Cum era daca eram George Ion

  "Azi era ziua mea. M-as fi trezit cu greu dupa cele maxim 4 ore de somn pe noapte. Nu, nu ma tine nici un bebelus treaz noaptea insa am gadgeturi care pot face asta la fel de bine ca orice bebelus pe care-l cunosc. 

  M-as fi dat jos alene din pat doar dupa ce mi-as fi verificat gagetul de la capul patului si-as fi dat cel putin patru like-uri la ceva chestii despre feminism si/sau legiferarea relatiilor sexuale intre oameni si fratii lor si doar apoi mi-as fi tarat fizicul ravisant catre Toyota mea portocalie pe care o injur cu orice ocazie pe Feisbuc. M-as fi urcat in ea doar dupa ce o cercetam in prealabil de vreun biletel cu "ai parcat ca un bou" lasat de prietenul meu bun Dan Alexandru Radu. Pentru ca nu as fi gasit (azi) niciunul, as fi suspinat usor ofticat pentru ca n-am azi ce pune pe Feisbuc si nici pe cine ma razbuna in mod diabolic. Ah, dar stai! Azi e ziua mea! Azi o sa imi zica lumea chestii pe wall si voi fi chiar vedeta! Pfff, ma intreb oare cata lume o sa ma felicite? 

  Pornit prin trafic m-as fi minunat din nou de cat de proasta e masina mea. Ajuns la birou m-as fi minunat din nou de cat de prost e laptopul meu. La o cautare scurta pe net as fi gasit, pana in ora 10, cel putin patrujdoo de chestii-gagetos-electronice pe care mi le-as dori de ziua mea. Sau marti. 

  Dupa ce as fi butonat o zi intreaga la jobul despre care prietenii mei nu prea stiu sau inteleg mare lucru as fi pornit spre casa. Uluit de prostia Toyotei portocalii dar in acelasi timp cumva mandru de ea. Si de camasa mea roz. Pe drum spre casa as fi ajutat niste oameni. Doo babe sa treaca strada, nu le-am intrebat daca si vroiau da' oricum, n-ar fi stat acolo daca nu intentionau. Mai multi prieteni. Unul din ei e Dan Alexandru Radu, pe care il ajut aproape lunar sa scrie o postare despre mine pe blogul sau. Ca sa ma faca faimos. N-a reusit. Asa ca imi pun sperantele in Alexandra asta pe care-o cunosc de niste (zeci) de ani, pfff, de pe vremea cand nici un gaget n-aveam si nici pe Feisbuc nu ma plimbam si pe care-am ajutat-o cu diverse de nu mai stiu cate ori. Si cu care cand ma contrazic reuseste sa ma enerveze chiar mai rau decat Toyota portocalie da' pana la urma e simpatica si-o iert".

   LA MULTI ANI, BAI!

  

  

Surubul si mainile in minus

  Nu-s o inginera din nascare. Urasc cifrele, le-am urat din totdeauna asa cum am iubit cuvintele si literele. Vorba si gandurile. Pentru ca am crescut fara un tata sau fara un personaj masculin in casa a trebuit sa ma invat sa fac chestii mecanice singura. Sa repar diverse, sa fac diverse chestii din astea care necesita si putere si gandire mecanica. Mainile mele, adica palmele, sunt de marimea unui copil. Vorbesc serios. Am 1,64. Am 36 la picior dupa sarcina, inainte aveam 35. Iar palma mi-e cam jumate din talpa! Deci n-am cum sa am forta aplicata mecanic din cauza de lipsa parghie. Oricati muschi ai avea, cand n-ai cu ce sa apuci e grav. 

  Acestea fiind spuse azi am realizat imposibilul Stan si Bran. Adica am montat un pat metalic Ikea fara instructiuni si fara un alt om. Mi-a luat 2 ore si as zice cam... 2 ani din viata. Nu m-am mai enervat asa demult! Cand am reusit sa gasesc instructiunile online si pe prima pagina mi-a aratat un prost singur taiat adica nu incerca asta singur m-am enervat si mai tare :)))) 

  Domle, am doua maini pe stanga, ce sa zic! Iar tablia patului are doua gauri pe parti diferite. Una mai mare si una mai mica. Si daca intai am montat de zor si am scapat piulita in gaura inauntrul piciorului metalic(nu ma intrebati cum e sa o scoti!), ulterior am constatat ca nu montasem bine, am demontat si cand sa montez la loc.... gaura era prea mica, ca sa zic asa. Pentru ca atata m-am invartit cu fiarele prin camera incat am intors fara sa-mi dau seama tablia invers. Si cum e din metal sculptat... de unde dracu' sa stii care e fata si care e spatele. Si cum sa-ti imaginezi ca pe o parte gaozu' e mai mare si pe o parte mai mic.

  Asadar m-am gasit in fata imposibilului de film absurd: piulita nu mai incapea! La modul DELOC! Ma uitam si creierul imi zicea "fah, esti tampita? adineauri l-ai montat si acu nu-ti mai incape surubu'?". Raspuns da. Plina de spumele cele mai spumoase am cautat instructiunile. Am mai zis eu si alte dati ca-s facute pentru ceva genii. Sau ceva oameni care nu cunosc cuvinte si imaginea e singura disponibila. Insa imaginea nu spunea nimic. Imi interzicea unele lucruri, asta am banuit deoarece ele lucrurile ierea taiate cu o linie si ti se arata cum tre' sa fie. Insa a doua imagine era identica cu prima! :)))))))))))

  Cand sa zic ca ma lamuresc...pac n-am toate piulitele. Mutzucumbarele ca nu prea seamana a piulite. Ie asa ca niste moatze cu doo capete. Doua n-aveam. Ma, ce dracu'... ii zic Adei, aia lesina ca mi-a dat tot, punga cu ele fusese lipita cu simt de raspundere pe pachet...Zic aia e, da-le dracu', gasim inlocuitor. Si-l fac asa, impart ce am la cate gauri... La finalul finalului le gasesc trase de Mara sub aspiratorul pe care o rugasem sa-l dea in pana mea oleaca mai incolo ca era camera de n-aveam pe unde sa trec intre televizor, fotoliu, pat, bucati de pat, etc...Si ea, ajutorul de nadejde, a tras ala cu piulite cu tot. Si eu tocmai il pusesem pe pozitie si terminasem. Trage-l iar, muta alea pune suruburile corect. Nene, dupa doua ore ma ceream piua!

  In plus...azi chiar ma gandeam cat de funny era daca aveam aici camere de luat vederi sa ma vaza careva pe repede inainte. Pai tine tu nene de capu' si curu' patului un singur om. Mara saraca incerca sa ma ajute dar nu putea sa tina ala de metal ca era prea greu. Si incepea sa se foiasca. Si cand se foia, ia ghici, mai nimeream io surubu in gaoz? Raspuns ...f#$@^^&)......mamicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Bre si patul metalic e greu si pentru mine! Dar mi l-am doriiiiit! Era fix patutul pe care tot baleam la Ikea de niste ani. Si pe care acum prin vointa ambasadei care i-a dat Adei unda verde.... l-am primit! 

  Asadar, dupa doua ore de rupt de maini, spate, picioare... bre, mai aveam putin si-l tineam in dintzi ca sa poci sa bag cate 3 suruburi pe fiecare picior...copilul nostru are patul ei. Prima data in viata ei. Intai a dormit pe salteaua de langa tati. Apoi pe o canapeluta (canapeaua mea din adolescenta) langa patul nostru, apoi pe un fotoliu extensibil. Acum are primul ei pat care din prima i-a semanat cu o "caleasca", asa i-a zis. E o caleasca cu valuri pe margini, e un pat frumos cum doar Ikea stie sa faca. Si mai ales e un pat cu energia Lioarei in el. Si a Irinei, prietena Marei. Si a Adei, prietena mea. Si precis a lui Laur (pe care imi era rusine azi sa-l sun sa-i zic ca-s proasta rau) care l-a demontat pentru noi. Va multumim, va pupam si va uram drum-bun si o viata asa cum meritati in alta tara! Mara are caleasca! 

O poza proasta caci telefonul meu atat poate. Insa se vede incantarea! 

  

Ziua de azi n-are titlu

  E clar ca vara asta se incapataneaza sa fie una din cele mai misto veri din viata mea. Credeam ca am trecut de momentul in care mai exista asa ceva. A fost doar o iluzie cum ca totul s-a terminat pe frontul Doimaian se pare. Dincolo de locul frumos de aici, dincolo de munca uneori extrem de grea pe care o presupune primitul de musafiri la foc continuu (azi era sa ma ia cu lesin de oboseala la un moment dat, am vazut punctuletele alea premergatoare lesinului care-mi sunt atat de dragi..not!)... dincolo de toate astea casuta noastra s-a aliniat intr-un mare fel printre oamenii misto care se tot perinda pe aici de mai mult de o luna. 

  Azi am avut o zi, azi adica ieri ca deja azi s-a facut maine, chestie care mi se intampla cam prea mult pe aici si cand ma gandesc prea mult la asta imi vine sa dorm brusc...iar am luat-o prin patrunjel...deci unde eram? Aha, da...azi. Adica ieri. Adica azi. Azi intai am fost intampinata cu chiote la iesirea din camera pe sistemul "la Mangaliaaaa, la Mangaliaaaa" pentru ca azi noapte pe la ora 1 radeam cu prieteni de-o viata despre "la Mangaliaaaaa" da' aia e pentru alta poveste. Am ras pana am lesinat apoi cand am incercat sa dorm am constatat ca ma scol brusc si repede cu o durere in gat, nas, urechi, asa un inceput de raceala care m-a tavalit prin pat pana pe la 5 dimineata.

  Dimineata eram zombi. Ziua se anunta a fi nefasta. Ada si fetele plecau si de cate ori pleaca oameni dragi imi vine sa plang. Ma simteam ca o musca proaspat pleznita de parbrizul autocarului. Adica prin cap imi trecea curu'! Simteam cum mi se infunda urechile si imi pica omusorul din gat. N-a picat. I-am dat repede o cafea in freza si m-am pus pe treaba. Cand m-a luat frisonul ala mare de la febra am avut mare noroc ca tocmai spalam o baie, eram cu posteriorul in sus aplecata in cadita de dus asa ca sangele n-a mai nimerit sa se duca sa produca si febra. Am zgaltzait usurel si m-am concentrat sa nu dau cu dintii de cada, nu de alta da' daca dadeam iar se futiza sifonu' si curgea apa cine stie pe unde. Dupa ce m-am mai concentrat oleaca am plecat la Mangalia (la Mangaliaaaaaaaaaaa) la cumparaturi. La intoarcere am facut niscaiva mancare ca pentru un batalion mai maricel asa....

  Cand sa ma linistesc a inceput de fapt ziua asta. Adica pe la ora 6 dupa amiaza pe cand asteptam niste oameni care se anuntasera. Cand au venit am aflat ca doamna a fost o prietena de-a maica-mii acu' 30 de ani si ca mi-a gasit blogul cautand numele ei, m-a recunoscut din niste fotografii si ma citea de mai demult, s-a cerut la noi fara sa-mi zica cine e si-a venit incarcata de cadouri sa ma pupe. I-am recunoscut chipul si zambetul dar habar nu aveam de unde sa o iau. Am ramas socata. Si-mi zicea ca ce de emotii a avut. Pe bune? Adica chiar mai exista oameni frumosi in felul asta? 

  Am plecat cu intrebarea asta in minte catre plaja pentru ca micul delfin din dotare e pe cale sa invete sa inoate fara "aripioare ajutatoare" de una singura si vrea neaparat sa exerseze. M-am tarat ca un melc cu dureri de cervicala pana pe plaja unde prietenii de-o viata cu care ma hlizisem cu o seara inainte m-au informat ca mai avem niste musafiri in seara asta. Analia Selis cu familia. Ca deh, Tudor chitaristul (Tudor Anghelescu, il gasiti la Hanul lui Manuc si inca in niste locuri din Bucuresti) ar mai trage o cantare pe terasa si ca sa vina si ei... 

  Cu o mana tineam de copil sa nu se inece si cu aialalta ma gandeam profund daca toate astea chiar se intampla. Si da. S-au intamplat. S-a intamplat Analia pe terasa cantand tangouri. Si s-a intamplat sa-i placa asa de tare la noi ca s-ar putea sa mai vina. S-a intamplat o zi de pomina pe care o sa mi-o aduc aminte cat oi trai. Vara asta se incapataneaza sa fie cea mai misto. Si culmea, nu ma mai doare in gat!

Momentul ala

  Aseara tarziu, cum e si acum cand scriu dealtfel... aici ma apuca noaptea tarziu pana ma adun si ma bag la culcare... deci cum ziceam, aseara tarziu, dupa ce am maturat si spalat pe jos in living, dupa ce am pus toate cele pe la locurile lor, dupa ce am maturat si spalat si podeaua camerei in care locuiesc, dupa ce am strans rufele curate...de fapt in timp ce faceam toate astea ma gandeam ce seara frumoasa am avut. 

  Pe langa oamenii care sunt la noi de aproape o luna, pe langa fantastica mea prietena de-o viata, au mai venit niste oameni la fel de misto. Cu care m-am lungit serile in povesti. Am povestit si am ras cu lacrimi, am impartasit lucruri, experiente si informatii intr-un fel care m-a facut sa-mi amintesc ce bine e sa fii viu. Iar aseara, pe la 2 noaptea cand am terminat de pus toate pe la locul lor... cand m-am asezat pe pat am avut un moment de "vai ce frumos a fost in seara asta" urmat de un moment de realizare. Momentul in care am realizat cu fiecare celula din corp si din creier cat de greu, cat de infinit de greu mi-a fost in ultimii ani, de acum 3 ani incepand. 

  Cat de cumplit de greu e sa stai cu frica ca moare cineva din casa. Cum am trait doi ani cu ea in casa si cum n-am dormit de spaima ca ea ar putea pati ceva si eu n-as auzi. Ai impresia ca e greu sa ai copil mic? Oooo, sa vezi ce-ti trece daca ai un batran pe moarte in casa! Caruia oricand ii poate sta inima. Nora e de un an si ceva la Nuci la Mosie iar eu de abia in vara asta dorm. Dorm asa cu creierul deconectat. Dorm cu spaima ca maine s-ar putea sa nu mai dorm. De abia aseara am simtit ca am RAS pentru prima data in trei ani. Adica ca am ras asa uitand de mine, de tot. Am ras. Am ras si in seara asta...trag aer adanc in piept si rad cu lacrimi. Uitasem si sa rad. 

  Aseara m-am asezat pe pat si am avut pentru cateva clipe o rememorare atat de vie si de puternica a lui "nu-mai-pot"-ul trait in anii astia incat m-a coplesit. Abia acum am realizat cat de greu mi-a fost, cat de mult n-am mai putut, cat de mult m-am luptat cu mine ca sa mai pot. Si cat de mult am luptat cu niste oameni deosebiti din familie ca ea sa fie bine. Si stiu, acum stiu, ca n-am invins si ca de fapt tot greul meu a fost degeaba dar ca trebuie sa ma ridic deasupra. Si am simtit o usurare, am simtit ca pot sa respir. M-am gandit ca Nora e bine in secunda asta, ca Mariana are grija de ea acum, ca totul o sa fie bine pana la urma, ca am facut tot ce am putut pentru ea si datoria catre familia mea si ca am trecut. Am trecut dincolo. Dincolo de un prag care era pentru mine de netrecut. Dincolo de pragul in care iti faci rau tie ca sa faci bine altora.

  Rad turistii de mine ca dorm dimineata pana la 9. Rad si eu. Daca nu trage Mara de mine dorm. Dorm. Ma scol, ma uit la ceas, ma intorc pe partea cealalta si dorm. Apoi rad si eu de ei pentru ca si ei dorm cand vin aici. Si copiii lor dorm bine si mananca bine si sunt fericiti. Si azi ne-am despartit de Familia Perne de Alaptat (devenita Deabusilea) de mai aveam putin si lacrimam si eu si Maria. Pentru ca ne-am simtit bine impreuna. Si pentru ca ei iubesc balariile, iarba si nisipul. Iar noi iubim oamenii civilizati, simpatici, voiosi si cu copii fenomenali. Deh, ii zice chimie. Si e buna. 

Placerea prieteniei

  E o placere speciala. Necesita oameni speciali. Si oricat ar fi de complicat sa-i gasesti, sa-i cultivi, sa-i ingrijesti, sa fii mereu acolo pentru ei... totul merita pentru ca in final ai oameni. Oamenii tai. Si poate una din cele mai mari placeri ale prieteniei din lume e sa-ti vezi oamenii cum fac alti oameni mai mici. Oameni mici care se joaca cu omul mic produs de tine. 

  Pentru mine sunt rare momentele astea. E foarte greu sa intrunesc toate conditiile astea. Adica sa fie si oamenii mei si oamenii Marei, si in acelasi loc in acelasi timp. Pentru ca oamenii mei traiesc in alte orase decat mine. Asta e, nu putem decide de cine ne indragostim si nici cat o sa dureze. Oamenii mei sunt care la Bucuresti care la Buftea, care pe la Mangalia-2Mai in functie de anotimp. Unii din ei sunt peste ocean, unii in SUA, altii in Canada, nu i-am vazut niciodata dar as putea paria ca daca ma intalnesc maine cu ei si cu copiii lor totul va fi armonie si veselie. Ca na... uneori asa e, se leaga lucrurile. Alteori oricat ai munci ca sa se lege ele se tot dezleaga si nimic nu mai are sens. 

  Ieri am fost in vizita la probabil-cea-mai-buna-prietena-a-mea. Pun probabil inainte pentru ca mi-e frica sa nu mi se sparga blidele alea de care vorbeam acum cateva zile. Mereu mi-e frica sa mai zic "asta e un prieten, il cunosc, stiu cine e si ce vrea"... pentru ca am zis si am patit. Am patit mult si am patit rau asa ca ieri ma uitam asa la noi toti si ma gandeam "aoleu oare o sa se termine?"... Da, sunt o pesimista. Sa-i zicem ca sunt un optimist cu experienta. Nevermind traumele mele, ieri am fost sa mancam un tort de mare exceptie pentru omul Marei. Omul mic al oamenilor mari, omuletzul care urmeaza sa faca doi ani.

  Doi ani... nu stiu cand au trecut, pe de alta parte nu stiu cand au trecut cei sapte ai Marei asa ca... doi par putini. Dar nu-s. Cand le vezi pe amandoua impreuna nu mai sunt deloc putini. Sunt acum doi omuleti, unul mai mare, unul mai mic, doi omuleti mititei care ieri o zi intreaga s-au distrat impreuna. Fara sa se certe, fara sa se supere, fara sa se loveasca (stiu eu de ce subliniez acest cuvant, am trait niste parcuri!), fara sa fie absolut nici o secunda de frustrare. Doar eu le frustram, cand incercam sa-i zic Marei sa o mai astepte si pe Sof cand alearga. Ca aia mica de doi ani e cat un dop iar capra asta fugeee ca disperataaaa :)))). Pentru ca sunt cinci ani diferenta intre ele. Cinci ani. Si cu toate astea s-au jucat ca si cand se cunosc de o viata. Se si cunosc de o viata :) 

  Adevarul e ca si eu cu mama ei m-am jucat ca si cand ne cunoastem de o viata din prima secunda in care ne-am intalnit. De atunci pana acum mi se pare o eternitate. De atunci pana acum ne-am povestit multe. Ne-am spus tot. Ne-am intors pe fata si pe dos una pe alta ne-am si contrazis dar ne-am iubit asa cum suntem. Asa si piticele ieri si mereu cand se vad. Mara a fost mereu capabila sa se adapteze si la copii mult mai mari ca ea si la copii mult mai mici ca ea. Ea n-are discriminari. O auzeam ieri cum incerca sa o invete pe mititica sa se dea pe trotineta, cu cat patos explica, cum o invata ea unde si cum sa puna picioarele... Ma faceam ca n-aud dar respiram fiecare clipa. Sa n-o uit! Cand iti vezi copilul invatand alt copil esti cu un pas aproape de a fi bunica! Jur! Am avut asa un flash despre Mara si copilul-ei-nepotul-meu. 

  Ziua de ieri s-a incheiat cu noi toti adormind prea tarziu nu din cauza ca am facut vreo "petrecere", nu din cauza ca am ajuns tarziu acasa ca la 8 juma' eram acasa. Ci din cauza ca am fost atat de fericiti incat n-am putut adormi de excitatie, de fericire, de momentul frumos si de oboseala zilei cu cel mai bun tort pe care l-am mancat in viata mea. Ze best! Ziua de ieri a fost asa:

                                                                         Doua, in sarpe

  

Ziua ei, excursie, pesteri si altele

  Frumoasa excursie avuram, maica! Asa frumoasa de-am visat toata noaptea numa' Rasnov si chestii incurcate prin niste pesteri adanc ingropate in munti. Greu maica, greu, m-am trezit incalcita in cap si mi-am adus aminte de unde am aterizat aseara, brusc mi s-a explicat visul. 

  Ne-am trezit joi de ziua ei, i-am cantat pe rand multi ani traiasca, am infundat-o bine de tot cu mancare ca sa reziste la drum, nu de alta da' asta are alarma la foame, ai incurcat-o daca o apuca pe drum! Am indesat-o bine cu haleala, am luat fetele cucuietele de la gara (prietena mea Gabriela cu cea mai frumoasa fetita de pe fata pamantului, Bianca), am mai baut o cafea ca sa fim siguri...si-am pornit spre Rasnov. Am vrut initial sa gasesc cazare in Brasov pentru ca mergeam ca sa ducem fetele la Aventura Parc si la Paradisul Acvatic. 

  Am cautat cazare doua saptamani in continuu. Pe langa preturile absolut nesimtite din Brasov, ce era absolut ingrijorator erau "comentariile" pacientilor care trecusera prin locurile cu pricina. Ca e mizerie. Ca e urat. Ca li s-au cerut bani in plus. Ceea ce am constatat si pe pielea mea cand am gasit o pensiune pe un site cu un pret, pe site-ul lor era alt pret, mai mare, iar cand le-am dat mail cu intrebarea mi-au raspuns cu alt pret si mai mare. Aoleu, mai duceti-va... Pretentiile mele sunt minime. Sa fie curat. Sa fie cald pentru ca fi-mea s-a nascut intr-un moment in care, iaca...poa' sa fie frig. Sa fie liniste! Asta cu linistea e cruciala. De cand avem casuta de la 2 Mai si primim oaspeti caut sa merg si eu la pensiuni cat mai mici, la oameni simpli care incearca sa traiasca in tara asta cumva. Mi se pare important sa fac asta pentru altii, sa aleg locul mic de familie, asa cum altii ma aleg pe mine vara la mare. 

  Si-am cautat, si-am cautat si numa' recenzii proaste am gasit, sau preturi aiurea, sau chestii care nu-mi placeau deloc. Si-am gasit domle. Am gasit bine de tot! Am gasit Pensiunea Dara din Rasnov. O gasiti pe TuristInfo. Mi-a placut, mi-a placut si ce spunea lumea despre ei... deh, gura lumii e importanta. Daca vrei sa faci rau unui om care are un biznis d-asta, scrie urat despre el pe internet. Daca vrei sa faci rau in mod voit scrie urat, scrie eventual si minciuni si l-ai rezolvat, oamenii nu merg daca aud ca e nasol. De aia ma pot orienta. Daca e un comentariu urat nu-l bag in seama. Daca-s doua incep sa ridic o spranceana. Daca sunt mai mult de doua comentarii cu idei valide (nu prostii gen nu mi-a placut faianta, mobila, perna, cada, peretele) cum ar fi "e frig (sau prea cald vara), e murdar in baie sau in camera (!!!), e zgomot (din afara nu facut de alti clienti), e pe un drum national, pe sosea, in camp, nu e unde au zis ca e!" atunci clar nu e bine. La oamenii astia parea bine. Ceea ce a si fost! 

  O curte maaaare cu iarba-gazonistica, loc de joaca (de aia am ales-o printre altele), foisor cu mese, banci si gratar din caramida, terasa mare jos, terase si la unele din camere. Bucatarie total utilata cum avem si noi la 2 Mai, cu tot ce iti trebuie sa incropesti acolo o salata pentru gratarul pe care il faci dupa o iarna lunga :)))) Un living mare si frumos jos, ba mai mult, au si un subsol amenajat pentru jocuri, au masuta de fotbal si masa de ping-pong, canapele, tot ce trebuie. Din pacate acum se sparsese o teava si se inundase tot subsolul iar oamenii scosesera si parchetul in noaptea aia. Mi-a fost o mila de eiiiii... e foarte greu sa intelegi implicatiile unor asemenea ghinioane cand n-ai o pensiune. E groaznic! Vin Floriile, Pastele, 1 Mai, oamenii au rezervari facute si s-au pomenit cu tot subsolul scufundat. Acum cumparau gresie sa puna in loc de parchet pentru ca aia merge pusa pe "ud". 

  Ne-am simtit ca acasa. Camerele si tot ce era pe acolo erau de nivel "lux" asa... Tapeturi, gresii, chestii, lemn, lucruri... Se vedeau multi bani la ochiul meu expert. Foarte, foarte frumos. Civilizat. Preturi mai mult decat decente, 80 de lei pe camera pe noapte. Pat pentru copil 20 de lei pe noapte (aici m-au dezamagit un pic da' aia e, eu am pretentii mari, n-as lua niciodata bani in plus pentru copiii din dotarea oamenilor care ma viziteaza!). M-am dus cu "mancarici" facute de acasa, ca sa nu stau acolo sa fac mancare ca nu de aia m-am dus. Prin mancarici inteleg... stiti mancarea "de sarbatoare"? Gen chestiile alea super naspa pentru organism care contin maioneze si pe care le mananci doar de Craciun si "de ziua cuiva"... ciuperci cu maioneza, salata de vinete, salata de ardei copti, fasole batuta, oua fierte, slaninutza de porc afumata, zacusca, tzatziki...d-astea care merg mancate si la micul dejun si la orice ora. Le-am incarcat pe toate in borcane si am plecat linistita. Am mancat 5 oameni 3 zile din ele, excelent! Acolo am facut doar un gratar afara si o salata de varza in casa :))) Si bineinteles la desertul-tort au fost briosele si frisca. Batalie a fost pe ele! 

  Cand am ajuns am constatat ca Aventura Parc are program doar in week end in perioada asta, deci de vineri incolo. Iar noi vineri aveam program de piscine, asa ca am renuntat la cocotzat pe tiroliene. Drept pentru care joi dupa pranz ne-am petrecut ziua Marei uitandu-ne la ele doua cum jucau fotbal in curtea imensa de la pensiune. Dupa care am plecat la Cetatea Rasnov si-am vizitat-o. Genial! "Acolo unde e istoria e locul nostru, mami" mi-a zis ea la Sighisoara in noiembrie. Asa ca mi-am propus s-o duc la toate cetatile care ne ies in cale. I-a placut mult si aici. La Rasnov istoria e si mai coplesitoare, chestiunea e dacica, mult mai veche. Frumos de tot. Mai ales ca vremea era pe la 20 de grade, soare... piticuta mea are noroc de vreme buna pe unde se duce. A prins 20 de grade in noiembrie la Sighisoara, 20 in aprilie la Rasnov, tre' sa o testez la Polul Nord sa vedem...

  Vineri am mers la Paradisul Acvatic in Brasov. Perfect! Nu e ca o piscina oarecare, e un complex de piscine cu bulbuci, bazine jacuzzi, topogane, bazin de inot, saune... O nebunie. Apa calda de 30 de grade, in jacuzzi 32 si in bazinul care da spre exterior 36. M-am fiert!!! Am iesit afara in cel exterior si am stat in costum de baie in luna lu' aprilie cocotata cu fundu' pe marginea piscinei ca sa ma mai racoresc oleaca. Foarte, foarte misto! Am stat doua ore acolo si am iesit toti ca spaghetele cu toate oasele inmuiate, inotati pana la epuizare. Cum ne era foame am zis sa mancam in Brasov. Greseala epocala cu Taverna Sarbului (despre care spun multi ca ce minunatie e, romanii nu stiu ce e aia mancare buna!) unde mancarea nu numai ca e foarte scumpa dar e uluitor de proasta. Mizerabila! Oribila! Intrecuta doar de preturile la bere. Si de servirea de cacat. O mizerie nene. Genul ala de loc de mananci si fugi cat mai repede de acolo de nervi... 

  Sambata la pranz am plecat spre casa si ne-am oprit intai la Pestera Valea Cetatii Rasnov. Mara care acum citeste destul de cursiv pe stalpi a vazut un indicator despre Pestera si a tinut-o mortis inca de vineri ca ea vrea la pestera, ca ea n-a vazut pesteri si ca vrea. Hai la pestera, maica! De unde sa stim noi ca astia pusera a dracu' pestera intr-un varf de munte. Si ca e cu bariera. Si ca tre' sa mergi niste amarati de 500 de metri intr-un pieptis d-ala de munte cu picioarele din dotare de mai aveam oleaca si lingeam pietrele de pe jos doar-doar m-oi propti si in limba ca sa mai fac doi pasi. 

  Frateeeeee!!!! Am crezut ca mor. N-am fost niciodata fan munte si urcari pe munte, acum cand sunt grasuta si ne-miscata din loc nici atat. Doua ore de inot au fost nimic fata de 5 minute de urcat pe rahatu' ala de munte. Odata ajunsi sus ne-au varat in chestiune. O pestera descoperita prin 1945, moment in care se intra pe branci in ea, ulterior lacul de apa din inima muntelui a produs o explozie si a rupt muntele facand o iesire prin care mergi ca omul. Amenajarile speologice s-au finalizat in 2010 si atunci a fost data spre vizitare. O pestera enorma, inca in formare, apa curge din tavane si depune in continuu, e bine amenajata, ai ghid, e impresionant. Teribil de impresionant sa vezi ce face apa aia din care tocmai ai iesit ca ti-a placut sa te balacesti la piscina! Cea mai mare forta a naturii creeaza dantele si coloane, ia de aici si depune dincolo, sapa grote enorme in piatra. Si surpriza emisiunii a fost cand ghida ne-a zis ca o sa stinga pentru cateva momente luminile din pestera (eram ca intr-o catedrala imensa sub pamant) pentru ca sa putem auzi cum picura apa. Ceea ce a si facut. Not so funny. Mai ales cu copil mic pe care il simteam cum tremura de spaima. Tremuram eu de spaima. Negrul absolut iti arata cum e moartea. Eram ingropati in munte iar negrul beznei aleia iti facea creierul sa dea cu pete albe catre nervul optic. Organismul se impotrivea abisului absolut! Apoi ieseai afara si rasuflai usurat. Inca nu murisei!

  Am plecat de la pestera si ne-am "reparat" oprindu-ne in Sinaia la pranz la restaurantul unguresc Alex. Mancasem eu cu Mara acolo in ultima excursie la Sinaia si mi s-a parut foarte bun. Minunatia cu parterul pentru nefumatori o sa ma atraga oricand oriunde. Daca mai pun peste o mancare facuta extrem de corect, de gustos si de...fix cum trebuie... Alex din Sinaia ii bate la cur pe Kuib si pe alti bashinosi cu preturi de caviar din Sinaia de nu se vad! Gomboti (galuste) cu prune, d-alea date prin pesmet ca in copilaria noastra! Supa de usturoi in paine, ciorba de fasole cu afumatura in paine excelente! Bulzul cu carnati, branza de burduf si ou ochi pe deasupra! Foarte bun, ieftin, servire prompta si mai ales liniste. Multa liniste. 

  Au fost trei zile de vis. Prietenia care ma leaga de Gabriela de aproape 15 ani se simte. E palpabila dragostea dintre noi. Copilele noastre care desi se vad rar se inteleg din priviri, felul in care au jucat fotbal cu orele pe o pajiste... faptul ca desi sunt 3 ani diferenta intre ele ele nu se cearta si nu se contrazic niciodata desi sunt foarte competitive amandoua...astea sunt minuni. Noi astia mari care am ras pana ne-a durut burta, ne-am taguit pe FB ca prostii si ne-am bucurat de fiecare gura de aer de munte si de fiecare moment in care am fost impreuna... Despre asta e fericirea. Cu asta ramanem, cu amintirile astea. Cu Mara care mi-a spus de o mie de ori cat de frumos e si cum e "cea mai tare zi a mea, mamiiiii"... si azi cand a aflat ca duminica viitoare mergem sa o serbam pe cealalta piticuta a vietii noastre a topait incontrolabil o ora si s-a dus sa ii faca o felicitare... Cam asa. Cu prietenii. Cam atat de bine e. Mi-am incarcat bateriile pentru multa vreme. Aseara am sosit de la Rasnov, azi Marius a plecat inapoi in Elvetia. Viata revine la normal. Normalul nostru asta dement, invers si pe dos. Dar ea e fericita si asta e tot ce imi trebuie! 7 ani de spiridusa cu ochi mari. 

se pare ca se poate sufla si in briosa nu numai in tort :)

  

  

Pierderea inocentei

  Pe masura ce inaintezi prin viata asta dubioasa inveti lucruri. Pierzi inocente. Le scapi cumva din brate pe drum, cad si se sparg cu zgomot de caldaramul vietii cu un zgomot asurzitor. Din unele mai raman cioburi, le iei cu grija, le strangi in brate si mergi mai departe cu lacrimi pe obraz, lacrimile se usuca in vant, cioburile devin la un moment dat prea grele si daca esti destept le arunci la gunoi pe drum. Iti ingreuneaza mersul prin viata, n-au sens, tu ai aflat insemnatatea lectiei primite. Ai pierdut halca aia de inocenta. S-a dus. Ai inteles ca s-a dus si unde s-a dus... ai inteles ca ai mai imbatranit cu o zi. Sau cu un om. 

  Mie oamenii imi sparg in cioburi "inocenta" ramasa in mine. Eu imbatranesc cu fiecare om care vine si imi sparge blidele inocentei mele. Inocenta de a gandi ca oamenii totusi sunt buni si ca un om oarecare nu vrea sa iti faca tie rau, ca nu ar avea de ce. Adica de ce? De ce sa vrei sa ranesti intentionat un om? Ok, daca afli ca l-ai ranit din greseala, iti ceri scuze sau cumva incerci sa te justifici, sa-i explici lucrurile, sa inteleaga ca tu esti un om bun si nu ai vrut sa-l ranesti. Da' daca el din senin vine si iti da un branci de scapi dracului inocentele pe caldaram? Scapi blidele, bre! Se sfarama ceva in tine...

  Si te uiti la copil. Si stii ce multe blide are la ea. Acum le are pe toate. Si multe se vor sparge. Si stii ca nu le poti prinde. Sunt ale ei, trebuie sa si le sparga singura si sa-si auda cioburile cazand cu zgomot pe jos. Trebuie sa isi intalneasca suma de oameni care o vor lipsi de inocenta ei. Ma gandesc mereu, oare o fi o suma fixa de oameni care m-ar putea rani foarte rau in viata asta, sau e un numar nelimitat? Eu sper ca e un numar fix si ca incepe sa se cam termine pentru ca de curand am fost prabusita cu toate blidele in brate de un om pe care il credeam aproape. Si bineinteles am ramas uimita. Si zgomotul cioburilor a fost asurzitor iar mie mi-a venit sa rad ingrozitor. Si m-am gandit ca-s proasta. Rau. Ca-mi vine sa rad cand un om imi sparge inocenta. Inocenta aia care imi tot sopteste in ureche: daca cineva te iubeste atunci te respecta. Atunci comunica cu tine. Nu ti-o trage cand ti-e lumea mai draga. Sau poate ca da. 

  De fapt da. Si de fapt n-am cum sa ii spun copilului ca toti oamenii sunt buni si ca n-o vor rani. Ar insemna sa o mint si n-are sens, mi-am propus sa nu fac asta niciodata. Mami, oamenii sunt buni fix pana in momentul in care nu mai sunt. Fix pana in momentul in care iti pun piedica atunci cand tu iti tii toate blidele mai abitir la piept si te gandesti aoleu sa nu ma impiedic. Fix pana atunci. Si atunci o sa cazi, o sa spargi niste cioburi, o sa te aduni si-o sa te ridici si o sa mergi mai departe. Si o sa iti pierzi din inocenta din ce in ce mai mult. Si o sa afli cum oamenii apar si dispar din viata ta, vin si pleaca, iubesc si-apoi dispar ca magarul in ceata. Si da, trebuie sa te inveti cu asta, si sa te inveti sa ii deosebesti pe cei buni de cei care-ti vor da branci. Eu pana acum n-am reusit. Inca mai sper...

Cel mai frumos cadou

  Cadourile sunt de multe feluri. Ador sa fac cadouri si-mi placea mult sa primesc cadouri. Vorbesc la trecut pentru ca din pacate nu prea mi se intampla sa mai primesc cadouri de multa vreme. M-am maritat cu un barbat si din cate inteleg ei nu stiu sa faca cadouri. Asa ca dupa ce niste ani m-am suparat foarte rau ca nu primeam cadouri deloc sau ca am primit un ceas mare batut cu pietre pe care scria Luis Vuitton. M-as fi suparat si daca ceasul ar fi fost de acea marca din simplul motiv ca era batut cu pietre, maica... adica oricine ma cunoaste s-ar prinde ca la blugi si "tenesi" nu prea merge un ceas "da haur" let alone unul pe care sa fie vuitonu' la kil. Cred ca in ziua aia chiar m-am luminat teribil in ceea ce-i priveste pe masculi. Pe bune!

  Normal ca si el s-a suparat ca n-am apreciat! Dude, daca dupa ani si ani de zile de cand ma cunosti faci o d-asta acu' te astepti sa zambesc politicos? Ma rog, acum radem pe tema asta (mai mult eu ca el se infurie de cate ori eu rad)... da' in general eu am cam renuntat la ideea de cadouri. Asta e. In ultimii ani n-am mai avut nici finante de cadouri, ne-am dat peste cap doar pentru Mara. Acum ca se apropie ziua ei ma agit. Cu spume. Apoi imi aduc aminte ca nu, nu trebuie sa-i dau si luna de pe cer, ca n-are sens. Dar acum ca am bani imi vine sa ii iau tone de chestii, tot fac cate un cos plin in cate un magazin online si apoi renunt. Pentru ca mai e o luna si ceva pana atunci si risc sa iau 323434 de cadouri... tre' sa ma abtin :)))

  Cel mai frumos cadou pe care l-am primit in viata mea a fost un cos de gunoi. Pe care evident ca Marius mi l-a luat imediat dupa ce am nascut si eram cocosata la propriu de spate din cauza sarcinii. Aveam o cocoasa demna de Notre Damme de ii venea sa planga de cate ori ma vedea dezbracata. Culmea dar in timpul sarcinii n-o observasem nici unul din noi, probabil din cauza ca eram prea preocupati sa ne uitam la burta de balena din fata cocoasei care locuia in carca. Deci, dupa nastere, dureri de spate cervicale cu cocoasa sus acilea spre ceafa. Doar cine nu are probleme la cervicala nu stie ce-s alea durerile astea. Le-as da oricand pentru o problema lombara, atata zic. 

  Ma durea spatele, ma dureau mainile care capatasera tot de la sarcina un sindrom de tunel carpian... eram un fel de zombi care trebuia sa schimbe copilul. Si sa se aplece la cosul de gunoi. Ne-am uitat in magazine, un cos cu pedala era fabuloasa suma de 36 de lei. Acum 7 ani. Cand veniturile noastre erau de 900 de lei ca indemnizatia mea a venit 4 luni mai tarziu. 36 de lei nu m-am indurat sa dau. Dupa doua zile Marius a venit acasa cu cosul de gunoi cu pedala si a zis ca nu mai poate sa ma vada cum ma chinui si ca o sa fie bine. Mi l-a pus langa masa de infasat si a plecat inapoi la treaba. Am ramas muta in mijlocul camerei si mi-au dat lacrimile.  

  Al doilea cel mai frumos cadou din viata mea a venit de la un strain. O straina mai exact. O doamna romanca stabilita de mica in SUA care nu stiu de unde a gasit blogul, a citit si ne-a iubit. Si acum vreun an si ceva m-a contactat, s-a prezentat si pentru ca stia prin ce trecem financiar mi-a trimis bani cadou. I-am luat Marei bocanci si am platit intretinerea intr-un moment in care nu stiam cum o sa fac sa platesc intretinerea. Un om care a stiut sa faca un cadou perfect si care l-a facut cu drag si cu naturaletea omului bun. A prietenului care stie sa fie langa tine la rau. Atunci cand e greu. Ca la bine si la nunta e simplu. La greu vezi cine e acolo. La greu vezi cine iti e prieten. Nu ne-am vazut pe viu inca, am vorbit doar la telefon la un moment dat cu placerea oamenilor care simt ca se cunosc de o viata. Si pentru ca maine e ziua ei Mara a vrut sa ii trimita o felicitare. N-am nimerit cu posta pana la urma, asa ca i-o trimitem aici virtual si o pastram sa i-o dam cand ne vom vedea. La multi ani, draga noastra! Sa fii fericita! Si multumim! Si abea asteptam sa ne vedem si sa te pupam! 

mami, o fi frumoasa felicitarea?

este in faza "sa facem o plaja de 2 Mai" 

si sa ne aratam opera

hihiiii

si pe o parte

veselieeee

victorioasa!

Inca un an

  S-a mai dus unul. A fost bun. A fost si cu cele mai grele momente din viata mea de pana acum. Dar a fost bun pentru ca pana la urma totul s-a terminat cu bine. Mi-e teama ca mi-a adus niste probleme de sanatate din cauza de stres si de alte chestii... dar asta om afla in 2014 mai clar. 

  Am fost sanatosi, mai ales Mara care a reusit sa treaca cu bine peste raceli si chestii minore. E mare lucru sa fie copilul sanatos. Noi astialaltii mai vedem, ea sa fie bine ca restul le-om rezolva. 

  Un an plin de prieteni, din cei adevarati, de oameni draguti care au venit la noi la 2 Mai si care nu mai vroiau sa plece. Un an plin de rasete, am ras mult, chiar si in cele mai urate si mai grele momente am ras. Am ras si in timp ce plangeam si in timp ce simteam ca o sa imi crape ceva de nervi... am tot ras. Am ras cu prietenii, am stat la povesti, ne-am holbat la puii care ne cresc si ne-am  minunat cu glas tare despre cat sunt de frumosi si destepti. Asa au facut si ciorile dealtfel :))))

  Am scris destul de mult anul asta, s-a adunat lume multa pe aici, ma bucura asta dar ma si sperie cand "anonimii" imi vorbesc foarte urat si ma injura ca si cand i-as pune eu sa ma citeasca. Imi voi rezerva dreptul sa nu ii public sau sa ii public si sa ii injur si eu, dupa cum am chef in ziua respectiva. La fel cum imi voi rezerva dreptul sa ma bucur de fiecare comentariu de bun simt de la oameni frumosi si buni care aterizeaza pe aici si rad sau plang impreuna cu mine. Cu unii din ei m-am imprietenit, pe altii abea astept sa ii cunosc si in persoana. Majoritatea insa traiesc in alte tari, asta mi se pare o chestie foarte misto, ca s-au adunat pe aici multi emigranti dintr-o gramada de tari. 

  Va multumesc tuturor ca veniti pe la mine sa discutam. Uneori in contradictoriu, dar asta nu conteaza atata vreme cat toata lumea e civilizata. Alteori ne-am ras impreuna ca si cand ne stim de o viata. Multumesc, sunteti foarte simpatici si ma distrez de multe ori citind comentariile voastre. Va doresc sa fiti sanatosi si fericiti si sa vi se implineasca toate dorintele in anul care vine. Sa va fie copiii sanatosi si voiosi si daca n-aveti sa vina si in viata voastra cate un pui personal. 

   Sa va iubiti, sa radeti, sa mergeti de mana pe strada, sa nu uitati sa va uitati unul la altul. Ridicati nasul din telefoane, tablete, laptopuri, lasati feisbucii si uitati-va unii la altii. Radeti, povestiti, chiuiti, munciti cu drag si cu spor oriunde ati fi si orice ati face. Pupati-va. Mult si des. Si cu rudele si cu prietenii. Luati-i in brate si strangeti-i tare, pana le paraie oasele. Uitati raul. Uitati momentele grele. Daca sunteti ca mine si nu puteti sa uitati, hotarati-va ca v-au ajutat sa fiti mai bun, mai puternic si mai frumos pe interior. Apreciati-va oamenii dragi. Spuneti multumesc. Dati mai departe. Traim intr-o saracie groaznica in tara asta. Anul urmator va aduce, cred eu, lucruri mult, mult mai rele si mai grele din punct de vedere economic. Daca aveti o paine in plus dati-o cuiva. 

  Nu mai cumparati obiecte. Aveti destule. Cumparati excursii, mergeti si plimbati-va. Duceti copiii sa vada lumea sau tara. Sunt amintiri mai bune decat obiectele din plastic. Calatoriti de mana prin tari si prin viata. Trec repede anii, zboara... Ia omul de langa tine si pupa-l. Daca se zbate pune-i piedica si pupa-l! :D

  Un an nou bun din partea Albuletzilor!

Relatia cu stomatologul

  E una mai intima decat cea pe care o ai cu ginecologul. Asa ma gandeam eu azi pe cand sanul stang al Cristinei, medicul meu stomatolog din ultimii 3 ani intra incet dar ferm in urechea mea dreapta. E mica de inaltime, mai mica decat mine care-s mica. Asa ca timp de o ora a stat cu nasul la fix 2 centimetri de nasul meu. Nici cu sotul personal n-am mai stat nas in nas atatea minute legate de cand aveam 18 ani si ne pupam cate doua ceasuri. 

  Am noroc. E tanara, frumoasa, miroase frumos si nu mananca peste. Daca ar manca chestii dubioase si apoi mi-ar sufla in nas cate o ora as fi in pericol de moarte. Acela de a-i vomita pe ochelari. Pe ochelarii ei de vedere, cei pe care toata apa amestecata cu bale, sange si diverse obiecte uneori contondente aterizeaza voios de multe ori intr-o ora. Deci este o relatie extrem de intima. La urma urmei ginecologul doar te vede in curu' gol. Se uita oleaca, intra, iese repede. Nu sta niciodata o ora cu nasul la 2 centimetri de locul de munca. 

  Relatia mea cu stomatologul e una cu valente de familie. Natura m-a inzestrat cu un set de dinti care au inceput sa aibe carii de cand aveam 5 ani. Si nu pentru ca nu ma spalam. Ma spalam pe vremea aia chiar cu Colgate pentru ca aveam neamuri in SUA si primeam pasta de dinti "buna" de peste oceane. Din pacate in aceleasi pachete care ne aduceau pasta de dinti exista si mult zahar rafinat. Eu am fost un copil care nu a avut placere pentru dulciuri. Nu ma inebuneam dupa ele cum n-o fac nici azi. Pot sa traiesc luni de zile fara sa mananc nimic dulce. Nici macar fructe. Nu stiu ce s-ar fi intamplat cu dintii mei daca mie mi-ar fi placut dulciurile. Probabil azi as fi avut dinti putini spre deloc. Cand aud in anul 2013 ca zaharul e bun pentru copii, e o "placere" si un rasfat, ba chiar unii trepanati considera ca e "necesar" pentru ca altfel se "frustreaza" copilasul... imi vine sa rad. De fapt sa plang. Zaharul produce carii. Multe.

  Si daca esti inzestrat de mama natura cu o saliva care nu are un ph suficient de acid incat sa neutralizeze bacteriile care se inmultesc din cauza ca mananca zaharul ramas in gura, ce sa vezi, faci carii. Chiar incepand de la dintii de lapte. Mara nu a mancat dulciuri, a fost spalata pe dinti cu periute speciale de mine de cand dintii au inceput sa ii apara in gura. De la 6 luni. De doua ori pe zi. Nu are nici o carie, nici o pata neagra sau alba, nici un fel de defect la smalt. Acum incepe sa schimbe dintii si eu incep sa am incredere ca va avea dinti sanatosi. Nu i-am administrat fluor pentru ca este otravitor. Mai mult decat atat s-a demonstrat nu numai ca nu reduce aparitia cariilor ci si ca produce pete albe pe dinti. Am tinut mortis sa o invat sa se spele singura pe dinti de mica, sa o faca corect si mai ales suficiente minute. Dupa ce mi-am dat seama ca pastele de dinti din magazine ard mucoasele cavitatii bucale si pot duce la aparitia aftelor am trecut-o pe pasta de dinti suta la suta naturala. Fara fluor. 

  Am luat-o cu mine la dentist de mica. Acum o cunoaste pe Cristina, il cunoaste si pe sotul ei care si el e medic stomatolog. Se simte bine la ei la cabinet, de multe ori sta si se uita fascinata sa vada ce imi face Cristina cu orele prin gura. Pana sa ajung la Cristina si Alex, acum 3 ani am avut timp de circa 25 de ani acelasi medic stomatolog, un tip ilegal de simpatic, inteligent si plin de un umor dincolo de limite. Imi facea placere sa merg la dentist. Si mai mult de atat, omul m-a invatat foarte multe chestii despre stomatologie si tratarea dintilor. El niciodata nu zicea "scoatem maseaua"! Zicea "intai incercam sa o tratam". Tratamentul unei infectii de canal dura cateodata si 3 luni in care mergeam in fiecare saptamana de 2 sau 3 ori, scotea pansamentul, punea altul si mergeam mai departe. Pentru ca ma duceam si cand nu ma durea nimic nu am ajuns la omorarea nervilor decat de vreo 2 ori pana pe la 25 de ani. 

  Asta in situatia in care eu am in gura mai multe plombe decat dinti. Pentru ca pe aproape fiecare dinte sau masea am multiple carii. Care apareau pe furis, dintele se strica dinspre inauntru. Pe smalt nu se vedea nimic, cand baga unealta dadea de gauri. Pe care le trata. Intotdeauna explica pacientilor ca un dinte cu nerv e unul viu si ca in momentul in care il omori nu te mai poti astepta sa il mai ai multa vreme "bun" in gura. Asa ca nu se repezea sa omoare nervi, sa scoata masele si sa isi bata joc de pacienti. El mi-a zis ca la ce dinti am trebuie sa ma duc in sarcina prevenitv pe la el. Dupa care a zis ca n-a mai pomenit si o gravida care sa il asculte si sa mearga la control odata pe luna cu sfintenie timp de 9 luni :)))) In mod uimitor in sarcina nu am avut nici o problema. Noroc ca m-a avertizat ca dupa nastere s-ar putea sa mi se inflameze gingiile din cauza hormonilor. 

  La doua saptamani dupa nastere m-am trezit intr-o dimineata cu carne vie in toata gura. Gingiile erau mov si nu puteam nici sa beau apa. M-am dus la el, mi-a prescris antibiotice, doza mare pe termen lung, 14 zile... vazuse femei care au ajuns la internare de la o gingivita post-nastere netratata corespunzator. Imi venea sa il pup pentru ca ma avertizase. E mare lucru. Cand mi-a spus ca peste doua luni se pensioneaza oficial si se muta in alta tara pentru ca vrea sa isi traiasca ultimii ani din viata fara sa se enerveze pe o tara care nu i-a dat nici praful de pe toba dupa o viata de balacit in gura altora... mi-a venit sa plang. I-am zis ca e medicul meu de 25 de ani si ca probabil voi ajunge la proteza in urmatorii 2 ani pentru ca nu stiu incotro sa apuc in cautarea altui medic adevarat. S-a uitat lung la mine, s-a apropiat, m-a luat de dupa umeri si mi-a zis "25 de ani? cand te-ai facut mare?" Intre timp. M-am facut mare si inca am dinti datorita doctorului Vicol. 

  Am plecat acasa si m-am apucat sa caut online medici stomatologi. In orasul Ploiesti. Auzisem de atatia jnapani si jegosi care te jupoaie de bani pentru fiecare milimetru de plomba pusa incat eram extrem de sceptica. Dar, ca atatea alte ori in viata mea de om nascut pe 13... am avut noroc chior. Dupa ce am studiat site-urile multor cabinete private ploiestene (pe cei care n-au site am decis ca nu pot sa ii consider profesionisti ai erei in care traiesc) am gasit ceva. Cautam sa fie medic de sex masculin pentru ca in copilarie pana la 6 ani am avut parte de trei experiente cu trei femei sinistre. Sinistre. Am dat peste un site pe care scria mare ca daca iti faci programare online prima consultatie e gratuita. Zic domne, astia merita vizitati si doar pentru a le spune "bravo, nene, asa se face!". Medicul avea doua prenume. Se numea Marius-Alexandru. E hai, ce coincidenta! Mie imi plac mult coincidentele de genul asta si mereu le las sa ma ghideze in viata. 

  Am lasat programarea online si in fix 5 minute m-a sunat. Chiar el, nu avea "secretara". Avea doar o sotie, o casa mica foarte la capatul orasului si dorinta de a fi medici buni. Cand m-am prezentat la cabinet ma astepta sotia. Cristina. Mica, firava, cu un zambet larg. Zic aoailica, alta muiere, am belit-o! Dupa 5 minute de discutat cu ea in care m-a intrebat si m-a ascultat despre lungul meu istoric intr-ale dintzaraiei am indraznit sa o las sa umble la mine in gura. Dupa ce umblase doar Vicol 25 de ani ma simteam ca una d-aia care ramane vaduva dupa 25 de ani de relatie si nu mai nimereste sa se culce si cu altu' de spaima ideii. Cristina mi-a explicat tot, imi vorbea ca in filmele alea in care vezi medici explicand pacientului ce, cand si de ce o sa iti faca tie lucruri la corpu' fizic cum ar veni. Cand am inceput sa ii completez propozitiile cu termeni medicali am vazut-o cum i se aprind ochii. Ne-am imprietenit. 

  Mi-am dus toata familia la ei. Mi-am dus bunica iar Cristina a tratat-o cu o blandete si o atentie care pe Nora au facut-o sa planga. Si nu a vrut sa ii ia bani niciodata. Pentru ca avea si ea o bunicuta de 90 de ani si stie cum e. Stie ca averile nu se fac jupuind oameni firavi. Cabinetul de o camera e in casa parintilor lui, totul e mic, pe una din usi ajungi la ei in sufragerie. La cateva luni dupa ce ne-am cunoscut si-au conceput baietelul si cand a trebuit sa stea acasa cateva luni m-a tratat sotul ei cu la fel de multa grija si pricepere. In ianuarie se fac 3 ani de cand mergem la ei. Am norocul sa merg la dentist ca si cand m-as duce pe la niste prieteni in vizita. Doar ca ea imi baga o tzatza in ureche iar eu ii scuip bale pe ochelari. Chestii pe care cu prietenii mei cei mai apropiati nu mi le-as permite, sincer. Si nici cu ginecologul!

Niste iunie cu prieteni

  Am cunoscut-o cu multi ani in urma, la primul loc de munca pe care l-am avut pe lumea asta. La fabrica de mezeluri unde mergeam pentru ca am fost suficient de proasta incat sa imi imaginez ca o firma din Romania ar putea vrea oameni seriosi care sa le faca treaba nu sa le fumeze tigari in pauze lungi si dese. Eram anul 4 de facultate.

  Cand am vazut-o prima data m-am speriat. Tot fusesem "amenintati" in birou ca o sa se mute ea, Gabriela, la sediul de la fabrica si o sa vedem noi pe dracu'. A intrat pe usa cu parul in urma ei, usor sifonata. Se uita urat. Parea o tipa plina de probleme si dileme de nerezolvat. In fix trei secunde s-a impiedicat de o margine de mocheta si era sa isi prinda dintzii de un birou. A izbucnit intr-un ras chicotit cu aroma de soarece de Cartoon Network si atunci am stiut sigur ca nu e dracu' impielitat la noi in birou.

  M-am lamurit ca e singurul om serios si profesionist din cacatul de fabrica pe cand l-am vazut pe Directorul Financiar ca ii vorbeste cu respect si reverenta si ii da accesul la niste conturi cu bani din care sa faca ea plati. Era unul din putinii oameni capabili sa faca asta acolo. Omul era jmecher tare, si faptul ca ea era privita asa de el...m-a lamurit. Intotdeauna vezi un om cum e si apoi vezi si cum se uita altii la el...si te cam lamuresti ce si cum.

  Ne-am imprietenit imediat. Si am ramas prietene de circa 11 ani daca nu ma insel matematic. Saptamana asta am petrecut-o cu ea si cu fetita ei si implicit cu fetita mea. Asa o armonie si o placere rar intalnesc in viata asta...De cate ori sunt in preajma lor vreau sa le respir aerul asta de calm si liniste pe care il emana.

  Mi-e drag de ele ca de familie. Ne-am povestit si sfatuit multe in anii astia, ne-am imbrancit, ne-am glumit si ne-am vazut fetele crescand la 3 ani diferenta una de alta dar parca ar fi surori. Mara e mai mica cu 3 ani ca Bianca si cu toate astea se inteleg perfect. Mi se pare uluitor mie, care am avut veri cu 3 si 4 ani mai mari ca mine si care ma scuipau la propriu prin curte pe aici pe la 2 Mai....Mi se pare fantastic cum Bianca poate sa aibe o relatie atat de incredibila cu Mara si cum Mara la randul ei poate avea o relatie atat de armonioasa cu cei mai mici ca ea. 

  Sunt fete care sunt destinate sa fie mame. Si doamne. Si total mai sus decat varsta din acte. Oameni responsabili care ii privesc cu placere si dragoste pe cei mai mici ca ei. Gabriela pe mine, Bianca pe Mara...Mara la randul ei pe Sofia si ceilalti care vin din urma. Dragele noastre, speram sa fiti mereu aici cu noi! 

  Azi am trait furtuna, ploaie, rece, soare, cald, plaja, baie, alta ploaie, nor, curcubeu, ape curgand din cer din nou..............seara minunata impreuna. Azi a fost o zi plina de detoate. Mai ales de prieteni si vorbe bune si calde.

Mosia Bunicilor, un colt de rai (1)

  Batranii sanatosi nu mor brusc. Se desprind. Zilnic se desprind de viata, de lume, de pamant. De la ora la ora li se duce viata din ei. Unii sunt sanatosi si la trup si la minte insa pur si simplu "sufera" de toate etapele degradarii naturale ale acestora. Altii sunt sanatosi la trup insa bolnavi de Altzheimer. Altii sunt bolnavi peste tot. 

  Pana cand nu stai langa un batran care pateste ceva zi de zi, luna de luna, an de an...nu stii. Ai notiunile, ca nu esti retardat, poti sa banuiesti cam cum e, cam cat de greu si de istovitor. Poti sa ghicesti in mod abstract ca e nasol. Daca batranul ala iti e si ruda, poate ai si sentimente pentru el. Sau cum a fost cazul meu, n-ai prea multe sentimente initial insa ajungi sa te atasezi de el fix ca de un copil pe care l-ai adoptat. Pentru ca ai minte si suflet, nu poti sa nu iti pese. N-ai cum sa nu te doara. 

  Stii ca urmeaza sa moara, si pe asta o stii tot asa, la nivel teoretic. Iti doresti sa moara si sa nu mai sufere. Da, suna groaznic. Insa cand un om imbatraneste si ajunge sa faca pipi pe el eu una imi doresc sa moara. Mai ales daca e perfect lucid si are fix toate facultatile mintale pe care le avea si la 30 de ani. Atunci e groaznic. I se ia demnitatea de a ajunge cu bine la veceu. I se ia demnitatea de a putea sa se ridice fara ajutor din pat. Vrea sa moara si se roaga in fiecare seara la un Dumnezeu prea ocupat. Il intreaba la modul serios de ce ia copii si nu vrea sa o ia si pe ea, ca uite, ea nu mai poate si ar vrea sa se duca, sa nu imi mai fie povara. 

  In ultima luna a zis tuturor plangand cum sunt eu "bastonul ei cu suflet". Cum a venit cineva pe la ea cum s-a pus pe plans. O rog sa nu mai planga pentru ca i se face rau. Mint. O rog sa nu mai planga pentru ca mi se rupe mie sufletul. Cand mi-au adus-o de la spital inapoi, acum, dupa atacul cerebral...m-am socat. Am dus om viu si pe picioarele lui si dupa 6 zile mi-au dat-o varza. De abea mergea si nu se mai putea ridica din pat singura cu nici un chip. Trageam de ea, eu sunt mica de inaltime, patul e jos...trageam de ea sa o pun in pat de am crezut ca mi se rupe si mie ceva. Mi s-au rupt mainile, la care am un sindrom de tunel carpian ramas dupa nastere. Nu pot sa car nici o sacosa si acum o ridicam pe ea de zeci de ori pe zi. 

  Intr-o zi, eram si cu mama si ne chinuiam sa o punem in pat...si n-am mai reusit...bunica a ramas semi-atarnata, noi amandoua rosii si transpirate la moaca...ea s-a uitat de jos in sus la noi si brusc, toate trei am inceput sa radem. Bunica a sugerat macaraua, da' i-am zis ca sotul inca nu si-a luat asa ceva. 

  M-am apucat sa caut camine private. Nu stiam ce urmeaza si am zis ca asa nu mai pot. Trebuia sa vina si ziua in care sa zic ca nu mai pot, pentru ca altfel familia tinde sa iti lase grija tie, mai ales cand de doi ani de zile faci asta ca pe balet. Am avut noroc, am postat pe FaceBook intrebarea si mi-a venit raspunsul. Mosia Bunicilor. Niste oameni pe care i-am cunoscut asta vara cand au venit sa stea la noi la 2 Mai si cu care am ramas prieteni, ne-au recomandat locul unde si-au dus ei bunica. Stefan mi-a povestit in ziua aia tot ce au patit ei cu bunica lui si cu alt camin din motzul Bucurestiului, unde batranii erau drogati si batuti cu pampersul murdar peste fata. Pretul era acelasi ca la Mosia Bunicilor. Oamenii si-au luat bunica de acolo si au dus-o pe targa la Nuci, in judetul Calarasi, la 30 de km de Bucuresti. Oamenii de la Mosia Bunicilor au pus-o pe picioare la propriu in cateva zile. 

  M-a convins. Am trimis-o pe mama sa vada despre ce e vorba, a aranjat si cu prietena cea mai buna a bunicii mele (medicul pediatru despre care va povesteam intr-un alt post mai demult) care acum are Altzheimer, sa fie si ea dusa acolo. Si am purces marti la relocare. 

  Bunica-mea a fost usor speriata, nu ne-a zis nimic, a acceptat perfect linistita sa o ducem undeva, i-am explicat ca nu e "un azil" si nici "un spital" si ca poate sta acolo cat doreste, nici o clipa mai mult. Si ca peste vara i-ar fi mai bine la aer si soare. Oamenii astia au niste hectare de pamant unde au construit special in acest scop un centru rezidential asistat pentru oameni mai batrani sau mai tineri, oameni care acolo sunt ingrijiti 24 din 24 cu o mega atentie. Asistentul medical e permanent acolo, au si medic care vine odata pe saptamana, au posibilitatea sa iti aduca si sa iti faca absolut orice iti doresti, de la masaj la orice altceva. Patronii sunt o familie care a fost plecata in Israel si ulterior s-au intors in Romania. Mama patroanei a facut Altzheimer si cand doamna Melinger a cautat in Romania un loc ca asta nu l-a gasit. 

  O cred ca nu l-a gasit pentru ca ea cauta ceva civilizat, cu gradini, iarba, flori, leagane, spatiu, aer, animale, gradina de legume...unde era sa gaseasca? Asa ca l-a facut ea. L-a facut si cu cap si cu suflet. Isi tine mama acolo alaturi de ceilalti oaspeti. Asa le spune, oaspeti. Nu-s "mamaie" nici "tataie" nici "mamaitza"...fiecare oaspete e strigat pe numele sau, cu o maxima reverenta. Fiecare oaspete primeste 5 mese pe zi absolut oricat doreste sa manance. Camerele sunt ca intr-un hotel super-civilizat doar ca gandite pentru batrani. Fara trepte, praguri, cazi de baie. Cu bare de sustinere la baie cu sonerie langa pat si in baie. Suna la cabinetul asistentului care alearga imediat sa vada despre ce e vorba. Stiu pentru ca am sunat eu din greseala, am zis ca aprind lumina :)))

  Mult suflet iti trebuie ca sa faci si sa tii un loc din asta. Mult. Patroana munceste cot la cot cu ingrijitoarele, sotul ei le face de mancare la oaspeti. Ne-au pus la masa alaturi de toti si am mancat meniul lor. Mult mai bun si mai bine gatit ca in multe restaurante pe care le-am intalnit eu. Fiecare camera are televizor si terasa proprie. Unele sunt cu baia lor, altele sunt cu mai multi in camera, depinde ce alegi. Noi am ales sa le faca celor doua bunicute un apartament propriu si oamenii au tras un perete si au despartit un spatiu ca sa ne acomodeze. Acum au un hol, doua camere si baia lor. Si asta au facut in cateva zile de cand i-am anuntat ca noi asa vrem. 

  Marti am dus-o pe Nora acolo. De abea se plimba prin casa cate doua ture. Acum am sunat-o si mi-a zis ca a mers pana spre poarta si inapoi. Poarta e la vreo 300 de metri de locul in care sta ea. Pentru azi atat, o sa tot povestesc despre locul asta, pentru ca merita. Si pentru ca vreau sa povestesc discutia avuta cu Doru, asistentul medical care are 2 metri si pupa bunicii altora zilnic. Si ii mangaie. Si stie cum sunt batranii trimisi acasa cu retete pline de porcarii inutile care le fac mult mai rau. 

   Pana una alta, o poza cu Nora si bunica lui Stefan imediat ce le-am facut cunostinta. Si-au parcat cadrele de mers pe laturi si s-au pozat. Stefane, tanti Florica a cerut sa le tragem in poza imediat ce a vazut ca avem aparatul la noi :) 

   Revin cu poze si alte detalii. Va doresc tuturor sa nu aveti nevoie de Mosia Bunicilor. Insa daca cumva aveti nevoie, va doresc din suflet sa aveti cum sa va duceti oamenii dragi acolo. Acolo e mai bine decat acasa. In primul rand pentru ei. Eu una umblu ca o gaina decapitata prin casa, o caut, ma gandesc ca am uitat sa ii dau de mancare si multe altele asemenea. Si mi-e dor de ea. Si acum mi-am dat seama cat de dor o sa imi fie cand Dumnezeu nu va mai fi ocupat cu copii. 

Acum fix 6 ani

  Acum fix fix sase ani pe la ora asta, cea mai buna prietena a mea venise sa ma vada in spitalul unde eram internata intru "inducerea nasterii" ...Marius ne-a pozat in timp ce el zicea "nasti, Mutzi, nasti?"...raspunsul meu e pe fatza mea, in timp ce Mir radea de zor...nu mai stiu de ce, ne-am ras in ziua aia ca nebunii...eu radeam ca sa nu inebunesc, ei radeau tot ca sa nu inebunesc eu :)...oricum am mers prin curtea aia pana ni s-a facut rau...de nascut n-am nascut decat a doua zi la 7 dimineata...

  Cam asa...Mara, mami, sa stii ca mami era de fapt foarte fericita...:))) Doar ca a inceput sa fie maxim fericita de abea dupa ce i-ai iesit in cale de tot. Adica afara. Sunt maine 6 ani si eu tot nu reusesc sa pun in scris povestea nasterii ei. Pentru ca a fost lunga si nasoala si s-a intamplat intr-o tara care nu respecta mamele si bebelusii. Si se citeste pe fata mea ce misto ma simteam...aveam deja 1 zi si jumatate de cand eram internata in maternitate degeaba. 

  Va dorim bebelusi sanatosi si cat mai putine zile prin spitale, oricare ar fi cauza...

Oracolul modern

   Sau cum e cu leapsa de blog.  Am primit de la Ioana-cea-Asa o leapsa cu titlul de Premiu de Iubire (Liebster Award) care mi s-a parut dulce. Dulce ca ea cu ochii ei aia frumosi si ca Ana ei aia desteapta...Leapsa zicea asa: 11 lucruri despre mine, 11 intrebari de la ea, apoi 11 intrebari ale mele catre altii...Asadar sa purcedem...

11 lucruri despre mine: 1. iubesc marea 2. imi place sa discut cu prietenii  3. iubesc cartofii prajiti 4. ador sa gatesc 5. imi iubesc familia mai mult ca orice 6. tin amintiri de acu' 15 ani cand iubeam aprig 7. port 36 la picior 8. detest oamenii care vor sa ma minta  9. am urat fiecare secunda din sarcina ca experienta fiziologica 10. am iubit fiecare clipa care a urmat nasterii 11. iubesc cititorii blogului meu.

  Si acum intrebarile micutei perverse care a intrebat cu subinteles :)))))

1. Remuşcări sau regrete?

  Regret ca nu pot sa produc bani. 

2. Ce vicii aveţi? (nu-mi spuneţi niciunul, că nu vă cred)

  Statul pe plaja cu o bere alaturi. 

3. Când eraţi mici, ce voiaţi să vă faceţi când o să fiţi mari?

  Medic pediatru

4. Un motiv pentru care v-aţi trage pe loc o pereche de palme.

   Am dat ocazia cuiva sa faca reclama negativa singurei surse de venit a familiei mele. 

5. Cu ce vă încărcaţi bateriile?

  Cu discutiile mega amuzante cu Marius...sau cu Mara...depinde care e primul :)))

6. Ce vă scoate din sărite?

  Oamenii care vor sa te loveasca acolo unde te doare mai tare. 

7. De ce vă e cel mai frică în viaţă?

  De moartea/boala celor pe care ii iubesc

8. Ce vă place cel mai mult la poporul român?

  Caragiale. Din pacate tot asta si urasc cel mai mult la poporul meu: Caragiale nu moare! 

9. Care ar fi cel mai frumos cadou pe care aţi vrea să-l primiţi de la partener?

  O excursie la Venetia...ar fi a treia! :D

10. Ce v-aţi dori pentru blogul vostru?

  Sa isi atinga scopul: sa il citeasca Mara cand va fi suficient de mare si sa inteleaga cine e mama ei. 

11. Cea mai mare dorinţă pentru următorul an.

  Sa fim sanatosi.

 Si acum sa o dam mai departe, insa nu am 11 oameni pentru ca eu chiar sunt o persoana care nu urmareste decat putine bloguri: Andreea Un Graunte, Ioana 2 Micuti, De La Bogdana, Liviu care tre' sa puna mana sa mai scrie!, Lara cu Viena ei...se aduna de 5..ar mai fi cativa da' cica nu tre' sa aibe urmaritori multi asa ca n-am cum sa ii pun aici. Si pentru ca intrebarile Ioanei au fost foarte bune (ca sa nu zic ca mi-e mie lene sa scornesc altele...le las pe astea. :)

  

Poveste de Iarna

  Se facea ca descopeream o doamna. Nici mcar nu mai stiu exact unde si cand, cred ca la Mara pe blogroll. Stiu doar ca am inceput, cu curaj, sa ma bag in seama. Sa mai zic una, alta...sa ma uit sa vad ce scrie. Sa imi placa ce scrie. Si cum eram invatata de la povestea anterioara cu alta doamna care m-a cucerit prin scris inainte sa ma cucereasca cu ochii ei (tot) albastri...am zis sa ma arunc. 

  Sa ma avant intr-o marti de iarna sa ma duc dupa ele. Dupa cele doua ele. E o avantare pentru ca niciodata un om cu un blog nu poate sa iti spuna de fapt cine e el. Adica nu poti sa stii daca iti place de el sau nu pana cand nu il cunosti. Pana nu pui mana pe el si nu-l mirosi, asa cum mi-a zis mie cineva odata. 

  Pentru ca oamenii pe bloguri sau Feis Bucuri sunt asa cum ar dori ei sa fie. In marea majoritate a cazurilor...poezia e accentuata. Omul e ideal. Nu scrie nimeni "sunt o naspa care am facut rau  oamenilor care m-au iubit". Nu scrie nimeni "trebuia sa ma gandesc de doua ori inainte sa zic lucrul ala acelui om, pentru ca il puteam rani rau de tot". Nu scrie nimeni...nu scriem decat momente, franturi...pasaje. Lucrurile frumoase, sau dimpotriva, dramele pentru care vrem empatie.

  Totul e foarte frumos sau foarte dramatic. Nu e totul. Sunt doar franturi. Bucati de viata scoase din context, oameni care se descriu un pic, pe cat pot...unii mai cu umilinta, altii mai cu aroganta...fiecare cum poate si cum stie.

  Ei si acum revenind la aceasta doamna. Ea mi-a parut om. Din ala misto. Din ala de-adevaratelea. Scrie cumva ca si mine, fara pretentii, drame si exagerari. Poate de aia mi-a si placut de ea asa de mult. Asa ca marti m-am dus sa o intalnesc la Predeal. 

  Bucata aia de zi a fost geniala. Ioana si Ana sunt minunate. Sunt asa cum credeam ca o sa fie. Am vorbit cu un om...ca si cand ne stiam de o viata. E o senzatie foarte misto sa te potrivesti la primul "salut" cu cineva, sa iti vina sa il iei in brate si sa il pupi, sa poti sa te deschizi si sa ii spui lucuri ca si cand te stie de cand esti. 

Cam asa! Poza facuta de Mara! (ele ne faceau sa radem in HALUL asta!)

O poveste de Iarna minunata, cu zapada multa si cu nasuri rosii!

Invataturile lui 2012

  Sunt multe si variate. Ca el e aici pentru noi mai bun decat imi imaginam eu acum 20 de ani cand ascultam eu Whitney Houston si ma gandeam cum naiba o sa reusesc eu, o nebuna, sa fac rost de un sotz misto care sa ma iubeasca mult de tot. Si plangeam de tristete ca nu mai vine odata. A venit acu' 15 ani si de atunci n-a mai plecat din inima mea. Azi am auzit-o pe Whitney la radio pe cand el dadea de zor gheata de pe parbrizul masinii ca sa duca nebuna sa ia creveti d-aia buni cum numa' Mega Image stie sa importe :) Ca asa i s-a sculat nebunei, sa pastreze "traditia" infiintata haaaat, anul trecut. Si radioul canta, el era mai frumos ca oricand...ca atunci cand face treaba parca e mai frumusel...iar eu am lacrimat in liniste in masina...de bucurie ca mi-a iesit in cale si ca a stat in calea mea atata vreme. 

  Ca prietenii buni te iubesc mult. Chiar si cand sunt asa de noi incat simti cum le scartaie folia aia frumoasa in care i-ai impachetat in capul tau pe cand te gandeai "cum naiba sa iti mai faci prieteni noi dupa 30 de ani"...Si ca prietenii buni se poarta frumos mereu, te iubesc si te apreciaza asa nebuna cum esti tu. Si ca aia vechi, chiar si cand nu te-au auzit demult se bucura sa te auda. Si stii ca se gandesc la tine din cand in cand, chiar daca viata ne-a luat si ne-a azvarlit de colo colo. 

  Ca oamenii frumosi vin la 2 Mai. Si ca le place acolo! Si ca o sa mai vina. Si ca unii din ei mi-au zis ca asa un loc frumos n-au mai vazut demult. Si ca ai lor copii vor sa mearga iar acolo pentru ca le-a placut asa de tare vacanta de anul asta incat de abea asteapta vara viitoare sa vina iar. 

  Ca un copil crescut de mama lui nebuna o sa refuze "bomboane" si ciocolata chiar si la gradinita. Si o sa refuze sa minta chiar si la gradinita. Si ca toti anii aia in care mi se explica de zor ca astea toate vor disparea ca prin farmec la prima adiere de "colectivitate" au fost greu de inghitit, insa acum stiu sigur ca am avut dreptate! Si ca un copil educat e un copil pe care te poti baza ca nu o sa iti ofere surprize neplacute. Si ca o sa te faca mandru oriunde te-ai duce si orice ai face. Si ca o sa te iubeasca si o sa iti spuna ca se bucura ca ea stie cum e sa fii politicos. 

  Ca un om caruia ii dai o a doua sansa si te frige iar nu mai merita si o a treia, si o a treizecea. Cine e rau cu tine si vrea sa iti faca rau, nu o sa se lase de sportul asta doar pentru ca spune din gura ca e bun si ca esti prietenul lui. Asta e o lectie grea si urata. Si am primit-o pentru ca am gresit foarte rau. Cred ca de nimic nu mi-a parut atat de rau in viata mea ca de o decizie stupida facuta anul asta. Cand stiam ca o sa iasa prost, am indraznit sa cred ca omul ala totusi nu vrea sa imi faca rau. Oooo, ce rau m-am inselat...

  Ca batranii trebuie ingrijiti mai mult decat copiii. Un copil care nu are mancare sau jucarii se descurca. Cumva el nu stie ca  nu are. Un batran care nu are ce ii trebuie si pe care nu il ajuta nimeni si care a muncit o viata intreaga si acum e singur, parasit sau fara ce ii trebuie...e ceva mai rau decat imi puteam eu imagina ca e. Batranii au nevoie de ajutor. Chiar si atunci cand nu vor ajutorul, chiar si atunci cand vor "acasa la mine" cu o obsesivitate care te poate duce la nebunie. Batranii sunt tristi daca ii lasi sa fie asa! Lupt in fiecare zi cu tristetea unui batran care pe 6 ianuarie face 89 de ani. Si care la telefon povesteste oricui vrea sa o auda ca ea vrea sa moara...

  Ca o prietena de demult a reusit sa inteleaga ce am vrut sa zic. Ca alta prietena tot de demult, de mai demult...probabil si ea a inteles ce am vrut sa zic cu ani si ani in urma cand m-am suparat foarte rau pe ea. Asa ca m-am bucurat sa o regasesc acum in preajma Craciunului, ca un copil care se bucura de niste cadouri sub brad. Bine ai revenit, draga mea, stii tu cine! :) Ea e un om de care eu m-am lipit tot la 2 Mai...si de care m-am lipit de parca fusese cu mine din totdeauna...mi-a lipsit in anii astia din urma. 

  Cea mai importanta invatatura a lui 2012 e ca trebuie sa am rabdare. Pentru ca stiu sigur unde o sa ajung si cum o sa fie. Doar ca trebuie sa mai am un pic de rabdare. Bunica mea, si probabil si Universul, ma vor inca aici. Dupa aia o sa mai vedem. Eu stiu unde am fost, cine sunt, cu cine vreau sa fiu si ce vreau sa o invat pe Mara de aici incolo. Si mai stiu ca o sa fie bine. 

  Voua, tuturor celor care nu ma cunoasteti dar ma cititi, va doresc din suflet un an mai bun ca cel care a trecut, multa, multa sanatate si tot ce va trebuie voua acolo la casele voastre. Celor care ma cunoasteti si ma cititi va doresc sa ne vedem cat mai curand, sa ne pupam si sa ne simtim bine in lumea asta bizara in care traim. Pe toti va imbratisez cu drag!

                                                    

  

Craciun Fericit!

  Dragi cititori,

 Va multumesc ca ati fost anul asta alaturi de noi. Va multumesc ca ati vorbit cu mine de prin toate colturile tarii si lumii asteia mari. M-ati bucurat de fiecare data! Nu credeam vreodata ca blogul facut pentru a prinde gandurile mele pentru Mara o sa fie citit de asa de multi oameni. Nu stiam ca pot aduce atatea zambete si ca oamenii asteapta sa fie facuti sa zambeasca. Trebuie doar sa vrei.

  Viata noastra cum e ea descrisa aici nu e una usoara. Ne este greu din foarte, foarte multe puncte de vedere. Mai avem mult de luptat pana sa ajungem acolo unde ne-am propus sa ajungem. Insa anul asta a fost ca o rampa. Cumva o sa ne ridice pana acolo unde vrem sa ajungem Uluitor de multi oameni care traiesc in alte tari ne-au incurajat cand au aflat ca vrem sa scapam din Romania. Asta ne-a bucurat de fiecare data enorm. Inseamna mult, si va multumim din suflet!

  Anul asta a fost unul bun. Am capatat prieteni noi, am cunoscut oameni noi, am deschis casa noua de la 2 Mai si v-am asteptat pe toti sa ne treceti pragul. Multi ati si facut-o si ati plecat fericiti de la noi. Cu unii dintre voi am ramas chiar prieteni, chestie care ma face enorm de fericita! Va multumim ca ne-ati trecut pragul si ca ati apreciat cu adevarat munca sotului si a mamei mele. Asta inseamna foarte mult. 

  Anul asta stiu ca am prieteni adevarati, am o familie mare si frumoasa...suntem sanatosi, avem si o fetita care ne aduce zilnic cele  mai mari bucurii din lume. Anul asta a fost frumos. Craciunul asta va fi frumos, asa ca va dorim din tot sufletul sa fiti sanatosi si fericiti si sa vi se indeplineasca absolut toate visele pe care le tricotati acum la voi in cap! Va dorim sa aveti copiii sanatosi si voiosi. Si sa aveti parte de liniste si de multa seninatate.

   Cu foarte mult drag si apreciere,

                      Albuletzii.

Craciun mood

  Anul asta am mood de Craciun. Anul trecut n-am avut deloc. Au fost doi ani in viata mea cand n-am avut, anul trecut (din cauza anului cu bunica in spitale si cazuta la pat plus ex-prietena cea mai buna care si-a batut joc de mine foarte urat), si in anul cand am fost insarcinata si cand doream doar scap si sa fiu lasata in pace. In nici unul din anii astia nu am fost inteleasa. Adica nu i-a pasat nimanui daca am eu sau nu chef de Craciun. Craciunul a venit si a plecat impotriva dorintei mele. :)))

  Weeeell...anul asta sunt in Craciun-mood! Anul asta am prieteni adevarati, am caldura, am speranta ca sunt un om suficient de bun cat sa nu imi iau scatoalce de la Univers. Azi am fost la Drajna si am luat bradul nostru de acolo dintre bagajele noastre care locuiesc acolo pentru ca noi nu avem o casa. Am avut o casa si casa noastra a avut viata noastra in ea. A trebuit sa parasim casa noastra si sa ducem toate cutiile cu viata noastra in casa parintilor lui Marius de la tzara. Tot sufletul meu e blocat acolo. S-a facut mii de bucati cand am strans casa si am plecat cu ea bucati mici. 

  Acum n-am mai gasit decoratiunile de Craciun. Da' n-are nimic...oricum mai avem aici, in casa mamei altele. Le vroiam pe ale mele tocmai pentru ca acum sunt in Craciun-mood. Si vroiam globurile mele. Am gasit o parte din beteala si minunata coronita de Ikea de pe vremea cand aveam asa de multi bani incat mi-am permis sa dau 40 de lei pe asa ceva. A trecut mult de atunci...si mi-o doream langa mine. Coronita aia a fost asa ca un fel de "rasfat" enorm din partea mea. 

  Mara se bucura asa de tareeeeee cand vede orice decor...ea n-a apucat brad viu...si ma indoiesc ca o sa apuce vreodata sa aibe asa ceva in casa. Pe de o parte imi  pare bine, adica sa nu taiem brazii aiurea pentru un obicei stupid...daca ne pasa de paduri nu trebuie sa taiem brazi! Pe de alta parte mirosul de brad in casa nu il aduce cel dragut de plastic. Dar daca iei brad, trebuie sa fii om si sa iei unul in ghiveci pe care sa il ingrijesti si sa il plantezi apoi undeva. In padure, in curte....oriunde. Bradul taiat pentru placerea ta de Craciun...nu are sens. Iti bati joc de natura si de oameni daca faci asta. 

  Ieri am primit cel mai frumos cadou de Craciun din viata mea! Desi nu e pentru mine, e pentru Mara. Prietena noastra draga a ascultat cu atentie pe parcursul anului si i-a trimis acum ceva care m-a facut sa imi dea lacrimile de bucurie: papucei de piele pe care ii poate purta la gradinita! Sa nu ii mai fie cald la picioare. Am desfacut pachetul si ma asteptam la o jucarie pentru ea....cand am vazut ce e...mi s-a taiat rasuflarea de fericire. Asta inseamna un cadou, domnule: sa asculti cu atentie si sa iei ce trebuie! 

  Azi am dus copilul la zapada. D-aia adevarata. Adica la Drajna in curte, zapada CURATA, proaspata, groasa ca o plapuma de piure de cartofi (mi-a zis mie cineva ca cele mai bune comparatii sunt cele cu ceva de mancare...azi cand am vazut zapada aia imi era foame rau). Si a iesit asa:

una bucata om de zapada on top of o masina din curteeee

cu ardei iute la nas si porumb la ochi caci asa a avut Mamaua noastra la indemana

copil bucuros ASA

cu mama lui de copil...asa!

  Si cam asa ne-am distrat noi azi desi inca avem niste raceala pe cap...o viroza d-aia altoita cu nu stiu ce aratare...ca ne-a pus pe toti la pamant. Maine insa mergem inapoi la gradinita, mare bucurie mare. Miercuri avem serbarea din dotare, fi-mea recita in baie poezii de zor...isi stie rolul mai bine ca numele propriu! 

  Si da, acum sunt in Craciun-mood si as vrea multe si multe cadouri pitite sub braaad, multe si multe surprize ascunse in dulapuri, multe si multe luminite in oras! O sa vedem maine luminitele daca mergem la gradi, caci noi iesim de la gradi ca liceenii  la ora 5, deci o sa vedem ce e prin oras...O sa punem bradul pe 24 si o sa fie fooooaaaaaarte frumoooos! 

  Sunt in Craciun-mood, am zis!