Final de an lung

  Un an lung de tot, mult prea lung. Nu stiu de ce, poate pentru ca a inceput cu covid, a urmat razboi si acum am finalizat cu o anemie fantastica care m-a secat de tot. Nu stiam de ce imi vine sa mor dar am aflat dupa niste luni de zile de simtit de parca m-a calcat camionul. M-am dus la medic ca mi s-a umflat un deget, noroc ca astia de aici sunt vigilenti, mi-au facut analize pana sa imi faca radiografie, asa ca am aflat de ce imi era rau. In viata mea nu mi-a fost atat de rau...

  Nu stiu cand s-a facut Craciunul, nici nu simt anul asta, din septembrie pana acum m-am tarat efectiv la munca, au fost zile in care simteam ca nu pot sa ma dau jos din pat dimineata, ceva oribil. Mara a avut si doua saptamani de simulari de examene finale (in mai are GCSE-ul, echivalentul Bac-ului) acum la final de semestru, am trait fiecare zi cu emotii si cu intensitate maxima. A trecut cu bine peste toate, e ok, e fericita la scoala (pe cat se poate fi de fericit la 15 ani jumate) si se descurca foarte bine, suntem atat de mandri de ea si de cat de mult munceste. 

  Si-a ales drumul fotografiei, studii media, etc. Se pare ca are mult talent la fotografie iar asta, combinata cu faptul ca munceste mult si se straduieste, va conta foarte tare intr-o tara in care talentul dar si munca sunt apreciate. Va da examen la fotografie si este atat de pasionata si incantata si fericita de chestia asta incat mie una imi vine sa zbor de bucurie. Cine s-ar fi gandit, acum sapte ani, ca va ajunge aici? Cine ar fi putut spera ca scoala, sistemul si oamenii de acolo, sa o ajute sa isi gaseasca cu adevarat un drum in viata? Un drum placut, ceva de facut cu drag, cu pasiune, cu placere. Ce poti sa speri mai mult pentru copilul tau decat sa ajunga sa munceasca cu placere la ceva ce i se potriveste...

  Ma gandeam acum la cat de lung a fost anul asta, ca nu imi mai aduc aminte ce s-a intamplat acum jumate de an, pe unde am fost, ce-am facut, pandemia s-a dus dar acum ne raportam la inainte si dupa pandemie, inainte si dupa razboiul asta care nu se mai termina. Va urma un inainte si dupa criza financiara care a lovit drastic pe aici. Mai avem mult de tras pana om iesi din rahaturile astea. Dar, uitandu-ma inapoi, a fost un an bun. Desi Nora nu mai e si ma gandesc la ea zilnic, ma bucur ca nu a apucat sa vada Ucraina bombardata. Desi mi-a fost atat de rau, totusi nu am patit nimic prea grav. Mara s-a vindecat cu bine dupa accident, mana este recuperata bine. A iesit bine pana la urma. 

  A crescut si a invatat multe in ultimii ani. Si despre ea si despre noi ca familie. Si-a gasit un echilibru printre hormoni, a invatat sa isi stapaneasca mai bine emotiile si fricile, a inceput sa ma ajute foarte mult prin casa si sa se bucure cand petrece timp cu noi. Marius, care atatia ani a fost departe de noi foarte mare parte din timp, a trebuit sa invete cum sa fie cu noi. Si noi cu el. N-a fost usor, pentru ca noi doua facem echipa de cand ea s-a nascut, el a fost de atatea ori smuls de langa noi din cauza joburilor, incat si-a gasit cu greu locul in ecuatie, dar anul asta in care a facut taximetrie, a putut sa fie mereu cu noi asa ca a invatat cum. A muncit mult si anul asta insa mult mai cu spor, cand muncesti pentru tine si nu depinzi de altii, e cu totul altceva. A putut sa se odihneasca cand a vrut, si-a recuperat din somnul ne-dormit in ultimii 10 ani. 

  Daca ar fi sa aleg un singur moment de fericire totala din acest an, as alege momentul din vara cand Mara a primit o felicitare de la profesorul ei de engleza, care a plecat la alta scoala la finalul anului scolar trecut. I-a scris omul ala niste cuvinte, despre ea si despre mine, desi pe mine m-a vazut fix 5 minute pe un ecran la sedinta cu parintii. I-am multumit si i-am laudat munca, asa cum fac cu toti profesorii ei mereu. Si asta, pentru el, a contat. Mereu m-am gandit ca nu te costa naibii nimic sa lauzi oamenii din jur, sa le spui ca ce fac ei pentru tine sau pentru copilul tau, este de fapt, extraordinar. Cu totii avem nevoie de asta, in special cand ne pierdem increderea in noi. 

  Bucuria Marei a fost uriasa. Si a mea idem. Pentru ca in viata ei de aici au existat multi profesori care si-au lasat amprenta in mod definitoriu asupra sufletului ei de copil si adolescent. Isi va aduce aminte cu drag de ei toata viata. Si nu au fost putini. Au fost mult mai multi decat cei care au suparat-o la scoala. Iar proportia asta este una care eu cred ca conteaza enorm in viata omului scolar. Eu una, cu mana pe inima, in 16 ani de scoala romaneasca am avut un sigur profesor despre care imi amintesc cu drag, pe care l-am iubit enorm si ale carui cuvinte imi mai rasuna si azi in urechi. El a fost singura lumina in ceea ce, altfel, era o bezna totala la vremea aia. 

  A fost un an bun. Sper din suflet ca voi toti care mai sunteti pe aici si care mai cititi extrem de putinele mele postari, sa aveti un Craciun minunat si un an nou excelent. Multumesc ca mi-ati fost mereu alaturi in calatoria asta lunga a noastra. Ma inclin. 

Alexandra. 

7 ani de acasa

   Cu intarziere, a trecut de zile bune data de 29 iulie, cea in care am ajuns eu si Mara aici, acum...uhhhh sapte aaani! Sapte ani, oameni buni. Nu stiu cand au trecut, mai ales ca ultimii doi au fost cam naspa pentru noi din cauza accidentului Marei care mie una mi-a mancat putina energie pe care o mai aveam in mine. Eh, all is well, ea e acum complet recuperata, toti trei am prestat cate doi covizi de caciula, bagaram si niste calatorii la urgente, sa fie... Si da, pentru toti cei care ma vor injura, poate, inca o data, sa stiti ca Anglia e tot misto, nu mi-am schimbat parerea iar rosiile care se gasesc aici vara le intrec pe cele de la care am plecat eu din Romaia. Na, am zis-o!

   Pentru ca am avut atatea aventuri legate de sistemul medical, l-am vazut. E ok. Cand auziti romani care se vaita, e doar din cauza propriei lor prostii. Sistemul este intins la maxim acum, da, asa este, dar asta nu inseamna ca nu functioneaza. Insa, da, draga mamica ajunsa aici cu copil din Romania, sa stii ca nu vei primi antibiotice pentru raceli! Si nici dexametazona pe masca acasa! Nope! Ba chiar, sa stii, daca copilul tau isi rupe mana rau si are o operatie, pleci de la spital cu paracetamol. Asta pentru ca ei vad daca ea e ok sa plece acasa, daca nu e, trebuie sa stea acolo pentru medicatie mai puternica, administrata de ei sub supraveghere. Da, este complicat, dar, asa cum am aflat pe propria-mi piele, durerea trece mai repede daca lasi corpul sa se vindece decat daca il bombardezi inutil cu lucruri grele. 

  Mna, si scolile sunt bune aici :). Nu ca lucrez eu inca in invatamant (fuck, nu credeam ca voi spune vreodata asta la plecarea din Romania!) dar ca o vad pe Mara cum evolueaza la scoala si cum scoala reuseste sa o indrume catre lucrurile care ii plac cel mai mult in viata asta. Iar eu de aia am plecat din tara aia de rahat, ca sa o salvez de scolile si spitalele alea... A fost greu? Da, a fost, emigrarea necesita o suma de curaj pe care nu multi il au. Adica emigrarea asta, asa, asumata, nu cea fortata pe care multi romani au avut-o si au primit apoi denumirea de "capsunari" sau altele, mai urate. Emigrarea asta asa, de "am cam de toate dar tara asta nu ii ofera copilului meu, de fapt, absolut NIMIC pe termen lung". 

  Au trecut sapte ani iar Mara a inflorit cum nici in cele mai frumoase vise ale mele nu credeam ca o sa o faca. A avut si o perioada grea, cand a picat pe mana unor prieteni nepotriviti, adolescenta, internet, nasol rau. Nu va pot povesti cat de mult ne-a ajutat atunci tot sistemul. Scoala, politia, medicul de familie, tot sistemul s-a activat atunci cand eu, o mama oarecare, a tras un semnal de alarma despre adolescentele din grupul ei care faceau niste grele pe internet. Copilul a putut vedea ca toti adultii responsabili din jurul ei se aduna gramada sa o apere, sa o protejeze, sa o asculte, sa o indrume, sa ii ofere acea plasa de siguranta de care orice adolescent are nevoie la un moment sau altul. Chiar si pentru experienta aia sunt recunoscatoare. 

   Sapte ani mai tarziu avem prieteni pe aici. Sincer chiar nu ma asteptam la asta acum sapte ani, va spun sincer. Partea cu socializarea pare cea mai grea daaaar avem prieteni! Si romani si englezi si de alte natii. Nu am ezitat niciodata sa merg la pub cand am fost invitata, am invitat acasa de cate ori am putut, ba romani, ba englezi, ba vecinii, ba colegii. Am socializat, am ras, am povestit, am descris Romania ca lumea sa inteleaga de ce ne napustim aici noi, astia de acolo. Am facut mancare traditionala romaneasca si le-am dat-o. Mi-a murit bunica si am facut un echivalent al "parastasului" la birou, am dus mancare colegilor care sunt de multe nationalitati. Toti s-au strans in jurul meu, m-au luat in brate, mi-au ascultat povestile haioase despre Nora, mi-au mancat mancarea cu mare pofta si s-au minunat ca cineva poate gati atat de mult in cateva ore :))))

   Caldura englezilor este reala. Politetea la fel. Ce nu prea inteleg romanii este ce anume este politetea si o asimileaza cu ipocrizia sau ne-sinceritatea, presupunand, in mod gresit, ca politetea e dragoste sau ceva. Politetea este, prin definitie, o lipsa de sinceritate! Sa fii politicos, fix asta inseamna, sa faci frumos atunci cand ti-ar veni sa stai imbufnat sau chiar sa faci urat cand tu ai o zi proasta. De ce? Pentru ca nu te costa nimic! Aia este politetea. Plus acele multumescuri si teroguri care mie una imi dau o stare totala de bine, nu ca doamnei bloggerite care acu niste ani se vaita ca ea s-a intors bre in Romania ca astia prea vor sa zici multumesc si te rog la tot pasul si ca e absurd sa faci asta. N-o sa o uit cate zile oi avea. Doamna stomatolog. Cu cat meseria ar trebui sa fie mai bazata pe politete si atentie, cu atat romanii sunt mai inapoiati, nene!

  Mi se mai intampla discursuri din alea cu "dupa cum stii, englezii sunt..." insert orice chestie negativa aici. De la murdari la prosti, la... multe am auzit in sapte ani. Intotdeauna raspund cu "dupa cum stii, romanii sunt foarte naspa in general daca e..." sau "nu, nu mi s-a intamplat niciodata chestia pe care o presupui tu a fi general valabila in UK"... si cand ii intrebi la ce anume chestie specifica se refera, auzi doar bazaconii. Well... nu stiu ce sa zic, ca mie una nu prea mi s-a intamplat. 

  "Astia nu stiu sa faca nimic bine" sau "Nu le pasa la job"... Bah, stii ceva, nu le pasa, pentru ca jobul ala este atat, un job! Daca nu esti patron esti doar angajat ca sa iti platesti facturile si atunci ai o anumita gandire de viata, care este una corecta. Fiecare are o bucatica mica si ingusta pe care trebuie sa si-o faca, majoritatea si-o fac foarte bine dar nu sar sa o faca si pe a lenesului de langa, ca nu e treaba lor (stiu, romanii se pricep la toate joburile dintr-o corporatie la o adica, plus muraturi si fotbal). Da, aici lenesul de langa nu e dat afara doar pentru ca e lenes. Ca "atata poate el, bless him" si da, nimeni nu va munci in locul aluia, ca nu are de ce. Fiecare isi vede de treaba lui de luni pana vineri, vineri sparg usa si se duc direct la pub :)))))) Bless them, pubul in tara asta e o institutie. Asa cum e si fotbalul sau orice alt sport :). Cultura muncii din tara asta face ca cei care sunt top si se dau peste cap, chiar sa ajunga, prin meritele personale, mai sus pe scara liftului, si asta face ca lucrurile sa fie ok. Sunt hibe? Daaaaaa, sunt! E bine? Este. La final de zi, in tara asta nimeni nu se va uita la tine crucis ca iesi pe ora fix la ora de terminat programul. Atat esti platit, atata faci. Stii sigur ce ai de facut. Nu iti convine, da-i sandale in alta parte. Asta daca poti!

  "Astia beau ca porcii si se imbata"... nu va mai zic cifrele romanesti despre alcoolism. Astia sunt observati cum se imbata pentru ca, ghici ce, nu beau acasa de unii singuri ci pe la puburi, evenimente, concerte, etc. Dupa care ies de acolo si pica uneori in cap pe strazi, deoarece pe acolo e drumul ca sa ajunga inapoi la ei acasa. De unde au plecat nitel abtziguitzi pe motiv de "pre drinks", adicatelea ne adunam, bem nitel impreuna acasa ca e mai ieftiiiin si apoi ne tiram la pub, club, concert, piesa de teatru, etc. Aici la sala de spectacole e cu baruri. Iei berea si dupa aia baletu'! Treci cu berea in mana pana la scaunul tau, treaba alora de stau pe scaune daca o scapi pe ei au ba. Apoi iesi sa te pisi, ca ai baut bere, deh :))))) 

  Sa mergi la spectacole in tara asta e o bucurie. Sa vezi lumea relaxata, fara nici o urma de paieta sau sclipici sau fard mov pe la ochi, este o incantare. Nici o rochie neagra in marea de oameni adunati seara sa se uite la careva. Pentru ca in tara asta black tie e una si restul vietii e altceva. Am mers anul asta la doua spectacole de comedie ale unor doamne fantastic de bune in domeniu. Deoarece acum am copila mare si desteapta, doritoare de ras de calitate. Ambele au fost fenomenale iar experienta in sine extraordinar de misto. Ne mai ducem! :D 

  Nu mai stiu ce sa mai povestesc decat ca suntem bine, suntem acasa, nu ne-am imagina ever o intoarcere in Romania, dar poate aveti voi vreo intrebare, daca aveti voi fi fericita sa raspund. 

Cu drag, dupa sapte ani, 

Alexandra

Diverse despre

   Eh, cum ziceam ca cand sa te linistesti, ce sa va zic, dragii babii, am facut nu doar covid si al doilea Covid dupa primul, la circa doua luni insa si o raceala mai misto dupa. V-am spart, e? Vestea proasta e ca tusesc de doua saptamani de la o frumoasa viroza de balta, deloc covid. Vestea buna e ca al doilea covid a fost ca o raceala de balta de o saptamana. A? E de bine? Mie una acum nu imi mai e frica de covid, va zic sincer. Dupa trei vaccinuri si doua infectari cred ca am trecut cu el la nivelul raceala de balta. Acu behai cu spor de la una d-aia de care nu ne era asa frica inainte da' io una mai am nitel si zic piua. 

  Eh, nu de asta am venit sa scriu ci pentru ca acum am inceput sa cunosc oameni din Ucraina care incep sa intre in UK, incet, incet si vin la inscrierea la cursurile de engleza din departamentul colegiului unde cu onor activez de mai bine de trei ani. Desi regulile uzuale nu le-ar permite inscrierea la cursuri de stat imediat dupa ajungere, acum aici exista o schema speciala facuta de guvern, se incearca sa fie ajutati cat mai mult posibil cei sositi din Ucraina, regulile pentru ei sunt total schimbate, nivelul de ajutor este mult peste cel oferit altor azilanti sositi aici. Deh, europenii sunt altceva cand vine vorba de d-astea. 

  Intai mi-au sosit pe usa o mama de 46 de ani cu un fiu de 26. Adusi de un roman care le este ruda, el este insurat cu sora doamnei. De aia au iesit printre primii din Ucraina, inainte ca fiul sa fie oprit la granita pe motiv ca e purtator de pula deci trebuie sa fie si purtator de arma. Au ajuns aici, au venit acum la noi iar tipul roman a vazut numele meu pe legitimatia de la gat si nah, numele meu e mai mult decat explicit romanesc asa ca omul m-a intrebat daca nu cumva...Ba cumva, nene, ia zi. 

  Femeia asta, care e doar putin mai mare decat mine, avea o privire care m-a socat. Creierul meu a incercat urmatoarele variante: tristete, doliu, copil pierdut de mama, trauma, spaima absoluta, disconfort total, autism, depresie, anxietate. Dar nu, nu era nici una dintre astea. Adica nu era doar una. Creierul meu stie sa citeasca fetze de oameni de cand aveam circa 6 luni din cate stiu. Nu era nimic ce vazusem anterior. Era o femeie scapata din razboi. Probabil toate cele din lista de mai sus i se aplicau, dar eu, ca om de 42 de ani, efectiv nu vazusem niciodata asa ceva. Le-am vazut la viata mea pe toate cele de mai sus pe viu. Si sunt o persoana extrem de abila la a citi expresii faciale, chiar si la oameni pe care nu ii cunosc. Singura data in viata asta cand am vazut, cum sa zic... o frantura, o jumatate de minut de privire de genul asta, a fost cand Nora mi-a povestit niste chestii din razboi. Povestea si era transportata in alta lume cu o privire pe care eu nu o vazusem la ea pana atunci. 

  I-am vorbit cu zambet larg si lacrimi in ochi, ea zicea ca nu stie engleza dar intelegea, doar ca nu poate vorbi, nu a studiat la scoala si nici nu are multa scoala. Cand au auzit ca sunt romanca le-au dat lacrimile. In sfarsit, au ajutat si romanii pe cineva "strain", in sfarsit ajungi sa nu iti mai fie chiar rusine ca esti roman pe aici. I-am spus ca o sa fie totul bine, ca o sa poata invata engleza chiar daca pare greu. Zambea, cu privirea aia goala dar plina de toate cele, se uita in stanga si in dreapta exact ca un copil care s-a ratacit de mama lui si asteapta cuminte ca niste adulti sa i-o aduca inapoi. 

  I-am spus ca poate incepe cursurile imediat. A fost foarte rezervata. Fiul ei, care are universitatea facuta in Ucraina, incerca sa o incurajeze, el vrea sa vina chiar acum sa mai invete, stie engleza dar na, nu a folosit-o, o stie la nivel teoretic, el intelege ca trebuie sa stea pe aici printre oameni ca sa reuseasca sa fie relaxat cand vorbeste. Ea insa, a zis ca mai bine in septembrie. Sa inceapa in septembrie. Lasa, sa mai asteptam. M-am uitat la ea si am realizat foarte brusc si abrupt ca de fapt femeia asta spera ca pana in septembrie sa se poata intoarce la ea acasa. Care "acasa" si unde, nu am idee ca mi-a fost rusine sa intreb in ce zona stau ca sa inteleg daca ea isi mai gaseste acasa acolo sau nu. Dar atunci am vazut speranta in ochii ei. 

  Septembrie... septembrie e departe, parea ca ii spune privirea. Acum, acum o sa respir, o sa exist, si poate, poate... poate nici macar nu exista cosmarul asta. Fiul ei, desi cu o privire trista, era mult mai stapan pe el sau ascundea mult mai bine ce simtea. M-am si gandit ca deh, asta se asteapta de la barbati, sa fie ei puternici, sa fie ei... cumva. Ce-o fi in sufletul lui? 

  Azi a venit alta doamna. De varsta mea, cu un an mai mica, fix. Adusa de un domn din Turcia de data asta, care a spus ca e "a friend", se poate sa ii fi sponsorizat venirea aici prin noua schema. Doamna asta era mai mica decat mine de inaltime, foarte slaba, un par blond cu acei ochi albastri, as fi jurat ca are 21 de ani nu 41. Doamna doctor. Oftalmolog. Doi copii, 11 si 8 ani. "Nu stiu engleza" mi-a zis... in engleza. Evident ca stie engleza. Si, la fel de evident, privirea ei era absolut identica cu cea a primei doamne. I-am zis ca o sa fie bine, abea au ajuns aici, i-am zis ca o sa avem grija de ei, o sa ajutam cat putem. I-am zis ca sunt din Romania si s-a intins peste birou sa imi stranga mana. Am lacrimat, si eu, si ea. 

  Opt ani. Opt ani avea Mara cand am venit noi aici. Ma uitam la ce a scris despre ea in formularul special. Le e dor de Ucraina. In Ucraina e cald, aici nu e asa cald. Dar in Ucraina sunt bombe. Ne multumeste ca ajutam. Apoi mi-a spus nenea ca e foarte speriata pentru copii. Cum vor fi copiii? I-am povestit din experienta noastra cum ca ei vor invata repede limba, pe cat se poate vor fi foarte ok la scoala. Cu noduri ii vorbeam iar ea imi zambea, cu acea privire de pe alta planeta. 

  Vor mai veni. Multi. Ma uit la stiri si ma gandesc, oare cati ani va dura ca oamenii astia sa isi recupereze vietile acolo? Si cu ce cost emotional? Financiar? Ce va ramane in urma? Cateva generatii traumatizate pe viata de un dobitoc sinistru. Cand mai credeti ca aveti o viata nasoala, grea sau de cacat, ganditi-va ca s-ar putea sa vina unul ca Putin si sa va arunce, in hainele in care sunteti, in alta tara, fara nimic. Cand va mai vaitati, unii dintre voi, cei emigrati de buna voie si nesiliti de nimeni, ca aoailicaaaa ce greu si naspa ie cu pizda asta de Anglie, cu mancarea ei fara leustean si ieugienii si pufuletzi, cu englezoii astia prosti... e, atunci e momentul sa va dati doua perechi de palme in fata oglinzii, sa grow the fuck up si sa intelegeti in ce postura ati putea ajunge in cateva zile. 

   

Cand zici ca te linistesti...

  Oho, iar au trecut trei luni, iar ma uit in urma si ma bufneste rasul iar acum cand ma uit inainte si la ce ar putea urma, anul trecut pare sa fi fost unul bland totusi. 

  Trecuse revelionul, ne-am intors care pe la scoli care pe la birouri, semi lesinati de atatea aventuri cand... a racit copilu'. S-a testat de covid, negativ. Vreo cateva zile mai tarziu m-am trezit cu durere in gat, m-am testat. Pozitiv. S-a testat si Mara. Pozitiv. Micuta a luat covid din nou, varianta imbunatatita Omicron, l-a produs ca pe o raceala care nu a iesit la test decat cand era mult prea tarziu. L-a plimbat la scoala si acasa si eu l-am luat si inca ma mir ca n-am murit. Cele trei doze de vaccin s-ar putea sa fi ajutat la asta, ce sa zic. 

  Ei i-a trecut atunci, imediat, testul ei a fost foarte vag pozitiv, a doua zi era negativ, raceala a fost ca o raceala minora. Eu insa m-am chinuit ingrozitor, la zece zile dupa am incercat sa merg la birou unde era sa lesin asa ca am mai stat acasa inca o saptamana si apoi inca una de vacanta. La vreo luna dupa inca nu eram prea vesela. Oribil a fost. Inca ne miram ca Marius nu l-a prins, am zis mersi, daca picam amandoi nu stiu ce ne faceam, tineam copilul acasa sa ne dea cate o cana cu apa. 

  Asa ne-am distrat la final de ianuarie si tot februariele. Cand sa zici ca te linistesti nitel, te simti mai bine, se face martie iar cea alba la par in varsta de 98 de ani decide ca e gata si moare. S-a dus Nora. Desi as fi zis ca sunt extrem de pregatita pentru asta, vestea a venit ca o caramida dupa ceafa. Eram la birou si mama mi-a scris sec pe Watzap ca a murit Nora. Probabil ca m-am schimbat la fata considerabil pentru ca un coleg care era langa mine s-a speriat si m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am zis si el a avut o reactie atat de emotionala incat de abea atunci am realizat ce inseamna cuvintele alea. 

  A murit la Mosia Bunicilor si a fost ingrijita exemplar pana in ultima secunda. Nu a fost bolnava decat foarte putine zile, nu cred ca a suferit foarte mult, cred ca pur si simplu i-a ajuns. Plus ca ea traise al doilea razboi mondial. Cred sincer ca nu ii mai trebuiau stirile de azi si ca e mai bine ca nu a apucat sa vada ce face nenorocitul ala in Ucraina. S-ar fi speriat ingrozitor, avea amintiri atat de vii, de puternice si de traumatizante din razboi si de la invadarea rusilor incat cred ca ar fi fost cumplit pentru ea si doar sa isi imagineze ca s-ar putea intampla asta din nou. 

  Vestea mortii ei mi-a mai luat un pic gandul de la rusi, cateva zile am umblat decapitata, am plans de cate ori mi-a venit, m-am uitat la poze si amintiri cu ea si am reusit sa nu mai fiu atat de speriata de razboi. Pare bizar ca moartea cuiva sa te ajute sa treci peste ceva ce ti se pare de neimaginar. Ireal. Sa discutam despre bombe in 2022. Sa discutam despre bombe dupa doi ani de pandemie. Cand se vaita lumea ca trebuie sa stea in casa si sa nu mearga in vacante eu mereu ziceam ba, sunteti idioti, nu este razboi! Nu stati in buncare cu bombele in cap, nu muriti de foame pe drumuri. Nu ati patit nimic, stati acasa la voi, in huzur, cu curul pe suficienti bani incat sa va faceti zilele dulci, terminati cu cacaturile astea. Na belea. Am zis-o. Si acum poftim. 

   Nu am mers in Romania pentru traditiile obisnuite de impamantare a pacientilor pentru ca nu am nici o inclinatie religioasa deci nu mi-ar fi folosit la nimic. Am intrebat-o pe mama daca e ok, daca are nevoie sa merg la ea, aia e mai nebuna ca mine, a zis "sa vii aici? de ce? sa faci ce?". Corect. A rezolvat totul civilizat cu o firma specializata, slava cerului ca a evoluat si tara aia incat sa nu mai stai cu ea pe masa din sufragerie in timp ce invarti sarmale de post si numeri prosoape sau mai stiu eu ce aberatii sinistre. 

  A murit luni, miercuri au plantat-o. In ziua dinainte le-am spus colegilor sa nu isi aduca nimic de mancat la pranz a doua zi ca o sa le aduc eu. Ca mi-a murit bunica si traditia e sa infundam niste oameni cu mancare. Mi-am cumparat doua bluze mov, dupa dorinta ei, m-a pus sa ii promit de cand eram mica sa nu cumva sa purtam negru dupa ea, doar mov, "mie imi place mov, negrul e pentru cioclii!". Am gatit o dupa amiaza intreaga si a doua zi la pranz Marius a venit si a adus tone de chestii oamenilor mei englezi (si de alte natii) de la birou. Mi-au adus o felicitare speciala, flori, m-au intrebat despre ea, despre cine era, cat si cum a trait, ce relatie am avut cu ea. 

  Am fost atat de impresionata ca au coborat toti la ora 12, s-au adunat toti impreuna asa cum nu o fac de obicei, au mancat cu mare placere multe lucruri care ii placeau Norei, au ras, au glumit, m-au luat in brate, au fost atat de calzi si de buni si de umani si de prietenosi (de obicei suntem asa in departament dar acum a fost special) incat chestia asta mi-a dat o stare de bine extraordinara. Mi-o imaginam pe Nora, sa ii fi vazut pe astia cum isi carabaneau in farfurii de cate doua-trei ori salata orientala (ii placea foarte tare), tzatziki, chiftele, branza, creveti, sa ii fi vazut cum intreaba despre ea si asculta povesti despre ea... 

  Asa realizezi ca poti de fapt sa faci asta oriunde ai fi in lume. Nu trebuie sa fii acolo. Duci amintirile si traditiile cu tine, oriunde mergi. Apropo de traditii, nu vreti sa stiti cat de amuzant e sa povestesti "obiceiuri" de inmormantare romanesti englezilor. Am ras cu lacrimi cand ii vedeam ce fetze fac cand le zic ce tampenii fac romanii in jurul unui om  mort! Excelent! Dupa ce au mancat bine concluzia a fost ca o iubesc toti foarte tare pe granny si ar trebui sa moara mai des! :))))))

  Am fost si trista, am si ras, mi-a zis sa nu o plangem cand pleaca, am incercat sa ma abtin dar n-am putut, mai iau bluza mov in cate o zi ca sa tin minte ca ea nu mai e, sa imi amintesc de aventura mea cu ea in acei ani in care, la finalul vietii ei, am reusit sa ne imprietenim cat de cat si sa o cunosc mai bine, sa aflu prin ce a trecut de fapt si sa inteleg de ce era cum era. 

  Pun o poza de acum 40 de ani. Dintr-o vara calda la 2 Mai, sub smochin. Eram prea mica sa imi aduc aminte momentul, nu aveam nici 3 ani. Dar lumina din poza asta e lumina verilor mele de acolo. Si ma mir ca ma tinea in brate, asta ca sa intelegeti ca n-a fost cea mai iubitoare bunica din lume :))). Dar a fost a mea. M-a invatat sa fiu rea si sarcastica si asta m-a ajutat de multe ori in viata, desi ai putea crede nu e ideal sa fii rau si sarcastic, uneori ajuta 😁

Eleonora Beffa 1924-2022 💔💔💔

  

Final de an

   Ma uit in urma si vad ca am scris doar cinci postari anul asta. Sase cu asta, la egalitate cu haoticul 2010. Anul trecut pe vremea asta ma vaitam ca nu terminasem renovarea si ca fusese greu. Nu-i problema, n-am terminat-o nici acum doar ca acum nu mai am putere sa imi pese de chestiile astea. Deoarece 2021 a reusit sa ma puna la pamant. Bine, nu ar trebui sa ma vait, altii au trecut prin cancere anii astia asa ca eu ar fi bine sa tac din gura si sa nu cracnesc. Putea fi mai rau.

  N-a avut casca pe cap cand a cazut pe 9 mai. Putea sa moara sau sa ramana schiloada pe viata. Din mai pana acum am trecut prin socul accidentului, socul primei operatii a ei, socul operatiei lui Marius din august, socul covidului ei din septembrie si acum, la final de decembrie, cum ii sade bine omului, socul celei de a doua operatii a ei. Intre timp, mers la urgente eu pentru o aritmie (nici nu ma mir) si Mara pentru ca a facut vaccinul prea aproape de covid, cred, asa ca i-a dat niste simptome care trebuiau verificate de urgenta. Din fericire totul a fost ok. Ah, si pestisorul din vacanta, sa nu uitam pestisorul otravit in care a calcat ea de de abea acum i-a trecut senzatia aia din picior :))) 

 Acum i-au scos placa metalica si suruburile din incheietura. Ma asteptam sa fie mai simplu ca prima data dar a fost mai nasol. Prima data au operat-o de urgenta, a doua zi la prima ora dupa ziua accidentului. Nu am asteptat, eram inca in soc mare toti trei. Acum am avut trei programari pana sa se intample iar asteptarea a durat cam doua luni pentru ca au chemat-o cand avea doar 3 saptamani de la Covid, deci nu mergea. Apoi au chemat-o si au anulat ei. Apoi am reusit dar asteptarea a fost crunta, efectiv te face cu capul. Surpriza a fost ca, desi am crezut ca o sa fie la trezire ca prima data, vesela si in momentul ala fara mari dureri, n-a fost asa. Ei bine, de data asta, ceva a fost in neregula cu anestezia, presupun, deoarece copila s-a trezit din anestezie urland la propriu, de durere. Ce sa mai zic... m-au dus la terapie intensiva si am auzit-o cum plangea de la trei camere distanta, am crezut ca imi fuge podeaua de sub picioare.

  Da, a fost distractiv. Nu mai vrem. Nici eu, ea nici atat. :)))) Acum suntem ok, nu mai are pansament, se vindeca mai frumos de data asta, ceea ce ne bucura, ii ramasese o cicatrice urata dupa prima tura cu operatia tinuta sub ghips. Alaltaieri am mers la spital pentru ultima data si chiar sper sa nu il mai vizitam curand, ca l-am invatat pe derost anul asta, desi e mare cat un oras. La intoarcere, seara, ne-a apucat plansul pe amandoua, de usurare, de bucurie ca in sfarsit, episodul s-a incheiat, mana e ok, copilul e intreg. 

  Anul asta a adus si ceva bun. A maturizat-o brusc si cu forta. I-au iesit gargaunii adolescentini din cap cand s-a vazut ranita in halul ala. A inteles ca familia e importanta si ca, la final de zi si in caz de pericol, mama e aia care o tine in carca forever daca e cazul. A invatat sa fie atenta la noi, sa asculte ce zicem, sa nu mai dea ochii peste cap la fiecare pas, sa fie prietena noastra. Cu ta-su mai are de lucrat pentru ca si el a trecut prin schimbari majore anul asta, acum si-a schimbat jobul iar problema e ca daca copilul nostru stie sa faca fata la schimbari majore cu brio, el e complet incapabil de asta :))))). Se streseaza din niste nimicuri si le face cat casa, se agita tot ca un pui de gaina intr-o baltoaca de un centimetru. 

  N-ai ce ii face, poti doar sa te uiti la el cum se agita si da, de multe ori ne bufneste si rasul cand el da din aripioare acolo, in baltocutza lui, dar nu avem cum sa il ajutam cu nimic. Am invatat ca trebuie sa-l lasam sa se zbuciume cu spor pana ii trece schimbarea. Acum pare incantat de noul job asa ca lucrurile au mers in directia corecta. Suntem foarte fericiti ca a scapat de camion pentru ca opt ani i-au ajuns, a tras cat cinci si nu se mai putea asa. 

  Cam asta a fost anul asta. Pentru mine a trecut foarte greu. Extrem de greu. Am si ras mult, recunosc. In saptamana in care am mers de doua ori la urgente, eu duminica, si apoi cu ea marti, am ras la urgente. Cu Mara. Am stat acolo sase ore cu ea si am ras impreuna de toti colegii de trafic si de toate situatiile. Ne hahaiam si comentam pe soptite de ziceai ca nu de spaima vietii ajunsesem la 10 noaptea la urgente :)))) Am ras cu prietenii, care mi-au fost aproape in momentele nasoale si pentru care sunt tare recunoscatoare ca sunt in viata noastra. Fie ei de aici, fie ei de departe, toti ne-au dus grija si m-au facut sa ma simt iubita si protejata, iar asta nu e putin lucru. 

   Asa ca ce sa va mai zic? Sa fiti sanatosi in anul care vine, sa fie cu bucurie si cu mai putina spaima. Sa radeti si sa va hahaiti pe unde apucati si cu cine vreti, ca asta e foarte important. Pupix si Lamultzanu!

Un an interesant. Cam prea interesant!

   Nici nu stiu cum sa o mai dau, de cate ori as crede ca pot sa mai scriu o postare, se intampla altceva. Am citit-o cu atentie pe ultima. De pe 9 mai cand s-a intamplat accidentul, s-au mai intamplat multe. Dupa operatie, Mara n-a putut sa se ridice din pat o luna. Cu scos si re-pus de ghips, cu scos de ghips de tot si ea urlat in spaimele groazei ca aia nu e mana ei, ca nu o simte a ei, cu dureri multe.

  Mbon, a venit vara si am indraznit sa fac o aroganta, pe ultima suta de metri posibila am luat o saptamana de vacanta in Cornwall. Ultima data cand ma cautam de blog urma sa va pun niste poze de acolo dar n-am apucat. A calcat micuta pe un peste mic mic care locuieste el in nisip in apa, in special prin locuri din astea cu apa mai limpede si mai calda. Well, nitel mai aveam sa sunam la salvare, noroc cu salvamarii si multe ligheane cu apa fierbinte. Are micutzul o otrava delicioasa. Inteleg ca e ca la nastere durerea dar pe de alta parte mi-a descris-o doar Mara si niste masculi. Insa tind sa cred ca e asa din cauza ca ea dadea sa vomite de durere pe o plaja frumoasa dealtfel. Noroc cu oamenii astia englezi care s-au prins direct ce e, au venit niste tineri la noi sa ne zica ca vezi ca e aia, weaverfish, eu nu intelegeam, nu nimeream ce cacat zic aia, o intreaga capodopera in capul meu, pana a nimerit ala sa zica "un peste"! Maaaaa, un peste? A muscat-o? Nuuuu, are niste tzepi pe carca, a calcat in el! What ze fuc!

  Apoi s-a facut si mai vara si iaca pozna, i-a venit lui Marius programarea la operatia pe coloana. Poc, tac, pac. La spital privat caci NHS ne-a trimis acolo deoarece acum cu covidul au contracte d-astea. Foarte bun, minunat, mie mi-a stat inima de circa patrujdoo de ori caci nu am fost primita in spital in ziua aia, futu-ti covidu ma-tii, asa ca am stat acasa ca o cioara pe craca, asteptand. Mi-au zis ei ca dureaza cam o ora... eu zic mna, hai vreo doo... cand am ajuns la trei ore de asteptare deja tremuram, imi venea sa vomit si mai aveam nitel sa lesin. Cand mi-a scris el ca a iesit eu eram deja jumate moarta, am plans isteric, am facut ca toate alea, am respirat adanc. Mult adanc, foarte mult adanc, si el a iesit de la operatie fara antibiotic si nitica sutura s-a infectat la un moment dat, am dat cu baneocin de m-am saturat, aia ziceau sa nu umbli la pansament, eu scarmam ca dracii aia rai! :D L-am scos din cacat, ca chiar se futea o sutura de tot, well, nu am dormit cam o luna.

  Apoi a venit toamna, a trecut ziua mea si chiar vroiam sa va zic ca am apucat cu viata cei 42 din dotare, eram happy, ne-am intors la scoala, ca deh, ce sa facem si noi. Ete frumos fuse, intre timp ne-am vazut si cu prieteni, aici suntem acum relaxati cu covidul, majoritatea tarii e vaccinata, incepem chiar sa simtim ca ne intoarcem in realitatea de dinainte. Asa de bine ne-am intors in realitate si chiar ma simteam bine si asteptam a doua operatie a Marei care urma sa vina pentru ca trebuie scoasa fieratania anterior infipta in domnia ei... Au trecut zece zile de scoala...

  S-a trezit din somn acum fix 3 saptamani, a tusit nitel, cum face in fiecare dimineata dealtfel, si a zis, eu sunt cumva ciudat, ceva nu e ok. Eu zic esti nebuna, ce-ai? Nu stiu ce am, nu e zi de test dar o sa imi fac unul. Si-a ascultat corpul si toate indicatiile date de scoala si familie in ultimul an si jumatate, si pentru asta sunt infinit de mandra de ea. A facut test. Pozitiv. Mamiiii, am a doua linie! Mai fa unul. A mai facut unul. Pozitiv. Mara a luat covid. Ok, sun la munca, vedeti ca nu vin. Caut locatia unde se face PCR, fac booking.

  Inca eram plina de speranta, copila era ok. 14 ani jumate, fit, puternica, sanatoasa, ia suplimente, mananca corect. Nu are simptome. Ora 9 dimineata. Mergem la testul PCR. Il face, plecam acasa. (A doua zi testul PCR urma sa ne spuna ca e pozitiv si el.) La ora 14 era RUPTA! Iar simptomele se inmulteau de la ora la ora. Avea febra mare deja, se simtea foarte rau, nu mancase nimic pentru ca dimineata de spaima ii fusese si greata. Am zis eu ca de spaima dar nu a fost asa, greata a urmat si in zilele urmatoare. A facut Covid cu toate simptomele posibile de la febra, exema pe picioare, puroi foarte urat in gat, tuse, pierdere de miros si gust, diaree, greata, iar cea mai rea a fost durerea de cap continua care a tinut-o CINCI ZILE. Febra idem. 

  Care mai ziceti ca e "doar o raceala", doar o gripa, doar o cacat, care nu v-ati vaccinat, sa nu mai calcati pe aici! Mara nu a fost atat de rau in viata ei de 14 ani si jumatate. Dupa 7 zile i-a iesit testul lateral negativ, deci a fost urat de tot. Ii scadea oxigenarea la 90, urla alarma de la aparat, aparat pe care eu mi l-am cumparat anul trecut de spaima ca o sa patim noi astia mari ceva, inainte de vaccin. Statea pe loc si avea puls 120, apoi pulsul scadea brusc la 40. Nu putea merge prin casa, nu putea manca (ea care cerea de mancare si in timp ce vomita de virus gastro), nu reusea sa priveasca drept fara sa o doara capul. 10 zile de chin urmate de restul de oboseala. Mara nu a fost vaccinata doar pentru ca aici urma sa se bage vaccinul la grupa ei de varsta fix in saptamana urmatoare! Ca in rest eu una nu aveam nici un dubiu ca trebuie sa ne vaccinam cu totii pentru aceasta boala. 

  Care o sa imi zica ca el are nu stiu ce si nu poate, eu care am boala autoimuna nasoala, zisa ea si psoriazis, am facut Astra, am avut niste efecte secundare notabile, dureroase, am zacut patru zile la prima doza si l-as mai face de sapte ori. Am stat in casa amandoi noi adultii cu copilul cu covid, copil care tusea pe unde apuca, si noi doi astia vaccinatii nu am luat covid. Pentru ca suntem vaccinati. E simplu.

 Si da, acum ca l-a facut pe el covidul, nu o sa fiu cretina sa zic "nu mai trebuie vaccin" pentru ca e clar demonstrat ca anticorpii naturali nu sunt suficienti sa te pazeasca. La 28 de zile dupa primele simptome va avea voie sa faca vaccinul si este foarte fericita sa faca asta. Pentru ca azi sunt 3 saptamani de cand a inceput covidul si ea inca zice "sunt foarte obosita, sunt obosita la creier, nu ma doare nimic, nu mi-e somn, nu pot sa gandesc". Si nu poate merge pana la scoala sau inapoi pe jos. 

  Acum circa 10 zile, deci "in tura cu ea" cum ar veni, a murit, la noi in oras, o fetita de 15 ani. Fit, sanatoasa, facea si sport. Covid. In patru zile a murit. Putea sa fie Mara. Boala asta este o loterie totala, nu va mai amagiti ca "pe mine nu ma ia" sau "suntem sanatosi" sau alte cacaturi. 15 ani. Sportiva. Fit. Sanatoasa. Nimic deosebit. Doar covid. Atat. Nu, nu e "doar o gripa". Deloc!

  Eu atat am avut sa va zic. Daca ati ales sa nu faceti vaccinul, sa stiti ca niste multe milioane de copii au ramas fara unul sau doi parinti in aceasta pandemie. Daca nu va pasa de voi, poate va pasa de ei. Nu, nu muriti de vaccin. Dar de covid este foarte probabil sa muriti daca nu va vaccinati. Stiinta e simpla.Trebuie doar sa fi dat pe la scoala ca sa intelegem cum e cu ea. 

  Bai, va zic, am avut un an complicat! Dar va pup si sper ca daca reusiti sa comentati pe aici o sa imi aduc aminte cum e si cu blogul, ca imi era chiar dor sa scriu. 

  Cu drag, 

       Albuleatza

O saptamana interesant de amuzanta. Cu gaz ilariant cu tot.

   Duminica trecuta pe la un 6 jumate, pe cand o asteptam sa ajunga acas de la plimbarea pe afara cu trotineta, cu prietenii, m-a sunat. Am sarit din dus cu parul ud, am raspuns si am auzit-o plangand cum ca "mami, am cazut si mi s-a mutat osul din mana". Insert infarct acilea. Era aproape, la doua strazi mai incolo. Primul instinct a fost sa fug asa, in prosopul de dus, apoi creierul a inceput sa intre in actiune si sa dicteze peste instincte. Sterge parul. Ia chiloti. Ia bandaje. Tot cursul de prim ajutor imi suna in cap. Unde or fi bandajele, nu stau sa le caut, atele nu am, aia e, tre' sa ma descurc asa. Ia un tricou subtire de bumbac pe care sa il poti rupe sa tii osul ala mutat. Ia maieu pe dedesubt ca o sa rupi tricoul ca sa ii legi mana. Geaca de ploaie. Chemi taxi acum sau acolo? Nu acum ca poate trebuie ambulanta. Geanta, portofelul, cheile, telefonul. Nu uita sa respiri.

  In maxim cinci minute am fost acolo, cu parul siroind de apa, alergand ca descreierata. Mara era nu doar cu cei doi prieteni cu care plecase, ci cu niste adulti pe langa. Doi erau aplecati langa ea. Alti doi pe langa. Totul s-a intamplat langa biserica anglicana din cartier, o biserica de pe la anul 1100, ceva. Mai devreme vazusem ca taiau iarba in curte, ca deh, aici duminica oamenii, fie ei si ai bisericii, nu-s lenesi, nu au motive gen "nu e voie sa muncim" ba chiar din contra, profita de timpul liber sa faca bine si frumos in jur. Bine dracu' ca nu erau ortodocsi d-astia de mare succes ca n-ar fi fost nimeni prin preajma duminica la ora 6.30 seara. Numa zic!

  Un tip pe la un 30 si un pic de ani, mare, barbos, cu aspect de viking, ii bandaja mana cu chestii dintr-un kit mare de prim ajutor intins pe trotuar. O doamna, la un 50 si un pic, ii curatase celalalt brat de pe care ii lipsea pielea pe o portiune insemnata. Eu respiram cu greu pentru ca mana, desi bandajata cu bandaj elastic avea o geometrie total gresita. M-am intrebat daca e doar radiusul sau si ulna. Osul mai avea putin sa iasa prin piele. Il intreb pe om daca e medic si zice ca nu, ca el e Dan, de la Manor, de acolo (o casa/muzeu istorica de vizavi de biserica). Doamna imi zice ca ea e vicarul de la biserica. Si ca o sa ne duca la spital cu masina ei. 

  Respir si multumesc. Strang mana omului si el imi zice ca o sa ia el trotineta la Manor si mi-o aduce cand vreau, doar sa il sun, ca gasesc numarul online. Trotineta? Era sa il intreb ce trotineta, jur! M-am uitat in jos si am vazut-o cazuta pe asfalt. Trotineta. M-am gandit ca daca nu era el acolo ramanea, pentru mine nu exista acel obiect in secunda aia. Ne-am suit in masina si am mers spre spital. I-am dat mesaj lui Marius care era la munca in timp ce Mara tipa la mine sa nu-l sperii pe tati. I-am explicat ca eu cu tati suntem o echipa, nu se poate sa nu il anunt de asa ceva imediat ce s-a intamplat, el trebuie sa stie. 

   Stam aproape de spital. Oarecum vizavi, dar spitalul e mai sus pe deal peste o sosea mare. Doamna vicar conducea cu atata atentie si a trecut peste speed bumpuri cu 2 la ora, sa nu zgaltaie copilul. Mara plangea, repeta tot timpul ca ii pare rau. Si ca o doare. Nici eu nici ta-su n-am avut oase rupte la viata noastra. Nu am idee cat de tare pot sa doara dar in mod sigur e ceva sinistru. Urma sa aflu asta. Doamna ne-a lasat la usa urgentelor nu inainte sa imi dea numarul ei de telefon, daca am nevoie sa ne ia de acolo sa ne duca acasa! Eram in soc din cauza accidentului dar incepeam sa fiu in soc si datorita oamenilor astora... Am luat numarul de telefon si am intrat.

  Le-am zis celor de la urgente ce s-a intamplat si ca osul e fugit rau de la loc. Au crezut ca a fost vazuta de un medic cand au vazut bandajul si slingul cu care era legat bratul de gat. Pe cand ne lua datele ei, Mara s-a proptit pe tejgheaua lu' tanti si a inceput sa rada isteric. Moamaaaa, radea asta de ziceai ca e la pub si a luat mai multe beri decat poa' sa duca. Socul incepea sa apara. Tanti a ras si ea si i-a zis sa rada, ca nu e nici o problema, e in soc, doar sa ia loc daca simte ca lesina. Asta cand a auzit de lesinat i-a pierit rasul imediat :))) Ne-au dus intr-un cubicul din ala cu perdea si imediat doua asistente au venit carand un tub mare cu gaz din ala anti-durere. Oxigen cu oxid nitric, acum am priceput de ce-i zice gaz ilariant ca facea soricica mea ca toate ratzele bete dupa ce a inceput sa traga din ala :)))))). Eu incercam sa ii distrag atentia de la ras cu formula chimica scrisa pe trebusoara, zic hai zi-mi cum se cheama asta. Ea radea ca muta la pula, fix chimie ii trebuia ei! :)))))

  Radiografie. E rupt rau, incercam sa il punem la loc si vedem daca e nevoie de operatie. La ce pozitie avea mana eram sigura ca trebuie operatie dar zic hai sa sper, ce sa fac. Pusul oaselor la loc a fost intr-o camera cu lumini dansatoare, pestisori, apici, chestii. Morfina si gaz, trei oameni care ii vorbeau ca si cand era copilul lor nu al meu. A durut-o. Rau. Procedura de a repune radiusul smuls din incheietura la loc este una... ihhhh... A tras din gazul ala cu frica mortii, la un moment dat am crezut ca lesina dar a trecut cu bine peste. Dupa pusul la loc au pus bratul in ghips pana la umar pentru ca fractura era instabila si risca sa se mute la orice miscare. 

  Au facut inca o radiografie si au vazut ca nu se poate fara operatie. A doua zi dimineata la prima ora. M-a intrebat cu jumate de glas, "mami, imi promiti ca pentru aia o sa ma adoarma?". Da, mami, o sa te adoarma. Hai acasa. Cu ce? Am intrebat-o pe vecina noastra daca poate sa vina sa ne ia. A sarit in masina si a venit. Ce oameni in cartierul asta, nene... ce oameni... N-am avut in viata mea atata sentiment de comunitate. Dan a venit sa imi aduca trotineta acasa. Doamna vicar mi-a raspuns la mesajul de multumire trimis niste zile mai incolo cu "sa imi spui daca mai pot sa te ajut cu ceva". Vecina, care este asistenta, a venit dupa operatie sa bandajeze cealalta mana care era ranita rau si eu nu aveam si nu stiam ca exista plasturi speciali cu silicon pentru astfel de rani. Mi-a adus ea, a curatat-o si a bandajat-o. 

  A doua zi ne-au sunat de la spital ca da, operatia se tine, e nevoie de sa faca operatie, si sa mergem cat de curand putem ca e a doua pe lista. Am mers. Sectia de pediatrie a spitalului din oras este ca un mic oras colorat. Nu, spitalul nu miroase a nimic altceva decat parfum cu briza de mare. Saloanele sunt cu unul sau mai multe paturi in functie de problema cu care esti acolo, dar toate paturile au perdea despartitoare, practic ai o camera bunicica cu tot ce iti trebuie. Inclusiv pat incastrat intr-un dulap, pentru parinte. Ca deh, nu stai ca la Ploiesti pe un scaun de fier niste saptamani. Sa ti se spuna ca "vezi ca e salon de parinti la nu stiu cate camere mai incolo :)))) Toaleta e acolo, in camera, e curata si frumoasa. Copiii au un raft intreg cu carti si jocuri. Iar baiatului care era acolo de doua zile i-au adus un... monitor mare, un joc ceva d-asta de ultima ora, ca se plictisea omul. Au venit asistentele cu monitorul pe roti, sa se joace omul cu masini. Io? Io ma cruceam. Fiecare pat are un televizor cu telefon, micut asa, suspendat pe un brat macara deasupra patului. Sa ti-l pui unde vrei. Ce mah? Ma uitam ca Bula la turnul Eiffel, jur! 

  Ne-am dus la ora 9. Au venit rand pe rand sa o consulte. Asistenta. Anestezista. Chirurgul. Formulare, chestii, intrebari. Mum. Eu eram aia. Mama. Cu m mare. Ei? Toti se prezentau pe numele mic. Nimeni nu era cu "doctor cutarescu" in fata. Nope. Iar eu eram Mama. Nu se obosesc sa te intrebe cum te cheama pentru ca tu esti Mama. Tu esti dumnezeul copilului tau iar ei stiu asta si folosesc lucrul asta spre binele copilului. Ei iti fac tie loc sa fii mai aproape de pat, de copil. Ei te intreaba de cinci mii de ori daca nu ai totusi nevoie de o cana de ceai sau cafea, sa iti aduca. Ei iti spun sa respiri, sa ai grija de tine si sa stai jos daca cumva ti se face rau. 

  Aici nu se pune problema daca 'te lasa' sa te duci cu copilul de colo colo. Aici ti se spune direct "acum mergem la radiografie" sau "acum o ducem pe Mara la sala de operatii" as in noi toti cu tine cu tot. Eu eram aaaaa, stati putin, eu am VOIE sa merg acolo? Da, sigur, mergi cu ea pana o anesteziem ca sa te vada acolo. Cum ma, asa? Si da, are 14 ani, in Romania i-ar fi zis alea "ia mai taci draga, ce te vaiti atata" sau "ti-a placut sa te dai cu trotineta, acu' taci si inghite" sau ceva. Aici de cate ori puneau mana pe ea o intrebau daca e ok si daca nu e, sa le spuna, ca se opresc imediat. 

  Si da, am dus-o la sala de operatii, unde toata lumea vorbea cu ea, glumeau, o faceau sa se simta mai bine, ii explicau ce si cum. Si au adormit-o de nici n-a stiut cand pentru ca deh, pe mana avea deja instalat de dimineata un plasture special sub care pusesera gel anesteziant. Nu a stiut cand i-au pus branula ca nu mai simtea nimic pe mana aia. In Romania, cand avea 1 an si jumatate si a trebuit sa mergem la urgente la spitalul de pediatrie din Ploiesti asistentele au incercat sa ma dea afara din camera cu forta cand i-au pus branula, am refuzat. I-au pus-o si apoi imediat au pompat niste fenobarbital in ea. Idem si la spitalul din Mangalia un an si ceva mai tarziu. Acolo, in loc de zambete, calm si bunatate, se administreaza fenobarbital "ca sa taca". Niste copii au si murit din cauza asta. Well, sa revenim la ale noastre, toata experienta asta evident ca mi-a trezit traumele alea, era imposibil sa nu...

  Mi-au spus ca operatia va dura intre o ora si doua, in functie de ce vor gasi exact cand deschid. Trebuia instalata o placa de metal cu suruburi, deci nu ceva simplu ca tijele de care ne zisesera cu o seara inainte, pentru ca trei chirurghi s-au intalnit, au studiat si au decis ca nu merge doar cu tije, e prea nasoala buba. Au venit sa ma cheme sa o "iau" de la sala de operatii la fix o ora si jumatate dupa ce o lasasem acolo. Deoarece da, au venit sa ma si ia, sa ma insoteasca prin tot orasul de spital, sa vin inapoi cu ei si cu ea. Cu ea drogata si razacioasa, cu ea care striga la mine ai luavvvvvviuuuuu si tremura ca un catzel in ploaie de la anestezie. 

  Imi era frica de anestezie pentru ca in afara de acel fenobarbital romanesc ea nu a avut nici o anestezie pana acum. Nu a avut nici o problema, nu i-a fost deloc rau dupa, pur si simplu a adormit cand s-a vazut doar cu mine inapoi in salon, a sforait vreo ora jumate si apoi a cerut de mancare cum ceruse si cand se trezise din anestezie :). Dupa ce a baut apa si a mancat chiar de vreo doua ori, ne-au lasat sa mergem acasa. 

  Aici intervine paradoxul englezesc. Cata vreme esti acolo ei vor sa nu te doara. Nici macar branula fara anestezic. Cand pleci de acolo pleci cu "ia si tu niste paracetamol si ibuprofen" de am zis ca imi sta inima cand m-au anuntat ca nu, nu ii dau nici antibiotic "preventiv" nici altceva decat paracetamol. Well, acel antibiotic preventiv romanesc cred ca e din cauza ca aia or sti ei ce au prin spitale si cu ce hexifarma dezinfecteaza chestii. Aici mi-au zis ca ii vor baga in operatie antibiotic si aia a fost. Despre durere mi-au zis ceva ce iar suna logic dar cand esti mama te cam ia cu racori. Si anume ca daca nu reusim sa manageriem cu paracetamol si nurofen asta inseamna ca ea nu tre' sa fie acasa ci in spital unde sa ii dea ei alte chestii. 

  Suna corect. I-au spus ca cea mai mare durere va fi in primele 24 de ore si asa a fost. Si da, a trecut peste cu paracetamol si nurofen. Si n-a facut febra, nu s-a infectat, deci nu era cazul de alte antibiotice asa cum m-as fi gandit eu ca romanca, ca trebuie. Alea doar ar fi afectat sistemul imunitar si puterea organismului de a se regenera singur. Corect. Dar cand iti vezi copilul in niste dureri atroce... iti vine sa te urci nitel pe pereti si sa zici ca trebuia sa ii dea si altceva. 

  Maine vom merge sa ii scoata semi ghipsul pe care il are acum, sa scoata bandajele, sa vada operatia si sa o puna in alt ghips cu care va mai sta nu stiu cate saptamani (intre 4 si 6). Peste sase luni va trebui sa fie operata din nou sa i se scoata placa cu pricina pentru ca ea e in crestere si nu se poate lasa acolo. Desi nu e adult inca, a suferit ceea ce se cheama "fractura de adult" adica radiusul s-a dus in directia exterioara, de unde e mai greu de adus inapoi. Asa ca... o sa ne distram teribil o vreme. Putea fi mai rau. Mult mai rau. 

  Voi sa fiti cuminti si sa nu va dati cu trotineta la vale, da? Va las si cateva poze facute la repezeala, in acea totala uimire despre cum ar trebui sa arate aripa unui spital, cea de pediatrie. E despre niste oameni care fac smiley faces pe tavanul de deasupra patului de la urgente si apoi pe mana care urmeaza sa fie operata a doua zi. E despre frumos, colorat, mare, albastru si barcute. Intreaga sectie are ca tema chestii acvatice pentru ca nah, Portsmouth este marketat ca "the great waterfront city". Ceea ce si este :)

cand vrei sa respiri, te uiti in sus si vezi asta pe tavan :)

camera in care se fac chestii dureroase, "the funky room" cum a zis asistenta, aici i-au pus oasele la loc

rosie si transpirata dupa oase repuse, ghips pana sus si...smiley face pus de ortoped :)

a doua zi, sus pe sectia de pediatrie

patul parintelui

terasa pe care se putea iesi 

colega de salon m-a lasat sa pozez cum arata cu patul parintelui desfacut

pe terasa erau scoici reale puse pe patul de flori

in salon exista asta :)

1 an. 6 ani. 14 ani. Și alte lucruri.

   Un an si ceva de pandemie. Sase ani de cand Marius a aterizat in Anglia. 14 ani de copil. Asta e statistica noastra in acest frumos aprilie. Suntem bine. Precis urmeaza sa fim si mai bine pentru ca acum noi doi astia adultii avem prima doza de Astra Zeneca circuland voios prin noi de nitel timp. Ma uit in urma, iar au trecut niste luni si n-am mai scris...e acu' sa bagam cu vaccin, zic :)

  Vai, dar cum, ai pus Astra in tine? O sa mori! O sa... alea... Eh, ce sa va zic dragii babei, nici macar eu care sunt cu sistem imunitar pizdit de psoriazis nu am murit. Am bifat cu onor niste stare de rau, urticarie, nitica febra, dureri diverse, deh, ca la vaccin. Marius a facut febra cateva ore in prima noapte. Atat. Nu am murit, n-am explodat, nu ne-am trombonizat ca sa zic asa. Suntem mereu intrebati ce face lumea aici, cum se "reactioneaza" la ideea de a te vaccina cu acest monstru de vaccin. Pai reactioneaza cam dubios, coaie, stau toti la coada cuminti sa fie vaccinati cand sunt chemati. Pentru ca statistica pe care ti-o da covidul, daca-l pescuiesti, e nitel mai de cacat decat efectele secundare ale vaccinului.

  Noi am fost chemati inainte de varsta noastra pentru ca in cazul lui cred ca au ramas ceva doze in plus la medicul de familie sau a fost considerat caz care urmeaza sa fie operat (la coloana) si atunci a intrat pe prioritati, nu stiu. In cazul meu am fost poftita de primarie care a dat ce doze au mai ramas nefolosite catre institutiile de invatamant. Eu lucrand intr-una, m-am dus prin colegiul la care lucrez. Ieri s-a dat drumul la 45 plus la vaccinarea nationala. Noi avem 41 si am mers putin inainte. Si nu, nu am dat spaga, nici macar un Rexona amarat...

  S-au facut 6 ani de cand el a ajuns aici calare pe Tico, daca va mai amintiti. Nici nu stiu cand au trecut, mai ales ca ultimul a fost asa de dubios incat nu se pune la socoteala. Ieri ma intreba prietena mea cand am luat noi casa ca cum adica doi ani, pai zic da, asta e al doilea, acusi se face iunie si vor fi doi ani de cand am batut palma. Renovarea nu e gata, statz cuminti in banci ca mai e mult pana departe, au tot fost diverse de facut inclusiv de darmat complet baia de jos pana la caramida. Ze joy!

  Statul meu acasa a luat sfarsit, ne-am intors pe metereze unde a trebuit sa testam intai toti studentii de doua ori si sa ii invatam cum sa faca asta la ei acasa. Colegiul ne-a pus la toti la dispozitie (staff si studenti) teste rapid laterale, sa ne testam de doua ori pe saptamana. La fel si la scoala Marei. De la jumatatea lui martie ne testam asa si se pare ca testele sunt extrem de eficiente, s-au gasit persoane pozitive asimptomatice care au fost trimise in carantina. De saptamana asta statul ofera teste gratuite intregii populatii. Mergi la farmacie sau la centre speciale si le iei. Cu testarea asta in masa si cu vaccinare idem, cazurile au scazut drastic, internarile idem, sistemul sanitar incepe sa poata sa respire macar putin. Acum ii asteapta cele, de exemplu, aproape 5 milioane de operatii de rutina care nu au fost efectuate de un an si ceva. Printre ele si a lui Marius care a fost pus pe lista de asteptare sa i se repare spatele. 

  La inceput de aprilie copila a facut 14 ani. Dap. 14. Cei care cititi pe aici de mai demult stiti ca ea avea nici 3 ani cand am pornit blogul asta :). Nu ma intrebati cand au trecut ca nu am idee. Tot ce stiu este ca acum am in casa o adolescenta mare, frumoasa, nabadaioasa, amuzanta, desteapta si harnica... cand vrea ea! Anul asta de pandemie a afectat-o destul de rau pentru ca e o varsta tare tampita la care a trebuit sa se izoleze si sa se arunce pe internet. N-a fost prea bine dar acum este mult mai bine. Intoarcerea la scoala i-a priit din plin, e momentul ala in care vrea sa fie cu prietenii ei, asa cum e si normal. 

  Norocul ei a fost ca pe 29 martie a fost primul pas spre indulcirea lockdownului, am avut voie sa fim 6 oameni afara asa ca si-a organizat doua picnicuri in doua zile diferite, cu oameni diferiti, in parculetul de langa casa noastra. A fost asa de fericita de parea sa zboare prin casa. Asta a fost primul an in care nu am mai gatit eu nimic pentru ziua ei pentru ca deh, e munca in zadar sa incerci sa le dai la copiii englezi mancare reala si buna cand ei tot ce vor este...KFC. Fuck me! Stiam clar asta asa ca le-am comandat mizerii timp de doua zile tot gandindu-ma ca ce porcarie traiesc copiii astia. Dupa mizerii, pe fii-mea am infundat-o cu salate si fructe, sa o spal de poluarea de la interior :))). 

  Asta e "norocul" nostru ca am trait in saracie si subzistenta si am invatat sa gatim, sa facem chestii acasa, cat de cat sa mancam mancare nu mizerii. Insa copiii de varsta Marei din Anglia au prins foarte prost momentul in care s-au nascut. De atunci pana acum, Jamie Oliver a schimbat legea, au fost tot felul de modificari in sistemul scolar de exemplu, si in sistemul national. Ma uitam acum la The F Word al lui Gordon Ramsay, emisiune inceputa in 2005 (apropo, care mai ai creierul ca al meu de are impresia ca 2005 a fost alaltaieri, sa ridice doo dejte!) care a tinut 5 ani. Pe care am mai vazut-o de doua ori dar o data inainte sa vin aici, a doua putin dupa, chiar nu aveam reperele culturale si culinare ale vietii de aici.

  E, sa vad chestia asta acum este asa ca si cand sunt aici de o suta de ani, pe langa ca stiu toate persoanele publice care apar acolo, macar din auzite, stiu si toate produsele si chestiile. E, si acum am realizat ca acum circa 15 ani a inceput o "revolutie" pe aici. De exemplu nu au mai permis etichete mincinoase. "Low fat" care era echivalat si cu "low calories" cand de fapt bagau zahar cu tona sa mascheze gustul naspa non-fat. Si multe altele. Intre timp legile s-au schimbat, ba de la ei, ba de la UE, una peste alta acum e ca la prosti pe etichete, cu sistem semafor, cu trei culori care iti indica pericolul pe fiecare chestie, grasimi, zahar, sare. 

  E, copiii astia care erau atunci mici au crescut preponderent cu mizerii. Sunt copii de 14 ani care nu mananca decat pateuri cu carnati, ca nu stiu cum sa le zic la saussage roll, care este foetaj cu o carne de porc plina de faina si rahat. Aia e "mancare". Salata? Cand s-a dat drumul acum la statul in gradina si-a chemat Mara una dintre prietene sa stea in gradina. Le-am oferit masa de pranz cu mare atentie ca sa manance si fiinta englezistica ceva, ca m-am invatat minte din alte ocazii din ultimii ani, cand erau mai mici erau nitel mai deschisi la minte. E, am facut friptura de pui cu piure din pliiiiic! Nu din cartofi, ca mi-a fost si frica, jur! Si cu salata langa. Na, salata eisberg cu rosii, castravete, mna ca o salata. Mai nene, fii-mea a basculat toata salata si restul. Copila cealalta nu s-a atins absolut de nici un fir de salata dar a mai cerut piure. Iar din carne a ramas cam jumate pe os, ca deh, pulpa de pui e "complicat" de mancat. Dar de la desert nu s-a dat inapoi :) 

  Asa ca acum navigam prin ape tulburi pentru ca Mara stie cat inseamna pentru mine ca ea sa manance sanatos si cumva ar vrea sa nu ma supere pe mine dar sa nu isi incomodeze nici prietenele. Ceea ce e normal. Hey ho, pana la urma ce-mi pasa mie ce mananca ei, mi-am zis eu si am comandat voioasa doua zile de KFC. Duamneee, o gramada de bani! Deci cu banii aia hraneam cu de toate toti copiii aia vreo doua saptamani, pe cuvantul meu. Apoi lumea striga pe aici ca nu-s domle destui bani, salarii de cacat, nu ne ajung banii, cerem si benefits, ca deh, KFC e al dracu' de scump :))))))

  Cu tortul idem, nu m-am mai ostenit ca mi-era ca ma obosesc degeaba si nu avea sens. Si cum Asda vinde un tort marca Mary Berry, o tipa foarte tare de pe aici care a facut istoric pe la tv niste chestii... tort care continea faina, oua and shit, cu niste gem la mijoc...pac, l-am luat si gataaaaa. Fetele au fost fericite se pare. Well done me! 

  Asteptam cu nerabdare luna mai cand, spre final, se mai relaxeaza nitel treaba asa ca vom putea sa facem petreceri in curte dupa pofta inimii. Ceea ce eu una abea astept, sa ne vedem din nou cu prietenii dupa atata vreme, va fi ceva minunat. Noi pe aici am stat cuminti si am respectat regulile asa ca suntem dornici sa ajungem cat de cat la o normalitate. In iunie avem si rapelul la vaccin asa ca spre vara o sa fim mai linistiti. Asta in legatura cu covidul pentru ca avem multe altele pe cap, renovare inca o groaza, operatia  lui Marius care nu se stie cand... 

  Pana una alta asteptam niste primavara dupa cea mai rece si lunga iarna de cand suntem noi aici. Cred ca natura a stiut ca trebuie sa-i tina pe prosti prin case (sunt si aici destui care sunt inclinati sa nu respecte legile in vigoare), asa ca le-a dat cu frig de i-a potolit :)

  Sper ca voi toti sunteti bine. Si mai sper ca sunteti destepti si va vaccinati. Pupix!

Ce zi e azi?

   Asta ne intrebam una pe alta zilnic, eu si Mara. Marius a mers la munca in toata pandemia, pentru el zilele curg cumva la fel, logic si idem. Isi incepe saptamana duminica, o termina joia. Noi astea inchise prin casa pe aici avem mari dubii ca ne mai stim si numele d-apoi altele :)))

  Azi Mara zice ah, mi-am dat seama ca azi e 18, deci noi suntem acasa de doua luni, am intrat in tura asta pe 18 decembrie. Pfff, doua luni, zic. Apoi mi-a venit lumina in cap si nu i-am mai zis ca tot azi, pe 18, eu implinesc 11 luni de cand am fost prima data trimisi acasa de urgenta toti cei din cladirea noastra, pe 18 martie 2020. Era intr-o miercuri si ni s-a spus ca o studenta are covid, deci sa parasim incinta. De luni, 23, a intrat si restul tarii in primul lockdown. 

  Tin minte ca eram obosita si m-am bucurat sa merg acasa, mi-am luat niste chestii de la birou, am facut curat, am aranjat tot si am plecat spre casa gandindu-ma ca magaria s-ar putea sa dureze mai mult decat imi imaginasem eu pana atunci. Atunci, gandeam ca luni. Peste o luna se face anul. Azi pot sa cred ca o sa mai treaca inca unul, doi sau o viata, pana cand sa zici ca e "inapoi la normal". Si din punct de vedere medical dar si economic. Aia parca ma sperie mai tare decat astalalta, pentru asta exista vaccin si speranta de imunizare, inclusiv naturala asa cum acum se pare ca incepe sa existe intr-o parte importanta din populatia anterior infectata.

   Cu toate variantele si mutatiile, probabil se va ajunge la sistem de gripa, virusul gripal exista printre noi, face mutatii anuale si este tinut sub control. Dar mutatiile monetare care urmeaza, cea mai grea recesiune din istoria multor tari... acolo e buba. E drept ca aici ma simt mult mai in siguranta pentru ca oamenii s-au organizat si s-au invatat sa cumpere chiar si mai mult din online, nu ca n-ar fi facut-o pana acum. La fel de drept e ca multi au dat faliment, firme foarte mari s-au scufundat. Insa erau redundante si ne-modernizate de zeci sau sute de ani. A se vedea cazul Debenhams. Sau multe lanturi de carciumi care serveau cacat pe post de mancare de fite pe multi bani. 

  Greu de stiut care scapa si care moare, somajul este la cotele cele mai inalte ever, scaderea economica idem. Insa cand oamenii vor fi lasati sa munceasca, lucrurile se vor aduce pe fagasul normal. Statul i-a ajutat pe toti cat de bine a putut, cei angajati au fost pusi pe furlough cu 80 la suta din salariu, cei self employed au primit plati speciale, firmele au putut accesa credituri cu dobanda zero de circa 50 de mii de lire. Cei care sunt buni manageri si oameni de afaceri, or sa iasa la mal. Ceilalti se vor cerne. 

  Ce zi e azi? Stiu ca e joi doar pentru ca stiu ca e ultima zi de munca din saptamana pentru el si mai stiu ca ieri a fost miercuri ca atunci imi plasez comanda saptamanala la Asda, sa mi-o aduca sambata. Vreau nu vreau trebuie sa deschid comanda miercurea. Acum avem si vacanta saptamana asta deci chiar nu mai stiu pe ce lume sunt, nu mai verific mailuri si nu mai fac nimic de-astea, stau cu fii-mea si ne uitam la filme, ceea ce nu e rau, azi am vazut cu ea Immitation Game, pe care eu il vazusem cand a fost lansat. Acum studiaza intens la istorie si intr-o conversatie azi mi-a zis ea de Enigma asa ca mi s-au aprins becurile sa caut filmul sa-l vedem. E incredibil cate chestii stia ea despre Alan Touring si toata treaba aia. 

  "Mami, ce zi e azi? Am visat ca eram la scoala!"... inclusiv eu am inceput sa visez ca sunt afara desi eu sunt genul de om care e perfect fericit la el acasa. Azi a fost soare de primavara, s-a inmuiat gerul, am simtit ca in sfarsit trece iarna asta care a fost prea lunga. Am iesit in gradina si m-am uitat la plante, incep toate sa invie. Cel mai mult ma bucur ca am reusit sa salvez smochinul si vitza de vie de la inghet, noroc ca m-am prins (cam tarziu) sa le bag in casa cand a fost ger si acum au inmugurit :) Poate in primavara asta om reusi sa le plantam in gradina. 

  Asa, cum ziceam...ce zi e azi? 

Niste luni mai tarziu

   Am realizat acum ca n-am mai scris de trei luni, noroc ca m-a tras o doamna de maneca sa-mi zica ca ii e dor, moment in care m-am dus sa aflu cat a trecut si m-am ingrozit. Nu pentru ca as avea vreo norma pe aici dar pentru ca nu stiu cand a trecut timpul, nu am nici o idee. Vad ca ultima data de abea mai ieseam dintr-un lockdown ca sa intram inainte de Craciun direct cu picioarele in altu' precum vacarul in balega. Acu, ce sa zic, s-a cam flendurit lumea pe strazi si na, ce sa faci, covidu' creste, premierul inchide ca aia e treaba lui. Saracu' Boris are o karma deosebit de proasta. 

   Mi-am mai adus aminte ca incepusem traditionala postare de anul nou pe care am abandonat-o intr-un miez de noapte din lipsa de inspiratie ca acu' serios si despre pandemia asta, cat sa mai vorbesti, mamica? Cam cat? Ca deh, io stiu ca in Romania se duce lumea la ski linistita si se pare ca acolo nu e de fapt nici un covid, doar cinci geu prin vaccin s-ar mai gasi, dar noi pe aici suntem prin case cu spor. Eh, pe 1 ianuarie ziceam asa:

"As vrea sa pot sa zic ca 2020 a fost un an oribil de nasol dar pentru mine una chiar nu a fost asa. Imi aduc aminte prea bine un 2011 in care a picat bunica-mea, an urmat de urmatorii in care a trebuit sa o ingrijesc si sa fac fata la niste crize medicale d-alea cu aproape facut de respiratie gura la gura la un moment dat. Eu, singura cu ea si cu copila de 4 ani. 

  Pentru mine, pana acum, cam perioada aia a fost cea mai nasoala din viata asta. Perioada care m-a lasat cu un psoriazis pe care il stiti si care m-a acoperit intre timp. Dar... bine ca nu e cancer. Inca. Cum ar zice prietena mea de-o viata care anul asta (ma rog, a trecut dar o sa ii zicem "asta" o vreme) a fost diagnosticata cu asa ceva. Ce, vi se pare ca e nasol sa stai in casa? E, sa vezi cum e sa mergi un an la chimioterapie si radioterapie si alte "rapii" d-astea care te omoara incet si nici macar nu ai idee daca scapi sau nu pana in final. Toata concentrarea din mine s-a dus catre ea un an intreg. 

  Anul asta am fost din nou, uimita. Oamenii astia de aici s-au organizat sa ajute, mi-au aratat ce e aia comunitatea, incepand cu capitanul Tom cel de o suta de primaveri si terminand cu toaaaate afacerile mici si toate scolile care au stat deschise peste vara si au strans bani sa faca pachete de mancare pentru oamenii vulnerabili care nu puteau sa iasa din casa. E greu de descris de cate ori am fost cu nodul in gat de emotie. Cu lacrimi in ochi in fata efortului enorm pe care extrem de multi oameni l-au facut. "

  Ca sa o iau in ordine, bunica-mea e foarte bine, a facut 97 de ani in ianuarie si are tot felul de mofturi. Ceea ce nu ma uimeste deloc, asa a fost o viata si de aia ea n-a facut nici o boala de stres pe lumea asta, ea e bine mersi, acum refuza vaccinul pentru ca fiul ei trait in SUA o viata asa i-a zis ca trebuie. Fiul a votat si cu Trump de doua ori asa ca na, ce sa mai zic, nu mai zic nimic doar ma sochez de fiecare data cu maxima sinceritate. Fiul ei de 70 plus de ani "nu crede in Covid" dar crede in Dumnezo aprig. Scoti omu din Romania 40 de ani, dar nu poti sa scoti Romania din el cu nici un chip se pare. 

  Prietena mea nu stiu cat de bine e pentru ca nu-s acolo sa o vad la ochi :) Toate complicatiile posibile i s-au intamplat si nimic nu a putut sa fie "ca la toti ceilalti pacienti" ca de obicei. Asa suntem cate unii mai speciali. Suntem cu gandul la ea in fiecare zi, acum reusesc sa nu mai plang cand ma gandesc si chiar sa port cu ea conversatii telefonice in care sa nu ma buseasca pe MINE plansul. Ha. Ze irony! 

  Tom cel de o suta de ani a murit, evident de Covid. Ma rog, sigur ca faptul ca avea o suta de ani probabil a ajutat situatiei, dar in tara asta sunt multi care apuca chiar mai mult de o suta. A lasat in urma lui un sentiment de comunitate si... nu stiu. Nu stiu sa descriu ce a facut el dar de fapt nu el ci oamenii din tara asta. Sa vrei sa strangi 100 de lire pentru NHS si oamenii sa arunce spre NHS 40 de milioane de lire pentru ca ei inteleg ce zici tu, e ceva ireal. Un om care a trait doua razboaie mondiale si a vazut niste orori crunte a putut sa zambeasca si sa fie exact ideea de britanic. Hotarat si zambitor pana la capat. 

  Eh si acum lockdown iar de iar nu mai stiu ce dracu de zi e, ce luna, ce an, cine sunt si cum ma cheama. Daca n-ar pleca Marius de acasa zilnic la munca cred ca n-am mai sti nimic. Zilele sunt la fel, trec una dupa alta, frustrarea se simte ca incepe sa creasca chiar si prin noi astia care am fost destul de zen initial. Cred ca e si accentuata de cea mai rece iarna de cand suntem noi aici, oiiii, muica, am avut si niste zapada pe la malul marii, chestie rar intalnita. E si frig inca, alta data pana la ora asta era orasul plin de narcise inflorite, acum plantele se pitesc linistite, nu prea se simte vant de primavara momentan. 

  Cea mai grea chestie din ultimele luni a fost faptul ca Mara n-a fost ok. Deh, adolescenta si anturajul gresit au dus-o in niste meandre ale internetului din care a trebuit sa ne luptam sa o scoatem. A fost cumplit initial, acum suntem ok as zice eu, doar ca va trebui sa stam cu ochii pe ea mai rau ca vulturii pe soarec. Nu, nu pandemia a fost de vina ci internetul. Ma rog, o parte din el. Pana la urma eu trebuie sa zic mersi ca acum e acasa cu noi si putem vedea exact ce se intampla. Ce va mai fi vom mai vedea. 

  Multe si de toate acum. Noi asteptam vaccinul, chiar si eu care sunt cu boala autoimuna si care nu stiu cum voi reactiona. O sa merg cu bucurie sa mi-l fac cand o sa ne cheme, aici sunt 60 de milioane de oameni si multi vor trebui vaccinati inaintea noastra, a astora cat de cat "tineri si sanatosi" :))))) 

  Suntem ok. Mama e ok, a fost la noi si ne-am bucurat de ea desi na, inchisi in casa nu e prea fun, am avut un Craciun normal, cu sarmale d-alea in varza mea murata din butoiul din curte. Faptul ca am reusit sa ii definitivez si ei actele pentru rezidenta aici m-a bucurat teribil, o avem acum inscrisa si la medicul de familie si tot. A fost foarte misto ca la fix o saptamana dupa ce a venit scrisoarea cum ca e inscrisa, i-au dat alta cum ca e asteptata la mamografia de preventie. Ea tocmai ce plecase dar na, vezi asa cum se misca oamenii astia totusi, chiar si in conditiile date. 

  Intru renovarea casei va zic nu doar ca a trebuit sa facem in vara o parte de acoperis dar acum in iarna am darmat toata baia de la parter. Adica toataaaaa de tot pana la caramida. Probleme cu felul in care a fost izolata, construita, etc. Treaba "noua", ca restul casei, veche de 70 de ani, e tzapana. Vikingii au uitat cum se face treaba calumea si deh, cand cumperi nu stii ce dracu e dedesubt. Inca suntem cu ea belita, omu' asta al meu care e o minune de om o sa o pritoceasca el cum trebuie printre crizele de spate. La final de martie are programare cu chirurgul sa se uite in uochii lui sa-i zica "taie-ma, coaie, ca nu mai pot". De un an e in dureri si tratat in diverse moduri si tot degeaba. Trebuie niste extract de cutit. :)

  Cam asta ar fi despre noi, sper ca toti cei care sunteti pe aici sunteti bine si voi si ai vostri, sper sa va protejati si sa mergeti la vaccin imediat ce se poate. Va pupam!

Albuletzii

Noutati de pe frontul covidistic

   Eh si iata-ma ajunsa si in auto-izolare doua saptamani, mi-a luat ceva din septembrie pana acum, dar am reusit :)))). Una a trecut, mai am una si zic mersi sincera sa fiu, sunt ok, n-am luat covidul sau speram ca nu l-am luat, inca poate sa apara de dupa colt. Vroiam sa povestesc doar despre cum traim noi aici din martie incoace ca tot vad oamenii din Romania cam relaxati asa, isi cam vad de viata cate unii si asta se vede in numarul de cazuri dar se pare ca statul nu nimereste cam nimic. (Sunt inca ingrozita pentru mama si sper sa poata sa ajunga aici, are bilet luat si acum mai ramane sa opereze aia zborul cu pricina, sa ne tineti pumnii!)

  Aici avem biciul in carca, si foarte bine face, acolo e locul lui in conditiile astea. De exemplu eu am intrat in contact cu o persoana cu covid. Femeia nu avea nici un simptom dar cum lucreaza la un azil de batrani, personalul este acum sunt testat automat o data pe saptamana. Bun lucru, iata, femeia era infectata si habar nu avea, raspandea covidul cu voiosie. A venit la colegiu asa ca 3 profesoare, eu si gardianul am zburat imediat acasa in auto-izolare 14 zile. Ea doar 10, toti cei care intra in contact 14 daca nu fac simptome, daca fac simptome, inca 10 dupa primul simptom. Bine, asta daca reusesc sa mai fie in viata dupa ce fac simptome. Contactul inseamna foarte clar: 60 de secunde la 1 metru sau mai putin sau 15 minute la 2 metri. Clar, da?

  Cand esti in auto-izolare trebuie sa stai in casa. Nu ai voie sa pleci nicaieri. Cei de la tine din casa au voie sa plece, ceea ce poate parea stupid dar asta e, ei nu stau acasa decat daca tu faci simptome. Economia e si asa cu curuletzu in penis la ora asta, nu mai merge sa stam toti acasa de tot. Eu am norocul sa pot lucra de acasa, daca nu poti lucra de acasa si trebuie sa te izolezi, primesti bani de la guvern. Pentru ca nu esti bolnav deci nu intra pe concediu medical, au creat un fond special pentru asta. 

  Miercuri iesim din al doilea lockdown si intram din nou in sistemul "trei niveluri" dar care de data asta o sa fie mai strict decat data trecuta (intre cele doua lokdownuri am avut acest sistem la nivel national, acum o sa fie local). Practic locu' unu' e castigator (tier one - medium alert), viata merge oarecum "normal"(adica normal-covid) dar cu toate restrictiile legate de masca si distantare inca in vigoare. Nu ai voie sa socializezi mai mult de 6 persoane in casa sau afara. Restaurante, baruri si toate cele deschise. Locul doi (high alert) cel in care se va afla si zona noastra, aici nu ai voie sa socializezi cu nimeni care nu locuieste cu tine sau nu e in support bubble la interior (de orice fel ar fi el) va avea doar restaurante si magazine deschise, nu si baruri. Iar alcool nu se va vinde decat impreuna cu "o masa substantiala". Adica nu se merge la pub ca sa se bea pana se intra sub masa. Mergi la restaurant, mananci, bei ceva, pleci acasa. Cu sistemul track and trace, iti lasi acolo prin aplicatie detaliile ca in cazul in care apare covid acolo in saptamana aia, sa poti fi izolat de urgenta. 

  Daca nu te izolezi, amenzile ajung de la sute la degraba mii de lire, maximul pentru repetitie e de 10 mii dar se mai poate da inca o data daca incalci din nou. Politia poate sa iti vina la usa oricand. De exemplu o scroafa romanca a ajuns la stiri pentru ca n-a dorit sa isi inchida salonul de "unghiutze". 27 de mii de lire are de plata si cred ca urmeaza puscaria pentru ca legile s-au dat in asa fel incat acum politia sa aibe posibilitatea sa faca lucruri pe care inainte nu le putea face. Si da, daca o sa zic acum ca romanii si alte natii din astea "civilizate" sunt extrem de inclinati sa nu respecte regulile iar imi iau rosii in cap. Mi-a venit o studenta poloneza la colegiu, o tipa simpatica, nu foarte tanara, pe care o credeam sanatoasa la cap... a venit, s-a apropiat de mine, si-a tras masca in sudul botului si mi-a soptit asa foarte complice "tu esti romanca, tu doar nu pui botul la epidemia asta"... Sa zicem doar ca am strigat la ea sa-si puna masca si sa sara doi pasi in spate si au mai urmat niste chestii pe care mi-e teama ca nu le-a inteles deloc! 

  Asa, deci... locul trei (very high alert) o sa fie pentru codasii aia de prin nord din orasele consacrate, tiganimea pardon totala, aia sunt de mai multa vreme cu restrictii locale pentru ca, iata, nu se pot abtine si au rata de infectie foarte mare si spitalele pline. Nu ai voie sa socializezi cu nimeni nici afara, nici in casa iar restrictiile pentru afaceri non-esentiale sunt impuse, totul e inchis in afara de magazine de mancare si farmacii, asa cum a fost in lockdownuri. Acum e si sezon de alte boli asa ca unele spitale sunt chiar mai aglomerate decat in varful din aprilie, desi nu mai sunt aglomerate cu la fel de multe cazuri de covid pentru ca oamenii astia intre timp au reusit sa afle si cum sa ii trateze pe bolnavii aia ca sa nu mai ajunga agatati la ventilator sau prin spital. Personalul NHS din spitale este testat de doua ori pe saptamana. In zonele din tier 3 se va face testare in masa cu noile teste "rapid laterale" care sunt similare unui test de sarcina si care dau rezultatul in circa 30 de minute. In felul asta au reusit sa mai opreasca prin nord raspandirea, ii gasesc acum pe foarte multi asimptomatici si ii tin acasa. 

   In restul zonelor si situatiilor, test nu faci decat daca ai simptome. Asta este din cauza ca testul ala are o fereastra foarte mica in care chiar functioneaza real. Sa explic. Virusul are o perioada mare de incubatie dar o perioada foarte mica in care apare in nas si gat. Probabil apare in sange dar nu se poate trage sange din milioane de oameni pe zi asa ca cel din saliva ramane momentan de folosit. Fie cel cu betigas, fie cel lateral. Am prietenii de aici care au avut covid in vara si unde a fost extrem de clara chestia asta. Fetita lor a facut simptome, la momentul ala reglementarea NHS era sa faci testul in maxim cinci zile de la primul simptom. Ea a avut febra, oboseala mare si un rash specific adolescentilor. Parintii ei au fost doar obositi dar s-au gandit ca e din cauza ca muncesc foarte mult. Cum tatal e taximetrist si reincepuse munca de circa o luna, a zis duc copilul la test (in ziua cinci) si imi fac si eu testul. Rezultatul? Fetita negativa, el pozitiv :) Asa ca asta cu testarea e de multe ori hit and miss dar na, e ultra folositoare cand e facuta pe mase mari de populatie.

  Testarea este gratuita. NHS a creat mai multe centre de testare drive throug sau walk-in in intreg orasul. Nuuuu, nu te duci la spital si nici la medicul de familie si nici nicaieri unde ai putea imprastia virusul!!! Toate spitalele au screening la usa cu termometru de ureche, nu din ala de frunte care nu zice nimic. Primul lucru cand ajungi e sa te intrebe daca cumva ai ceva simptome ca nu te primesc decat cu capul in traista la urgente sau chestii serioase. In rest, testul se face din masina sau in locuri special amenajate pentru asta. Unul de exemplu, este special pentru studentii de la universitate si mai sunt inca doua sau trei intr-un oras de 200 si ceva de mii de locuitori. La ora actuala avem 4200 si ceva de cazuri pozitiv confirmate in oras si daca in aprilie mureau 10 pe zi, azi mor sub doi, ca sa zic asa, din ce imi arata ultima statistica. 

  Evident ca toata lumea s-a cam saturat. E normal. Problema e ca astia, ca sa nu sara lumea chiar cu furcile la ei cum au facut desteptii de prin alte tari, au zis ca domnule, de Craciun, fiti atenti, facem un plan. Va dam dracu' drumul cinci zile. Eeeeee, stai, nu de tot! Va dam asa drumul nitel de tot, cat sa ziceti ca nu mai simtiti. Adica! Aici s-a bagat inca din primul lockdown, spre final, notiunea de "support-bubble" aia de ziceam mai sus de ea, adicatelea bula. Cand au realizat ca unii parinti singuri riscau sa moara prin case cu copiii in brate au zis ba, uite, poti sa aduci pe alta mama singura sau pe careva si sa stati aici toti intr-o casa. Si atunci aia e bula voastra, deveniti o familie. Exista si acum asta cu bula iar de Craciun putem sa ne bulim ca sa zic asa, din trei case! :))) Adica putem sa ne vedem trei case, la interior sau exterior, din 23 pana in 27 decembrie. E, acum problema mea e urmatoarea: casa mea contine 3 oameni. Ba, dar eu stiu "case" de "indieni" d-astia romani (si alte soiuri) care contin 13 daca nu mai multi. Pai cand s-or aduna aia cate trei case fac cat de o nunta mai mica. E, sa vezi bucuria dracu' in ianuarie!

   Guvernul i-a rugat frumos sa se gandeasca bine daca chiar trebuie sa faca asta si cam ce bunici au de gand sa omoare, dar eu va zic sigur ca va fi haos :)))) Pentru ca na, politia chiar n-o sa se duca peste ei de Craciun prin case si atunci o sa vedem doua-trei saptamani mai tarziu rezultatul. Pana la vaccin mai este, si nu putin. Daca avem noroc si se aproba, in februarie or sa inceapa sa vaccineze categoriile de mare risc, asa ca mai e mult pana departe maica... rabdare si tutun, ca mai dureaza nitel. 

  A iesit lunga cat o zi de post postarea asta dar as vrea sa inteleaga cate unii oameni de prin Romania ca noi din 23 martie, adica de opt luni, cam asa traim. Si ca uite, daca respecti regulile, dupa o luna de al doilea lockdown, rata de infectare este sub 1 si numarul de infectati a inceput sa se aplatizeze. Si na, asta trebuie sa facem ca sa fie ok si sa iesim cat mai curand din chestia asta. Si da, aici nu se sperie lumea de vaccinul ala deloc, toti il asteptam cu mare interes ba chiar unii dintre noi au fost chemati la tot felul de studii legate de asta. Si s-au dus. Ca na, e ok sa faci asta si zici mersi ca niste oameni de stiinta muncesc de le sar capacele sa ne scape pe noi de ciuma cat mai repede. 

  Voi sa stati cuminti si sa fiti bine, da? Hai pupix! 

  

Când anul ăsta vi se pare greu...

   Ma uit asa in jur si vad oamenii disperati de statul in casa, de lipsa vacantelor, de toate restrictiile astea. Dar care n-au probleme reale sau grave. Care restrictii aici chiar sunt, nu ca in Romania unde mai mult nu sunt sau nu se respecta. Adica, pe bune, noi aici stam prin case din martie, foarte multi dintre noi. N-am vazut vacante si nu ne-am vaitat de asta. Mii de oameni mureau in fiecare zi in tara asta si eu sa ma vait?

  Eu una le-am avut pe ale mele, foarte multe si culmea, pandemia e cam ultima dintre ele. Pe noi primul lockdown ne-a prins cu Marius la pat. O luna. Nu vreti sa stiti cum e sa iti vezi omul ca nu poate sta nici in picioare, nici in patru labe, nici intins, nici in cap. In conditiile in care casa era inca in renovare iar noi cu aproape toate economiile stinse de renovare iar el nu primeste concediu medical real decat cinci zile pe an. A fost foarte fun sa-l vad cum isi pierde mintile nu atat de durerea care era insuportabila cat de ideea ca n-o sa avem bani sa platim rata. Fun days, va zic!

  La inceputul anului prietena mea din Romania a fost diagnosticata cu cancer de san. Urat si avansat. Ea singura acolo, eu legata de maini, picioare si avioane aici. Anul asta pentru mine, a fost despre asta mai mult decat despre orice altceva. Si anul asta nu s-a terminat, drumul ei catre o viata oarecum normala nu e nici pe departe aproape de final iar tot procesul asta te face sa nu poti dormi nopti in sir gandindu-te la toate scenariile posibile. Cum a fost sa faca chimioterapie in Romania in pandemie? Nu va puteti imagina si e mai bine asa.

 In mai, alt prieten, cel mai vechi pe care il am pe lumea asta, a facut un colaps psihologic major in Polonia, unde lucra atunci. N-am dormit doua luni de grija lui, m-am zbatut cat am putut sa ajut sa fie adus inapoi in Romania si sa intelegem ce i s-a intamplat. Daca pun peste asta modul in care a abordat consulatul roman din Polonia problema iar imi vine sa imi smulg parul din cap si ar fi pacat. Nu vreti sa stiti ce "ajutor" iti este statul roman cand esti blocat, bolnav, in alta tara. Ireal. 

  N-am iesit bine din asta ca prietenul nostru din Belgia, prieten foarte bun si drag, a avut un accident oribil cu camionul pe care il conducea. Cand m-a sunat sotia lui sa-mi zica ca el a fost ridicat cu elicopterul si dus in stare critica, am crezut ca imi sta inima. Multe operatii mai tarziu inca se recupereaza, accidentul a fost unul atat de oribil incat toti cei de la fata locului au zis ca e un miracol ca omul e inca in viata. Zile in sir am stat pe video call cu sotia lui uimindu-ma de cata putere a putut sa aibe in ea, cu un copil de 3 ani intr-o mana si viata asta neasteptata in alta. Ce am visat eu saptamani in sir? Desigur, ca moare Marius in accident de camion. Ca na, nu ai cum sa nu o iei personal, coaie! :))))

  Acum, spre final de an, cea mai draga colega a mea, o doamna turcoaica, isi priveste sotul cum se stinge de metastaze la creier. Ea e cea mai vesela si pozitiva persoana din lume dar acum o vad cum i se stinge lumina din ochi de la zi la zi, a trecut printr-un episod oribil saptamanile trecute... mi se rupe sufletul. Cand nu ne vede nimeni, imi bag pula in ele de reguli de covid si ma duc si o iau in brate. 

  Anul asta imi pare interminabil pentru ca am asistat la toate astea, asa, ale mele cum ar veni, nu din cauza de restrictii pandemice. Ma rog, nu-s chiar ale mele personale si de cate ori imi vine sa plang ma gandesc ca n-am dreptul sa fac asta. Ca mama si-a pierdut mirosul niste zile, si a fost ok. Mereu ma gandesc la asta. A avut covid si a scapat. Ca am avut noroc. Ca prietenul din Belgia e ok si o sa fie, ca cel mai vechi om din viata mea e mai bine acum si sper ca o sa fie. Ca prietena mea o sa traiasca si o sa fie ok. Si ca minunata mea colega o sa poata sa duca ceva imposibil de dus si o sa mai poata zambi dupa asta. 

  Cand anul asta vi se pare greu, ganditi-va ca e doar un an oarecare. Si, ca orice alt an, va trece. Ce lasa in urma vom vedea. Ar trebui sa lase in urma niste oameni mai constienti de lucrurile simple si mai putin doritori de vaicareala absurda. 

 Zambiti! Stati cuminti acasa si protejati-va! V-am pupat pe motzul de la basca!