Noi, ei, ele...

  Si cand el nu e acasa pare a fi. Vorbesc cu el in gand tot timpul. Ce daca e la sute de kilometri distanta, mie imi vine sa ma duc sa pregatesc mancarea pe care sa i-o asez pe masa. Apoi imi aduc aminte ca nu vine in seara asta, deci nu e cazul. Nu ca n-ar putea sau n-ar vrea sa isi ia singur de mancare. Insa ..."daca imi pui tu e mai buna si e fix cata trebuie, eu ma incurc, pun ori prea multa ori prea putina"...si eu zambesc...pentru ca stiu ca data viitoare cand ne dam jos din masina cu 5 sacose de cumparaturi in total de 25 de kile, el zice "ia copilu' ca astea le iau io...de aia ti-ai luat barbat, nu?"

  Haha...de aia mi-am luat da! Si pentru ca ma iubeste. Si pentru ca il iubesc inapoi de imi creste parul numai cand ma gandesc ce mult il iubesc si ce bine ne e impreuna. Toti trei. Aseara eram foarte, foarte obosita, asa ca m-am apucat sa ma uit la poze cu noi de acum cativa ani cand Mara era mica si noi eram la fel de misto :D. Si ma uitam la el cum l-am pozat cu toate mutrele pe care le face din cauza de fiecare sentiment: cum e cand rade de o gluma, cum arata cand se uita la Mara, cum e cand il supara ceva, cum e cand e uimit...nepasator, obosit...am reusit cumva de-a lungul a multi ani sa fac cate o poza cu mutra lui spunand chestii. Eu stiu ce spune fiecare mutra. Eu stiu cum se simte dupa cum respira cand intra pe usa.

  Si acum mi-e dor de el. Marei ii e dor de el...Parca ne e dor unii de altii si cand suntem aici gramada in sufrageria in care locuim. Parca nu ne mai saturam de noi. Sunt putini anii copilariei...ma bucur enorm ca i-am  trait pe ai Marei asa...la gramada, toti trei aici, acolo, dincolo...oriunde am plecat am plecat impreuna, cand am ras am ras toti, cand am plans am plans toti. Trece repede timpul...nu stiu cand au trecut anii.

  Poate pentru ca azi am cautat rochie de mireasa pentru sora lui. Sora lui...da...aia mica...Mica? Mai e mica? Nu mai e mica demult. Cand am cunoscut-o eu era o chestie mica pe o bicicleta mica, a venit in tromba pe o ulitza mica dintr-un sat mic...a intins mana fortzos si a zis cu mandrie "eu sunt Corina!"...stia ca fra-su ma iubeste. Nu stiu de unde, ca nu ii spusese nimeni. Stia ea cumva asta. Probabil il vazuse pe terminat ca se inrosea la moaca cand vorbea cu mine la telefon. Telefonu' fix! Da! La d-alea vorbeam atunci. 

  Si acum cautam rochie de mireasa pentru ea. Iar Mara seamana cu ea asa de tare ca uneori ma uimesc fantastic. Acum Corina e o femeie frumoasa, desteapta, descurcareata, copia fidela a lu' fra-su...nu stiu sa vorbeasca intre ei prea bine da' de aia ma au pe mine, sa le dau dupa ceafa la fiecare, sa le dau mereu branci unul spre celalalt. Sa le aduc aminte mereu ca ei sunt frati DAR ca trebuie sa fie si prieteni. Fratia e de la sine, prietenia e ceva la care muncesti, ceva ce vrei sa faci, ceva ce nu ti-a adus natura, barza si un prezervativ lipsa. 

   Dar ca sa fie prieteni trebuie sa ajunga sa se cunoasca intai. Distanta de ani dintre ei e mare, de abea acum pot avea sansa sa inceapa sa stie unul despre altul si altceva decat cliseele cu "asta face...x" sau "aia mereu face...y"...mie mi se pare foarte amuzant sa ii vad cum interactioneaza unul cu altul. Si cum de la an la an ea se face mai mare, mai muiere si mai a dracu' si il plezneste pe asta mai abitir peste bot cand el se da cocos. Hahah...si-a gasit Albu nasu'....

 Maine poimaine o sa cautam cadouri de bebelus pentru ei si rochie de mireasa pentru Mara...trece repede timpul...trebuie sa ne bucuram in fiecare zi de anii astia...se duc cu mare viteza. Si sunt tare frumosi...

Masterchef plus Nicusor Dan egal love

  Da, pentru ca suntem o tara de oameni "destepti"...a se citi idioti retardati. Unii din ei s-au uitat la Masterchef Romania in ideea ca eh, poate, macar odata, televiziunile o sa produca ceva comestibil ochiului. Ala am fost eu. Altii s-au uitat la sfintia-sa-preacucernicul Nicusor Dan, (despre care acu' pot sa vorbesc liber pentru ca nu mai e campanie electorala, deci nu mai ofensez dracului pe nimeni) si au zis cum am zis cu totii (aia care n-am avut rude la fostu' Secu'...eu stiu doua persoane apropiate care mi-au zis ca Base egal minus si nu le-am crezut, da' na, aveam o varsta frageda)....ca o sa fie o duda. 

  Ei bine, duda Basescu s-a desumflat...imi vine sa scriu deZumflat asa cum se zice in ziua de azi in Romania la ulei "de maZline" de catre toti bucatarii-de-UCECOM care apar oriunde ca sa vorbeasca despre orice. Va rog sa percutati ca am adus-o din condei de la Base si alea la dude si uleiuri, da? Ca poate va intrebati de unde titlul asta bengos asa...

  E pai e simplu: la Masterchefu' de balta ne-au aratat homelesi care se indopau saracii cu mancare, apoi taximetristi care isi dadeau parerea despre mici. Si cam atat. Cam asta e "fala tarii" asteia. La alte d-alea internationale erau adusi "eroii" natiunii cum ar veni. Nu, nu Nicusor Dan, ci pompierii, paramedicii, camionagii (da, da...aia sunt eroi nene, ca iti aduc tie Cola in bot cand te arde micu pe traseu si n-ai cu ce sa-l stingi!), tipii din armata...si altii asemenea. La noi...taximetristii! 

  Sau Nicusor Dan. Da' asta din urma a fost asa, mult mai hilar decat taximetristii. Pe bune! Pentru simplul fapt ca a indraznit sa pretinda ca el se duce "acolo" pentru ca sa "salveze" el ceva. El se ducea acolo ca sa faca el o duda cu maZline la cuptor, da' nu vroia si bani pentru asta, ca de aia s-a intors el de nu stiu unde ca sa fie acilea muritor de foame. Si oengist. Si fost-olimpic-la-ceva-cand-avea-16-ani....ca na...cam asa scrii intr-un cv, nu? Cand te duci tu asa ca un fel de om la un interviu. Ca alegerile astea nu-s decat un interviu in fata unor sute de mii de cetateni. Si tu la interviu cand ai 30 si cati o avea el saracu (ma scuzati, nu stiu cam nimic despre el decat ce mi-a parvenit online, ca la vreo "dezbatere" nu l-am vazut) pui acolo in cv...ca ai fost tu olimplic la geografie cand erai tu mic. Si eventual ca te-ai invatat la olitza doar la 2 ani! Esti un geniu! 

  Politica in Romania? Platforme electorale? Idei marete? Oameni care se duc "la conducere" pentru ca stiu ce e aia si ce vor sa faca in mod real cu banii fizici care exista la ora asta in orase? Da? Hai maaaa...pe buneee? Unul din cei mai vechi prieteni ai mei din copilarie a ajuns consilier judetean in Prahova cu niste multi ani in urma. Stiti ce mi-a zis cand m-am intalnit ultima data cu el? "Pai frate, ma duc acolo, ca ACOLO SUNT BANII! Ce dracului, tre' sa iti explic io?"

  Eu zic ca un fel de om simplu ce ma aflu: in tara lui Caragiale, numai cei care vor ceva bani si faima se duc "acolo", pentru ca pentru acest popor, istoric si politic vorbind, acel "acolo" fix asta inseamna. Nu altceva! Hai sa ne sculam din cei 7 la suta ai lui Nicusor Dan, sa ne revenim, si sa intelegem ca pe nenii astia care ne-au cotropit mai demult, nu ii putem da jos de acolo decat cu o toxiinfectie alimentara marca Masterchef Romania! Sa fie clar! 

  Daca ati avut rabdare sa cititi dezlanarea asta, aflati ca sunt foarte obosita. Pentru ca azi am mers cu trenul Inter Regio (da, draga, asa ii zice acu') de la Bucuresti la Ploiesti. Si la cele multe grade afara, domnii n-au dat drumul si la aerul conditionat care sa se asorteze cu geamurile LIPITE ale trenului. Si am fiert 42 de minute! Da, in tara asta traiesc eu. Nu stiu voi. Nicusor Dan o merge el cu trenu'? Acum o sa ziceti ca am io ceva cu nenea asta. Bai, oameni buni, nu am nimic. Dupa mine, el o sa faca una din doua: fie nu o sa mai existe politic (si atunci veti sti toti cei care l-ati votat ca e degeaba sa crezi in sfantu-asteapta romanesc) fie o sa se umple brusc de 1. gusa, 2. bani, 3. tupeu. 

  Eu nu cu el am o problema, ci cu toti cei 7 la suta care au votat asa ceva. Care au votat o himera in numele unui "ideal sfintit" care pentru mine e clar ca in sistemul politic romanesc nu exista. Pentru ca nu exista nici "politicieni" in adevaratul sens al cuvantului. Io cu aia am o problema! Cu naivii! Mi se pare mult mai bine sa nu se prezinte nene NIMENI la vot intr-o tara atat de gresita si corupta cum e asta...ca sa fie amendati domnii de acolo! Pentru AIA trebuiau facute campanii pe FB! Nu pentru Nicusor Dan saracu' de el...l-ati facut voi mah vedeta mai ceva ca la Masterchef...

  Cred ca la Masterchef avea mai multe sanse, pe bune! 

   

  

1 iunie...de ce?

  Cand la Geneva in 1925 a fost adus in prim plan copilul si bunastarea lui nimeni nu se gandea ca o sa devina chestia asta un motiv de extra-rasfat al copiilor romani. Nimeni nu se gandea cu precadere la copiii romani. Noi cei care am haladuit pe vremurile ceausiste am avut acest 1 iunie ca prilej de o jucarie in plus, de o pereche de sosete sau chiloti...de ceva ce puteau bietii nostri parinti sa ne mai "faca rost" din sistemul plenar. 

  Declaratia pentru Protectia Copilului adoptata atunci la Geneva a fost ceva bun menit copiilor care nu au o soarta buna. Care nu au nimic decat abuz sau probleme de viata. Ala a fost inceputul. UNICEF a venit apoi si a zis mai baieti, bagati si voi prin toate statele o zi A Copilului...pentru sublinierea problemelor copiilor din toata lumea. Probleme nu insemnau o statie Nintendo in minus. Nici o "bagare in seama" odata pe an de catre niste parinti care in rest muncesc prea mult si stau cu copilul prea putin.

  In seara asta la stiri am aflat ca 50 la suta din copiii romani petrec mai putin de o ORA pe zi cu parintii lor. Apoi am aflat ca AZI s-au trezit toti sa faca coada la Gradina Botanica, Muzeul Antipa, Muzeul Taranului Roman, Teatrul de Papusi...parc, etc, etc...AZI...azi si-au cinstit copiii! Azi i-au dus si la acvariu. Si la delfinariu si la....oriunde. Pe scurt azi i-au bagat in seama. Mai mult ca de obicei. Deci cei care oricum ii "rasfata" cu bani si jucarii le-au luat azi MAI MULTE, cei care nu-s pe acasa azi s-au "straduit"....si tot asa. 

  Dar azi cine a fost in ideea oamenilor de la Geneva? Cine a dat ceva acelor copii sarmani? Cine s-a dus la orfelinat sa ii viziteze? Cine si-a pus problema ca 1 iunie e altceva decat ne-a zis Ceausescu: un motiv sa ne inmultim...Da, stiu, majoritatea romanilor o iau ca atare. 1 iunie, deci ne porcim. Caci asta este de fapt. O porceala in plus. 1 Mai ne porcim cu gratar, Sf Valentin imprumutat ne porcim cu ciocolata, 1-8 Martie ne porcim cu diverse ca sa ne spalam pacatele fata de muieri. De Paste si de Craciun ne porcim cu porcu', mielu' si alte asemenea caltabosherii....

  De 1 iunie ar trebui sa fim cu totii aliniati la orfelinat. Unde sa imbratisam copii singuri pe lume. Ar trebui sa facem toti cate ceva bun de mancare si sa le ducem lor. Ar trebui sa ne promitem ca copilul nostru nu va fi singur si ca atunci cand suntem acasa suntem cu si pentru el. Si ca ii vorbim, il ascultam si il iubim activ. Mie asa imi place sa zic...sa iubim activ un copil. Adica nu cu jucarii, nu cu dus la nu stiu ce "pentru ca e 1 iunie"...ar trebui ca macar odata pe saptamana sa facem asta cu un copil. De orice varsta ar fi el si orice placeri ar avea el. 

  1 iunie e bun. Dar e doar odata pe an. Nu,nu intentionez sa "sarbatoresc" vreodata in mod special aceasta ocazie. Nu cred ca copilul meu are nevoie de alta jucarie. Nu despre copilul meu era vorba la Geneva. Copilul meu e norocos! E hranit, iubit, fericit...ea trebuie sa sarbatoreasca fiecare zi a anului in care traieste intr-o familie care o pretuieste mai mult decat orice. 

Cum sa ceri ajutorul

  Pai suni la 112 de obicei. Dar daca nu e un ajutor "din ala"...daca e doar viata care te cocoseaza si te rupe in doua, te face avion de hartie, te impatureste si te arunca in vantul cel mai vant de simti ca nu mai ai cale de intoarcere si ca oricat ai zbate din brate nu poti rupe vantul sau valul care te-a luat?

  Eu am avut momente din astea. In primul rand psihice. Momente in care mi-a venit sa ma asez pe jos intr-un colt si sa nu ma mai ridic de acolo niciodata. Momente in care nimic nu merge bine, in care nu ai bani nici sa te gandesti cat costa branza...momente in care m-am intrebat sincer daca eu o sa am ce sa ii dau copilului meu sa manance saptamana viitoare. Da! Am avut astfel de momente, unele din ele nu mai departe de iarna asta, in care citeam lista de plata la intretinere, scadeam din venitul total al familiei dupa care ma intrebam cum o sa traim. La propriu. 

  Ce m-a salvat au fost prietenii. Oameni carora le-am spus cu vorbe si cu cifre prin ce treceam. Asta cumva ma ajuta sa fiu mai bine. Bineinteles ca atunci cand e vorba de bani, e simplu...toti sar sa te ajute, sa te imprumute, sa iti dea...numai ca pentru mine nu are sens sa iei cand n-ai ce sa dai inapoi. Dar ce te faci cand nu e vorba de bani, de lucruri materiale...ce te faci cand ai nevoie de un om care sa te ajute prin casa. Pentru ca ti-ai rupt piciorul. Sau pentru ca esti gravida si crapi de rau. Sau pentru ca a murit tatal tau si nu stii ce ti s-a intamplat. Sau pentru ca ai nascut un copil foarte mic care are alta parere despre viata decat ti-ai fi putut imagina. Sau pentru ca bunica ta a cazut in casa, si-a rupt 7 coaste si acum e jumate moarta la spital iar tu esti singura cuc, cu un copil in grija si cu alte mii de griji in carca...Sau pentru ca pur si simplu, creierul tau iti joaca o festa si refuza sa mai functioneze la standarde corecte, si atunci iti vine piticul ala jmecher care te indeamna sa iti fie rau de tot. Atunci ce faci?

  Pai atunci CERI AJUTORUL, nene...Cu tot glasul! Adica zici prin ce treci celor apropiati. Si daca vreunu' mai nebun asa se intampla sa zica "hai sa te ajut" trebuie sa NU il refuzi...trebuie sa ai puterea sa nu zici nu din "politete" sau din niste calcule pe care le faci tu asupra vietii lui gen "vai, dar ti-ar fi greu sa faci asta". Daca omu' ala a zis hai, tu ai datoria sa sari din apa in care te scufunzi de zor! Ca si atunci cand te ineci, e mai bine sa lasi naibii reflexul de a-l pocni pe salvatorul care incearca sa te scoata din apa aia care ti-a devenit nesuferita...

   Am avut si momente de rau fizic in care m-am bazat pe Marius intr-un fel enorm. Primul a fost cand eu aveam infectie cronica in gat si el imi dadea ceai cu lingurita cand eu aveam 19 ani si 42 Celsius...oarecum asa m-a cucerit...am stiut ca e un om caruia POT sa ii cer ajutorul. Chiar daca e "naspa" sa "ceri", chiar daca e oarecum bizar sa accepti asta. Al doilea moment a fost cand din cauza infectiilor cu pricina m-am operat si am extirpat frumoasele amigdale care ma inoportunau. Si cand el imi facea mamaliga cu piure si alte soiuri de terciuri si ma asculta pe la usi sa vada daca mor sau nu de hemoragie ca m-am externat ca-nebuna-mai-devreme-in-contra-doctorului-aoleu-maiculitza. Sau cand m-a cules de pe gresie ca am lesinat din cauze hormonale bengoase...si ma intreba de zor pe mine daca mi-e bine, dar el era alb ca varul la moaca si cred ca in sinea lui mai avea putin si dadea cu dintzii de gresia cu pricina de spaima...

  Sa ceri ajutorul e bine. E bine in primul rand pentru tine, in al doilea rand pentru cei care te iubesc in mod real si care chiar ar face multe si diverse lucruri sa te ajute, si ar face-o cu zambetul pe buze, cu placere si cu ideea ca uite domnule, omul asta a avut atata INCREDERE in mine incat sa imi PERMITA sa il ajut. Pentru ca, in ultima instanta, a cere ajutor este despre incredere. Nu despre altceva. E despre increderea in el ca medic de la 112 sau increderea in el ca prieten, ca om care ar face aproape orice pentru tine, prietenul lui drag, omul de langa el, omul despre care stie ca ar face, la o adica, acelasi lucru pentru tine.

  Fie ca e vorba de curatenia in casa, de un picior rupt, sau de 7 coaste rupte...sper ca Mara mea sa stie ca mereu, absolut mereu, este bine sa ceara ajutorul. Si parintilor, si prietenilor, si celor necunoscuti pana la urma. Asa cum stie sigur inca de pe acum, ca trebuie sa ACORDE ajutorul in orice problema, oamenilor din jurul ei, fie ei prieteni sau oameni cazuti pe strada din motive necunoscute. Pentru ca totusi, nu orice om care e cazut pe strada in Romania e mort de beat asa cum ne imaginam de obicei. Si chiar daca e, e bine sa il ajutam sa fie salvat macar in ziua aia. Asa e uman.

Aventuri de calator

  Saptamana asta m-am tot plimbat cu ceva treaba pe la capitala. Nu pot sa zic ca am fost navetista, pentru ca nu m-am trezit la 5 ca sa prind personalu' de 7 fara douazeci din Sud. M-am dus cam zilnic in vizita pe la prieteni. Cum sunt o persoana care se uita in jurul ei cand merge pe strada, cu autobuzul sau cu trenul, am avut o saptamana de-a dreptul amuzanta.

  Tinerii merg cu casti in urechi. Cam toti. Daca nu cu casti, cu telefonul la ureche. Acu' cand zic "tinerii" normal ca ma simt ca o baba d-aia handicapata care da din deget catre copilasii neascultatori. O baba de 32 de ani. Ce nu au auzit "tinerii" epocii in care traim este faptul ca urechile le mai trebuie. In general, asa, si in particular, pe strada, urechile sunt bune. Ele folosesc. Cum ar veni sa te apere daca un sofer nepriceput vine peste tine. Da, chiar si pe trotuar. Sau, urechile te pot anunta ca un cetatean binevoitor de pe strada pe care te misti striga cat il tin bojocii "CADEEEEEEEEEEE"....despre ceva care ar putea sa cada la matale in cap. Sau cineva, ca am mai vazut io stire cu baba care vroia sa se sinucida si a picat peste un prost pe strada si l-a omorit pe ala. 

  Merg nene, ca oile capii...cu urechile infundate cu muzica pe care eu o pot auzi de la niste metri distanta. Ce sanse mai au ei la un auz ulterior? Cam mici, dar se pare ca nimeni nu vrea sa auda alarmele pe care orl-istii le dau de ani de zile. Fratilor, muzica se asculta ACASA, si nu in casti, ci la aparatu' ala care canta. Mergi ca prostu' si dai in gropi, toti au o moaca asa transfigurata de zombi...habar nu au de nimic in jurul lor. Da, adolescentii si tinerii inamorati oricum sunt ei ca niste gaini decapitate...mai pui si niste casti cu muzica in ecuatia asta si iti rezulta o mare de oameni care merg fara sa se uite, te calca si pe cap...se impiedica....sau merg pe trecerea de pietoni in ritmul baladei romantice din urechi: ca ochii mortului. Astia nu au avut ore de "circulatie" in clasa a 4a ca noi...noua ne-a zis Lenutza cu Cescutza ca strada se traverseaza "in pas VIOI"...vioi maaaaaaa, adica ca cum ar veni sa fii VIU. Viu e cand mergi si tu cat sa nu ii creasca barba soferului care te asteapta si te injura si de mama si de tata.

  La statia Gara de Nord am ajuns in doua zile diferite cam la aceeasi ora. In metrou, un paznic. Vorbea singur. Jur. M-am uitat, nu avea casca, nu vorbea la telefon, metroul era gol...el bombanea in barba. Nimeni nu parea sa observe. Eu ca omu' nu imi puteam dezlipi ochii de el. Nebunii m-au fascinat intotdeauna. Imi cer scuze insa cine vorbeste de unul singur in barba in metrou, pentru mine e deranjat la scufitza. Si cum ma uitam io asa la el, coregrafia de miscari a fost: s-a scarpinat adanc la slitz, cu intensitate mare, apoi imediat cu aceeasi mana la nas cu intensitate medie, dupa care a bagat un desht in ureche, apoi unul in nas, a facut o biluta si a aruncat-o pe jos. In tot timpul asta vorbea cu sinea sa. Am inceput sa numar in gand ca sa nu ma buseasca rasul. 

  In a doua zi, acelasi metrou, ALT paznic. Da, va asigur, era altul. Nu avea nici o asemanare cu primul. Ce credeti ca facea? Ati ghicit! Vorbea singur, insa asta era model mai avansat, cred ca ii dadusera ceva pastile, ca asta SI RADEA. Vorbea in san ...radea pana la urechi....mangaia pulanul din dotare cu care se mai juca sagalnic din cand in cand. Acu' io sincer sa fiu infractor...m-as cam caca pe mine sa vad d-astia care fac asa. Ca na, cu prostu' mai scoti camasa, da' cu nebunu' nu cred ca te poti intelege asa usor. Probabil Metrorexu' are ceva examen de admitere pentru jobul asta de paznic din metrou, ii cauta sa fie mai "speciali", ca io altfel nu imi explic asa ceva decat printr-un singur argument: salariul. Nimic nu te poate aduce in starea de a vorbi singur ca un fluturas de salariu de cacat. 

  Si...punctul culminant a venit aseara cand am ajuns in gara de Vest din Ploiesti. M-am dus repede sa iau si io autobuzul numit 2 sa ma duca doua statii. Cand colo, in statie a venit un utilaj din ala...stiti autobuzele de pe vremea lu' raposatu'...e, era fix din alea. Nu stiu de unde l-au scos, in rest avem autobuze noi pe aici, nu stiu ce era cu asta si cum de se mai tinea el pe strada. Buuuun, ma sui in el...si cum stateam asa langa usa ca sa astept sa cobor...ma uit la bara aia de care te tii sa urci. Astea vechi au o bara pe mijlocul treptei. 

  Si io cum m-am invatat sa gandesc ca ala de i-am luat numele, zis el si sotu' meu...cum ma uitam io asa la bara aia, ma gandesc..."mama ce suruburi are asta, murea Marse daca o vedea...ete, surubu' ala e iesit de acolo". In fata mea, o pitzi blonda. Evident cu Aifonu' la ureche, ca se pare ca n-avea castile la ea. Opreste autobuzu' in statie, pitzi coboara, io mai baba asa, iau bara in mana, ma scuzati, sa ma dau jos. Si cum purced io la vale asaaaa pe trepteeeee....zbang ce raman io cu bara aia in manaaaaaaaaaaaaa, bara mare, grea si care avea ea si o vointa si o inertie, pentru ca in momentul cand eu am ramas fara sprijin, eu fiind o persoana cu echilibrul destul de ridicat, m-am echilibrat cu baraaaaa....POC peste pitzi...zvrrrrrrrrrrrrrrr Aifonuuuu pe jos prin balti.........................

  Hop pitzi sa moara! Cum ea avea fo' patruj'de kile...bara clar a ofuscat-o cam rau pe carca. Ce sa mai, era sa se duca si ea dupa Aifon in baltoaca. Eu mi-am cerut scuze razand...pentru ca nu puteam sa nu rad, imi era imposibil...dupa ce pret de trei secunde am crezut ca o sa cad in cap cu bara si cu autobuzu' gramada...nu puteam sa nu rad! Aia si-a pescuit Aifonu' din baltoaca, s-a scuturat oleaca si a plecat. 

  Eu am ramas cu bara in mana. Evident soferul de autobaza doar nu era sa se uite in oglinda si sa vada ceva, el a plecat linistit. Eu am ramas uitandu-ma dupa tractorul-autobuz care scotea fum ca la Hiroshima...cu bara aia mare si incovoiata in mana. Am proptit-o de un gard si am plecat razand de una singura pe strada. Apoi mi-am adus aminte cum radea paznicu' ala de unu' singur si am ras si mai tare...

Casa goala dar plina

  In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte. 

  Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...

  Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...

  Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata. 

  Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt. 

  M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...

  Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!

Nostalgii

  Pentru ca Prietena traieste acum prima luna cu bebelus...evident ca retraiesc si eu ultimii cinci ani. Evident ca imi aduc aminte cum era atunci, cum a fost de atunci incoace, prin ce am trecut, ce zicea lumea, ce frumos era cand nu bagam de seama cat de greu era. 

  Pentru ca Mara acum se spala singura, ceea ce pentru mine era ultima frontiera in cresterea asta primara, fizica, a unui copil...ultimul lucru pe care nu putea sa il faca doar ea...evident ca acum ma simt mult mai libera. Era vorba doar de 10 minute pe zi. Insa era vorba de 10 minute pe zi timp de 5 ani, care mie mi-au rupt coloana in doua, desi in am impartit anii cu sotul meu, care o spala frecvent pe Mara. 

  Incerc sa nu am nostalgii pentru ca stand cu ea de cinci ani zi de zi (minus doua luni anul trecut cand a fost plecata cu Marius) stiu foarte bine ca eu am trait totul. Eu am fost aici clipa de clipa, zi de zi, seara de seara, masa de masa, baie de baie, boala de boala...Tin minte cam tot. N-am uitat nimic, de aia nu vreau niciodata sa minimizez catre o proaspata mama...cresterea copilului. Asa cum n-am uitat cum mi-a fost in sarcina si nici cum a fost cand am nascut, si o sa inteleg intotdeauna dincolo de orice, o femeie gravida care spune "mi-e rau"...o sa o inteleg pana la lacrimi. 

  Au fost niste ani frumosi. Mai am curaj sa o iau de la capat? Nu m-am decis inca. Daca o fac o fac doar in alta tara. Intr-o tara unde exista moase, intelegere a sarcinii si nasterii, pediatrii destepti, parcuri curate, trotuare cu rampe pentru carut, pomi, flori, mancare curata de la ferme locale bio, aer respirabil chiar si vara. O tara in care gravida nu sta la coada la medicul de familie cum am stat eu cate 3 ore alaturi de babe tebeciste si alte aratari de m-am imbolnavit in luna a saptea si a durat "raceala" 6 saptamani...O tara la care merg cu copilul de 1 an si jumatate la spitalul de pediatrie si nu ies cu o foaie medicala plina de minciuni (da, trebuie sa povestesc la un moment dat experientele mele cu spitalele de pediatrie Ploiesti si Mangalia).

  O sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu am inceput sa fiu foarte sigura ca am avut un mare noroc sa scap cu viata si eu si copilul din sistemul romanesc. Pentru ca intre timp, in toti anii astia am aflat povesti de groaza, de la mame care au trait cosmaruri absolute intr-o tara a nimanui. Mi-e frica de ce inseamna mutatul in alta tara, insa sincer, mi-e mult mai frica sa continui sa traiesc aici. E periculos. 

Vai ce bine!

  Bai, ce bine e ca au venit astia sa joace un meci acilea! Frate, n-a vazut Bucurestiu' de cand e el...turisti...iar in seara asta, erau spanioli la restaurantul, culmea spaniolesc, din Ploiesti, mai, nene! Iti dai seama? 

  Pfoaiiii de mine, si cica spectacolul de deschidere a fost misto! Bunica mea de 88 de ani, va jur ca a fost sunata la 10 noaptea intru acordarea de "ce frumos a fooost" de catre sor-sa care are numai 80 de ani. De m-am speriat sa mor, ca eu nu stiam ca e "meci" sau ca intra doamneiartama Romania in vreun soi de ulitza turistica pentru maretii spanioli. Sau ceva.

  Bai...suntem, per total penibili. Da, am construit un stadion, dar nu are parcare cat sa nu omoram micutza capitala europeana...da, chemam multi oameni din alte tari...da' ei saracii...vin la meciu', da' dupa meciu' ...mi-e rau, au ajuns la PLOIESTI! Probabil erau in drum spre alt loc de turisti straini, Bran, ceva...ca acolo era ala de il stiu ei ca sugea sange...doar ca...de la Ploiesti la ...Brasov, trenul face 4 ore...ca e restrictie de orice. Iarna de frig, vara de cald, intre cele doua de "constructii", asa ca trenul merge cam cu 30 la ora....Poate de aia erau opriti saracii la o "gustare"...ca li s-o fi zis ca de la Bucuresti la Brasov...fratzioareeee, e cale lungaaaaa!

  Daca vrei cu masina, e si mai misto! Pe bune, la Posada acum trei zile, niste cetateni au aterizat in prapastia de care mie imi e frica de cand am mers prima data cu masina acolo, cand eram foarte mica! Norocul lor a fost ca in urma lor mergea regulamentar un autocar cu cetateni-americani-purtatori-de-arme-si-muschi, zisi ei si soldati de pe la astia de ii au aici cantonati. Si care cetateni, aveau la ei tot ce trebuie, s-au pogorat usor in prapastie si au scos victimele de acolo. Cand a venit salvarea romaneasca, baietii scosesera la sosea tot ce trebuia sa mearga la spital. Adica oamenii. Despre restul de fiare picate acolo nu m-a mai interesat, am schimbat canalu' ca venea Cireasa de pe Tort si lesina fi-mea daca nu vedea!

  In seara asta...noi doi la restaurantul "spaniol" din urbea lui Caragiale...am ras mult, des si plin de sens, ne-am iubit cum numai noi stim sa o facem de aproape 15 ani...ne-am minunat cum ca mujdeiul era proaspat, caci mujdeiul este esenta gurii noastre, am vorbit despre fiinte pe care le iubim, despre frustrari care ne frustreaza, despre cate in luna si in stele....cine nu a avut vreodata un sotz din asta...nu stie despre ce vorbesc acum, cine are...sa se bucure de el si sa il aprecieze in fiecare zi! Relatia asta a noastra...este totul. Este noi si copilul nostru. Este noi si vorbitul nostru despre tot si despre nimic...este o viata frumoasa!

Sa nu fim rai

   A inceput sa devina un refren pentru mine in ce incerc sa ii transmit Marei. Sa nu aibe rautate, rea-vointa, fata de nimeni. Oamenii gresesc, e normal sa faca asta, nimeni nu e perfect. Insa mereu, mereu trebuie sa faci lucrurile bune, sa incerci mereu sa fie bine si pentru cei de langa tine. Asta incerc sa o invat zi de zi, ca si daca se intampla sa greseasca, daca nu a facut greseala cu RAUTATE, atunci e ok, atunci isi poate cere scuze si se poate astepta ca scuzele sa ii fie primite. Si data viitoare va sti sa nu faca acea greseala.

  Una e sa te impiedici de cineva si sa il lovesti, alta e sa ii tragi una ca te-a suparat. Una e sa spui ceva ce crezi sincer, alta e sa zici rautati despre care stii sigur ca vor lovi cand aterizeaza pe destinatar. Sa scurmi cu rautate in problemele sau esecurile cuiva. Sa ataci fix unde stii ca doare mai tare, si apoi sa zici ca tu doar ti-ai zis parerea. Nu, nu trebuie sa fii rau. Nu trebuie sa spui lucuri negative doar de dragul de a il vedea pe celalalt ca se supara. Nu, nu castigi nimic cu asta! Ba mai mult, pe parcursul timpului s-ar putea sa si pierzi prieteni din cauza asta. Sa pierzi respectul celor din jur.

  M-a intrebat ce e ala respect. I-am spus ca respect e atunci cand chiar daca te crezi foarte bun (jmecher, superior, fabulos, minunat, frumos, destept) sa ai puterea sa crezi ca si cei din jur sunt cel putin la fel de buni ca tine. Oricine ar fi ei. Sa nu fi rau cu cineva doar pentru ca nu iti convine opinia lui despre ceva. Chiar daca il crezi prost, poti sa tii pentru tine lucrul asta. 

  Dar sa te aperi cand esti lovit. Si de cele mai multe ori cea mai buna aparare e fuga. Nu are sens sa ma obosesc sa ma tot apar cu pumni cand cineva tot incearca sa ma pocneasca. Fug si gata. Data viitoare evit omul ala cu totul si am terminat problema. Dar astea sunt ganduri pe care i le poti spune unui copil, el poate le intelege sau nu...insa atunci cand creste constata, ca si mine, ca multi oameni mari sunt rai. Al dracu' de rai si de stupizi. Se cred importanti, se iau la intrecere pentru cele mai idioate treburi...se vorbesc pe la spate...si in general chiar sunt mai prosti decat imi imaginam cand eram mica.

  Nu pot decat sa sper ca ea o sa incerce mereu sa fie buna cum e acum. Sa ajute cum vrea acum sa ajute pe oricine cu orice...sa isi aduca mereu aminte cum mama ei ii spunea sa nu aibe rea-vointa. Sa fie harnica si sa iubeasca mult toti oamenii buni. Si sa ii ocoleasca pe cei rai. Sa se apere daca e atacata, si niciodata sa nu atace pe cineva nici cu mana nici cu vorba.

  Pentru ca DA, vorbele DOR. Mai rau ca pietrele aruncate in cap. Vorbele raman, chiar daca nu sunt scrise, raman scrijelite in sufletul oamenilor pentru eternitate. Nu ai cum sa le mai iei de acolo. Decat poate cu multa iubire...

Fa mancare cu dragoste!

  Imi place mult Adi Hadean si tot ce vrea el sa faca pentru lumea culinara. Ieri m-a impresionat profund cu ceva ce a scris. Lumea in care traim azi e de multe ori stupida. Lupta femeilor pentru egalitate si pentru locuri de munca in afara casei, pentru bani si pentru putere...a ajuns sa perverteasca ideea de familie. A ajuns sa fie o rusine, o bizarerie sa spui vreau sot si copii, vreau sa fiu cat mai mult cu familia mea. Familia mea e "distractia" mea si nu m-am simtit niciodata nefericita sau lipsita de vreo libertate alaturi de ei doi.

  Iar chestia cu arta culinara...mi-am cultivat-o in ultimii ani foarte mult. Am descoperit ca pentru mine gatitul e cea mai mare relaxare posibila. Am citit foarte mult despre asta, am vazut tot felul de emisiuni, am incercat sute de mii de combinatii si chestii care m-au atras. Cand gatesc sunt linistita. Atunci pot gandi mult mai clar, despre orice...pot sa imi rezolv orice dilema daca sunt la bucatarie si produc ceva de mancare. Eu am ajuns sa fiu casnica dintr-o imprejurare care a combinat o tara proasta in care daca ai firma ta mica...esti mancat...cu faptul ca am ales sa fac un copil cat mai devreme. Aveam 27 de ani si mi se parea deja enorm de tarziu...simteam ca nu mai pot sa mai traiesc daca nu am un copil. Asa ca am ales sa fac copilul si sa nu ma mai gandesc la ce o sa fie cu jobul pentru mine. 

  Lupta asta cu mine a durat ceva, pentru ca suntem, nu-i asa, programate de societatea de azi sa gandim intr-un fel aberant pentru mine. Am ajuns sa ne dam peste cap mai mult pentru altii decat pentru familiile noastre, iar asta e total impotriva naturii femeii. Daca esti femeie, natura te-a facut sa faci copii si sa vrei sa ii ingrijesti. Sa ii hranesti. Incepe cu sanul, continui cu tocanita de ciuperci...dar femeile sunt facute sa vrea sa aibe grija de cei din jurul lor. Poate de aia multi soti devin handicapati la un moment dat pentru ca descopera ca daca raman vaduvi sa zicem la 50 si ceva de ani...ei sunt ciungi. Nu stiu sa faca decat ou ochi, nu stiu cum sa aibe grija de ei sau sa se tina curati si ingrijiti. Pentru ca femeia a facut asta pentru ei niste zeci de ani de zile.

  Din nou, eu militez pentru calea de mijloc: da, e foarte bine sa ai un job pe bani cat mai multi. Si cel mai important e sa iti PLACA acel job, sa te duci la munca cu veselie, sa te simti bine facand ceea ce trebuie sa faci zilnic. Dar pe de alta parte, nu uita sa gatesti! Sau daca nu ai stiut niciodata, apuca-te si invata asta! E sanatos si pentru corp si pentru psihic sa te hranesti cu chestii facute acasa, nu la carciumi unde dracu' stie ce mananci si cine si-a bagat labele in ele. Restaurantul e misto daca e o iesire din rutina, dar nu mai e misto cand e viata zilnica. 

  Si cand trebuie sa stai acasa cu copilul, nu face din asta un martiriu. Gatitul si pana la urma si curatenia din casa, pot fi chestii simple. Si care sa nu te faca sa urasti ce faci. Daca iti urasti casa ea nu te va primi cu caldura. Daca iti inveti copilul ca facutul ordinii e ceva NASPA, el nu va face niciodata ordine, iar frustrarea ta se va mari de la an la an. Daca faci un joc din asta...copilul creste cu o mare placere fata de curatenie si de gatit. 

  Mancarea e dragoste. E felul in care oamenii se aduna in jurul unei mese si se simt bine, vorbesc, se cunosc, isi impartasesc vietile. Nu, gatitul nu e o corvoada, daca ai un pic de organizare. Chiar daca ai un job foarte greu, tot poti face mancare. Poate nu zilnic, si sigur nu pentru toate mesele...insa se poate.

Draga Mara

  Draga mea Mara...esti cu noi de cinci ani si ne-ai adus atatea bucurii incat nu pot sa masor! Am cautat o galeata, nu incap in ea...apoi m-am gandit cu ce te las eu pe tine pe lumea asta, daca ar fi sa plec maine. Pai cred ca te las cu o mare valoare: educatia pe care ti-am dat-o. Si te mai las cu ceva...cu prietenii nostri. Chestia e ca tu m-ai ajutat sa fac rost de unii dintre ei. Pentru ca esti prea misto, prea frumoasa si prea simpatica!

  Da, poate suna bizar, insa...ce ramane in urma noastra pe lumea asta, e putin. Sau e mult. E nimic, sau e totul. E o viata...sau trei picaturi de apa...Copilul creste aproximativ de la sine. Oricat ne-am da cu capul de toti peretii, el tot creste ok cu o anumita masura de bun simt in ceea ce inseamna curatenie, somn, alimentatie. Si creste. Si apoi? Ce vine apoi?

  

  Pai apoi vin prietenii, oamenii buni cu care copilul e inconjurat. Azi despre Monica. Care nu o cunoaste pe Mara insa o iubeste ca si cum ar cunoaste-o de o viata. Care pana la urma nu ma cunoaste nici pe mine prea tare, insa...Monica STIE sa iubeasca. Si sa o faca asa, cu totul...cum mi-am dorit eu mereu de la oameni. Pe Monica am cunoscut-o din cauza de Ioana. Din cauza sau datorita? Ambele! Da...in cateva luni, draga Mara, ne-am gasit alti oameni fantastici! Oameni cu care te pot lasa linistita daca ar fi sa plec maine si tu ar trebui sa ai cu cine vorbi in afara de tac-tu care nimereste mai greu cu vorbitul despre iubire...

  Draga mea Mara, anul asta e anul in care noi trei i-am cunoscut pe ei doi, pe Monica si pe Mihai...bine ati venit in viata noastra! Va imbratisam apasat si promitem sa nu va lasam niciodata sa plecati de la noi! 

Masterchef e homeless

  Dupa cum am zis de la inceput...HAHAHA...OMG si WTF in aceeasi propozitie...Daca pana acum ma gandeam ca Masterchef Romania e un fel de fratele mai mic nascut cu handicap, chior, ciung si cu o ureche clapauga, al fratilor sai mai mari din alte tari...aseara am avut o revelatie. Asta romanescu e fratele mai mic, nascut schizofrenic si care a dat-o tare pe cocaina si alte alea, a fugit de acasa si a ajuns pe strazi. 

  Acum ar trebui sa public si comentariile unei cucoane ofensate ca am zis eu ca panarama de emisiune e penibila din cauza ca in Romania asa ne ies noua imitatiile. Prost. Fie ele emisiuni, fie ele "legi europene" pe care le copiem cuvant cu cuvant da' nu pricepem o iota...suntem ca aia de copiaza dupa altu' inclusiv numele de pe teza la romana. Si dupa aia ar trebui sa fac misto de ea rau de tot, sa ii arat emisiunea de aseara si sa rad juma' de an. Da' n-am chef.

  Revenind la homelessii nostri...da, stimati telespectatori, aseara am vazut oameni sarmani. La cantina cu pricina, s-a facut mancare si s-a chemat populatia sa voteze mancare "de Masterchef"...sa ma mai gandesc ce or fi gandit oamenii aia care au primit-o? Sa imi pun problema daca au injurat printre dinti pe unii care au vrut sa faca spectacol din vietile lor distruse? Si nu ca spectacol, da' spectacol din ala de circ horror. Masterchef ne-a aratat povestile lor. Care cum a pierdut casa, banii, nevasta, care traieste prin gara, care pe unde doarme...ce sa mai...imaginea Romaniei, domnule.

  Oare producatorii astia nu se gandesc nene ca cineva din alta tara, apreciind Masterchef, o sa dea vreodata si peste emisiunile lor? Oare nu le e jena? Jena si ca Romania e cum e, si eu nu cred ca tre sa ne spalam homelessii in public...jena si ca intr-o emisiune despre MANCARE si tehnica culinara, noi aratam oamenii saraci din Romania cum ling farfurii. Daca ii puneau sa gateasca, mai intelegeam!

  Din concursul propriu-zis am retinut asa: n-au ingrediente destule. Au adus un chef adevarat sa le arate la astia cum se face o caprioara cu homar gen surf-n-turf...numa' ca aveau putina caprioara, prea putin unt pentru sosul bernez (da, stiu ca nu ASA se scrie!) drept pentru care romanasii nostri s-au incaierat. Adica una bucata femeie infipta s-a dus si a ciordit mai mult decat portia, aialaltii s-au ofensat...totul a fost...ce sa mai...misto de tot. La fel si la cantina: li s-a dat o bucatarie cu vase la amestec, focuri la ingramadeala, drept pentru care astia mai mult se tziganeau decat gateau. Din doua in doua secunde era un bip care insemna un cuvant din 3 sau 4 litere. Parca la Ramsay suna altfel...

  S-au mai ciondanit si altii la Masterchef, si la Hell's Kitchen (formatul facut de Gordon Ramsay care e mult mai misto decat Masterchef) dar...o faceau ca niste oameni civilizati. Si mai ales nu se certau pe ingrediente, pentru ca acolo totul era mai mult decat ar fi putut ei sa strice vreodata. Amaratii astia de la noi, daca gresesc o friptura...gata, pa...n-au de unde sa ia alta. Da' in schimb imi place ca arata margarina de 500 de ori intr-o emisiune. Dupa care vine bucataru ala strain si le zice ca sosul bernez se face cu UNT, dupa care li se da prea putin unt...unt nene...La cati ciobani si vacari avem noi in tara asta...Uite, unii din ei chiar au facut o emisiune de televiziune! 

  Va urma! 

  

Mancarea

 Mancarea e suflet. Mancarea e idee. Mancarea e totul intr-o zi in care ai fost alergat si haituit mai mult decat iti puteai imagina vreodata ca poti fi. Mancarea e senzatie, e miros, e gust, e sunet. Mancarea e orice simt. Daca vrei sa faci ceva de mancare, trebuie sa pui pasiune. Bunicul meu grec, pe care din pacate nu l-am cunoscut, m-a invatat asta. Nu pui pasiune, nu iese mancare buna! Faci mancarea in sila, ti se pare ca e "complicat"...in sila o sa o mananci...

 Am auzit si oameni care imi explicau ca mancam ca sa traim sau si mai rau, ca mancarea nu trebuie sa fie gustoasa, tocmai ca sa nu ne "ingrasam". Ceva mai rau nu exista. Daca imi traiesc viata simtind nimic...o sa fiu un nimic. Ca atunci elimin si parfumul, si muzica, si atingerea buna a mochetei moale pe piciorul gol. Si raman un nimic, un robot care doar traieste. Multumesc frumos, nu. Mai bine mor.

 Mancarea e inovatie. Oricine ai fi, mancarea pe care o stii tu, poate deveni altceva atunci cand studiezi despre mancare. Si o sa fii uimit. Poate cea mai uimitoare pentru mine a fost spusa socrului meu care acum vreo 3 ani de zile, cand i-am dat sa manance pui de caracatita facuti cu oregano si rozmarin...s-a strambat, s-a sucit si apoi a avut intrebarea "ce balarii e astea?"...nu caracatita l-a incurcat, ci oregano. I-am zis ce e si mi-a zis ca "noi pe acilea mai mult cu patrunjel si marar". I-am zis ca oregano creste si la el la Drajna. Dupa care a urmat "da' noi suntem invatati cu astea" ...pai si astealalte nu iti plac?..."ba da...da' astea e scumpe". Mna, nu e asa scumpe, e tot o balarie, iei seminte, le azvarli in gradina si ele cresc.

  Mancarea e amintire. In cate locuri am fost, noi n-am vizitat muzee cat am vizitat carciumi. Istoria popoarelor si istoria artelor eu le-am invatat in clasa a 11a de la un mare profesor. Nu la scoala ci la el acasa, unde imi preda cu diapozitive. Nu tin sa vad Luvrul. Tin sa merg la un anumit bistro de acolo si sa aflu ce intelege acel popor prin "a trai"...Am fost pe Acropole...mi-a placut, insa micul sat din Halkidiki unde m-am imprietenit cu un baiat care are o carciuma locala...si care ne-a facut peste si caracatite si alte alea...cum stie el...cu aia am ramas pe viata sculptat in amintire mai mult decat Acropole. 

 Mancarea e simt, e pasiune, e originalitate, e cine poti fi si nu stiai ca esti. Mancarea e familie. E adunatul in jurul mesei de Craciun, de sfantu' nu-stiu-care, sau la orice parastas...e motiv de bucurie, de speranta, de "o sa fie mai bine"...cel mai bun lucru din lume e sa "faci o masa" pentru oameni dragi. Nimic nu se compara cu satisfactia asta. Oamenii pe care ii iubesti iti iubesc mancarea...se simt bine, sunt fericiti, rad si petrec clipe care o sa le ramana in amintire mereu. 

  Si mereu, copiii alearga in jurul mesei...

  :

Prosti sau ceva de genu'...

  Azi in 35B, doi liceeni cat usa...discutau despre cluburi, mers in Bamboo unde iau un suc si stau o noapte band din el si mergand din cand in cand la baie sa il subtieze cu apa. Conversatia a decurs lin:

 Tanarul 1: am mai iesit pe aici si prin clubu cutare si prin cutare si prin alalaltu

 Tanarul 2: da' in Conac ai fost?

 Tanarul 1: nu, asta unde e?

 Tanarul 2: pai cum sa iti zic, ba, de la Tribunal, o iei pe strada aia, aia cu cazinou', ma, si te duci asa tot in fata si acolo undeva pe dreapta e ca o casa asa...e ceva, ca o casa memoriala, ceva de genu'...acolo e! si ii zice pe frantuzeste, ma, c-o-n-a-q-u-e...cu q ma, au pus.

 Tanarul 1, perfect luminat: aham!

  Io radeam...si radeam, si intorceam capu', si ma uitam pe geam si radeam...apoi mi-a venit sa plang. Doi oameni ar trebui sa stie orice prost ca s-au tras din Ploiestiu asta: unu' e Caragiale (si ala are o casa memoriala p-acilea, ca asa se intampla dupa ce mori sau ceva de genu'). Altul e Nichita. Si mai cum? Stanescu, saracu', despre casa lui era vorba mai sus...casa memoriala Nichita Stanescu din centrul Ploiestiului. 

  Stanescu asta,  fost ca un fel de poet, asa, ceva de genu'...

Materchef si mamaliga

 Din seria Masterchef de Romania...sau cum se poate telenoveliza un format despre mancare intr-unul despre oameni care lacrimeaza intr-una povestindu-si dramele personale. Da, stimati telespectatori, aseara la Masterchef am vazut lacrimi. Si nu de bucurie ca a iesit mancarea buna, nici de tristete ca n-a iesit mancarea frumoasa...ci de dor de copii, de bunici bolnavi sau de tati morti. 

 Fantastic cum pot romanii sa isi puna poalele in cap si sa vorbeasca tot despre morti si cand e vorba de albine. Sau de suruburi. Sau in general asa...despre orice altceva. Incredibil cum pot sa barfeasca ca niste tzoape. Vorbeau unii despre altii, se comentau aiurea...nene, te-ai dus acolo sa arati ca poti sa devii bucatar sef, nu ca sa ii mananci pe aialaltii de dos. Tipic romaneasca atitudine. 

  Pe de alta parte...cand i-au pus sa faca mancare ardeleneasca au facut aproape toti mamaliga si varza. Vreo doi sau trei gulas. Si cam atat. Atata stiau ei, aspirantii la titlul de Masterchef, despre bucataria ardeleneasca. Asta mie imi spune multe. 

  M-au uimit foarte tare atitudinile concurentilor. Unu' din ei facea "ce domle, nu le place, sa se duca nene"...pai asa vorbesti tu despre aia care tre sa iti dea o nota mare? Si sa te mai tina acolo? Alta a fost si mai misto, i-au zis aia toti trei ca taiteii ei sunt nefierti iar ea a repetat de trei ori ca "atunci cand i-am scos erau fierti!" Bai nene...cum sa fii atat de stupid? Adicatelea erau fierti cand i-ai scos si ai dracu' s-au dez-fiert (ca nici nu stiu cum naiba sa zic ca nu exista cuvantul)...s-au facut cruzi la loc...In loc sa pui capu' in pamant si sa nu mai zici naibii nimic, tu le zici la fiecare in parte ca taiteii tai erau fieeeeeeeeeeeerti. Si acu' ca prin magie...nu mai sunt. O mana criminala i-a incruzit!

 Si duda de pe final...ca data viitoare o sa gateasca la...atentie...cantina saracilor. Da, da...la emisiunea despre mancare de nivel high-end. Da' e bine ca le zice mereu ca gatesc ca la cantina. Acu' ma intreb daca o sa le dea ceva chateaubriand sau icre negre la aia la cantina saracilor. Cert e ca desi ziceam ca nu o sa ma mai poata uimi mai mult, ete ca au reusit. Asa ca o sa ma uit cu mare interes ca deja e ca la desene animate. 

 Pentru cei care nu ma cunosc, sunt o persoana extrem de interesata de arta culinara, am o pasiune profunda pentru felul in care se prepara mancarea buna. Am vazut multe Masterchef internationale, am vazut alte sute de show-uri de televiziune pe acest subiect, facute de bucatari de nivel international din alte tari. Si tot din pasiune m-am dus la scoala de bucatari anul trecut si mi-am luat o diploma de calificare in meseria asta. Si m-as fi bucurat nespus daca Masterchef Romania ar fi fost asa cum trebuia sa fie. Dar nu e. Pentru ca nu putem sa ne depasim conditia de telenovelisti de balta. 

Lapte sub toate formele

  Na ca s-a dat in stamba un "ministru" pe care n-am cum sa nu il pun in ghilimele pentru ca e din Romania...asa ca na, nu il crede nimeni. Si a zis el cum ca laptele de la magazin e din lapte praf. Hai ma, sa mori tu? Auzi, si daca e asa ce? Adica intre un lapte mort, ultra pasteurizat, de l-a luat dracii (da, dezacordu' e voit, ca am auzit azi ca in DEX a intrat si "gece" ca plural pentru geaca, asa ca ce pana mea!)...si unu' tot mort da' praf...care mama naibii e diferenta? 

  Pai nici una. E tot un drac! Pentru ca ala "praf" n-a facut decat sa ii fie scoasa apa din domnia sa, prin incalzire si pulverizare la temperatura inalta. Da, am studiat. Deci nu e nici un mare rahat cu laptele "praf". Fix asa cum laptele ala de la magazin, nu e LAPTE...adicatelea e o zeama care cand era ea mai tanara a fost culeasa de la o vaca si omorata sistematic. Pana cand in ea nu a ramas decat apa si zahar. Si vagi urme de grasime animala, ca doar na, acu' e cu 1,5 la suta pe raft, iar vaca cred ca plange daca aude asta. 

  Iar omul e si el ca un fel de animal care e facut sa manance numai lapte de om. Si de aici sute de probleme pe care le are omul de-a lungul vietii de la intoleranta la lactoza la inflamatii cronice in organism. Cu care, noi oamenii probabil ne-am invatat de mii de ani de cand consumam laptele altor specii.

  Pentru ca laptele speciei noastre...ni se ofera putin. Adica cat avem nevoie de el pana ne ies niste dinti cu care sa mancam carne, nene, ca de aia omul n-a mai fost maimutza, pentru ca a evoluat. A fost mai destept pentru ca a mancat carne. Eu personal incurajez alaptarea, dar nu pana cand te striga copilu' pe numele din buletin, iti zice adresa si cand te dezbraca stie ce firma e bluza pe care o porti...aia e o exagerare dupa parerea mea.

  Personal eu nu am avut lapte. Da, stiu, in ziua de azi e o moda care spune ca "asta nu exista"...pacat ca studiile spun ca na, unele dintre noi suntem asa, mai defecte...si in natura probabil puii nostri ar fi murit. Acum 60 de ani ar fi mancat lapte de vaca diluat cu apa si cu adaos de faina, ca asa se facea pe vremuri. 

  Mie nu mi s-a instalat lactatie. Imi e greu sa accept asta si acum, 5 ani mai tarziu. Nu stiu de ce. Poate pentru ca acum e un curent de invinovatire, dupa ce atatia ani a fost un curent care zicea "ii dai direct din biberon, ca sa nu te agiti". Dar intre timp multe femei primesc occitocina la nastere, iar aia ajuta si la asta! Eu nu am primit nimic...am nascut natural. Nu mi-am pus problema vreo clipa in sarcina ca nu o sa am lapte. A trebuit sa accept asta si sa inteleg in momentele alea, destul de grele dealtfel, ca aia e situatia, si ca nu pot sa ma las doborata de treaba asta. Si mereu mi-am cantat o mantra in cap, cum ca DUPA ce se termina aia cu laptele e important ce mananca copilul meu, pentru ca laptele matern e un an sa zicem, iar viata e restul...

  Si ideal ar fi sa nu manance lapte din cutia de la magazin. Asa ca nu i-am dat. Niciodata. Mi-a fost suficient ca i-am dat porcaria aia de lapte praf de bebelusi timp de doi ani de zile. Dupa aia nu i-am mai dat decat lactate fermentate, despre care macar stim ca se comporta un pic altfel in organism. Si pe cat se poate naturale. 

  Aici iar intervine o chestie: daca n-ai lapte de la vaca cules ACUM, degeaba ii faci tu branza sau iaurt din lapte de la magazin in care pui tu calciu sau nu stiu ce alt iaurt...e fix degeaba! Nu faci decat sa muncesti in plus. Am luat alga "galodium" si i-am facut kefir de casa timp de un an si jumatate, apoi a trebuit sa o arunc pentru ca bunica a necesitat atata timp de ingrijire incat nu mai puteam sa ma ocup de kefir. Pentru ca e destul de complicat sa il faci si sa ingrijesti alga zilnic.

  Insa alga aia face minuni. Aia face din laptele de la magazin, in care nu mai sunt vitamine...ceva bun. Aia sintetizeaza vitamine din putina grasime ramasa in acel lapte. Aia face un iaurt subtire si acidulat, cum era laptele batut cand eram noi mici. Aia face o treaba. 

  Asa ca...laptele e ceva care poate fi miracol, ca laptele de mama, sau poate fi doar un produs procesat ca cel de la magazin. Iar reclamele cu nu stiu ce dulciuri sau cacaturi care "au lapte" eu zic ca sunt pentru babe sau pentru retardati...cum sa mai crezi in 2012 ca laptele trebuie sa stea la baza alimentatiei copiilor? Sau ca ar fi indispensabil pentru asta? 

  Dar da...majoritatea oamenilor sunt dusi de ideile din strabuni sau de ideile publicitare. Si toti ajung inevitabil la lapte, cereale, paine si zahar. Intre timp eu ieri am vazut intr-un parc cu sute de copii...mai mult de jumatate din ei supraponderali. De toate varstele. 

  

  

Eu si marea

  In fiecare an cand vine primavara incep sa ma gandesc la mare. Relatia mea cu marea e una de lunga durata. Ne cunoastem demult, de cand eu eram foarte mica si imi petreceam fiecare vara la 2 Mai in casa bunicilor de pe malul marii. Initial nu imi placea sa ma var in domnia sa, marea, deoarece sufeream de o teama incontrolabila de apa. Constatasem eu ca apa te cam ia pe sus. Nu imi placea sa fiu luata pe sus nici macar de alti oameni in afara de mama mea, asa ca sa ma ia pe sus un lichid care da din valuri...era exclus. 

  Cand aveam 4 sau 5 ani am fost bagata in apa de mama, la ea in brate, ca sa incep sa ma obisnuiesc cu apa. In loc sa fac asta am prins o frica si mai mare de apa, si ulterior n-a mai fost posibil sa ma prinda si sa ma bage in apa. A trebuit sa invat sa fac asta singura. Pentru ca eu iubeam marea. Iubeam mirosul ei, as fi stat o mie de ani sa ma uit la mare. Asta se aplica si in ziua de azi. Daca am o apa la care sa ma uit, nu imi mai trebuie nimic.

  Pe la 7-8 ani cand verii mei cu care cresteam acolo si erau mai mari ca mine deja inotau, sufeream. Vroiam si eu sa inot ca ei. Insa imi era teama. De cate ori trebuia sa ridic picioarele din nisip si sa ma las in voia apei...ma apuca o panica de nedescris. Diversi adulti incercau sa ma "tina" sa ma invete sa inot, insa aia ma speria si mai rau, pentru ca sa fii tinut de burta cand ai capul mai greu decat posteriorul...duce inevitabil  la scufundarea capatzanii in apa. Asa face gravitatia asta, lua-o-ar naiba...

  In vara in care mi-am facut curaj...am luptat singura cu mine si cu frica. Nu am mai lasat pe nimeni sa ma "tina" sau sa imi "explice" nimic pentru ca nu faceam decat sa ma enervez. Ma uitam insa la Ana, vara-mea, cum inoata. Nu stiu de ce dar corpul ei in apa avea sens. Asa ca o studiam de cate ori aveam ocazia. Am decis ca e cazul sa imi fac curaj, m-am relaxat fix ca o scandura, si am incercat sa fac pluta pe spate. M-am scufundat grabnic. Am tras aer si am incercat sa fac pluta pe fata. In mod uimitor, dupa ce stateam cateva secunde plutind, cracii se duceau la fund cu veselia unui topor aruncat in garla. 

  Nu intelegeam. De ce sa se duca cracii la fund? Apoi am avut un moment de iluminare cand am realizat ca atunci cand imi dispare relaxarea si ma agit, ma duc la fund. Acela a fost momentul in care am invatat de una singura sa inot printre valurile unei mari de iunie la 2 Mai. Atunci am invatat ca marea te tine la suprafata daca ai suficienta incredere in ea. 

  Si atunci, in vara aia, uimita de faptul ca am invatat sa inot singura, am realizat ceva care m-a urmarit mereu in viata: daca nu esti pregatit sa faci un lucru, nu il poti face nici cu cele mai bune indicatii din lume. Si daca iti este teama, poti sa lupti cu teama aia. Insa lupta e una grea, pe care s-ar putea sa o pierzi de cateva ori. Insa cand castigi lupta cu teama, e bine. In anul 2000 m-am dus la epava de la Vama si m-am aruncat de pe ea. Frica de inaltime o am dintotdeauna. Nu la modul patologic, insa o am. Am stat o jumate de ora sa imi fac curaj sa sar de la o inaltime apreciabila in apa. Desi stiam ca teoretic nu pot pati nimic...practic nu puteam sa imi conving creierul sa ma lase sa sar. Var-miu striga din apa "hai maaaa" io tipam "mi-e frica maaaa" ....pana cand el a zis o chestie pe care am repetat-o de atunci de multe ori "e normal sa iti fie frica, da' nu e normal sa nu iti treaca, hai sari!"

  Si am sarit. De atunci am mai "sarit" de cateva ori in viata mea, facand chestii de care imi era teama. Nu prea des pentru ca nu imi place sa ma simt mereu cu frica in san. Nu imi place adrenalina, roller-coasterul sau orice joc periculos. Dar stiu ca uneori n-ai incotro, trebuie sa iti iei inima in dinti si sa sari. Pentru ca dupa ce am invatat sa inot...am continuat sa fac asta cu o placere inimaginabila. Deci pot veni si lucruri bune din sarit. Alteori cand sari nu faci decat sa faci ce trebuie. Pentru ca aia trebuie sa faci atunci ca sa fie bine. Pentru tine sau pentru altii. N-ai incotro, trebuie sa iti inghiti teama si sa sari. 

  Relatia mea cu marea va fi una pe viata. In fiecare an astept vara sa o vad, ca pe un prieten vechi care e mereu acolo si ma asteapta. Cand ma uit la valuri uit de tot. Ma relaxez si respir. Si Mara iubeste marea, pentru ca am lasat-o sa o descopere singura. Nu am insistat cand ii era teama. Asa ca la 3 ani a decis ca nu ii mai e teama si s-a indragostit de apa si de inot. Curand o sa invete sa inoate si cred ca o va face tot singura. Oricum ea e mult mai curajoasa decat mine. 

Regulile acestui blog

  Pentru ca aseara am primit un comentariu "binevoitor" de la o persoana deosebit de inteligenta care incerca sa imi explice mie lucruri despre viata, o sa fac o precizare. Acest blog este blogul MEU. E cum ar veni o scriitura despre viata mea. E publica pentru ca asa am ales sa fie, pentru ca sunt si oameni care chiar apreciaza cum si in ce fel scriu eu despre ce traiesc eu. 

  Cui nu ii place, are un x acolo sus in dreapta. E bun. Cand apesi pe el nu mai vezi ce scriu. Niciodata. Daca te-ai abonat, ai si la asta solutie. Te dezabonezi. E simplu. Nu am nevoie de "trafic", nu am nevoie de "public" larg, nu pentru asta tin eu blogul asta. Asta e pentru Mara. Scrie acolo sus in capul paginii. Si mai e pentru prieteni. Si mai e si pentru oameni perfect straini care citesc si le PLACE. 

  Nu vreau sa multumesc pe nimeni. Nu imi pasa de asta. Cui ii place bine, cui nu ii place iara bine. Nu ma intereseaza jigniri la adresa mea. Ma plictisesc. Intru la orice ora intr-o polemica civilizata despre lucruri si fapte. Dar nu cu jigniri. N-am avut prea multe d-astea pana acum insa pentru ca au inceput sa apara odata cu largirea publicului, tin sa precizez asta: nu iti place, NU CITESTI. Ma intereseaza o opinie diferita de a mea atata vreme cat e argumentata civilizat. 

  Cine nu scrie civilizat nu va fi publicat la comentarii, pentru ca nu ma ocup eu cu umflarea orgoliului unor frustrati care n-au altceva mai bun de facut decat sa citeasca ceva ce nu le place si apoi sa dea cu noroi. Nu ti-a placut nu mai vii pe aici. Esti de alta parere, o spui frumos, civilizat si cu cuvinte de oameni mari. 

  Mi-am asumat ca intre povestiri vor aparea si informatii despre unii membri ai familiei mele. Am incercat mereu sa nu duc prea departe expunerea. Insa tin sa ii anunt si pe ei ca totusi, acest blog e AL MEU. E locul meu de retragere, de placere a scrisului, de placere a umorului. Este un loc in care eu pot sa fiu EU. 

  Oricine e liber sa nu citeasca. Si chiar va rog sa faceti asta daca nu va place sau nu va convin opiniile mele.

  

Tagui-mi-as ouale

   Da, stimati cetateni, a venit iar Pastele. Da, da, ala cand cica a inviat un nene. Din morti. Adica chiar s-a sculat si si-a vazut de treaba lui in continuare. Eu una  nu cred asta, dar ii pot respecta pe cei care o fac. Insa ii respect pe cei care o fac cu adevarat, in adevaratul sens scris in cartea aia mare si groasa cu coperta neagra si fara poze.

  Nu, nu cred ca cei care se bulucesc diseara la biserica pentru a "lua lumina" se duc acolo din milostenie. Eu cred ca 99 la suta din ei se duc pentru ca le place sa stea la coada. Asa i-a invatat tot un  nemuritor, unu' care desi a fost impuscat se pare ca va dainui vesnic in mentalitatea romanului.

  Eu nu cred in Dumnezeu. Sau in vreo entitate care sta deasupra noastra si ne urmareste. In era descoperirilor stiintifice si medicale m-as simti naiva sa imi imaginez ca a pocnit un nene din degete si a aparut un om. Am vazut oameni pocnind din degete si a aparut un chelner. Da' venea de la bucatarie nu din neant. 

  Daca as crede in ceva, orice, n-as face-o prin institutia numita "biserica". In special prin cea ortodoxa. As face-o la mine acasa, in liniste, cu perdele trase, in sufletul meu. Biserica face un singur lucru: profit. Bani. Multi. Asta a facut dintotdeauna si pentru asta a fost inventata. Si nu, nu de catre Dumnezeu ci de catre niste oameni mai destepti ca media care demult, cu mii de ani in urma, si-au dat seama ca pot sa ii fraiereasca pe cei mai prosti ca ei si sa le ia banii si pamantul. Si mai ales, sa ii sperie. Sa ii tina in teama. Ba mai mult, eu cred ca au si intuit ca daca le taie accesul la proteine animale pret de multe saptamani pe an, astia o sa devina si mai batuti in cap decat erau. Pentru ca o sa se infunde cu cereale pana cand li se va face creierul covrig. 

  In ziua de azi ma uit la stiri si vad ca patriarhia a lansat "candela oficiala". Adica aia BUNA. Aialalta, luata de la altii, te trimite direct la dracu' in sistem de urgenta. Red code. 

  Sotul meu a avut un moment genial aseara si mi-a zis "Pai ori alea de iti vand ....pe centura, ori ala ca iti vinde lumanari, tot aia, tot o necesitate e. Ori tantica care aprinde lumanari pentru tutzu mare ca sa mearga ala mai repede in rai, ori camionagiul care ia leafa si zice "pai lu' ala mic nu ii iau nimic?" si se opreste si el la centura ca omu" Si a mai decis el, omul meu, ca lumanarile ar trebui sa fie gratis domnule, daca biserica ar fi pe bune. Da, stiu, el are  momente de naivitate copilareasca. 

  Pentru ca biserica in tara asta face un singur lucru: profit. N-am auzit de centre medicale deschise de ei, n-am auzit de scoli cladite de ei, n-am auzit de fapte mari de compasiune facute de ei. Am auzit de vreo cateva doar. Din zecile sau sutele de milioane de euro pe care il fac ei profit in fiecare an. Nu  ii vad implicati in comunitate, nu ii vad prezenti sa ajute saracii din comunitate, oamenii fara adapost sau altceva. Nu vad nici o cantina a bisericii unde sa dea de mancare zilnic. Nu saptamanal, ci zilnic ar trebui sa faca asta, la cati bani degeaba primesc. 

  Eu sunt un om bun. Cred cu tarie asta si imi invat copilul sa fie un om bun. Un om cu mila, cu compasiune, cu empatie. Un om care sa ajute alt om pe strada. Un om civilizat care nu arunca gunoi decat la gunoi. Un om care sa fie alaturi de cei apropiati atunci cand ei au nevoie de asta. Si asta nu ti-o da nici biserica nici frica de iad. Ti-o da educatia, aia sapte ani de acasa, care in ziua de azi din pacate s-au transformat educatie data de televizor sau mai stiu eu ce desene animate cretine. 

  Diseara, dupa marea milostenie a calcatului in picioare la biserica, veniti cu lumina aia acasa si ganditi-va de la Pastele trecut pana acum cate persoane in nevoie ati ajutat. Daca raspunsul e zero, atunci stiti ce aveti de facut anul viitor. Si nu, asta nu include taguirea pozelor cu oua pe Face Book si nici semeseurile care incep cu "Fie ca..." sau "Lumina..." Ai un gand bun de transmis zilele astea? Iti e dor de cineva? Pune mana pe telefon si suna-l. S-ar putea ca vocea ta sa faca cat o mie de semeseuri stupide. 

Consecventa restaurantelor

  Pentru un biznis de succes e clar ca trebuie sa fii consecvent. Sa oferi mereu acelasi produs la aceeasi calitate. Acelasi serviciu prestat la fel de bine. In Romania nu exista asta decat foarte rar. Iar asta se aplica cel mai grav la restaurante. Sistemul cel mai cunoscut de stele Michelin care se acorda restaurantelor la nivel international are ca si componenta esentiala consecventa. Degeaba faci o mancare buna AZI daca maine nu esti in stare sa o reproduci IDENTIC. Si nu numai maine ci in fiecare zi din an. 

  In Romania insa, pentru ca oamenii sunt in marea lor majoritate neseriosi la locul de munca...mancarea din restaurante, serviciile si curatenia la baie te pot uimi zilnic. Azi gasesti cei mai buni mici din viata ta, mergi tot acolo peste o saptamana si mici sunt sarati, mai mici si prost fripti. Azi ti se da o mancare buna, pusa frumos in farfurie, maine gasesti piure acru si salata ofilita. 

  Am ajuns sa cred ca singurul loc unde poti primi ceva fix la fel e Mecul. Sau Kfc, desi acolo prima data cand am mancat io la ei, acu un an, mi-au dat niste sarma vase prinsa intr-o bucata de carne, si alta data nu mi-au mai dat...deci vezi....n-au fost prea consecventi baietii. Io am fost politicoasa si le-am dat inapoi sarma de vase ca ma gandeam ca daca tot n-am inghitit-o, poate le mai trebuie oamenilor, nah...

  In rest ne-am exaltat de mai multe ori in legatura cu cate un restaurant de prin Romania. Dar niciodata nu e mancarea la fel. A, da, nu am fost la Bucuresti la din alea unde te costa o friptura cat un inel de logodna cu diamant, ca nu ne permitem asa ceva. Si nici nu trebuie sa ma astept ca mancarea sa fie mereu buna doar la cei care sunt nesimtit de scumpi.

  Despre toaletele din restaurant...o uimire perpetua. Am gasit locuri care aratau naspa, mancarea era naspa iar la baie bagasera marmura si era frumos de iti venea sa iti faci flotant acolo. Si invers, locuri cu pretentii dar la care daca iti venea vreo idee mai bine plateai repede nota si fugeai acasa. Ca na, e greu sa ai si curat pe jos si hartie igienica si sapun si de toate. E complicat. 

  Mie nu imi plac micii insa acum vreo saptamana sau doua am aterizat la Regina Noptii de la Paulesti unde mi s-au intamplat cei mai buni mici pe care i-am mancat vreodata. Perfecti. Facuti perfect, fara zgarciuri, aromati fix  cat trebuie. Mult mai buni ca cei ai celebrului cocosat bucurestean. Patronul e un macelar de pe vremea lu' ciuruitu' care a facut carciuma FIX ca pe vremurile alea. Cu ospatari cu breton dat cu gel imbracati in pantaloni negri si camasa alba. Cu muzica de pe vremuri cam ca aia care imi canta mie la Dealu Mare in copilarie. Pana si naproanele de pe mese par a fi de atunci. Doar ca sunt curate. 

  Ieri am mers din nou, pentru ca am tot visat micii aia si imi ploua in gura de cate ori imi aduceam aminte de ei. I-am zis lui Marius ca nu cred ca o sa mai fie la fel da' tre sa incercam macar ca sa ne lecuim. Si fix asa a fost. Micii sarati potroaca. Cu ceva condiment bizar in plus. Si prea facuti, uscati...Iar ospatarul a fost ceva absolut DE VIS. Un pusti de vreo 18 ani asa, slab ca o scobitoare, cand batea vantu' mai tare i se umfla camasa aia alba pe el de ziceai ca il ia pe sus si acusi il face porumbel. Da politicos baiatu' nevoie mare. Si data trecuta m-a uimit cel care ne-a servit, insa ala era oleaca mai trecut prin viata si stia ce inseamna sa fii politicos. 

  Insa asta de aseara a venit cu o bere, a desfacut-o a pus-o pe masa si dupa aia face "se poate doamna sa punem PE PAHAREL?" io zic da si incerc sa nu pocnesc de ras. El "sigur, doamna, imediat!" io zic "multumesc" iar el face "SARUMANAAA". Deja transpirase. 

  Le-a zis seful sa fie politicosi insa daca nu le-a dat si o carte sau ceva sa ii invete ce e aia, n-au de unde sa stie saracii. Si ei incearca din rasputeri sa fie ultra-politicosi...insa rezultatul e unul extrem de hilar. Dar mie mi-a placut mult. Pentru ca imi place cel mai mult pe lumea asta sa rad. Asa cum am ras sa lesinam la discutia pe care o avea cu o alta clienta. Aia a intrebat ce are de post. El a zis ca are ciorba de cartofi, s-a dus in bucatarie si a venit si a zis ca NU mai are ciorba de cartofi. A plecat iar si in 3 minute s-a intors si a zis ca are ciorba de cartofi, ca afacut-o bucatarul ACUM. Aia a zis ca da, vrea. Iar el a intrebat daca o vrea RECE sau incalzita. Deci bucatarul o facuse acum si reusise miracolul ca ciorba sa fie direct rece. :))))

  O sa mai mergem acolo pentru ca restaurantul asta are un avantaj: e in padure, are o gradina uriasa plina cu plante deosebite si cu flori superbe. E liniste ca in padure, muzica in surdina...la vara o sa mearga niste beri acolo cand o sa fie 150 de grade afara. Si mai ales ca o sa avem de ce sa radem.

Masterchef cu margarina

  Cronica de emisiune pur romaneasca: intr-o emisiune care vrea sa gaseasca "chefi" nu bucatari cu curu' mare si mustata slinoasa, ni se prezinta de zor margarina. Prietena romanului. Maaaaaaargarinaaaaaaaaaaaaaa....eu chiar vreau sa il vad io pe vreunu' din afara folosind margarina intr-un concurs in care se vrea a face mancare de top. OMG, omg, omg...wtf...wtf....ete na proasto, da-ti doo palme la oglinda. Unde te crezi? In tara unde margarina e in top. In tara care are locul unu in europa la doua lucruri: consum maxim de paine si consum minim de sapun pe cap de locuitor. 

  A, si ni s-a mai prezentat si un mare bucatar din Bucuresti pe numele sau Copolovici, care are un restaurant, o pagina de FB unde scrie  ca e Chef...il stie juma' de Romanie, dar a fost bagat de prietenii de la proteveu in concurs contra regulilor jocului. Se pare ca doar planeta proteve n-a auzit de Copolovici si nici nu i-a vazut nimeni mutra vreodata, desi eu una, de aici de la tzara de la Ploiesti l-am vazut pe posturi nationale cand si-a deschis restaurantul. Asa ca o sa ma fac blonda si o sa zic ca ei saracii n-au stiut cine e el si ca el s-a dus acolo in ideea ca o sa poata sa pacaleasca pe cineva. Probabil pe noi astia prostii care ne uitam la rahaturi d-astea de emisiuni.

  Well, da' acu l-au dat afara din concurs iar omu' parea sincer perturbat si chiar uimit as putea zice. Nu se astepta, ba a si lacrimat. Ca un hotz cinstit care tocmai a fost prins sau ceva...Nu il cunosc, nici nu imi doresc sa il cunosc, insa am o intrebare fix retorica: ma baiatule, ce a fost in capul tau cand ai ales sa faci pasul asta? la ce te-ai gandit? ca furi pe cine? eu cred ca ti-ai furat singur caciula si ai dat de o oarecare umilinta gratis. 

  Deci una peste alta...margarina si trisori printre paleti de marfa frumos aranjati. A, si aplauze. I-au pus sa aplaude ca la CC al PCR pe concurenti. Si cand e unu dat mai departe si cand e unu dat afara...sa aplaudam nene...ca daca de altceva nu suntem in stare, na...sa aplaudam, zic....

  Oricum, misto. Ne mai uitam si martea viitoare.

De ce urasc masinile

   Cand aveam 18 ani si am picat la facultate am zis sa imi iau carnet in anul ala, ca sa fiu macar un pic utila. Inainte de asta condusesem prima data intr-o parcare la 1 noaptea, cu cel ce se numea Marius Albu, si era pe atunci un proaspat iubit pe care vroiam din tot sufletul sa il impresionez, si nu stiam cum. Masinile pareau sa fie pasiunea lui, asa ca m-am lasat dusa la condus intr-o parcare inainte sa am carnet. El a fost fericit, eu am fost ingrozita de ceea ce inseamna o masina. Masina de atunci era Alfa Romeo a lu' ta-su, o masina care mirosea a motorina imbibata in carpele care se lafaiau prin masina mereu. Mi-a fost sila. Mi-am dat seama in secunda aia ca nu e pentru mine activitatea asta.

  Cand m-am urcat la volan la prima lectie cu instructorul, ala m-a dus pe strada Gloriei si a bagat piciorul in acceleratie pana a ajuns masina la 80 la ora...pe o straduta cat curu' meu actual de lata, pe care locuiau niste oameni. M-am speriat de imi venea sa cer pantalonii mei maro!

  Am facut scoala cu instructorul mancator de seminte in dreapta mea. El spargea seminte si le plescaia, eu muream de nervii facuti de acele zgomote. La un moment dat l-am dat cu capul de toti peretii pentru ca am luat o curba stransa in viteza a 4a...da' omu' era, din nou, mega incantat de mine. Si pe asta nu puteam sa il banuiesc ca ma iubeste....

 Am luat examenul cu brio, si in ziua aia a murit Dacia pe care o avea mama atunci. A crapat si a durat 4 luni sa fie reparata. In alea 4 luni am uitat tot ce stiam si mi-am dat seama ca invatasem cu teama, cu frica si cu oroare, sa conduc o chestie de niste tone printre niste oameni din carne. Si mi-am bagat picioarele si am plecat la facultate.

  N-am mai condus de atunci decat odata cu mama pana la Metro cu ea zbierand "franaaaaaaaaaa" in dreapta mea, si inca odata acum vreun an cand am incercat sa merg spre Drajna cu masina noastra si cand am ajuns langa o intersectie si mi-am dat seama ca imi creste pulsul am considerat ca ma pun in pericol si pe mine si pe ceilalti oameni din masina si din trafic. Si iar mi-am bagat picioarele.

  Pentru ca, am realizat, in secunda aia ca nu e asa de important. E irelevant daca conduc eu sau nu. Vroiam sa fac asta pentru ca vroia el sa ma vada conducand, si eu inca ma simt fetita de 18 ani care eram cand m-a cunoscut, si vreau sa il impresionez. Vroiam asta pentru ca atunci prietena mea cea mai buna era gravida si urma sa fie o mama singura, asa ca mi-am pus tot efortul in a face asta pentru ea. Apoi mi-am dat seama ca de fapt pentru ea nu contez, si cu atat mai putin conteaza carnetul sau abilitatea mea de a conduce o masina. Ea oricum nu ma vroia acolo, pentru ca ea isi propusese sa se descurce singura, asa cum eu imi propusesem sa nu conduc vreodata. 

  Iar el, el-ul meu, oricum ma iubeste si asa...proasta...pentru ca pentru el sa nu conduci o masina inseamna ca esti prost. Si eu sunt singura pe care o sa o ierte ca e asa de tolomaca incat nu numai ca nu isi doreste, dar chiar ii e frica enorma sa conduca o masina. Pentru ca eu urasc masinile. Urasc din tot sufletul masinile. E ok ca ele ne duc mai repede unde avem treaba, insa eu urasc masinile pentru ca omoara oameni. 

  Cele mai mari crize de spaima le-am avut in masina, cand era Mara mica si eu aveam impresia ca orice alta masina va intra in portiera langa care statea ea si o va face chisalitza...Mi-e rau si cand trebuie sa trec strada cu ea de mana. Urasc masinile. Am nevoie de ele insa am invatat sa le urasc ca pe niste animale salbatice care au vointa proprie. 

   Si am decis ca decat sa fiu o varza la volan, asa cum am vazut eu multe doamne fiind...sa ma scuze doamnele soferite, da' io pana acum la modul sincer n-am prea vazut vreuna cu care sa ma simt in siguranta la volan...mii de scuze doamnelor, dar...nu suntem facute la fel ca domnii. De aia noi facem copii. Si nu nimerim drumul de obicei...

  Asadar eu ma declar invinsa. Am 32 de ani si am decis ca asta chiar nu e pentru mine. Asadar, ori autobuz, ori taxi, ori cand o sa ma imbogatesc maxim, o limuzina. Pana atunci, sotul care o sa ma ia si culeaga de prin diverse locuri si va fi mereu foarte frustrat ca are asa o nevasta talamba. Iarta-ma, iubitul meu!

Capra vecinului

  E animalul preferat al romanului. Ii pasa de capra vecinului. Moare de grija carutului in care vecinul isi cara copilul. Adica niste oameni normali la cap au facut o lista cu ce le trebuie lor pentru copilul pe care il asteapta. Si cum era sa nu se gaseasca o tarla de frustrati care sa comenteze cati bani au ales ei sa dea pentru copilul lor. 

  Asta mi se pare culmea tampeniei: sa ai impresia ca daca intri pe un blog al unui om perfect strain tie, poti sa incepi sa il judeci si sa ai impresia ca tu il cunosti si ca tu, cititorule, fiind mult mai intelept, esti perfect indreptatit sa spui despre el ca e intr-un fel. Si sa incerci sa il "educi" sau sa il "luminezi" ca doar na, mai destept ca tine nu se afla...

  In cazul de fata eu zic ca e vorba de frustrare. Daca eu nu am bani sa cumpar acele obiecte, atunci cel care are banii aia si alege sa le cumpere e un tampit. Si vrea sa se dea mare. Ok, poti sa crezi ca e tampit, da' chiar trebuie sa o spui? Trebuie neaparat sa intri acolo si sa zici ca omul ala vrea sa se laude ca isi ia un carut de 27 de milioane? In conditiile in care suma asta pentru un carut 3 in 1 chiar nu e ceva exorbitant. Exista si mai ieftine? DA, dar de ce ii calculezi TU, un strain, banii omului care a ales ceva? 

  Poti cel mult sa zici aha, ok, am aflat cat costa asta, eu una n-as da niciodata banii astia, sau n-am sa ii dau, sau daca as avea as da dar uite ca n-am sau ...ceva legat de ce ai face tu. Si atat. Cum sa te apuci sa zici ca vaidemineeee ce de bani, extravagantilor, vreti sa epatati, vreti sa speriati lumea sa nu mai faca copii....

  Frate, un copil costa. Costa o parte destul de mare din veniturile tale, oricare ar fi alea. Daca ai 15 milioane pe luna sau daca ai 150, eu zic ca va fi proportional. Pentru ca ala cu 150 nu se va duce sa ia de la piatza de la chinezi biberoane cu bisfenoli. O sa ia ceva din felia de piata Avent. Pentru ca ala ACOLO a ajuns.

  Cum a ajuns e fix treaba lui. Daca a furat banii aia, sa ii fie de bine. Te oftici ca tu n-ai furat? Te oftici ca si tu ai muncit si n-ai bani de Avent? Te oftici pur si simplu ca tu n-ai? Ok, dar asta e treaba ta. Nu e vina celui care are ca tu n-ai. Dar tu esti un romanas jmecher care daca el n-are vrea sa n-aibe nici altu'. Ca asa ai fost invatat de-a lungul vremii. Inainte  ii invidiai pe securisti. Acum ii invidiezi pe cei care au. Si mai ai si tupeul sa ii privesti de sus si sa ai impresia ca tu esti ala superior. 

  Da' n-ar fi mai bine sa nu te intereseze si sa nu duci grija altuia? Nu te-ai simti mai confortabil fara frustrarea asta? Evident ca te poti simti perfect egal cu cel care are. Tu iti cresti copilul cu ce ai tu, el si-l creste cu ce are el. Care ar fi problema ta? Ca eu una n-am prea auzit lume care are sa zica "esti un bou daca n-ai carut de 27 de milioane".

  Eu una am luat acum 5 ani tot ce a fost mai ieftin. Pentru ca atata aveam si pentru ca am avut rude care sa imi poata aduce din SUA ce cumparam eu de pe ebay. M-am descurcat cu resursele disponibile si n-am simtit nici un moment ca nu mi-e bine. Mie imi plac chilipirurile. Nu stiu ce as fi facut daca faceam acum primul copil. E simplu ca dupa ce ai trecut de perioada aia sa dai lectii. Sa zici vai da' aia nu iti trebuie, aialalta nu iti trebuie. Dar de fapt tu vrei sa zici MIE aia nu mi-a trebuit. Asta nu inseamna ca lor nu le va folosi nu stiu care acaret pentru bebelus.

  Propun sa lasam capra vecinului sa traiasca linistita. Si sa se plimbe in ce carut sau masina doreste ea. Si cand nu va convine ce gasiti pe un blog e foarte simplu: in dreapta sus e un x mic. Folositi-l cu incredere!

5 ani cu EA

   Ieri a implinit 5 ani. Nu stiu cand au trecut. N-am idee. Uneori ma ingrozesc, alteori sunt nostalgica, de cele mai multe ori ma bucur ca EA a iesit asa cum mi-am dorit. E cuminte. E inteleapta. E profunda. Isi pune probleme mult prea mari pentru varsta ei mica. E empatica. E atenta la ce simt cei din jur. 

  Iubeste pisicile. Adora Ciocolata, desi Ciocolatei ii e o frica uriasa de EA, pentru ca EA se bucura cu tot glasul si o strica "pitzicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa" din toti bojocii. Si pisicii ii pica instantaneu un kil de par de spaima ca EA o sa o transeze. Cainii nu-i plac. Deloc. Decat cei foarte mici pe care ii vede ca sunt "copilasi de caine" si despre care banuieste ca nu ii pot face rau. Am mai zis, e inteleapta.

  Cand EA a venit pe lume am plans. Am plans de fericire. Nu plansesem pana atunci niciodata de fericire pentru ca nu simtisem niciodata o fericire atat de mare incat sa ma faca sa plang. EA era mica, avea 3 kile si 48 de centimetri, si doi ochi mari cat doi sori. Cu care ma privea foarte serioasa si atenta. Clipea incet, alene, si de cate ori se trezea din somn se uita la mine si parea sa zica "ah, tu erai, te miros, esti a mea, te stiu eu de undeva".

  Cinci ani mai tarziu m-a facut mandra de ea duminica asta cand i-am facut petrecerea. Si cand dupa ce a mancat s-a ridicat frumos de pe scaun si a plecat sa isi duca farfuria la bucatarie. Bucataria era la alt etaj insa asta nu conta. S-a dus frumos sa puna farfuria langa chiuveta. Mi-a venit din nou sa plang de fericire. Pentru ca asta inseamna ca am reusit sa o invat cum sa se poarte frumos oriunde ar fi. Si cu oricine i-ar iesi in cale.

  Ne bucuram de EA in fiecare zi si ne-am promis ca o sa ii facem o viata mai buna prin alte locuri din lumea asta mare. Pentru ca EA merita tot ce e mai bun in viata. 

   

Domnule Volosevici, un caine a sarit la copilul meu!!!

    Inevitabilul s-a produs! Pentru ca in Romania, daca ai un copil, intrebarea nu este DACA, ci CAND o sa iti vezi copilul atacat de un caine comunitar. Adica al comunitatii? Comunitatea l-a lasat pe strada, ce e drept. Prin comunitate, la ora asta eu inteleg primarul Andrei Volosevici, tanarul primar din generatia noastra, care a spus ca impreuna vom schimba Ploiestiul. Apai domnule Volosevici, io n-am aruncat gunoi pe strada, matale ai lasat caini "comunitari" pe strada???

   Sa revin...eram IN PARC. In parcul de copii de vis-a-vis de Kaufland Vest. Mara s-a dus alergand pe aleea din spatiul pentru copii cu leagane...din peretele de gard viu care desparte parcul de strada Cantacuzino (apropo, o strada cu pretentii in acest oras) a sarit un caine. Da, DIN PERETE , adica din acel gard in care el statea si se odihnea sau io stiu, isi numara purecii din blana....

  A sarit, adica a inceput sa alerge catre Mara latrand tare si aratand coltii. Desi mie una imi e frica mare de caini, stiu sigur cum arata un caine care vrea sa se joace cu un copil (asta ca sa nu cumva sa se scoale careva iubitor de caini sa imi explice ca ala vroia sa se joace) si cum arata un caine care sare la atac.

  Mara a pus o frana brusca....ala a continuat sa alerge catre ea. In aceste clipe despre care zic, eu eram pe o banca la circa 6-8 metri de Mara. Nu pot sa explic cam cum am sarit. Urmatoarea etapa a fost eu alergand si zbierand cat ma tineau si anume bojocii din dotare...ea fugind in directia opusa, ca fugea de caine, cainele fugind catre noi si inca aratandu-si coltii...cand am ajuns aproape de el si am mimat gestul de a lua ceva de jos sa arunc dupa el tipand in tot acest timp....a fugit ...cu inca doi prieteni de-ai lui pe care nu ii observasem.

  Pana am intors capul Mara era la banca pe care statusem eu, suita si cu picioarele sus. Eu...eu am crezut ca mor de inima acolo. Pe cuvant. Cainele cu pricina, stand in patru labele lui, avea capul cam la pieptul Marei. Nu era un caine mic. Si nici jucaus. 

  Avea insa cercel. Un cercel nou, proaspat pus in ureche. Si ceilalti caini pe care ulterior i-am numarat la fata locului si erau cinci acolo in parculetul de copii, erau frumos inscriptionati. Cine i-a lasat pe strazi? De ce nu ii aduna nimeni? Sa ma mai apuc sa zic ca io i-as eutanasia si pe cei care le dau de mancare printre blocuri? Pe acei "iubitori de animale" care nu inteleg diferenta intre cainele din casa si ala liber pe strazi?

  Traim intr-un oras european, domnule Volosevici? Vreti sa schimbati Ploiestiul? Sau asta era doar un slogan de doi bani facut de o firma de publicitate pentru campania electorala?

  Sa mai raspund la intrebarile astea? Sunt retorice. Traiesc pe un mare bulevard care nu are TROTUAR, dar are caini "comunitari" in libertate. Oare domnul Volosevici are copii? Oare are curaj sa mearga cu ei zilnic in parc? 

  Io sincer de azi...nu prea mai am. 

     Semneaza cetateanca Alexandra Albu

       O proasta platitoare de taxe. 

Generatia de azi

  Ieri in troleu in drum spre parcul nostru. Era ceva lume, chiar multa, insa dupa prima statie s-a mai debarasat situatia. Nu stiu insa din ce cauza, doua domnisoare de circa 15-16 ani bucata (sau poate erau mai mici insa erau asa de machiate ca nu imi puteam da seama exact) vin gramada peste mine.

  Io de obicei cand ma urc cu Mara in mijloace de transport in comun, daca nu e loc de stat, refuz categoric orice "oferta" gen "veniti si stati aiiiici, dar vai luati looooc etc" si le spun politicos ca noi avem PICIOARE. Cum ar veni am plecat de acasa pe jos, deci nu vad de ce in troleul ploiestean care merge maxim 20 de minute de colo colo unde am io treaba, trebuie neaparat sa ma asez jos cu copilul. Nu inteleg de ce copilul meu nu trebuie sa inteleaga, chiar si mic fiind, doi sau trei ani, cum e cu mecanica statului in picioare intr-un autobuz care se misca. Mie una mi se pare foarte important sa invete asta de mic pentru ca peste mine au tot picat de-a lungul vremii niste handicapati oameni adulti prin 369 din Bucuresti in cele 6 luni in care am avut marea nefericire planetara de a frecventa acest autobuz acu' multi  ani cand eram io la facultate. 

  Revenind din scurta mea trauma bucuresteana...mda, nu consider ca trebuie sa mi se dea locul in autobuz cand ma urc cu un copil de 5 ani in el. Whatever. Toate babele isi proiecteaza frustrarile asupra mea si dau sa sara de pe scaune. Le refuz politicos. Revenind la domnisoare. Domnisoarele, desi era loc in partea lor dreapta mai mult....au venit calare pe mineeee si pe copilul care era cocotzat ca de obicei pe o chestie ca o margine de sub geamul troleului...ala e locul ei preferat. Se tine de bara si vede pe geam si nu o calca nimeni in picioare. 

  Acu' daca ele au venit peste mine gramada...una tinandu-se cu mana de aceeasi bara ca Mara, cu bratul prin fata mutrei mele...am putut sa constat ca deodorantul nu mai e o prioritate pentru noua generatie de lume care traieste la oras in anul 2012. Sau daca o fi, poate e d-ala "eco" sau ceva, d-ala de putzi mai rau cand il dai decat daca nu te-ai dat. Maiculitzaaaaaaa....intorc capul si ma uit la ea....foarte aranjata, machiata, accesorii jmechere...te durea capu'. Doar ca te durea nu din cauza ca era asa frumoasa, ci din cauza ca emana o putoare de tractorist care tocma' s-a dat jos de pe utilaj in luna lu' august. Fuck! 

  Intorc capu', dau din nas mai incolo...si numa' ce le AUD. Acum sincer nu stiu ce a fost mai rau: MIROSUL de transpiratie sau AUZUL celor ce ieseau din gurile domniilor sale. 

  Pitzi 1 - Bai deci io iti zic, Moldoveanu e tare de tot

  Pitzi 2 - l-am vazut cu masina prin oras are o super masinaaa....fata stii ce misto era, da' era cu o parasuta dupa el, n-am putut sa ma bag. Fata ala cumpara numa tzoale de Armani, si e pe bune, nu fake-uri!( io stiu cum sa scriu, da' ea ma indoiesc ca stia, deci feicuri)

  Pitzi 1 (vazand pe geam o colega intr-o masina cu mama ei) Ahhh uite-o pe urata dracu'....ete e cu ma-sa...

  Pitzi 2 - fata, ce fatza de ren are (WTFFFFF reeeeeeeeeeeen????, ma uit repede...era o domnisoara ca oricare alta cu o mega doamna la volan, ma uit la asta de langa mine...zic puii mei, de ce aia e ren si asta nu???)

  Pitzi 1 - aoleu si ma-sa uite ce fatza de ren are, fata, sa nu ne vada ca vorbim despre ele! (da fa' proasta clasei, aia iti citeste pe buze, ea in masina, tu in troleu)

  Pitzi 2 - fata da' l-am vazut pe fra-su e frumos foc!

  Pitzi 1 - nu e ren?

  Pitzi 2 - nu fata, e frumos de pica, sa mor io!

  Pitzi 1 - fata, asta e statia noastra? (WTFFFF sunt 10 statii cu totu' in tot orasu')

  Pitzi 2 - da, hai, fata jos ca ramanem aici ca proastele (noooo kiddding!!!!)

  Mie imi place mult de Mircea Badea. El e un om ca si mine, care a incercat ca si noi sa isi faca o afacere in tara asta de cacat si care a fost infundat de "sistem". Dar, mai mult decat atat, Mircea Badea e un om foarte inteligent, care a pus cu multi ani in urma o intrebare cheie pentru aceasta tara: "astia sunt cei care o sa imi plateasca mie pensia?"....Acestea fiind spuse....ce sa mai zic. Decat sa o intreb pe Corina Albu, sora lui Marius Albu, aka cumnata...acum intelegi, "fata", ce vroiam eu sa iti zic acum 8 ani? Ea a inteles pe parcurs...insa ce vine din urma generatiei ei...e tragic de tot.