Cum e viața : O saptamana interesant de amuzanta. Cu gaz ilariant cu tot.

Duminica trecuta pe la un 6 jumate, pe cand o asteptam sa ajunga acas de la plimbarea pe afara cu trotineta, cu prietenii, m-a sunat. Am sarit din dus cu parul ud, am raspuns si am auzit-o plangand cum ca "mami, am cazut si mi s-a mutat osul din mana". Insert infarct acilea. Era aproape, la doua strazi mai incolo. Primul instinct a fost sa fug asa, in prosopul de dus, apoi creierul a inceput sa intre in actiune si sa dicteze peste instincte. Sterge parul. Ia chiloti. Ia bandaje. Tot cursul de prim ajutor imi suna in cap. Unde or fi bandajele, nu stau sa le caut, atele nu am, aia e, tre' sa ma descurc asa. Ia un tricou subtire de bumbac pe care sa il poti rupe sa tii osul ala mutat. Ia maieu pe dedesubt ca o sa rupi tricoul ca sa ii legi mana. Geaca de ploaie. Chemi taxi acum sau acolo? Nu acum ca poate trebuie ambulanta. Geanta, portofelul, cheile, telefonul. Nu uita sa respiri.

In maxim cinci minute am fost acolo, cu parul siroind de apa, alergand ca descreierata. Mara era nu doar cu cei doi prieteni cu care plecase, ci cu niste adulti pe langa. Doi erau aplecati langa ea. Alti doi pe langa. Totul s-a intamplat langa biserica anglicana din cartier, o biserica de pe la anul 1100, ceva. Mai devreme vazusem ca taiau iarba in curte, ca deh, aici duminica oamenii, fie ei si ai bisericii, nu-s lenesi, nu au motive gen "nu e voie sa muncim" ba chiar din contra, profita de timpul liber sa faca bine si frumos in jur. Bine dracu' ca nu erau ortodocsi d-astia de mare succes ca n-ar fi fost nimeni prin preajma duminica la ora 6.30 seara. Numa zic!

Un tip pe la un 30 si un pic de ani, mare, barbos, cu aspect de viking, ii bandaja mana cu chestii dintr-un kit mare de prim ajutor intins pe trotuar. O doamna, la un 50 si un pic, ii curatase celalalt brat de pe care ii lipsea pielea pe o portiune insemnata. Eu respiram cu greu pentru ca mana, desi bandajata cu bandaj elastic avea o geometrie total gresita. M-am intrebat daca e doar radiusul sau si ulna. Osul mai avea putin sa iasa prin piele. Il intreb pe om daca e medic si zice ca nu, ca el e Dan, de la Manor, de acolo (o casa/muzeu istorica de vizavi de biserica). Doamna imi zice ca ea e vicarul de la biserica. Si ca o sa ne duca la spital cu masina ei.

Respir si multumesc. Strang mana omului si el imi zice ca o sa ia el trotineta la Manor si mi-o aduce cand vreau, doar sa il sun, ca gasesc numarul online. Trotineta? Era sa il intreb ce trotineta, jur! M-am uitat in jos si am vazut-o cazuta pe asfalt. Trotineta. M-am gandit ca daca nu era el acolo ramanea, pentru mine nu exista acel obiect in secunda aia. Ne-am suit in masina si am mers spre spital. I-am dat mesaj lui Marius care era la munca in timp ce Mara tipa la mine sa nu-l sperii pe tati. I-am explicat ca eu cu tati suntem o echipa, nu se poate sa nu il anunt de asa ceva imediat ce s-a intamplat, el trebuie sa stie.

Stam aproape de spital. Oarecum vizavi, dar spitalul e mai sus pe deal peste o sosea mare. Doamna vicar conducea cu atata atentie si a trecut peste speed bumpuri cu 2 la ora, sa nu zgaltaie copilul. Mara plangea, repeta tot timpul ca ii pare rau. Si ca o doare. Nici eu nici ta-su n-am avut oase rupte la viata noastra. Nu am idee cat de tare pot sa doara dar in mod sigur e ceva sinistru. Urma sa aflu asta. Doamna ne-a lasat la usa urgentelor nu inainte sa imi dea numarul ei de telefon, daca am nevoie sa ne ia de acolo sa ne duca acasa! Eram in soc din cauza accidentului dar incepeam sa fiu in soc si datorita oamenilor astora... Am luat numarul de telefon si am intrat.

Le-am zis celor de la urgente ce s-a intamplat si ca osul e fugit rau de la loc. Au crezut ca a fost vazuta de un medic cand au vazut bandajul si slingul cu care era legat bratul de gat. Pe cand ne lua datele ei, Mara s-a proptit pe tejgheaua lu' tanti si a inceput sa rada isteric. Moamaaaa, radea asta de ziceai ca e la pub si a luat mai multe beri decat poa' sa duca. Socul incepea sa apara. Tanti a ras si ea si i-a zis sa rada, ca nu e nici o problema, e in soc, doar sa ia loc daca simte ca lesina. Asta cand a auzit de lesinat i-a pierit rasul imediat :))) Ne-au dus intr-un cubicul din ala cu perdea si imediat doua asistente au venit carand un tub mare cu gaz din ala anti-durere. Oxigen cu oxid nitric, acum am priceput de ce-i zice gaz ilariant ca facea soricica mea ca toate ratzele bete dupa ce a inceput sa traga din ala :)))))). Eu incercam sa ii distrag atentia de la ras cu formula chimica scrisa pe trebusoara, zic hai zi-mi cum se cheama asta. Ea radea ca muta la pula, fix chimie ii trebuia ei! :)))))

Radiografie. E rupt rau, incercam sa il punem la loc si vedem daca e nevoie de operatie. La ce pozitie avea mana eram sigura ca trebuie operatie dar zic hai sa sper, ce sa fac. Pusul oaselor la loc a fost intr-o camera cu lumini dansatoare, pestisori, apici, chestii. Morfina si gaz, trei oameni care ii vorbeau ca si cand era copilul lor nu al meu. A durut-o. Rau. Procedura de a repune radiusul smuls din incheietura la loc este una... ihhhh... A tras din gazul ala cu frica mortii, la un moment dat am crezut ca lesina dar a trecut cu bine peste. Dupa pusul la loc au pus bratul in ghips pana la umar pentru ca fractura era instabila si risca sa se mute la orice miscare.

Au facut inca o radiografie si au vazut ca nu se poate fara operatie. A doua zi dimineata la prima ora. M-a intrebat cu jumate de glas, "mami, imi promiti ca pentru aia o sa ma adoarma?". Da, mami, o sa te adoarma. Hai acasa. Cu ce? Am intrebat-o pe vecina noastra daca poate sa vina sa ne ia. A sarit in masina si a venit. Ce oameni in cartierul asta, nene... ce oameni... N-am avut in viata mea atata sentiment de comunitate. Dan a venit sa imi aduca trotineta acasa. Doamna vicar mi-a raspuns la mesajul de multumire trimis niste zile mai incolo cu "sa imi spui daca mai pot sa te ajut cu ceva". Vecina, care este asistenta, a venit dupa operatie sa bandajeze cealalta mana care era ranita rau si eu nu aveam si nu stiam ca exista plasturi speciali cu silicon pentru astfel de rani. Mi-a adus ea, a curatat-o si a bandajat-o.

A doua zi ne-au sunat de la spital ca da, operatia se tine, e nevoie de sa faca operatie, si sa mergem cat de curand putem ca e a doua pe lista. Am mers. Sectia de pediatrie a spitalului din oras este ca un mic oras colorat. Nu, spitalul nu miroase a nimic altceva decat parfum cu briza de mare. Saloanele sunt cu unul sau mai multe paturi in functie de problema cu care esti acolo, dar toate paturile au perdea despartitoare, practic ai o camera bunicica cu tot ce iti trebuie. Inclusiv pat incastrat intr-un dulap, pentru parinte. Ca deh, nu stai ca la Ploiesti pe un scaun de fier niste saptamani. Sa ti se spuna ca "vezi ca e salon de parinti la nu stiu cate camere mai incolo :)))) Toaleta e acolo, in camera, e curata si frumoasa. Copiii au un raft intreg cu carti si jocuri. Iar baiatului care era acolo de doua zile i-au adus un... monitor mare, un joc ceva d-asta de ultima ora, ca se plictisea omul. Au venit asistentele cu monitorul pe roti, sa se joace omul cu masini. Io? Io ma cruceam. Fiecare pat are un televizor cu telefon, micut asa, suspendat pe un brat macara deasupra patului. Sa ti-l pui unde vrei. Ce mah? Ma uitam ca Bula la turnul Eiffel, jur!

Ne-am dus la ora 9. Au venit rand pe rand sa o consulte. Asistenta. Anestezista. Chirurgul. Formulare, chestii, intrebari. Mum. Eu eram aia. Mama. Cu m mare. Ei? Toti se prezentau pe numele mic. Nimeni nu era cu "doctor cutarescu" in fata. Nope. Iar eu eram Mama. Nu se obosesc sa te intrebe cum te cheama pentru ca tu esti Mama. Tu esti dumnezeul copilului tau iar ei stiu asta si folosesc lucrul asta spre binele copilului. Ei iti fac tie loc sa fii mai aproape de pat, de copil. Ei te intreaba de cinci mii de ori daca nu ai totusi nevoie de o cana de ceai sau cafea, sa iti aduca. Ei iti spun sa respiri, sa ai grija de tine si sa stai jos daca cumva ti se face rau.

Aici nu se pune problema daca 'te lasa' sa te duci cu copilul de colo colo. Aici ti se spune direct "acum mergem la radiografie" sau "acum o ducem pe Mara la sala de operatii" as in noi toti cu tine cu tot. Eu eram aaaaa, stati putin, eu am VOIE sa merg acolo? Da, sigur, mergi cu ea pana o anesteziem ca sa te vada acolo. Cum ma, asa? Si da, are 14 ani, in Romania i-ar fi zis alea "ia mai taci draga, ce te vaiti atata" sau "ti-a placut sa te dai cu trotineta, acu' taci si inghite" sau ceva. Aici de cate ori puneau mana pe ea o intrebau daca e ok si daca nu e, sa le spuna, ca se opresc imediat.

Si da, am dus-o la sala de operatii, unde toata lumea vorbea cu ea, glumeau, o faceau sa se simta mai bine, ii explicau ce si cum. Si au adormit-o de nici n-a stiut cand pentru ca deh, pe mana avea deja instalat de dimineata un plasture special sub care pusesera gel anesteziant. Nu a stiut cand i-au pus branula ca nu mai simtea nimic pe mana aia. In Romania, cand avea 1 an si jumatate si a trebuit sa mergem la urgente la spitalul de pediatrie din Ploiesti asistentele au incercat sa ma dea afara din camera cu forta cand i-au pus branula, am refuzat. I-au pus-o si apoi imediat au pompat niste fenobarbital in ea. Idem si la spitalul din Mangalia un an si ceva mai tarziu. Acolo, in loc de zambete, calm si bunatate, se administreaza fenobarbital "ca sa taca". Niste copii au si murit din cauza asta. Well, sa revenim la ale noastre, toata experienta asta evident ca mi-a trezit traumele alea, era imposibil sa nu...

Mi-au spus ca operatia va dura intre o ora si doua, in functie de ce vor gasi exact cand deschid. Trebuia instalata o placa de metal cu suruburi, deci nu ceva simplu ca tijele de care ne zisesera cu o seara inainte, pentru ca trei chirurghi s-au intalnit, au studiat si au decis ca nu merge doar cu tije, e prea nasoala buba. Au venit sa ma cheme sa o "iau" de la sala de operatii la fix o ora si jumatate dupa ce o lasasem acolo. Deoarece da, au venit sa ma si ia, sa ma insoteasca prin tot orasul de spital, sa vin inapoi cu ei si cu ea. Cu ea drogata si razacioasa, cu ea care striga la mine ai luavvvvvviuuuuu si tremura ca un catzel in ploaie de la anestezie.

Imi era frica de anestezie pentru ca in afara de acel fenobarbital romanesc ea nu a avut nici o anestezie pana acum. Nu a avut nici o problema, nu i-a fost deloc rau dupa, pur si simplu a adormit cand s-a vazut doar cu mine inapoi in salon, a sforait vreo ora jumate si apoi a cerut de mancare cum ceruse si cand se trezise din anestezie :). Dupa ce a baut apa si a mancat chiar de vreo doua ori, ne-au lasat sa mergem acasa.

Aici intervine paradoxul englezesc. Cata vreme esti acolo ei vor sa nu te doara. Nici macar branula fara anestezic. Cand pleci de acolo pleci cu "ia si tu niste paracetamol si ibuprofen" de am zis ca imi sta inima cand m-au anuntat ca nu, nu ii dau nici antibiotic "preventiv" nici altceva decat paracetamol. Well, acel antibiotic preventiv romanesc cred ca e din cauza ca aia or sti ei ce au prin spitale si cu ce hexifarma dezinfecteaza chestii. Aici mi-au zis ca ii vor baga in operatie antibiotic si aia a fost. Despre durere mi-au zis ceva ce iar suna logic dar cand esti mama te cam ia cu racori. Si anume ca daca nu reusim sa manageriem cu paracetamol si nurofen asta inseamna ca ea nu tre' sa fie acasa ci in spital unde sa ii dea ei alte chestii.

Suna corect. I-au spus ca cea mai mare durere va fi in primele 24 de ore si asa a fost. Si da, a trecut peste cu paracetamol si nurofen. Si n-a facut febra, nu s-a infectat, deci nu era cazul de alte antibiotice asa cum m-as fi gandit eu ca romanca, ca trebuie. Alea doar ar fi afectat sistemul imunitar si puterea organismului de a se regenera singur. Corect. Dar cand iti vezi copilul in niste dureri atroce... iti vine sa te urci nitel pe pereti si sa zici ca trebuia sa ii dea si altceva.

Maine vom merge sa ii scoata semi ghipsul pe care il are acum, sa scoata bandajele, sa vada operatia si sa o puna in alt ghips cu care va mai sta nu stiu cate saptamani (intre 4 si 6). Peste sase luni va trebui sa fie operata din nou sa i se scoata placa cu pricina pentru ca ea e in crestere si nu se poate lasa acolo. Desi nu e adult inca, a suferit ceea ce se cheama "fractura de adult" adica radiusul s-a dus in directia exterioara, de unde e mai greu de adus inapoi. Asa ca... o sa ne distram teribil o vreme. Putea fi mai rau. Mult mai rau.

Voi sa fiti cuminti si sa nu va dati cu trotineta la vale, da? Va las si cateva poze facute la repezeala, in acea totala uimire despre cum ar trebui sa arate aripa unui spital, cea de pediatrie. E despre niste oameni care fac smiley faces pe tavanul de deasupra patului de la urgente si apoi pe mana care urmeaza sa fie operata a doua zi. E despre frumos, colorat, mare, albastru si barcute. Intreaga sectie are ca tema chestii acvatice pentru ca nah, Portsmouth este marketat ca "the great waterfront city". Ceea ce si este :)