-am limpezit mintea in patru kilometri de plaja pustie. Iar acum e chiar plaja, nu ca anul trecut cand de abia am razbit pe o potecuta cat palma mea. Acum se merge usor iar ziua asta plina de nori ne-a facut sa ni se para foarte simplu. Desi cu cele doua pitice am facut cam doua ore pana-n Vama.

ele

ele trei

cand vad pietrele astea mi se face liniste in suflet

norii aia erau ireali, eu n-am vazut niciodata asa ceva

aici e ca in filme doar ca asa era!

golf dupa golf de liniste

si mana omului agatata in radacina naturii :)

  Eu la Vama n-am mai fost de cativa ani. Mai mult de 3 cred, dupa calculele mele de baba ostenita ce ma aflu. M-am dus acum si mi-a venit sa plang. Intai mi-a venit sa vomit si apoi mi-a venit sa plang. La propriu. Ma uitam in stanga si in dreapta ca un pui de gaina. Nu ma intrebam cand a trecut timpul ci ma intrebam de ce in tara asta de mare, mare, maaaaaaare penibil (ca sa nu zic cacat ca se supara oarece lume anonima)... de ce oare nu se poate "construi" si frumos. 

  Am ajuns in Vama pe jos si nu stiam unde sunt. Jur. Ma uitam in stanga si vedeam marea, ok, deci e bine, am mers pe drumul corect, marea e in stanga! Ma uitam in oricare alta parte si-mi venea sa vomit. Pai intai e o "cherhana". Unde eu n-as intra sa mananc decat daca mi-ar zice ca imi dau ei mie o suma enorma de bani. Cum adica? Sa intru acolo? Sa si mananc ceva de acolo? Sa ii dau copilului meu ceva sa manance.......acoloooo? Oh boy, nu, multumesc. Lasa ca avem acasa, mama, am zis printre dinti copilului care mersese doua ore pe jos si cerea mancare. 

  Am purces mai departe, am trecut pe sub o sfoara data cu ulei-vaselina care lega "o barca" de mal asa, alene, adica bre, asta "ie barca de la cherhanaua"...mwoooaaaaaahahahaaaa! mi-a venit lejer sa zic eu in gura mare. Da' n-am zis ca n-avea sens. Da, acolo, in locul ala, isi ancorau astia, cum le zice...a, da, pescarii, asa le zice... acolo isi puneau ei barcile pe vremuri demult apuse cand ei scoteau peste din baltoaca a' mare. Da' acu' era asa o barca la misto trasa acolo cu o sfoara cu manivela, sfoara neagra data cu smecleu duios care mi s-a lipit de rucsac cand am trecut eu frumos pe sub dansa. Caci ea, sfoara era pe toata plaja cum ar veni. La impresia artistica!

  Trecem de cherhanaua cu miros de hoit si sfoara cu smecleu si ajungem la....bai jur, nu stiu unde am ajuns! Era asa... Era o tristeteeeeeeeeeee!!! Era asa... ca cum ar veni dupa un razboi. Sau in timpul. Trecuram de o chestie care se chema cu "pura" de-ti venea sa citesti eronat si avea cele mai kitchioase lumini-roz-in-forma-de-stea ever (aprinse in miezul zilei) alaturea de un ceva de la Kent aprins frooomooos....ajunseram la alte si alte "terase si blocuri" ca nu pot sa le zic altfel. De fapt le-am zis. Oameni la borcan.

  Mancau in niste localuri din sticla, ca niste sere. Ca niste borcane cu oameni in ele. Oameni care fumau. Si erau inchisi acolo in borcanu' ala maaaaare si "papau mancarica". Pareau fericiti. Cred ca lipsa de oxigen ii ajuta la asta. Am numarat un borcan mare cu doua etaje de sticle si altu' mai mic, "dupe" coltz. Doua chestii se chemau cu "papa" si de aia zic ca poate oamenii in Vama nu mananca ci "papa" ca bebelusii. La "papa lu' ardeleanu'-bucurestean" se dadea cu matura la ora 14 azi. Deci mai slab cu mancare sau oameni caci nu functiona. La celalalt care zicea "papa bun" sau cam asa ceva... n-am vazut ca ierea mai dosit cumva si oricum nu ma mai interesa cam nimic. Mancasem o pizza mediocra pe care dadusem prea multi bani si o asteptasem mult prea mult pentru un moment in care nu eram decat noi si inca o masa acolo. M-am intrebat amuzata cum o fi in sezon cand e plin :))))))

  Groaznic. Da, stiu, lumea nu intelege ce sau cum era sa fie vorba despre Vama "aia" de pe "vremuri". Adica prin anul 2001, o era demult apusa :). Erau numai masini de Bucuresti acolo deci mi-e clar de unde porcaria imensa intamplata cu locul ala. A fost un "trend" care a creat niste blocuri pe o plaja care in anul 2000 era doar cu oameni. Azi era cu blocuri, masini parcate pe nisip si un hectar de umbrele si paturi puse la distanta de mirosit-bashina unele de de altele. Am vazut o cucoana cu pantofi de lac. Pe bune! Era in toace din lac! S-a suit intr-un Range Rover de capitala imediat dupa ce si-a fluturat traista de firma agale in directia vantului. Vantul batea din nord! E bine! Se incalzeste apa!

Multe, mici si scurte

- In premiera pentru noi avem cei mai misto turisti din lume care stau de trei saptamani la noi si vor si a patra! Eu cand m-am pornit la drumul asta la asta ma gandeam, asa vedeam lucrurile. Nu pot sa exprim in cuvinte bucuria de a-i fi intalnit in viata asta plina de nebuni pe oamenii astia buni, blanzi, civilizati si simpatici! N-am cuvinte! Alina si Mihai, va multumim din suflet ca ne-ati calcat pragul. Iar bebe Teo eu sper din suflet sa vina la 2 Mai si cand o avea el copiii lui!

- Lumea a venit in acest iunie mega-super-ploios de n-am cuvinte. Am avut casa plina. Oamenii din anii trecuti ne trimit prieteni pe aici iar asta spune multe. Prieteni vechi ai casutei si-au antamat cate doua sejururi in luni diferite in vara asta la noi. 

- Azi a venit un domn care era in delegatie la Mangalia, familia din Bucuresti cu doi copii, ar vrea sa vina in concediu iar el a venit sa vada cum e casa si cand a razbit prin iarba de pe drum mi-a zis "Doamne, IARBA LA MARE, nu credeam ca mai exista asa ceva, ce frumosss eeeeeee!!!". Da, la mare exista "pavele". Multe. Si ciment. Mult. E pentru...mdeh, bucuresteni. E pentru oameni care nu inteleg ca atunci cand aici a plouat tone de apa toti vecinii cu "pavele" erau inundati in curte pan' la usa casei iar noi astia cu iarba si nisip n-am avut nici macar o "baltoaca" in curte. Deh, e greu sa gandesti si pricepi unele lucruri, e greu sa fi in ton cu natura. Erau case cu saci de nisip puse in fata portilor. Case care au in curte ciment si pavele. Oh, well... Bucuria mea e una majora: exista inca multi, multi oameni care isi doresc natura, iarba, nisip, tzarana pentru ei si mai ales pentru copiii lor. Jos palaria! 

- Mi-e frica de vara care o sa vina dupa tot acest frig ciudat. Stiu, suna dubios. Mi-e teribil de frica de ce urmeaza pentru ca am impresia ca o sa vina si reversul medaliei si ca o sa ne cocoseze cu vreo caldura. Sunt eeeextrem de recunoscatoare naturii pentru racoarea acestui iunie, n-am trait niciodata asa ceva, savurez din plin! Eu sufar crunt de caldura, in alti ani eram in suferinta de la mai incolo. Anul asta pot sa zic ca nu mi-a fost cald inca. Ceea ce e minunat!

 - Am luat cele mai dragute luminite solare de la Lidl. Din cele de pus prin curte. Am umplut gardurile si curtea si locul cu 20 de luminite care se aprind cand se face seara. Minunat! Am luat cele mai misto umbrele de soare pentru terasa de sus care au infruntat cu brio furtuna cea mare. Minunat!

- Mi-am vazut copila jucandu-se cu copiii satului. Vreau sa fac un post separat despre copiii satului. Cei care-s liberi cu adevarat, care cresc in curti si pe strada, pe garduri si pe plaja. Cei care sunt atat de frumos crescuti incat isi ajuta parintii la treaba. Cei care nu stiu ce-i aia "ma plictisesc" si care o invata si pe Mara ca "plictis" nu exista cand ai lumea si gradina la dispozitie. 

- Mara e in transformare. O vad cum evolueaza, cum are grija de pui ca Teo, cum trage mai degraba catre alergare decat catre tableta cu jocuri. Cum stie sa se joace frumos, cum interactioneaza politicos cu oamenii, cum se bucura de vara asta aici mai mult ca oricand. Cum ma ajuta la treaba. Si cum ma toaca la cap ca pe frunze. Si cum ma bucura mereu chiar daca eu sunt tot timpul cu gura pe ea :)

  Cam asta ar fi darea de seama pentru luna asta. Cu drag, de la mare, Albuletzii.

Home alone

  Intai fi-mea pe care ne-am facut curajul sa o lasam singura acasa pentru 1-2 ore pe cand noi ne-am dus la cumparaturi in aceste doua saptamani cand Marius a fost acasa. Am ales sa incep "experimentul" cand era si el acasa ca sa fie cumva "vina" impartita la doi. Si responsabilitatea. Desi stiam sigur ca ea nu face tampenii, ca nu umbla la prize si alte chestii... am instruit-o cu glas tare inainte sa plec: "mami, sa nu umbli colo, colo..." iar ea a parut total siderata! Mi-a zis "DAAAAR MAAAAMIIII! stii ca eu nu umblu niciodata acolo si acolo si etc". :) Da, eu stiu in mod teoretic da' tot mi-e frica! 

  Si-am plecat! Si ne-am tot zis pe drumuri (ca am avut multe, multe drumuri in astea doua saptamani) ca noi stateam singuri acasa, mergeam singuri pe strazi, eram cu cheia de gat si multe alte aberatii pe care ni le ziceam doar ca sa ne simtim curajosi. Pentru ca in spatele creierului, acolo in usa de-din-dos... acolo erau ele, negrele. Acolo erau "se taie, se spanzura, o fura cineva, sare pe geam, se ineaca, lesina, sare in pat si cade!". Acolo erau toate. Dar astora toate stiu ca trebuie sa le dam drumul sa zboare din NOI pentru ca in ea nu prea sunt. Ea e un copil extrem de responsabil si de intelept.

  Si totul a fost ok. Am facut asta cateva zile la rand si ne-a prins bine noua pentru ca alergam ca dementii sa cumparam chestii pentru casuta de la 2 Mai, ei pentru ca ea si-a dorit asta (imi spunea de cateva luni ca vrea sa o las singura si sa merg la cumparaturi deci era ea pregatita sa faca asta) si pentru ca a capatat incredere in ea, cum e si normal.

  Acum sunt eu home alone la Ploiesti. Am dus-o pe ea cu toate catrafusele la mare, am lasat-o acolo pentru ca aveam aici nunta unui bun prieten, niste dentinst de revizitat si niste om de dus cu mancare catre avion. Am mers duminica la nunta unde m-am distrat copios, o sa ramana de pomina felul in care am ajuns acolo cu o sanda rupta si dusa in alta parte de un taximetrist bucurestean extrem de priceput. Am stat la masa cu niste oameni eeeextrem de misto cu care s-au legat niste conversatii si niste rasete incredibile. Am lacrimat puternic cand Iasonul si-a luat proaspata nevasta la primul dans iar cand m-am revazut cu mama lui dupa mai bine de o decada si am vazut-o pe ea cat de mult se bucura ca-s acolo... astea sunt clipe extraordinare! Sunt momente din alea de bagat in borcanel pentru retrait mai tarziu.

  Si apoi m-am intors acasa. Si acasa e casa goala si pustie iar eu tot strang, adun, fac ordine, mai fac niste bagaj pentru joi cand ma intorc la 2 Mai. Si ma mir ce liniste e, incep sa vorbesc singura dupa doua zile de liniste si de nimeni care sa ma strige, fara exagerare, din 2 in 2 minute "maaaaaaamiiiiiiiii" prin casa. Noaptea ma scol, tresar si ma uit spre patul ei. Nu e acolo. Ma uit spre locul lui Marius, nici el nu-i acolo, ma intorc pe partea cealalta si adorm. Adevarul e ca dormi intr-un mare fel cand esti singur acasa. Dormi lemn, dormi adanc, dormi printre episoadele de "aoleu, unde e, e bine?"... dormi lemn, nene!

  Home alone e bine. Doar pentru 2-3 zile pe an. Si mi-e dor de ea. Stam impreuna de 7 ani zi si noapte... ne e mare dor una de alta acum. Dar e bine ca stim ca citez "mami, joi o sa te iau in brate si-o sa te straaaaaang, tare, tare, TAAAAAAAAAAAAREEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!".  E bine, joi voi fi melc! Ma bulbuca micutza. Ceea ce va doresc si voua!

Prima tura de 2 Mai. Prima tura la Petya!

  Normal ca am plecat intai sa venim inapoi in aceeasi zi, apoi sa venim inapoi a doua zi, dupa care am stat inca o noapte pentru ca joi munciram ca la balamuc sa aranjam si terminam si ordonam chestii, corcoatze, lucruri, umbrele. Pentru ca vineri au venit primii clienti. De care mi-e cam mila la ora asta deoarece s-a cam pus pe ploicica azi si la 2 Mai. 

  Am ajuns aseara amandoi acasa dupa ce am lasat copilul semi-inlacrimat cu mama la 2 Mai. Of. Nu vrea sa se desprinda de mine (desi ea a cerut sa ramana acolo!), mi-a zis ca nu vrea sa plec pentru ca eu sunt cea mai buna mamica din lume si citez "tu stii mami sa ai grija de mine". I-am explicat ca si Nana (mama) stie la fel de bine, ca doar uite eu ce mare sunt si Nana m-a crescut. Logica asta a convins-o oarecum. I s-a parut corect. A mai stat acolo fara mine insa mi-a si zis acum ca "eram CU TATI, mai mami!". Deci daca e macar unul din noi in preajma, e ok. Acum insa am plecat pentru prima data in viata ei amandoi de langa ea. Si desi e mare era extrem de trista din cauza asta, aproape ca mi s-a rupt sufletul daca nu mi-ar fi venit s-o troznesc deoarece, dupa cum i-am si spus, eu eram lasata acolo 3-4 luni pe an cu niste matusi perfect indiferente la nevoile mele de om mic. Nici macar cu bunica-mea, ca aia era prea ocupata sa viziteze neamurile din SUA decat sa vada de nepoata-sa. Iar nepoata-sa n-o avea decat pe ma-sa ca taxu' nu exista. Deci era cam complicat. 

  Dar iata ca si daca stai cu ma-ta toata viata ta tot e complicat sa o lasi sa plece de langa tine pret de 4-5 zile cat dureaza pana ma intorc. Asa ca ajung la concluzia ca oricum o dai tot ca un cacat iese iar copiii sunt oricum nemultumiti din principiu :))))) Glumesc, desigur. 

  Ei bine am oarecum invins sa facem ordine la mare. Am pus niste umbrele frumoase pe terasa de sus, am pus acoperis anti-ploaie la casuta copiilor, am una, am alta. Cand zic "am" adica domnu' Albulete. Care s-a cracit si cocosat de cat a tras saracu' doua zile. Cred ca i s-a facut dor de camion, ca atata "vacanta" a avut in astea doua saptamani de l-a luat cu dureri de shale :))) Pupe mama pe el de baiat harnic! 

  La 2 Mai era liniste si frumos. Eu n-am mai fost in luna mai acolo de cand eram extrem de mica. De 1 Mai cocalaresc eu nu "servesc" mers la mare si la manelizare. Nu merci. Las' sa se duca bucurestenii linistiti ca asa e moda. Acum era asa frumos, a fost foarte cald si miercuri si joi, apa marii era dubios de calda, nu mi-a venit sa cred ca fac baie cu fi-mea in luna mai. Cu balaceala si toate cele! Apa era linistita si limpedeeeeee, cam cum e in alte tari la alte mari. Din pacate marea noastra nu prea e politicoasa cu bietii turisti. Ea e frumoasa si limpede in primavara, cand vin turistii incepe si scoate alge, da din valuri, face numa' prostii! 

  Satul era gol-golut. Plaja goala si frumoasa. Curtea verde si plina de flori. Din fericire Petya a deschis la ora asta asa ca ne-am dus calare pe ei cu catel cu purcel si-am mancat extraordinar de bine ca de obicei. Preturile sunt cam aceleasi de anul trecut, doar icrele si palinca au cate un leutz in plus la portie. In rest in toata partea asta de sat pana in centru nu era nimic! 

  Inteleg ca Dinamo era deschis ca el asa e mereu insa n-am apucat sa ajung acolo. Cand o sa ma duc o sa merg sa mananc si sa fac poze cu preturi si tot la toti cei care mai au carciuma in sat. Anul trecut am fost injurata ca mi-am zis parerea, ba chiar si acuzata ca primesc foloase necuvenite de la bietul Petya. Nu primesc domle nimic, doar ca atunci cand vad o mancare buna si bine facuta tin mortis sa anunt lumea. Am eu ambitia asta. Poate din cauza ca in tara asta nu prea exista oameni care sa stie sa gateasca bine. Drept pentru care nici clienti care sa stie sa aprecieze o mancare bine facuta. E normal ca daca la tine acasa tu faci cartofi prajiti in acelasi ulei de 365 de ori sa nu stii care e diferenta intre un ulei ars-ranced si unul proaspat. Deh... am eu pretentii prea mari!

  Si acum niste pozeee! Cu ce sa incep? Casa, curtea, marea sau mancarea? :)))))) 

causta copiilor pe cand era in proces de curatare, montat acoperis, etc. n-am apucat sa fac poze dupa :)

noile achizitii...I love them!

floricele in roaba si alei de piatra de la mare

gura leului

macii

  Si acuuuum mancarea lui Petya, de fapt a Alinei, sotia lui. Fata asta gateste cu un drag si cu o pasiune pentru mancare pe care doar la mine am mai intalnit-o! :D 

intai "medicamentele" din partea casei, palinca de la un nene de la Oradea

midii pane

ceafa cu mamaliga si mujdei

saramura de sardine, pretul e la suta de grame, poti cere cat vrei! nu iti baga pe gat portii din capul lor! normal ca Albuletele a cerut 400 de grame :))))

cele mai bune icre din lume!

ciorba de peste. culmea, cu mult peste! 

sarmalute in foi de vitza, au fost FENOMENALE!

si evident ceatal cu mamaliga si mujdei...bunnnn!!!

  Cam asta a fost pe tura asta. De saptamana viitoare ma mut si eu acolo asa ca o sa transmit starea vremii live :))) Daca va paste vreun gand de vacante la 2 Mai ne gasiti pe site-ul Casei, pe contul de FB al Casei sau pe la mine pe aici. V-am pupat! Ma duc sa mai fac patrujdoo de chestii de mancare, maine dimi la ora 4 sotul din dotare se intoarce in Elvetia. 

Noaptea dinainte

  De cand ma stiu nu pot adormi in noaptea dinainte de a pleca la 2 Mai. Poate pentru ca am fost dusa cand eram foarte mica fie cu trenul care pleca la ora 12 noaptea din Ploiesti, fie cu cate o masina-horror-inghesuiala-vietzii pe la un 4 sau 5 dimineata. Altfel ne prindea caldura pe drum si cum babele si mosii familiei credeau ca exista "curent" nu se putea merge cu geam deschis. Deci scularea inainte de adormire cum ar veni. 

  Cand imi zici "drum la 2 Mai" nu mai dorm. Imi aduc aminte perfect si excitatia ideii ca mergem si o sa vad marea, o sa pun picioarele pe nisip si toata viata mea o sa capete sens. Mirosul marii cand scoteam capul pe geam pe la Eforie unde se si zareste un coltz de mare de pe sosea... si in ziua de azi deschid geamul acolo, chiar daca am aer conditionat in masina. Iar cand masina ajunge in 2 Mai sunt ca un catzel cu limba scoasa, calare pe geam chiuind. Dar cu o noapte inainte nu dorm. Deloc. 

  Imi miroase a tren. A Gara de Sud, a sine, a mizerie si a asfalt incins. Imi miroase a somn. A somnul ala de ti-e rau de somn, iti vine sa vomiti de somn. Mereu ma gandesc ca traiesc intr-o epoca minunata, nu a trebuit sa-mi scol copilul din pat si sa-l duc la gara la ora 12 noaptea ca apoi trenul sa faca 9 ore pana la Mangalia. Asa facea cand aveam eu 7 ani ca ea. Azi face 7 ore jumate! :))))))))))) 30 de ani mai tarziu au reusit sa faca "doar" sapte ore juma un tren cale de 350 de km. 

  Imi miroase a mare. Visez ca ajung acolo, ca pun piciorul in apa recisoara de iunie si ca ma uit la covorul de apa frumoasa. Si ca simt ca o sa fie bine orice ar fi. Si acum o vad pe Mara cum trepideaza. Doar ca ea acum doarme, e tarziu, e ora la care ar fi plecat personalul Ploiesti-Mangalia acu' 30 de ani. Ea doarme. Ea o sa plece maine cu noi doi pe langa ea, cu multe bagaje si cu un congelator de carne pregatita de mine in pachetele mici-mici ca pentru ea. De cate ori ma duc la 2 Mai intru in isteria "n-am de mancare". Cele mai crunte momente de foame din viata vietilor mele le-am avut acolo, in verile in care stateam pe mana rudelor care ma hraneau cu loboda. 

  Am luat azi spre 10 kilograme de diverse carnuri gandindu-ma la ea, la cele 3 luni care urmeaza si in care n-o sa avem masina de dus la Mangalia. Am luat azi mancare cat pentru de azi pana in septembrie. Am facut iar mii de bagaje, am cumparat iar mii de lucruri pentru Casuta de pe Malul Marii. Plecam iar cu un camion plin de ma rog sa nu ploua maine ca sa ne inmoaie chestiile din bena descoperita. Marea relocare de vara incepe maine cand ne ducem cu bagaje si lasam copilul acolo. Noi doi ne intoarcem ca eu sa apuc sa-l trimit pe om inapoi la Elvetia cu un geamantan de mancare duminica cand pleaca. Si ca eu sa ma prezint ca o duamna tot duminica la nunta unuia dintre cei mai buni prieteni pe care mi i-a scos viata in cale pe lumea asta. 

  Deci in noaptea asta nu dorm. Ma duc sa mai adun niste tzoale sa mai indes in niste papornitze. Ceea ce va doresc si voua! 

Cele doua saptamani

  Cele doua saptamani in care el e acasa sunt marcate de isterie. Intai isteria ca vine. Aoleu, vine, sa ne pregatim, sa luam mancare, sa facem, sa dregem. Nu stiu exact ce, nu e ca si cand as muta mobile in vederea venirii lui. Apoi asteptarea din ziua aia. In ziua aia Mara e ca o capritza saltareatza. Ma intreaba, fara exagerare, din cinci in cinci minute cand ajunge tati, unde e si cat mai are. 

  Apoi intra pe usa tati si ea sare, eu sar, el ne pupa, noi il tabaram mai ceva ca hoardele tatarasti. Dupa ce ne tragem oleaca sufletul, mancam, bem, ne veselim... Incep treburile. Tre' sa ma duc sa fac aia, aia, aia, aia...poate si aia. Tre' sa luam aia, aia, aialalta ca sigur mor daca n-o iau, aia, aia, aia...si poate si aia! Tre' sa cautam (prin casa, pe la tara, prin masini, prin alte case) aia, aia, aia, cablul de la AIA care imi trebuie sigur, mor daca n-am, fir-ar al dracu' unde p#$%$ l-oi fi pus, tu stii, arata-mi tu!!!, aia, aia, aia, aia, aia, sosete, aia, aia, aia, poate si aia!

  Apoi trebuie sa mergem. Sa luam, sa facem, sa rezolvam, sa mutam, sa schimbam, sa futem si ras-futem obiecte, oameni, lucruri si locuri. Si inca un drac peste. Totul e ca un fel de iures, eu simt ca obosesc de cand clipesc dimineata sa deschid ochii si imi aduc aminte ca aia, aia, aia, aia si poate si AIA nu-s rezolvate, facute, fierte, cumparate, aduse, gasite si impletite. Alergam ca disperatii. Si normal, ca in orice moment in care te dai de ceasul mortii, timpul zboara, zilele se duc una dupa alta si apoi ajungem la ziua in care el tre' sa plece. Si in care eu gatesc aia, aia, aia, aia si poate si aia ca stiu ca-i place... impachetez o valiza intreaga de mancare, chestii, lucruri, am mereu impresia ca uit ceva si evident ca intotdeauna ceva se uita intr-unul sau altul din locuri. Si uite asa mai trec doua saptamani si el pleaca iar si apoi mai trec sase saptamani si el vine iar si acum toate aceste saptamani zboara undeva intre isteria de "vine tati" si aia de "tre sa luam AIA", incheiata cu "pleaca tati", urmata de isteriile zilnice produse de copil creierului meu batran si obosit. 

  Ce vroiam sa zic? Nu mai stiu, am uitat! Azi am fost pe o caldura sinistra in patru hipermarketuri d-alea de bricolisti, ura vietii mele, voma creierului meu. Daca vrei sa ma omori cu zile, ma duci intr-un Brico, Bau, Dede si alte d-astea pline de "specialisti" si "mesteri". In patru am fost azi. Cautand de berleuzi marchize pentru terasa de la 2 Mai. Cuvantul "marchiza" i-a incurcat teribil pe destui functionari-specialisti intr-ale bricolatului. Deh, greu. 

  Asadar si prin urmare... cele doua saptamani sunt un iures, o invarteala, o tornada de lucruri, oameni, locuri, obiecte si sentimente. Da-s ale noastre si le iubim. Crampeie si franturi, fericire si bucurie, alergaturi si distractii, prieteni si treburi. De toate. Aia, aia, aia... si poate si AIA!

Despre nudism

  Da, stiu, lumea e oripilata de nudisti. Lumea romaneasca mai precis, altii n-au asa traume mari in legatura cu oamenii despuiati care aleg sa stea pe plaja in natura in costumul in care s-au nascut. Ma rog, minus niste par ca toata lumea se ocupa de Padurea Letea in ziua de azi. 

  Crescand intr-o familie de cum sa le zic...cum le zice la oamenii care nu discuta despre partile corpului, sex si fiziologie? Nu stiu cum ii zice corect. Nu mi s-a explicat nimic mai mult decat ca "e rusine" cand eram mica. Eu am avut noroc ca am trait cu doua femei, mama si bunica, asa ca am vazut mereu trup de femeie goala. Mi se pare ireal sa-mi spuna cineva adult ca nu si-a vazut niciodata parintii goi. Doamne-fereste! Maiculita! Deci cata rusine sa bagi in copilul ala? Mi-a fost mila de el, e vorba de sotul meu... cand mi-a spus asta. Apoi l-am dus la nudisti. Era suficient de adult incat sa-si infraneze "rusinea" implementata de parinti. Si si-a dat omu' chilotii jos si a constatat cu stupoare ca nu se uita nimeni la el. Poate doar io! Ca-l iubesc si-mi place funduletzu' lui gogonat de mor! In rest...liniste si pace, maica!

  Asta ii spusesem eu din experienta mea, imi infranasem "rusinea" bagata de familie in mine cu cativa ani inainte. Mi-a fost foarte greu. Extrem de greu. Greu sa intelegi ca nu esti buricul pamantului. Ca la nudisti pe plaja nu se uita nimeni la tine. Decat daca cumva esti in cautare de partener, te uiti in jur, in ochii lor. Dar atunci e egal cu ce se intampla in orice bar, birou sau alta asociere de oameni singuri. Nu-i din cauza ca esti in curu' gol. E din cauza ca-ti cauti om de bagat in pat. In rest, daca n-ai nici o treaba, nu se uita nimeni la tine. Nudistii sunt imuni la nuditate!

  Cand ni s-a nascut copilul am invatat-o cu imaginea trupurilor noastre goale de mica. Ne-am purtat normal pe langa ea. Nu i-am zis niciodata ca e "rusine" sa fie in fundul gol sau daca pe strada i se vede ceva de pe dedesubt gen chilotii. N-am dus-o goala la plaja din motive de igiena. Fetitele care scurma in nisip fac infectii urinare urate Stiu si caz de copila cu infectie vaginala de la nisipul de pe plaja, pentru ca un copil nu sta calm pe cearceaf, ei se tavalesc in nisip. In plus exista multi pedofili pe plaja, pe unii am ajuns sa-i cunosc in ultimii ani. Nu vreau sa le dau material de lucru. I-am explicat de mica cum e cu plaja de "chilotzari" si plaja de nudisti. N-a avut nimic de comentat. Ma uitam la ea de sutele de ori cand am dus-o pe plaja de nudisti cum n-a avut nici un fel de reactie. Nu s-a holbat nicaieri. Ea stia de acasa toate obiectele din dotarea oamenilor. N-avea nici o uimire. Nici cand m-a vazut ca ma despoi toata nu s-a mirat, i-am zis ca acolo e plaja de oameni dezbracati, unde putem sa ne bucuram de mare si natura in voie. 

  Pentru ca nimic, dar nimic pe lumea asta nu e asa placut ca o baie in mare cand esti nud. E o stare naturala, e o curatenie, iti simti pielea eliberata de plasticul ala monstruos si te bucuri de asta. E frumos si e simplu. Si nu, nu e "rusine", nu e nici o problema. Corpurile sunt corpuri. Sunt toate la fel. Nu e nici o uimire. Nu e nici o "desfranare". Nu se duce nimeni la nudisti ca sa se excite. Doar satenii care trec pe sus pe drum se mai opresc sa se holbeze la doamne si atunci barbatii nudisti arunca cu cataroaie dupa ei :)))) Ca na, sunt niste gentelmeni chiar daca sunt in putza goala!

  

In asteptarea verii

  Imi place racoarea. Imi place vremea asta care "tine cu mine" cum zic eu. E frigut, e racoare cand deschid geamurile (si le am mare parte din zi deschise). Nu-i inteleg pe cei care se vaita acum de frig si la vara de cald. Eu zic ca tre' sa te hotarasti nene! Adica ori laie ori balaie. Ori iti place la cald ori nu. Mie nu. Vara imi place dintr-un singur motiv: marea. In care inot. Cand am stat acum 2 ore in pisicinele calde de la Rasnov ma gandeam ca as putea trai o viata acolo, nu mi-ar mai trebui vara niciodata. Daca as putea sa merg zilnic sa stau o ora in piscina as fi perfect fericita.

  Dar vara e cu 2 Maiul. Cu locurile copilariei iar acum mai nou, cu noua casuta pe care o tot facem frumoasa pentru inchiriat camere. Cu clientii care ne-au devenit prieteni intre timp. Cu treaba multa de acolo de peste vara. E frumos sa faci oameni fericiti. Sa le faci vacantele frumoase si sa le vezi copiii cum se bucura de fiecare pom si buruiana din gradina. 

  Zilele trecute m-a cautat un domn care vroia sa inchirieze o casuta mica pentru trei luni pentru el, sotia si copilul lor de 3 ani. Mi s-a parut extraordinar ca mai exista asa oameni. Care sa se relocheze peste vara la mare de dragul marii si al aerului. Si evident de dragul copilului care la mare e fericit. Probabil au ceva job care merge de la distanta. Dar multi oameni au asa ceva si totusi le e "greu" sa faca o relocare din asta pentru 3 luni. Mi s-a parut excelent ca inca mai exista oameni care ar face asta pentru placerea marii si pentru copilul lor. 

  Deci asteptam vara. Si relocarea. Si Mara trepideaza si isi face planuri despre cat de mult o sa inoate ea si cum o sa reuseasca si fara aripioare, si cum o sa...si cum o sa....:)))) Ca broasca. Cam asa:

"mama ce-am obosit, da' nu ma laaas!"

O zi la Mangalia

  Mai precis o jumatate de zi. Ne-am trezit cam de dimineata si am constatat ca e cam vant pentru o zi de plaja. Si cum niste prieteni se duceau spre Mangalia m-am trezit si io sa propun copilului sa mergem si noi, sa mai vedem si noi, adica io...cum mai arata Mangalia. 

  Ca de obicei Mara a zis intai NU. Evident. Cam orice i-as zice ea zice initial NU. Daca ar fi sa fiu din curentul ala misto si nou de parinti care fac doar ce le spun copiii, copilul meu n-ar fi facut cam nimic in ultimii 6 ani si 5 luni. Gen nimic. Zero. Zilch. Nada. Niente. Noroc ca io m-am nascut in alte vremuri, unele in care am fost invatata ca parintele isi duce copilul si nu invers. Asa ca i-am zis "mamica, io am treaba la Mangalia, vii sau faci pe imbufnata?"

  "Culmea" dar raspunsul a fost ca vine. Si ziua a fost....ca as pune-o intr-un borcanel mic-mic cu capac...sa o mai miros circa 50 de ani de acu' inainte, nu de alta da' nu mi-am propus sa traiesc dincolo de 84. Iar ea...eaaaaaaaa....ea are la ora la care scriu niste dureri de picioare. Si niste replici care suna cam asa: "mami asa o zi de frumoasa eu n-am POMENIT"...."mami, am fost asa fericitaaaaa aaaazi"...etc.

  Asadar, ne-am pornit cu microbuzul 2 Mai-Mangalia. Un puhoi de bani, jnapanii planetei. Ne-am dat jos la Posta. Nu mai e Posta acolo, cum nu mai e nici in 2 Mai si noi zicem ca "iau paine de la Posta" pentru ca unde era Posta e magazin de paine si chilotzi. Iar o iau pe mirisiti. Ne-am dat jos in centrul Mangaliei si am constatat ca vantul bate. Cum era in cartea lui Jerome K. Jerome cand le-a zis capitanul de ce nu pleaca ei de la mal "vantu' o sufla viu da' noi n-o sa mai suflam morti"...deci cam asa sufla azi. Si noi plecasem ca niste floricele. Una in rochie alta in pantaloni scurti si tricou. Moama, un frigulete de erau mangaliotii cu geci pe ei. In prima instanta am cautat un magazin de toale, am fost si in bazar, zic sa iau o bluza copilului. Cand am aflat ca era juma' din salariu mediu pe economie m-am relaxat....

  Zic maica, ia-te in brate singura, ca Nurofenu' il dau io daca oi raci. De banii aia luam circa 5 sticle! Mnu, nu incurajez jnapanii oricati bani as avea, mai bine facem frigul! Nu e vorba ca dupa una bucata tur de Mangalia cap coada ne incalzisem. Apoi ne-am dus in port. Nene, Mangalia are port!

  Mangalia de azi are strazi frumoase, spatii verzi, locuri de joaca, port turistic, restaurante, hoteluri, si o plaja care acum in aceasta zi de septembrie m-a dat pe spate. Pentru ca era goala si frumoasa. Nu stiu ce haos o fi in sezon si nu prea ma preocupa ideea asta, eu daca as fi turist as veni la mare numai in luna septembrie sau in iunie. Si cam atat. Azi plaja Mangaliei, multa ea, pana in Saturn...era asa ceva de vis. Am mers pe faleza aia renovata, frumoasa si curata...si imi doream sa nu se mai termine. Eu am fost acolo si in copilarie...nu arata asa...

  Ne-am oprit, am mancat, am mers mai departe...Ne-am intors prin oras, pe Rozelor, pana la Sens de unde am luat microbuzul de 2 Mai. Rupte. Dar mai fericite decat se poate descrie in cuvinte. Minunea a fost ca Mara a dormit o ora dupa ce am ajuns acasa, atat de rupta a fost dupa circa 4 ore de mers pe jos in continuu. Daaar, seara a vrut in sat "la plimbare" asa ca nu stiu cum mi-a venit si am gasit restaurantul La Babusca, unde mai fusesem cu niste ani in urma...Pentru cei care vor in 2 Mai: mancare buna, preturi bune, acum au si terasa-curte-interioara cu muzica foarte, foarte buna. Am dansat. Da, noi doua, nu prea mai era lume acolo...am dansat pe Beatles, Elvis si multe alte muzici bune. 

  Deci azi am mai tricotat ceva...a mai fost o zi absolut  memorabila, in vant si soare de toamna, ne-am copt amandoua in obraji...Fericire pura. Mangalia e un oras frumos. Frumos tare. Din Mangalia este prietena mea Mara Cealalta (ca asa ii zicem intru diferentiere), femeia dupa care eu mi-am numit copilul. Un om bland si intelept, nascuta in aceeasi saptamana din aceeasi luna a anului...Ea si fra-su, pe care l-am iubit eu ghebos (iubirea, nu fra-su!) mi-au aratat mie Mangalia acum multi ani, cand aveam eu vreo 16...Azi pe strada Rozelor mi-am adus aminte de ei si de noi in vara lui 1996...si de mana cu Mara mea am zambit nostalgic in soarele si vantul de toamna...Amintiri de o viata si pentru o viata...si pentru mine si pentru fetita mea....

Marea confuzie

  Am citit articolul asta si mi-au dat lacrimile. Pentru ca da, despre aia e vorba. Pentru ca acum vreun an bunica-mea a ajuns la 2 Mai pana pe malul apei, poate ultima data in viata ei. In locul unde a crescut. Si nu s-a plans de nimic. S-a minunat de fetele in fundul si tzatzele goale, si-a cerut scuze cand a colapsat in baia proaspetei case construite si cand a vomitat pe jos pentru ca inima ei dadea sa se opreasca. Dar s-a bucurat cu bucuria unui copil.

  Vlad Mixich e un om care pricepe foarte clar despre ce e viata. El se ocupa cu lucruri grele, ajuta oameni grav bolnavi sa se faca bine, stim cu totii cine e el. Si acum vedem ce a ajuns sa observe. Eu, traita la malul marii atatea si atatea veri, nu pot sa exprim in cuvinte de cate ori am vazut oameni care au plecat de la 2 Mai obositi. Terminati. Ne-incarcati. Osteniti de viata si tristi ca pleaca. Credeam ca sunt eu nebuna sau ca sunt unii oameni care sunt defecti. De fapt lumea in care traim e defecta, asa ajung oamenii sa reactioneze. Si la mare, si la aglomeratie, si la diverse. Se agita mai rau ca in orasele din care provin. Nu se opresc nici macar ACOLO sa respire. Nu mai zic sa priveasca cerul. Nu mai zic cei cu copii care se agita mai mult ca oricand pentru lucruri stupide, inutile, tone de bagaje, probleme ireale...tampenii. Si care transmit asta si copiilor. 

  Si asa, vacanta la mare ajunge sa fie un haos. Pleaca oamenii mai obositi decat au venit. Se duc acasa si simt nevoia de un concediu dupa "vacanta" minunata la mare. Pentru ca nu se opresc sa se intoarca un pic la natura si la copilul din ei. E simplu, daca acum 30 de ani nu aveam nevoie de un portbagaj PLIN pentru fiecare infant care era adus la mare, de ce avem acum nevoie sa ne cocosam? De ce nu putem sa luam totusi o pauza de la viata "asta" si sa ne ducem un pic spre "natura" si spre frumosul ei, fara sa incercam sa caram chiar toate problemele si stresurile dupa noi? 

  Cand Mara avea 1 an si jumatate si a trebuit sa vizitez spitalul cu ea din cauza ca a vomitat sange de la un virus din asta minunat...cum am scos-o din spital am lasat-o cateva zile sa respire si am dus-o la munte cu trei chiloti si doua plovere. Si o geaca de ploaie. Am ales cel mai indepartat motel din cea mai deasa padure, am dus-o acolo si am stat cu ea in brate uitandu-ne la ploaie. Si zicand mersi ca n-a fost mai grav si ca acum respiram aer si numaram ace de brad in Azuga. Cand avea 2 ani jumate mi-am incalcat toate fricile si temerile si prostiile din cap si am stat cu ea 7 saptamani la cort in gradina la 2 Mai. In vie. Din aia cu struguri, ca atata avem acolo in gradina. Nu aveam altceva decat corturi si un acoperis peste locul in care gateam. 

  S-a imbolnavit si am trecut peste. Boala venise culmea din Bucuresti cu cineva de acolo, deci nu, nu era din cauza ca am dus-o la cort asa cum cineva a tinut sa imi spuna multa vreme mai tarziu si sa imi omoare sufletul in mine, ca si cand eu nu ma simteam suficient vinovata pentru tot, ca orice mama de copil bolnav. Un an mai tarziu am stat patru luni la rulota sub nuc in aceeasi gradina. Am facut eu o otita la ambele urechi pret de doua saptamani de nu doresc nici la dusmani. Si Mara o amigdalita cu 3 nopti de febra 40-41. Mna, intotdeauna in luna august se intampla din astea si la mare si in restul tarii. Culmea, dar microorganismele infloresc peste tot. 

  Ce cred eu acum despre verile alea? Pai ca au fost superbe, daca ma intreaba cineva brusc asa, aia imi vine in minte in prima secunda. Ce credeam eu atunci n-am prea lasat sa iasa la iveala decat apropiatilor cu multe injuraturi bine plasate. Marei mereu i-am zis ca a fost minunat. Ce crede copilul meu? Aia cu cortul si-o aduce aminte dar nu complet, insa aia la rulotaaaaaaaaaaaa, unde by the way am CRAPAT de cald multe, multe saptamani, dincolo de imaginabilul si suportabilul meu de om suferind de calduta....pai ea zice ca vrea in rulota si la ora asta! O casuta mica numai pentru ea! Ce poate fi mai frumos pentru un copil? M-am desprins de prostiile din capul meu in anii aia? Da! N-am avut incotro si m-am simtit bine si am pretuit amintirile alea. Ce crezi un an mai tarziu? Ce crezi doi ani mai tarziu? Mai esti obosit? Mai esti tracasat?

  Nu mai bine lasi tu marea si natura sa isi faca magia? Azi vorbeam cu o doamna ale carei fetite au luat si ele virusul care circula acum la 2 Mai. Si care se gandea daca sa plece sau sa stea. I-am zis sa stea, sa lase marea sa le ajute, i-am dat indicatii despre medici si lucruri, ambulanta ajunge in 2 Mai in fix 3 minute cand e vorba de copii, eu cred ca in orase mari ajunge mult mai greu...mna. Ori acolo ori acasa, tot aia e...Macar ii tii in curte, la aer, pot sa isi traiasca boala si in curte, micutii. Si macar tu, ca om mare, te duci seara dupa ce adorm pana afara, in curte. Si ridici capul spre cer si vezi un cer de august la 2 Mai. Iar ala, ALA, te va incarca si vindeca de tot anul la Bucuresti sau alt "esti" de unde esti tu. Te uiti la stele, respiri, si stii ca a mai trecut un an. Si astepti cu bucurie urmatoarea vara sau urmatorul moment cand vei veni la mare.

  Asta e marea confuzie. Marea nu oboseste oamenii. Ei se obosesc singuri degeaba. Marea vindeca suflete. Daca le lasi cu adevarat, marea sau muntele sau curtea bunicii, sau a unor prieteni care au casa undeva in natura, te vor incarca corespunzator. Daca strambi din nas la orice si esti mai preocupat de logistica decat de fericire, mna....te intorci obosit la "estiul" de unde esti matale. De aia Vlad a vazut multi oameni tristi pe plaja...toti se gandeau ca nu mai e loc la carciuma la pranz sau ca nu mai e bere rece in frigider la alimentara, sau ca nu stiu ce altceva le lipseste in mod fundamental. Gresit. 

In concediu

  Ieri am ajuns in Ploiesti cu ceva treburi. Singura, fara chilotzica cu ochii mari si glas ascutit. Am mers cu masina cu o femeie frumoasa si desteapta, un om pe care l-am intalnit cu cateva zile inainte pentru ca s-a cazat la noi la casuta din 2 Mai. Ne-am placut reciproc si am inteles inca odata ce inseamna prima vedere si potrivirea unor oameni total straini pana ieri. Mi-am adus aminte inca odata ca instinctul meu e bun, imi place sau displace cineva din primul minut de interactiune si in 9 cazuri din 10 nu gresesc.

  Am trancanit ieri doua ore jumate pana in Bucuresti de ziceai ca ne cunoastem de o viata. Si iar am realizat ca numarul de ani de cand il cunosti pe un om devine irelevant daca nu te potrivesti cu omul ala. Asta apropo si de casnicii esuate, de oameni care stau impreuna in relatii sau prietenii nepotrivite lor. Lucrurile sunt de fapt foarte simple si tin de chimie. Viata nu e asa complicata cum pare, mai ales cand ajungi la o varsta la care stii de fapt ce vrei foarte clar, ce iti place sau nu, ce asteptari ai de la un om. 

  Fara copil ma simt in concediu. E liniste in jur, nu imi cere nimeni de mancare din ora in ora, nu colorez nimic, nu ma uit la sute de desene intr-o zi si dau din cap admirativ. Eu cu mine. Mi-e dor de ea si fiecare obiect din casa imi aduce aminte de ea intr-un fel sau altul. Dar imi e bine singura acasa. Sunt o persoana suficient de simpatica incat sa nu ma plictiseasca propria mea companie. La sfarsitul saptamanii care urmeaza vine si Marius acasa, mergem inapoi la 2 Mai si vom avea o saptamana toti 3. Va fi o fericire totala. Dar e bine si in concediu pe aici.

  Mi-am propus sa fac chestii pentru iarna in saptamana asta. Ardei copti, castraveti murati...ze stuff. Ne plac mai mult ca cele din comert si Mara le mananca peste iarna cu mare placere, asa ca o sa fac chestia asta pentru ea. Daca ar fi dupa mine as interzice pusul de muraturi si chestii prin lege, atat de mult urasc aceasta activitate. Urasc. Cred ca e cam singura chestie dintr-ale bucatariei pe care o urasc cu mare pasiune. Pana si transatul ala de oaie de acum cativa ani mi-a parut mai simpatic ca activitatea numita "sa punem chestii in borcane". Da' na...ce sa fac si io in "concediul" asta...

  Si o sa ma relaxez. O sa imi incarc bateriile pentru restul de sezon pe care il mai avem la 2 Mai. Au venit primii oameni pe 2 iunie si cred ca o sa vina pana prin 2 octombrie ca deja pe septembrie e batalie :) Anul asta a fost minunat, lumea care a venit la noi a fost de nota zece, cu multi din ei vom ramane prieteni pe viata. E foarte misto senzatia aia cand vezi oamenii ce mult se bucura de casa, cum li se aprind ochii si sufletele cand ajung in curtea aia, asa rustica si plina de balarii cum e ea...cum ne zic ce bine dorm si cat de bine se simt. Te umple asa de un bine si de o caldura. Am avut zeci de copii acolo si ma gandesc ca unii vor reveni probabil ani si ani de zile la noi si vor avea amintirea "verilor la 2 Mai la mare" la noi in curte. Vor fi adulti si isi vor aminti cu mare drag cum erau ei in copilarie la mare...

  Deci sunt in concediu. Preconizez mult somn, multa lene si foaaaarte multi ardei copti...

Tricotez

 Amintiri. O zi geniala ieri. M-am gandit eu in toropeala de la pranz ce sa fac ce sa fac sa mai distrez copilul. Nu ca n-ar avea pe aici pe la 2 Mai distractii destule...doar ca am ajuns la momentul la care ea e om mare si eu incerc din rasputeri sa ii tricotez momente. Pentru ca acum tine minte tot. E la momentul-burete al vietii ei. Acum are 6 ani si 4 luni...acum stie tot si are amintiri permanente cu multe lucuri si excursii frumoase. 

  Din negura toropelii mi-a rasarit un gand: sa o duc in "expeditie". E foarte atrasa de expeditii, comori, excursii, locuri de explorat. Asa ca am decis brusc sa o duc in expeditie pe plaja pustie dintre 2 Mai si Vama Veche. Doar patru kilometri de plaja goala. Nu mai fusesem demult acolo, e un loc special pentru mine insa de cand s-a prabusit faleza nu m-am mai dus. O vreme nu se mai putea trece prin pamantul cazut de sus de pe deal.

  Am asteptat sa se faca 5, am umplut un rucsac cu prosoape si acareturi si am pornit. Cand i-am zis ca mergem in expeditie a inceput sa tzopaie incontrolabil si sa faca bagaj. Si am mers. Mult. Am luat-o pe plaja, am trecut de cazemata, am trecut de Micul Golf si am mai mers cale de inca trei golfuri catre Vama. Pe niste potecute cat piciorul trasate de alte picioare in pamantul cazut de pe faleza, pe bolovani, pietre, scoici, nisip, apa, munti de pamant pravalit in mare...Pe vremuri aveam impresia ca ala era un drum greu, pe scoici si atat. Ieri cu copilul atarnat de mana si facandu-mi cruci cu limba-n cerul gurii...mi s-a parut mult mai greu.

  In unele zone e de-a dreptul periculos. Dar cata incantareeeeeeee pe Mara. Chiote de cate ori vedea alta piatra frumoasa. S-o luam si pe asta! Zic maica, io am rucsac da' daca mi-l umpli si cu pietre lesin aici. In al treilea golf era soare asa ca ne-am oprit sa facem plaja si baie. Baie sub forma de balaceala pe pietrele alea ca acolo n-ai unde sa intri sa inoti. Dar cum apa era foarte limpede curata si linistita...a fost un deliciu. Am facut si nudism ca sa ne bronzam dosurile albe...Si cum ne distram noi mai bine cautand scoici si melci odata aud propozitia de care se teme orice mama in afara stabilimentului numit casa: "mami, fac caca!"

  Zdrang! Ooo ce bine...n-am nici servetele la mine...minunat! Si cu scoica nu prea merge s-o sterg. Sau? Mnu. Aaaa, mami hai cu fundul in apa, am soptit bland gandindu-ma ca totusi o sa ma refuze. Sperand ca o sa ma refuze :) Dar cum situatia era presanta...copilul a zis fericit DA! Si aici urmeaza descrierea tehnicii de cacare in apa marii... Pentru disperatii care nu inteleg ca un copil aflat la 3 kilometri de o asezare omeneasca nu poate sa se "tina" pana la o toaleta... ce sa zic, aveti un x sus in dreapta! Folositi-l cu incredere. Noi nu am facut pipi niciodata in oras, pe strazi sau in alte locuri PUBLICE.  Dar in situatia de fata nu vad ce-as fi putut face...

  Pentru cine n-a inotat niciodata foarte departe de mal dimineata si nu l-a apucat pe acolo o nevoie brusca si inexplicabila...nu stii niciodata ce panica te ia cand esti pus in fata acestei situatii delicate. Am bagat-o cu fundul in apa si apoi am asteptat cuminte sa o ridic brusc din locul faptei. De ce? Pai cum sa va explic...cacatul pluteste. Deci daca ii dai drumul in apa si nu fugi repede, te va mangaia duios pe spinare si te vei trezi cu el in ceafa. Apoi trebuie sa calculezi foarte repede viteza vantului si puterea valurilor ca sa vezi in care naiba de directie trebuie sa inoti sprint ca sa nu te intalnesti cu dansul...nas in nas ca sa zic asa.

  Ei bine am ras cu Mara sa lesinam. Cand l-a vazut plutind a fost extraordinar de mandra si l-a urmarit cu patos multa vreme sa vada ce face si unde se duce. Uimirea a fost ca "uite, mami, plutesteeeeee". Ma mir ca n-a zis cat de dragut e el cum pluteste. Intermisiunea cacacioasa terminata, am pornit inapoi spre casa.

  Ne-am oprit si la Micul Golf la locul de joaca unde am stat doua ore si m-am uitat la ea cum se joaca cu copii si incearca sa se suie pe funii si alte dracii. Si unde imi venea sa bocesc in paharul cu bere de "aoleu maica ce copil mare am si vaideminecefrumoasasidesteaptaemancaoarmamapeeadebulina!" Si apoi m-a apucat doru' de ta-su ca nah, de obicei lacrimam amandoi asa cand ne uitam la ea, si acu' lacrimam singura si pana mea...ahcedorimiedeel!

  Cand am reusit intr-un final sa o iau de acolo ne-am intors pe plaja noastra unde am facut o baie in mare pe aproape intuneric. Marea era perfect linistita si caaaaalda iar noi ne-am chirait in apa ca vazuse fi-mea mai devreme un crab viu si apoi o meduza moarta si a declarat sus si tare ca ea nu mai intra in apa citez "in viata vietilor meleeee". Am iesit din apa si cand am intrat in gradina, dupa atatia kilometri si aventuri ea suspina toata ca aoleu ce frumooooooos a fooooooost. Ca cea mai frumoasa zi si expeditie si ca sa mergem si cu tati cand o sa vina. Zic da, da, in gandul meu...ala e in stare sa ia masina si sa o ia voios pe plaja catre Vama. Atunci sa vezi expeditie!