Ziua Ioanei

  Azi e ziua ei. Ioana. Eu o stiu ca Ioana. SUA stie ca ea e Carmen. Pentru ca are doua nume. Ioana mea, prima Ioana din viata mea. Ioana de la Sinaia. Ioana Marilenei si a lu' tanti Lenuta, buna noastra bunica de la Sinaia. 

  Ioana care a fost la nunta mea dintr-o intamplare, dupa multi ani in care nu ne vazusem, atunci am vazut-o ultima data. Acum 11 ani aproape. Ioana care atunci cand urmau sa se mute in SUA prin 1996 si au venit la Ploiesti sa-si ia la revedere, mi-a scris pe un biletel ca "eu te iubesc, scumpa Alexandra"... Ioana care are acum doua fetite minunate. 

  Hei, Ioana, te iubesc, fata! Si hei, Teodora, idem! Teo e sora Ioanei pe care o iubesc la fel de tare... Mai mare ca noi, se ducea la discoteca cand noi inca nu nimeream sa stim cine suntem :) Ioana si Teodora. Si Marilena, mama lor. Niste femei misto, maica!

  Ioana, mai stii cand ne-a alergat prin vie tanti Cutza la 2 Mai ca luam caise din pomul ei? La multi ani! 

In alta dimensiune

Later edit: Doamna Puie cea blanda s-a dovedit a fi Moartea pe sarma. O gasiti la orice cautare online, am avut grija sa o fac vedeta inainte sa emigrez.  

Nu imi pot reveni usor dupa calatorie. A fost un pic obositor, raul de avion iti cam ia vlaga din tine pentru niste zile iar cand calatoresti cu un copil de 7 ani si jumatate ai emotii. De exemplu ea nu stia ca mi-e rau in avion si a aflat undeva spre sfarsitul primului zbor cand efectiv nu ma mai puteam concentra sa-i raspund la intrebari sau sa vorbesc cu ea pentru ca ma concentram foarte tare sa pot sa respir. Presiunea care ma apasa pe plamani imi ia tot aerul. Cutia craniana imi ramane brusc mica si simt cum creierul e inghesuit. Zic mersi ca nu am nici un fel de greata de nici un fel. Insa raul ala te oboseste teribil. Si apoi toata excursia ea mi-a purtat de grija sa nu imi mai fie rau. In avion la intoarcere m-a intrebat din cinci in cinci minute cum ma simt!

  Sambata la 2 jumate noaptea cand am pus capul pe perna am adormit instantaneu. Mii de Suedii mi-au zburat prin creier. Linistea de acolo mi-a adus si un somn de alta dimensiune. Un somn cu imagini frumoase, un somn profund si odihnitor. Desi in Suedia am avut un pat prea mic pentru mine, cu toate astea m-am odihnit. Acasa am adormit lemn proptita pe multe perne care sa-mi ajute la diversele dureri de coloana, maini si picioare. Da, sunt o baba de 35 de ani si in fiecare dimineata cand ma dau jos din pat ma dor toate infiorator. Inflamatia instalata dupa psoriazis inca persista desi psoriazisul s-a cam dus la el acasa. 

  Duminica m-am sarbatorit cu prieteni si familie la restaurantul grecesc. Am avut parte de o surpriza extraordinara, doua prietene s-au vorbit si s-au adus una pe alta la mine. Nu exista gest mai frumos ca asta! Nimic nu se compara pe lumea asta cu prietenii care se vorbesc ca sa te bucure. Am crezut ca imi sta inima de fericire cand i-am vazut pe toti venind...cu copii mici si mari. Cu bucurie, cu veselie. Si pentru mine. Atat. Cea mai frumoasa surpriza din viata mea! Anul asta a fost extraordinar. Mi-a scos in cale niste familii extraordinare... din alta dimensiune...

  Azi la scoala...alta dimensiune din nou. Doamna invatatoare e la ultima ei serie. Cand a inceput sa vorbeasca despre ea si menirea ei de invatator si cum si-a dorit ea de la 6 ani sa fie invatatoare... mi-au dat lacrimile. Ma uitam la Mara si ma gandeam cat noroc poate sa aiba. Pentru ea oamenii sunt foarte importanti iar oamenii aia trebuie sa fie cumva ca ea sa-i accepte. Trebuie sa fie oameni. Pe doamna de anul trecut cred ca o sa o tina minte toata viata ei. Eu sigur da. Am ramas prietene. Asta e ceva enorm in tara asta. 

  Toata ziua Mara s-a bucurat ca incepe clasa intai. Eu n-am vazut asa ceva de cand sunt! A citit cu mine abecedarul si cartea de matematica si pe cea de cunostinte despre natura. Am stat cu ea sa i le citesc pentru ca nu mai avea rabdare. O cu totul alta dimensiune fata de noi doi care ne uitam la ea si ne intrebam cu cine om fi facut-o. De aia primul invatator e esential. Primul ei invatator am fost eu timp de 5 ani si jumatate. Apoi doamna Naie cea cu har. Acum doamna Puie care pare a fi de o blandete si o frumusete interioara rar intalnite. Copilul asta are noroc. Toate lacrimile mele pe cand ma gandeam cu groaza ca va avea un invatator de spaima cum am avut noi sau cum au multi copii de azi... parca toate lacrimile mele s-au facut rau si le-au adus pe doamnele astea "in varsta" in calea noastra cu viitura. Dintr-o alta dimensiune...

Haaaaai tatiiiiiiiiiiiiii!!! Iar il asteptaaaam??

Fetele hotarate pe problema! 

organizare pur romaneasca...adica haos!

si, ce vor aia de se imbulzesc?

EU sunt cea mai tare!!!

perfecta

hihiiiiiiiiiii

spre casa cu Andreea...

  

De la "cu cheia de gat" la "mereu cu tine"

   Imediat dupa ce a facut 5 ani am invatat-o cum sa se spele singura seara. Sa isi faca dus, sa se spele pe dinti, sa se stearga si sa stie singura ca asta trebuie sa faca seara de seara. Le facea pana atunci sub supravegherea mea. Tot in anul ala sa se stearga singura la fund. Mereu ma gandesc la cum eram noi. Nu eram "independenti" asa cum s-ar crede, eram doar aruncati intr-o lume mare in momentul in care oamenii mari nu puteau sa mai fie cu noi. Si totul era ok. Pe cat putea a fi. 

  Independenta, dupa mine, inseamna decizii asumate, gandite, lucruri facute de tine pentru ca stii ce si cum. Cand le faci pentru ca n-ai incotro nu inseamna ca esti independent, inseamna doar ca supravietuiesti. La 5 ani ieseam singura afara insa de fiecare data cand ma intorceam ma rataceam. Motivul era simplu, apartamentul era intr-o succesiune de cvartale inchise. Imaginati-va patru "curti" din blocuri perfect partrate si perfect identice cu ganguri dinspre strada si ganguri de legatura intre ele. Noi locuiam in "curtea" din mijloc. Fiecare curte avea doua ganguri de intrare. Mereu ma grabeam si intram in prima din ele. Si incepeam sa plang infiorator cand constatam ca nu-s unde trebuie. Creierul meu nu stie sa faca harti, mi-e greu si acum sa ma orientez, asa sunt eu facuta... nu stiu cat a durat situatia cu mine urland ca m-am ratacit, mie mi s-a parut infinita. Cu toate astea plecam de acasa singura pentru ca imi placeau prietenii mei de afara intr-o lume fara televizor, jucarii, desene.

  Dincolo de ganguri era o strada pe care o treceam si ajungeam intr-un parc. Un parculet mic fara nici un obiect pentru copii. Tufisurile si bancile erau singurele obiecte. Cand am mai crescut treceam si bulevardul mare, plecam la anexa unei gradinite care avea leagane. De acolo am plecat si mai departe, pe Bulevard. Nu stie maica-mea nici in ziua de azi ca la nici 6 ani eu am mers singura cu "baistrucii" cum le zicea bunica-mea pana la Gara de Sud, vreo 2 kilometri. Cand am mers la scoala, pentru ca nu era scoala de arondisment mergeam juma' de oras pe jos sa ajung. Singura. Cateodata cu un prieten din bloc, dar doar la dus. Cu cheia de gat ma intorceam acasa si stateam singura pana venea mama de la munca. Schimbul doi se termina la ora 23 seara. Schimbul trei era de la 23 la 7 dimineata dar n-am avut niciodata curaj sa o intreb de cate ori m-a lasat dormind singura noaptea sau daca a facut-o. Azi e in afara legii sa faci asta, nimeni nu si-ar dori asa ceva.

  Azi insa suntem panicati. Da, sunt oameni rai pe strazi (erau si atunci da' n-aveam televizoare ca sa stim). Da, e plin de caini. Da, masinile sunt de mii sau sute de mii de ori mai multe. Dar... in lumea asta trebuie sa traim. Deci da, trebuie sa imi invat copilul sa se adapteze la "spatiul de lucru" ca sa zic asa (pana cand vom putea emigra)... Tot auzind povesti despre mine si cum ma lasa mama la coltul strazii si mergeam singura la gradinita a vrut si Mara... copiii vor sa isi ajuga parintii si sa ii si depaseasca. Mai ales sa-i depaseasca! Povestile despre copilariile noastre sunt bune, mereu i le spun. Cand i-am povestit prima data ca noi nu aveam mancare cand eram mica a inceput sa planga. Lasa sa planga, ii face bine empatia. Acum a vrut si ea...sa o trec de stradute si sa mearga singura. Si merge. Si mereu isi face socoteala ca ar vrea sa treaca si ea singura macar una din stradute. Pentru zilele noastre strada scolii si stradutele astea minuscule pe care trebuie sa le treaca... sunt nimic. Pe de alta parte.... ai curaj? 

  Ok si daca n-am cand o sa il am? Ea e acum om  mare. De doi ani o pot lasa singura in casa si pot merge de colo colo macar la magazin sau la farmacie fara sa o iau cu mine. Stiu, nu e voie. Dar mai stiu ca ea e ok, stie sa faca tot ce trebuie, i-am aratat cum sa ne sune de pe fix pe toti, i-am scris numerele noastre pe stikere si le-am lipit de telefon, i-am scris mare cu rosu 112 pe telefon si i-am explicat ca daca vreodata mami (sau cine e cu ea) cade in casa, lesina, nu se mai scoala, stiu eu ce alt scenariu, sa sune acolo, sa spuna cine e, sa deschida la interfon, sa descuie usa si sa astepte sa vina ajutoare. M-a ascultat foarte serioasa, m-a intrebat de sapte ori ce si cum, a zis ca a inteles si ca spera ca mami nu se imbolnaveste :) Normal! Si eu sper. Dar pe de alta parte mai sper ca ea sa fie pregatita si pentru lucuri neprevazute. 

  Bulevardul cel mare n-o sa am curaj prea curand s-o las sa il treaca singura. Chiar si la semafor e periculos. Dar macar dincolo de bulevard o sa o las din toamna singura. Cu un aparat cu ultrasunete pentru caini in mana sau buzunar, cu mult antrenament la traversat de stradute, trebuie sa o las. Cat o sa mai merg eu cu ea? Cand e ok sa te opresti? La 18 ani? Si atunci poate da masina peste ea. De mica am invatat-o sa fie foarte speriata de masini. Sa se asigure foarte bine. Masina nu e o gluma, te omoara imediat. Dar nici copiii nu-s o gluma si trebuie lasati sa plece, sa se duca si singurei, sa se simta si ei cum cresc, cum lumea li se asterne la picioare. Cat sa mergi la scoala cu mami de mana? Sau cu bunica? Pana rad colegii de tine? Nu prea merge. 

  O sa o invat sa mearga si cu autobuzul singura curand, in maxim 2 ani. Pai eu aveam colegi in scoala care mergeau tot orasul in clasa 1 singuri cu autobuzul. Da, stiu, e o comparatie gresita... cu toate astea am invatat-o de mica traseele din oras si pe unde merg ele :) Ea, spre deosebire de mine, e foarte orientata, ea stie clar ce si cum si pe unde. Seamana cu ta-su, ala s-a nascut cu gps la purtator, eu fara deloc da' uite ca ea a luat de la el si asta ma bucura enorm. Pana si la metrou in Bucuresti am incercat sa o invat ce si cum, asa putin cat a fost. Asta imi doresc. Sa stie, sa mearga, sa se duca, sa se descurce singura, sa fie in largul ei de mica. Cativa colegi de clasa, cand au vazut ca o las la coltul strazii si merge singura, si probabil ea s-a si laudat ca era mandra de ea, au cerut si ei a doua zi sa mearga si ei singuri de la colt! :))) 3 baieti! Pai cum, ea poate si ei nu? 

  Mai "siguranta freack" ca mine nu exista om pe lumea asta. Poate tocmai din cauza asta vreau sa o invat pe ea sa fie in siguranta singura, sa stie singura ce si cum. Nu sa o duc eu la scoala de mana pana intra la facultate. Peste vreo saptamana face 7 ani. E mare fetita mea iar eu trebuie sa o invat cum sa fie mare. Imi e frica? O, da! De cand am nascut-o mi-e frica in permanenta. Pana o sa inchid ochii din lumea asta o sa imi fie frica. Da' aia e. Nu pot sa las frica mea sa o tina pe ea pe loc. Incerc!

  

O ardem lejer

  Anul asta suntem chill de tot in ale Craciunului. Pentru ca Marius nu e acasa dar a fost de curand. Asa ca am prestat un "Craciun inainte de Craciun" cand a fost el aici. Am facut sarmale la jumatea lu' decembrie. Ce are? Foarte bune! Mai ales ca au fost din carne de mistret despre care nu mi-as fi imaginat ca poate fi asa de buna. E buna! Noroc ca avem un prieten care vaneaza. Ii dorim mult succes si sa ne mai dea! :D

  Sotul a plecat, am ramas singure. E prima data in ultimii 10 ani cand n-o sa fiu cu el de Craciun si Revelion. Si prima data in viata Marei. Cand te gandesti la prima vedere pare aiurea, trist, cumva. Dupa care m-am gandit ca de fapt e tot un drac, ca omu' a mancat sarmalele si sincer in afara ca radem de Mara cand isi desface cadourile, prea mare treaba nu avem de Craciun. Mancam, bem, ne veselim. Pai am facut-o cand a fost el aici, o sa o mai facem... mna. De revelion tot la cabana plapumioara am fi prestat, asa ca una peste alta putem sa ne pupam si de la distanta. Om recupera noi in februarie cand se intoarce. 

  Asa ca sarmale nu mai fac. De fapt nu mai fac nimic pentru ca prea multa curatenie in plus nu fac, imi place sa tin curat in general nu sa caut sa scot parleala la Craciun si Paste. Am reusit sa fac niste ordine in niste chestii care se cereau demult puse "undeva" deci simt ca am prestat ceva "special". Haha. 

  Deci anu' asta taiem crevetele! Ma duc si iau niste creveti care ne plac foarte tare, ii halim pe aia si eu una declar sus si tare ca o sa fie cel mai frumos Craciun din viata mea. Lipsa tonelor de mancare facute aiurea si mancate apoi zile in sir... o sa ma faca sa ma simt si eu pentru prima data bine de Craciun. Detest din ce in ce mai mult risipa asta aberanta a "traditiei romanesti" din preajma sarbatorilor. Tooooneeee de mancare. Pentru ce? Iti mai creste o gura? A, pai sa fie si "o sarma" si "un carnat" si "o friptura"... poate si o "ciorba de porc" sau o salata de "biof". A, si piftie! Si niste caltabosi sa nu se simta piftia singura. Si sunca. Si niste desert. Pai mai bine sa mancam ceva usor si sa trecem la desert ca oricum Craciunul e unul din cele maxim 3 momente din an in care am asa ceva in casa :))) 

  Ba pardon ca i-am facut si lui Marius desert in "fake Christmasu". Eclere cu crema de mascarpone, un pic de miere si vanilie. Si coaja de lime. Foarte bun. Pentru Craciun am luat o casuta de turta dulce de la Ikea, adica un pachet in care inteleg ca-s peretii din care va construi Mara o casuta. Pe aia ma indoiesc ca o vom manca. O pozam si poate o facem cadou Andreei, colega Marei care traieste in lipsuri mari. Si de facut o sa fac un "tiramisu-a-la-alexandra" cu o crema de mascarpone amestecata cu Nutella. Piscoturile insiropate cu compot din ananas proaspat pe care probabil nu-l voi indulci cu nimic. Inventii. Prostii. Nu ma pricep la "prajituri". Nu ma pasioneaza. De data asta mi-am facut doua pofte pe care le aveam de vreo... 10 ani. Intai aia cu choux-a-la-creme (gogoselele ecler). Si apoi pe aia cu Nutella. Ma rog, n-am gasit Nutella, am luat o ceva marca Kaufland. 

  De Craciun mergem la Mosia Bunicilor. Asa ca vom avea parte si de sarmale. Mosia face masa mare pentru rezidentii ei si pentru familiile care doresc sa vina sa isi vada rudele. Am vrut sa o luam pe Nora acasa de Sarbatori dar... atentie! Nu a vrut sa vina! N-a vrut, pentru ca a fost adusa de fi-su de curand la Ploiesti, a obosit, nu i-a placut, i-a crescut tensiunea, s-a simtit rau. S-a cerut la Mosie in fiecare zi. Cum a ajuns acolo i-a scazut tensiunea si se simte bine. Asa ca mergem noi "la ea in vizita" de Craciun. Ne-a zis ca ea vrea sa stea acolo "pana la sfarsit" si ca acolo se simte foarte bine. Ce as putea sa imi doresc mai mult? 

  Deci o ardem lejer anul asta. Unul din cei mai buni (dar si mai grei) ani ai vietii mele se incheie cu un Craciun in care n-o sa ma cocosez in bucatarie. Fara mese insirate, stat in fund la masa si indopat aiurea. Asa, frumos si linistit, cum ar trebui sa fie orice Craciun. Ceea ce va doresc si voua!

Teme pentru acasa. Sau nu?

  Disclaimer d-ala: mi se spune mereu ca o sa vad eu cand o sa ajunga Mara la scoala asa cum mi se spunea si ca o sa vad eu ca o sa ajunga la "gradi" si o sa vrea dulciuri si porcarii. Chestie care nu s-a intamplat, deci ce e mai jos e fix opinia mea personala despre un subiect "necunoscut mie". Daca aveti injuraturi, proferati-le in gand, va rog!

  Mai nou ma invart printre informatii din astea "scolaresti", desi noi nu am ajuns la "scoala" in adevaratul sens. Alta tampenie, in opinia mea, aceasta clasa zero le va distruge acestor copii asteptarile si ideea despre scoala. E simplu: in teorie la anul se vor duce tot acolo. Doar ca regulile jocului vor fi total altele exact in momentul in care ei au ajuns la un confort psihic si fizic legat de "scoala" si de tot procesul ei. Si cand vor ajunge in clasa intai vor fi extrem de bulversati. Pentru ca acolo "it's a job". Aici e doar joaca, cantec si ceva betzigase. 

  Sa zicem ca ajung acolo, la scoala aia reala. Am o cunostinta care are un baietel clasa a doua si o fetita de 3 ani. Cand fetita s-a dus la o petrecere a copiilor colegi cu fratele ei, mama i-a auzit pe acestia mai mari spunandu-i foarte serios fetitei , citez, "bucura-te acum DE VIATA, ca dupa aia o sa intri la scoala si se TERMINA totul"....Fetita a ras si si-a vazut de papusile ei mai departe. Mamei i s-a rupt sufletul. Dar n-a facut nimic sa afle de ce baiatul ei considera ca i s-a sfarsit viata in clasa a doua. Cateva zile mai tarziu mi-a zis ca a stat cu el pana la ora 1 noaptea ca el sa isi faca tema la romana. Pentru ca ea nu a putut fi acasa, el n-a stiut sa o faca, etc. Asa ca a stat cu el, copil de 8 ani, pana la ora 1 noaptea. A doua zi copilul evident a fost sculat la 7. Eu, uluita, am intrebat-o ce se intampla daca nu o facea. Mi-a raspuns repede ca doamna ii umileste in fata clasei. Ii ridica in picioare si le aplica o umilire publica. Eu incepeam sa ma isterizez cand ea mi-a zis foarte resemnata ca ce, eu cred ca il alte parti e altfel? Zic nu stiu cum e la altii, dar tu personal de ce nu iei masuri? 

  Mie mama mi-a zis de mica ca daca unu' se arunca de pe pod nu e cazul sa ma arunc eu. Si ca de multe ori sunt cazuri in care se arunca toata turma de pe pod, asa ca ar fi mai intelept sa strig sus si tare atunci cand eu nu doresc sa ma arunc de pe pod. Eu asa am fost crescuta. Eu mi-am luat apararea si mie personal copil fiind, asa ca acum, cand sunt in postura de a-mi apara copilul de un "sistem" care nu e al meu, nu l-am votat, nu i-am dat nici un fel de credit de multi ani incoace....eu o sa aleg sa zic nu sistemului de invatamant romanesc. Doua pagini de exercitii tema la o singura materie, pentru a doua zi, la clasele primare? NU! 

  Sapte mii de exercitii pe vacanta de vara, milioane si trilioane de pagini de scris, rescris, calculat si dictat? NU! Pentru ca altii mai destepti ca noi au zis ca se aplica regula 10 minute per-clasa. Adica 10 minute in clasa intai, 20 intr-a doua, etc. Stiti cate ore de teme fac copiii Romaniei din ziua de azi? Dar parintii lor? Pentru ca azi, copilul e pus in imposibilitatea de a-si achita singur sarcinile "de serviciu"...si atunci parintii sunt obligati sa stea in carca lor, sa scrie si sa socoteasca cu ei, sa rezolve probleme cu enunturi gresite (eeeeenorm de des, mi se pare uluitor!). 

  Niste oameni au facut multe studii, ba au si aflat ca acei copii pusi in situatie de "too much homework" ajung sa aibe rezultate mai slabe la testele sistemelor. American, britanic, australian, daca mai caut un pic scot studii si din Papua. Si sa fim bine intelesi ca si in aceste tari tendinta e de "mai mult"...insa e "mai mult" adica in loc de 20 de minute, aia fac 30 si mamele lor sunt ultragiate, rup internetul intreband psihologi daca e ok, daca nu cumva e cam aiurea! 

  Eu n-am fost eleva de 10. Am fost de 8,50-9. Mama mea n-a stat niciodata langa mine sa fac vreo lectie. Poate prin clasa intai de cateva ori. Imi mai verifica caligrafia si imi mai rupea pagina daca scriam urat sau faceam purcei d-aia de cerneala, n-am inteles niciodata de ce, sincer. Atata vreme cat scrii inteligibil nu trebuie sa fie si "frumos". Scrii cum scrii. Sa fie CORECT, si sa se inteleaga toate literele. Si cam atat. Imi faceam temele in scoala primara, dar stiu si cateva cazuri in care nu le-am facut din diverse motive. Ori ca uitam sa imi notez, ori ca uitam ca am tema la vreo chestie. Aveam o invatatoare batrana care nu tin minte sa ne fi certat vreodata ca nu ne-am facut vreo tema. 

  Si nu tin minte niciodata, dar niciodata in clasele primare vreun moment in care eu, elevul normal, nici tocilar dar nici lenes, sa fi considerat ca imi e greu sa imi fac temele singura. Singura, atunci cand veneam cu cheia de gat acasa si nu era nimeni. Si cand eu imi faceam lectiile singura inainte sa ajunga maica-mea acasa. Atunci ea mai verifica, mai rupea, mai vedeam ce mai faceam da' eu stateam in dormitor si daca ea era acasa, si scriam acolo de una singura in legea mea ce aveam de scris. Daca nu stiam ceva ma duceam la ea, dar nu imi aduc aminte sa fi fost prea dese momentele in care sa nu pricep intrebarea din "lectii". Nu era greu! Poate sunt eu nebuna, poate la altii a fost altfel...nene, nu mi-a placut in mod special scoala pana la facultate, dar nu mi s-a parut "greu", imposibil, "final de viata"...Aveam de lucru pe masura puterilor mele! Si acasa si la scoala. Un singur profesor a fost abuziv cu noi (fizic si mai ales psihic), in 5-8, cel de matematica...pana si ala ne dadea si el acolo 2-3 probleme...nu douazeci. 

  Ei bine, azi, an 2013, vine copilul acasa cu 4 pagini de probleme la matematica si alte 3 la romana, si cine stie inca mai ce la altele. Ce faci? Faci ce e corect pentru sistem? Pentru altii? Sau faci ce e corect pentru copilul tau? Este corect, moral, etic, sa ii spui "maica, eu sunt mare, eu stiu sigur ca aceasta cantitate e prea mare pentru tine, ai voie sa NU o faci pe toata"? E corect? Sau e corect sa mentii minciuna oribila in care se scalda sistemul romanesc de invatamant cum ca "ca sa fii destept tre' sa faci tot ce iti zic astia, maica", ce daca tu mori sau ajungi ca in timpul saptamanii sa lucrezi cu creierul mai mult decat o fac parintii tai la joburile lor?

  Da, copilul trebuie sa isi faca temele. Sa fie responsabil, sa invete dupa puterile lui tot ce trebuie sa invete. Tot ce poate sa invete, ca mai e si aspectul asta: scoala romaneasca are o mare durere in cur fata de inclinatiile native ale copilului. Ii doare pe ei undeva la ce e talentat natural un copil. Ei fac "concursuri Piticot" si alte tampenii pe bani pentru niste jmecheri. Da, copilul trebuie sa invete la scoala. Asta e jobul lui pentru multi ani de aici incolo. Dar nu poti sa abuzezi de psihicul lui, sa ii pui in carca mai mult decat poate el sa faca. 

  Pentru ca asta faci de fapt. Copilul iti este abuzat iar tu ii spui ca e ok sa fie asa. Si toata lumea TACE!. Ma gandeam azi ca daca nu o oblig pe Mara sa manance mai mult decat o tine stomacul, cum as putea sa o oblig sa lucreze cu creierul mai mult decat poate ea la o anumita varsta? Doar pentru ca creierul nu vomita nu inseamna ca e ok! Asa se ajunge la "bulimia de scoala" in care copiii sunt infundati cu teme, informatii prea multe si prea grele pe care ajung sa le vomite afara imediat. Nu mai retin nimic, nu ii mai intereseaza nimic, scoala e o corvoada si un chin absolut. Este de inteles. Ei se apara. Daca nimeni nu ii apara, se apara singuri. Ajung indiferenti. Una din cele mai triste chestii a fost cand prietena Marei, Bianca, a zis de ziua mea "mie mi-a placut la gradinita, stiti de ce? pentru ca acolo nu aveam teme!". Asadar ne obligam copiii sa viseze la trecut, sa se uite inapoi in loc de INAINTE, sa se uite cu nostalgie la perioada gradinitei....cat de trist e asta? Cat de profund trist e asta? 

  In scoala primara, chiar si in timpul saptamanii, copilul, dupa teme, ar trebui sa aibe timp sa iasa afara la joaca, sa citeasca, sa faca si alte lucruri alaturi de parintii lui pe care oricum ii vede putin intr-o zi. Cum suna asta....copiii lucreaza la corporatie din clasa intai! Si se uita inapoi cu nostalgie la perioada "facultatii", adica la gradinita!!! Dar viitorul? Unde e viitorul in ochii lor? Si oare cum arata el?

Ganduri alandala

  Imi zboara mintea zilele astea. E ca si cand as fi avut un elefant pe piept circa doi ani...si acum el s-a dat la o parte de pe oscioarele mele. Dorm adanc, cu vise. Cu vise in care lucrurile sunt albe si pufoase. Invaluite in cald. Dorm profund si cand ma trezesc ma sperii ca daca ea m-a strigat si n-am auzit-o. Ceea ce, la ce trompeta are, ar fi practic imposibil. 

  De dimineata trebuia sa ma duc sa ma intalnesc cu postarita sa iau pensia bunicii. Cand m-am trezit, Vodafone ma anunta ca din cauza ca n-am pus cei 5 euroi...mi se opreste oleaca. Am intrat in contul pe care il am si am constatat ca am in el fix 21 de lei. 5 euro azi faceau 22 de lei. Din reflex au inceput sa imi tziuie urechile de stres. Pentru ca nu puteam suna postarita ca sa ma intalnesc cu ea. Buba mare. Apoi mi-am adus aminte ca poate mama sa imi incarce telefonul, dupa ce am avut niste zeci de secunde trepanate in care ma tot intrebam cum as putea sa sun postarita fara telefon :) Un leu. 

  Apoi m-a busit rasul. Mi-am adus aminte ca acum suntem ok, ca o sa fie bani mai mult decat suficienti, ca elefantul s-a dus sa se mai aseze si prin alte parti. Eu sper ca nu pe oameni, ca e nasol rau. Apoi mi-am adus aminte, in aceeasi ordine de idei, ca aseara am vorbit cu bunica-mea. Care acum aude la telefon, vorbeste perfect, zici ca ea ea cea de acum doi ani si ceva cand era ea sanatoasa si fericita. Culmea e ca si acum e sanatoasa si cred ca incepe sa fie si fericita. Pentru ca la Nuci e frumos tare. 

  Sunt mai bine de doua luni de cand ea e acolo si se simte bine, se plimba, mananca, doarme, i s-a reglat tensiunea...si-a facut prietene, socializeaza, face lucru manual, face gimnastica in fiecare zi. Ma intreba cineva zilele trecute de ce Mosia Bunicilor si nu alt loc? Ca sunt multe in Bucuresti si in imprejurimi. Eu am mai povestit cum am ajuns acolo. Chiar am avut o revelatie cand am primit intebarea, pentru ca mi-am dat seama ca e o intrebare pertinenta si pentru ca mi-am adus aminte de locul din Ploiesti pe care l-a vizitat mama. Unde batranii erau tinuti inchisi ca la puscarie si unde nu aveai "voie" sa intri in camerele lor! 

  In fiecare dimineata de cand a plecat Marius ma trezesc si nu-l gasesc langa mine si imi aduc aminte unde e si cat era de vesel cand a ajuns acolo. Parca avea alta voce la telefon. Pentru ca acolo a gasit o alta lume, conditii foarte bune, totul cum ar trebui sa fie si cum i se promisese. Elvetia cum ar veni. Mara e in perioada de adaptare, e agitata, a inteles ca va fi o chestie oarecum "permanenta" si cred ca pana nu il va vedea ca vine si inapoi...nu se va linisti. 

  Dar azi i-am luat penar nou pentru scoala. Si a tzopait de bucurie pe strada cu chelia in vant. Si i-am luat sandalute de 9 lei de la Leonardo...si a mers mandra cu ele pana acasa si mi-a multumit de zeci de ori. Si imi zice mereu ca ea acum e mareeee. E mareeeeeee. Iar eu ma uit la ea si mi se pare mica dar ii zic ca e mareeeee, mareeeee. Abea asteapta sa ne intoarcem la 2 Mai sa faca iar baie. A invatat sa inoate anul asta, face miscarile perfect si e foarte fericita in apa. 

  Si uite asa ma gandesc eu la nimic si la toate, zambesc intr-una ca proasta de una singura. Ma bucur de senzatia asta de bine si de eliberare, incerc sa ma readaptez la o viata cat de cat normala si sa incerc sa scap de reflexul de a-mi sari tensiunea in pod la fiecare leu lipsa. Un leu. Ganduri alandala intr-o vara care este parca comandata de mine. Nu e cald. De foarte, foarte multi ani am fost coplesita de verile crunte pe care le-am trait. Anul asta inca nu mi-a fost cald. E jumatatea lui iulie si nu cred ca am pornit aerul conditionat de 5 ori aici. Asa ca ma scald intr-o fericire totala ca porcul in troaca cu laturi. Ceea ce va doresc si voua!

Niste iunie cu prieteni

  Am cunoscut-o cu multi ani in urma, la primul loc de munca pe care l-am avut pe lumea asta. La fabrica de mezeluri unde mergeam pentru ca am fost suficient de proasta incat sa imi imaginez ca o firma din Romania ar putea vrea oameni seriosi care sa le faca treaba nu sa le fumeze tigari in pauze lungi si dese. Eram anul 4 de facultate.

  Cand am vazut-o prima data m-am speriat. Tot fusesem "amenintati" in birou ca o sa se mute ea, Gabriela, la sediul de la fabrica si o sa vedem noi pe dracu'. A intrat pe usa cu parul in urma ei, usor sifonata. Se uita urat. Parea o tipa plina de probleme si dileme de nerezolvat. In fix trei secunde s-a impiedicat de o margine de mocheta si era sa isi prinda dintzii de un birou. A izbucnit intr-un ras chicotit cu aroma de soarece de Cartoon Network si atunci am stiut sigur ca nu e dracu' impielitat la noi in birou.

  M-am lamurit ca e singurul om serios si profesionist din cacatul de fabrica pe cand l-am vazut pe Directorul Financiar ca ii vorbeste cu respect si reverenta si ii da accesul la niste conturi cu bani din care sa faca ea plati. Era unul din putinii oameni capabili sa faca asta acolo. Omul era jmecher tare, si faptul ca ea era privita asa de el...m-a lamurit. Intotdeauna vezi un om cum e si apoi vezi si cum se uita altii la el...si te cam lamuresti ce si cum.

  Ne-am imprietenit imediat. Si am ramas prietene de circa 11 ani daca nu ma insel matematic. Saptamana asta am petrecut-o cu ea si cu fetita ei si implicit cu fetita mea. Asa o armonie si o placere rar intalnesc in viata asta...De cate ori sunt in preajma lor vreau sa le respir aerul asta de calm si liniste pe care il emana.

  Mi-e drag de ele ca de familie. Ne-am povestit si sfatuit multe in anii astia, ne-am imbrancit, ne-am glumit si ne-am vazut fetele crescand la 3 ani diferenta una de alta dar parca ar fi surori. Mara e mai mica cu 3 ani ca Bianca si cu toate astea se inteleg perfect. Mi se pare uluitor mie, care am avut veri cu 3 si 4 ani mai mari ca mine si care ma scuipau la propriu prin curte pe aici pe la 2 Mai....Mi se pare fantastic cum Bianca poate sa aibe o relatie atat de incredibila cu Mara si cum Mara la randul ei poate avea o relatie atat de armonioasa cu cei mai mici ca ea. 

  Sunt fete care sunt destinate sa fie mame. Si doamne. Si total mai sus decat varsta din acte. Oameni responsabili care ii privesc cu placere si dragoste pe cei mai mici ca ei. Gabriela pe mine, Bianca pe Mara...Mara la randul ei pe Sofia si ceilalti care vin din urma. Dragele noastre, speram sa fiti mereu aici cu noi! 

  Azi am trait furtuna, ploaie, rece, soare, cald, plaja, baie, alta ploaie, nor, curcubeu, ape curgand din cer din nou..............seara minunata impreuna. Azi a fost o zi plina de detoate. Mai ales de prieteni si vorbe bune si calde.

Doi ani

  Acum doi ani pe vremea asta era culmea, tot 1 iunie. Nimic special. Ne mutasem inapoi la mama de 5 zile zile. Contractul pe firma al chiriei in care am stat 2 ani se incheiase. Si alti bani cum ar fi 300 de euro pe luna...nu aveam. Incepeam sa nu mai avem deloc. Tot ce avusesem, tot ce am strans in anii cand am avut, incepuse sa dispara ca prin farmec. Ne-am mutat. 

  Am impachetat singura toata casa. O luna mi-a luat. Din 4 aprilie pana in 28 aprilie eu SINGURA am demontat mobilele din cele 3 camere, am strans tot ce aveam intr-o casa de om, am pus in cutii, in baloturi, in....Marius avea treaba. Erau ultimele luni in care a mai avut de munca constant. Deci...am dezmembrat singura o casa. Atunci am pus prima data copilul la desene. Prima data in viata ei. Nu stia ce-s alea...atunci, ca sa nu ii scap vreo scandura pe ea, mi-a fost frica...am lasat-o la calculator...la desene cu Mihaela si Tom si Jerry :)

  Tin minte fiecare zi...tin minte cum plangeam de deznadejde si de durere de maini si de spate. Ma asezam jos, plangeam, ma ridicam si o luam de la capat. Dadeam la copil sa manance, o luam de la capat...mai puneam niste rufe la uscat, mai darmam un dulap. Atunci mi s-a parut ca e crunt. M-am inscris si la scoala de bucatari, m-am dus si la cursuri la Bucuresti. 

  Si ne-am mutat. Am rasuflat usurata, am zis ca o sa imi gasesc eu lucrurile dupa alti doi ani din pachete...au trecut 2 si inca multe sunt la tzara la Drajna unde le-am depozitat. Nu poti muta 3 camere pline in alte 3 camere pline. Matematic nu iese :) Ne-am mutat si am rasuflat. Am zis oh, acum pot sa suflu oleaca...nu stiu ce va fi dar in sfarsit s-a terminat greul.

  Fix 5 zile mai tarziu era 2 iunie. Dimineata viata mea era aceeasi. Faceam de mancare pentru oamenii mei, cu o seara inainte o vizitasem pe Nora care venise de la Bucuresti unde isi pusese un cristalin nou la un ochi. Era obosita dar era ok. I-am dus mancare, am stat de vorba...totul ok. Acum o sunam. Era ora 11 si o tot sunam sa vad ce face. Nu a raspuns. M-a sunat mama de la 2 Mai si a zis ca a sunat-o si nu raspunde. Am sunat-o pe sora ei, nici ea nu vorbise cu ea. Am sunat....am sunat...am sunat....Marius era plecat din oras cu treaba. Pe la 12 fara ceva l-am sunat si i-am zis ca trebuie sa mearga urgent la Nora.

  Nu am avut curaj sa ma duc cu copilul acolo. Eram singura aici cu Mara. Si mancarea in cuptor. Ok, mancarea o aruncam, nu aia era problema...dar ce faceam cu copilul? Am avut minute intregi de gandit si razgandit. Ma gandeam ca o vom gasi moarta. Mara atunci nu statea "aici" fara mine, oricat i-as zi zis "tu nu intri in casa"...Nu puteam sa risc. L-am chemat pe Marius, a venit, a luat cheia de la ea...s-a dus acolo...a bagat cheia in usa si a constatat ca femeia lasase cheia din interior bagata in usa. Usa nu se putea deschide. 

  Intr-un moment de liniste Marius a auzit-o cum se vaita din interiorul casei. M-a sunat si mi-a zis "nu pot sa deschid usa dar o aud CUM SE VAITA din casa". In secunda aia, toata viata si sufletul meu...s-au prabusit. Ma asteptam sa o gasesc moarta, eram perfect pregatita pentru asta. Insa sa imi spuna ca o aude plangand si nu poate intra la ea...........pentru mine asta a fost cumva prea mult...a fost puscaria vietii mele momentul ala. A urmat 112, Smurd, spart usa, dus la spital....si restul il stiti de pe aici. 

  Maine sunt doi ani. Maine o sa ma duc la ea, la Mosia Bunicilor...si o sa sarbatorim. Nici ei nu ii vine sa creada prin cate am trecut. Nici mie. Viata mea s-a schimbat acum doi ani. Am intrat intr-o saracie foarte mare, intr-o ingrjire de batran care a inclus pampersi pe alocuri, care a inclus colapsuri din cauza de puls 40 si cazut in lesin pe alte locuri, atac cerebral si operatie de polip...A inclus multe, multe zile in care o durea spatele de nu mai putea sa respire, tensiune mare la orice problema si tot asa. Acum urmeaza sa iesim din toate astea. Intai a fost Mosia, acum urmeaza sa ridicam capul si din problemele financiare. Asa speram sa fie...Si azi, de ziua copilului, o sa ii zic Norei "sa mai traiesti cate zile vrei tu, dar bine"....ca daca ii zic "la multi ani" imi raspunde inevitabil "anii multi nu-s buni, mama, asa mi-a zis mie tatal meu". Tatal ei a murit de batranete, de moarte naturala, la 93 de ani. 

  Asadar...acum doi ani a inceput sa imi fie greu. Acum sper din tot sufletul ca o sa ne fie mai bine tuturor. La Multi Ani, copii! La Frumoase Zile, bunici! 

Cadouri, Sinaia, Kuib, toti trei...

  Eram treaza. S-a aruncat din pat si am auzit lipa-lipa-lipa-lipa...a aprins veioza. 8 jumate, bezna proasta, ploaie urata. S-a azvarlit in gramajoara de cadouri si a inceput sa chiuie...Ce e astaaaa? O foaieee? I-au scris mami cu tati cat de mult o iubesc. A citit incet pe litere. S-a bucurat de fiecare cadou in parte, apoi a inceput: "cand plecam?"..."da' plecam repede?"..."hai sa plecam la Sinaiaaa".

  N-o interesa ca ploua, ca e negru afara ca in cerul gurii cotarlelor comunitare. Nimic. Noi de abea ne miscam de somn si sila aia specifica diminetilor negre...si ea tzopaia. Ne-a plouat pana la Sinaia de am zis ca ne ia pe sus. Acolo am poposit direct la mancatoare. Si anume la laudatul restaurant Kuib de la Complexul Piatra Soimului. Am tot cautat locuri noi....si am gasit. Locatia e de vis. Daca n-ar fi plouat cu bulbuci am fi putut profita si de parcul pentru copii exterior, si de terasa mult prea misto, din lemn natur. 

  Hotelul, vilele si locatia in general...cam de 5 stele din astea romanesti. Adica misto spre foarte misto. Mai ales ca e in padure, pe o padure, pica o padure pe domnia sa...E un loc din Sinaia unde eu habar nu aveam ca e inca o Sinaie...si eu am cam haladuit Sinaia la viata mea. Dupa Gara, pe centura, dreapta brusc si sus pe munte. Foarte, foarte....foaaaaarte misto. 

  Restaurantul genial, cu pereti de sticla si pomii padurii fix gramada pe geam. O garla pe sub geam, trepte si locul de joaca undeva mai jos. Loc de joaca si interior, pentru copilasi mici-mici! In restaurant nu se fumeaza. Nu e nici un semn in sensul asta, poate ma insel. Nu erau scrumiere pe masa si nimeni n-a fumat. Restaurant orientat PREDOMINANT catre clienti cu copii. Scriu mare si subliniat. Oamenii nu numai ca au scaune speciale de mai multe feluri dar cum te vad cu copilul iti spun ca ii aduc de colorat. Noi eram dotati asa ca ne-au adus doar o fisa cu meniul pentru copii pe o parte (felurile de mancare au culori cod si au si nume de basme) si pe partea cealalta e un peisaj de munte colorabil. Delicios! Meniul pentru copii e chiar foarte misto si bun din punct de vedere nutritional.

  Preturile din restaurant...decente. Decente si pentru Ploiesti, deci ultra-decente pentru Sinaia unde pe strada principala te cam ia cu lesin daca intri in carciumi. Foarte ok. 30 de lei o portie de ceva carne cu ceva garnitura. De la 4,5 lei o bere. 6 lei o cinzeaca de tzuica pentru sotul care inainte de o ciorba de burta de 12 lei (asta era cam sarita din pret, dar nu erai taxat pentru smantana si ardei cum e prin Ploiesti)...Si 13 lei mancarea copilului. Era si cu 9 si cu 15. Cam asta e aria de preturi. Cele mai scumpe sunt fripturile de muschi de vita pe piatra vulcanica incinsa, e si normal...de la 75 la 95 portia da' erau fripturi de 400 de grame...Ne-am uitat cu jind si am trecut mai departe :))))

  Problema e ca am nimerit asa...gen aprilie...final de iarna...final de un sezon. Probabil ca exact inainte de schimbarea bi-anuala de ulei din aparatul in care se prajesc lucruri. Pentru ca pane-urile si cartofii au avut un gust specific de ulei din ala refolosit. Marius a avut probleme cu burta toata ziua respectiva, ceea ce ma face sa cred ca nu-s eu o carcotasa nesimtita, deoarece el fiind cu probleme in domeniu e ca un fel de barometru: cea mai mica mancare aiurea ii produce probleme. 

  Si...mujdeiul. Am o mare problema. Eu de circa 30 de ani de cand am descoperit usturoiul il cam mananc la orice masa si sub orice forma. Doar daca am de dus prin vizite sau locuri ma abtin. Cand merg la carciumi comand "ceva SI un mujdei"...O carciuma buna dupa mine e aia care iti da un mujdei care e facut...hai nu atunci ca deja am pretentii, da' barem in ultimele 5 ore, in pana mea! Stiti cum face usturoiul, nu? Se oxideaza. Uneori se si inverzeste, da' jmecherii s-au prins si baga ulei in compozitie. Insa gustul de mujdei vechi, facut ieri, alataieri sau acu' o saptamana (by the way, asta nu se prea "strica" nici dupa o luna la frigider)...este ceva horror. Pe cat imi place mie usturoiul, pe atata imi displace mujdeiul oxidat. Iar stomacul meu care poate prelua si pietre mai ceva ca o gaina...cand da de d-asta ma ragaie cu insistenta circa doua zile. 

  Ragaiala deoparte...gustul e infiorator. Bai, dar se pare ca oamenii din restauranteria romaneasca n-au aflat asta. Si iti servesc cu obstinatie mujdei vechi si imputit. Si iti strica toata masa, sincer. Intai de nervi. Apoi de lipsa usturoiului pe care ti-l doreai alaturi de friptura cu pricina. Apoi iar de nervi pentru ca iti aduci aminte cat de simplu e sa razi doi catzei de usturoi si sa ii flescai in doua linguri de apa. Pe loc. 

  Ghinionul lor a fost ca mi-au dat commment-card. :D Si eu le-am povestit. Cum a fost chelnerita PERFECTA, locatia PERFECTA, restaurantul SUBLIM...dar uleiul neschimbat si mujdeiul vechi. Si le-am mai zis ca a fost asa frumos incat vom reveni cu siguranta. Cand ne-am ridicat sa plecam o tipa discuta aprins cu "sefu' de sala" si ma arata cu degetu' ca la urs. Chelnerita a venit si si-a cerut scuze si ne-a zis ca spera ca data viitoare sa fie mai bine. Tipa care ma arata cu degetul vorbea foarte convinsa si cred ca se exprima despre neajunsurile bucatarului care e acolo acum. Sau a cuiva, nu stiu cui, ca parea ca nu e la prima "abatere" de genul asta. I-am soptit lu' Marse "hai ba, repede ca plecam cu huo d-aici" (vorba lu' prietenu' Lica)...ne-am ras si am ragait ulei pana la Ploiesti. 

  A nu se intelege ca nu ne-am distrat. Ne-am distrat si ne-am intristat deopotriva. Intai ca ploua si ca piticuta mica n-a putut sa se duca afara, unde ploua cu bulbuci de tremura padurea...si se uita cu jiiiiind cam asa:

  Si apoi, dupa cum ne e natia de oameni care rad din orice, cam asa:

Evident aici incercam sa il lamuresc "sa nu te strambi, maaah la poza"...da da...el o gadila pe fi-sa pe sub masa si aia se hinchinea ca la maimutze. 

  

       Cam asa. 

Cealalta familie....tata si fratii

  Am doi frati vitregi. Alexandru si Florian. Tatal meu s-a recasatorit dupa divortul de mama, si a avut doi baieti care sunt in teorie fratii mei. Fratele cel mare, Alexandru, se cheama ca tatal lui si ca mine pentru ca tatal lui e un personaj egocentric. Si-a botezat 2 copii din 3 cu numele lui si asta spune multe. Seamana la moaca cu ta-su leit.

  Fratele cel mic, Florian...seamana culmea cu mine destul de mult. Alexandru e brunet, Florian e saten cu moaca rotunda ca a mea si cu ochi zambaretzi. Prima data eu i-am vazut cand aveam vreo 10 ani (poate gresesc) si am aflat din gura in gura ca doamna Sima (mama lor) e prietena de familie cu doi frati cu care ma jucam eu zilnic la bloc. Vali si Mihaela. Erau prieteni de familie cu familia Sima, si cand am dedus noi asta, Mihaela mi-a aratat-o pe doamna Sima si pe copiii ei intr-o zi pe strada. 

  Atunci i-am vazut prima data. Florian era bebelus, nu cred ca avea nici un an inca. Atunci am vazut prima data in viata mea cum un om poate sa semene cu tine doar pentru ca are o inrudire de familie. Copilul din carutzul mic, sport, din carpa...semana uluitor cu copilul-Alexandra din pozele cu mine de cand eram mica. 

  Urmatoarea data cand i-am vazut aveam 14 ani si il cautasem pe tata in cartea de telefoane a orasului Ploiesti. Stiam strada pe care sta din actul de divort gasit la noi in casa in urma unor scotoceli prin dulapuri. Imi placea sa caut lucruri, sa vad ce au ele acolo (mama si bunica), asa ca am gasit un act de divort din care am aflat cand au divortat ei. Stiind cand m-am nascut eu...mi-a fost suficient sa inteleg viata si oamenii destul de repede. Vreo 10 secunde mi-a luat (ca matematica la ora aia mergea mai greu...:)

  Afland strada pe care sta tata, am cautat in cartea de telefoane si am sunat. A raspuns chiar el. "Da, va rog"...am intrebat daca e familia Sima, apoi am cerut sa vorbesc cu domnul Sima. A zis "la telefon"....eu am zis "eu sunt Alexandra Sima"....s-a facut liniste. De tot...am crezut ca a murit cu aparatul in mana. Ne-am dat intalnire in spate la liceul Cuza si ne-am vazut acolo. M-a luat in brate exact ca un tata care isi ia fiica in brate, mi-a zis cu ochii in lacrimi "zanisoara mea"...initial m-a impresionat.

  Urma sa ma dezamageasca cel mai crunt dintre toti adultii copilariei mele. I-am zis si l-am RUGAT sa nu spuna NIMANUI ca am venit sa il vad. A zis ca asa o sa faca, dupa care...a umplut targul. I-a zis nasei mele, care m-a amenintat ca el o sa ceara in tribunal drepturi de vizitare...a sunat la mama mea si a venit sa ma "vada" dupa ce 14 ani nu daduse nici un semn...a iscat o furtuna cum numai "oamenii mari" o pot face. M-am suparat ASA de rau incat am simtit ca se rupe ceva in mine. Nu vroiam decat sa il cunosc si sa imi cunosc fratii. Fratii i-am cunoscut atunci cand am mers acasa la el...Florian era mic insa imi zambea larg, asa cum zambeam si eu cand eram mica. Alex a fost la fel de reticent cum era mai tarziu. 

  Anii au trecut si cand am facut 18 ani, mai aveam drept la pensie alimentara doar daca intram la facultate. Pensia era oricum una "simbolica"...insa era singurul ajutor pe care mama il avusese de la el vreodata in viata mea. Nu am intrat la facultate in primul an (deh, ambitii de io care am decis sa nu fac meditatii pentru facultate) asa ca nu am intrat in primul an la nici o facultate. Moment in care...am fost DATE IN JUDECATA. Cand a venit mama cu actul in mana si cu lacrimi in ochi si a INJURAT in casa (ea nu zice niiiiciodata cu injuraturi si atunci a fost prima data cand am vazut lacrimi in ochii ei)..mai apoi am aflat ca sunt data in judecata de "tata"....cred ca in momentul ala am aflat eu prima data cam cum pot fi oamenii. 

  In anul urmator am intrat la facultate asa ca i-am tras-o inapoi. Adica am cerut pensia inapoi. Acum cativa ani el mi-a zis ca nevasta-sa s-a dus si a cerut sistarea pensiei si a semnat in fals pentru el. Mi-e greu sa cred asta. Mi-e prea greu sa cred ca esti asa de calcat in picioare incat "sotia" ta decide ca tu nu trebuie sa mai contribui cu bani pentru primul tau copil. Eu una, daca Marius ar avea un alt copil dinainte sa ma cunoasca pe mine, m-as fi dat peste cap sa stiu ca omul asta isi onoreaza trecutul si urmasii. Da' poate sunt eu exagerata. 

  Cand aveam 25 de ani l-am chemat la casatoria mea. M-a refuzat tot din cauza de egocentrism. Ca cum o sa fie el privit acolo. Ca si cand il cunostea cineva, era vedeta... Mna, i-am zis ca nu o sa stie nici dracu cine e el, poate doar mama, si nici aia cu siguranta. Au trecut 25 de ani, nene...ai luat 25 de kile si par alb...sigur nu te recunoaste nici dracu'. Ai mei n-au nici o treaba cu tine. Ei au trecut peste toate demult. Au avut copil de crescut. Nu, nu esti o victima...paranoia nu are ce cauta aici. N-a vrut sa vina! M-am dus si m-am intalnit cu el sperand sa il conving...mi-a povestit multe chestii naspa despre mama. 

  Era varianta lui. Varianta ei nu o stiu pentru ca ea nu mi-a zis niciodata nimic despre el. Cert e ca eu, la 25 de ani, cu doua saptamani inainte de nunta mea...am plans o noapte intreaga. La propriu. M-am apucat de plans pe la 11 seara si am terminat pe jumate moarta pe la 6 dimineata. Marius e singurul care stie prin ce am trecut. Atunci am aflat ce e aia sa ai ochii umflati. Nu stiu de ce am plans. Am plans pentru ca nu stiam sa fac altceva ca sa imi omor tristetea faptului ca tatal meu in loc sa vorbeasca cu mine si sa afle cine sunt eu...a balacarit-o pe mama. 

  Cand eram gravida mi-am vazut fratii ultima data. Am mers cu Marius sa iau cantarul Balanta Sibiu pe care tata mi l-a imprumutat pentru bebelusul care urma sa vina. Aveam burta pana la nas si am urcat cu greu cele 4 etaje. Ne-au primit ca pe familie...desi parea un pic fortat. Florian a venit si a dat mana cu mine si s-a prezentat, asta tin minte sigur, si mai tin minte ca asta mi-a dat singurul moment de normalitate. Pentru ca, DA, eram STRAINI...chiar daca ne prefaceam ca ne stim din povesti. 

   Un pic mai tarziu in viata, am insistat pe langa Marius si i-am dat tatalui meu un job. Pentru ca noi aveam nevoie de un om de incredere, pentru ca el era proaspat pensionar de succes...i-am dat de lucru pe bani buni...Ce a facut el? Pai s-a vaitat in principal. Inclusiv la niste oameni straini care nu trebuia sa afle detalii despre munca lui de "paznic"... Asa e el...Nu se poate abtine, pur si simplu. Asa cum acum vreo luna nu s-a putut abtine sa nu fie magar cu mine. Doar ca, ghinion, acum m-a nimerit in "anul epurarii" in care daca ma calci pe coada te-ai ras...Anul asta a inceput prin iunie 2011, si a fost decis pe 24 septembrie 2011 cand eu am intalnit o doamna care m-a invatat ca cineva  trebuie sa primeasca bunatate atunci cand ofera bunatate. Si de atunci am zis ca nu mai las pe nimeni sa ma calce in picioare. Tata avea un palmares grav in acest sens...

  Ce ma bucurase acum catva timp era ca Florian si-a facut cont de Face Book. Lui Alexandru ii dadusem add cu multa vreme in urma, si nu acceptase din pacate.Poate ca nu stie cine sunt sau nu mi-a recunoscut moaca. Florian m-a acceptat si a si prestat niste discutii cu mine...m-am bucurat ca un copil...pentru ca in capul meu ei sunt fratii mei. Sunt familia mea. Acum contul lui nu mai e activ, asa ca am ramas, inca odata, cu ochii in soare :))

  Glumesc...daca fratii mei vor sa ma gaseasca stiu unde sa o faca...si sper ca la un moment dat sa o faca...cu tata sincer nu mai stiu cam cum sa fac pentru ca cu el relatia a fost una total fortata. L-am fortat si am gresit. Omul clar nu avea treaba cu mine...eu am insistat cum fac eu de obicei...mna...aia e. Fiecare om trebuie sa isi gaseasca ambii parinti si sa ii vada cu ochiul din dotare, ca sa stie de unde anume se trage, cu cine seamana, cu cine nu..."cum ar fi fost daca"...si tot felul de alte intrebari. Am gresit mult in ultimii 10 ani, am tot lasat chestii nespuse, ne-transate...am lasat niste oameni sa ma trateze ca si cum as fi nimic. Am gresit enorm pentru ca daca spuneam la timpul potrivit ce aveam de zis clar nu o mai incasam ulterior :)

  Asta as vrea sa invete Mara...ca si daca nu ai frati...poti sa ai oameni pe care ii tratezi ca pe frati. Ca sunt atatia omeni care au frati si care scuipa pe ei...deci asta cu "de sange" nu merge de cele mai multe ori. Sa fim seriosi. Familia si vecinii nu prea ii alegi...prietenii ii alegi :) Asa era o vorba pe vremuri. Si cam asta e logica si acum...insa prietenii trebuie sa ti-i alegi dupa primul instinct. Daca un om nu iti place la prima strigare...nu insista. Daca cineva iti e familie dar nu iti place, iar nu insista...

  

  

  

Mama mea

   Mama mea a avut tupeul sa ma creasca singura intr-o decada in care asa ceva era cam de neconceput. Si a facut-o fara drama. Niciodata nu a zis mi-e greu. Niciodata nu s-a lamentat despre nimic. A avut putine luni cu mine apoi s-a dus la munca.  Era o era in care "mancarea" nu exista. De aia o pun in ghilimele. Noi nu aveam o "la tzara"...de unde sa luam cartofi, oua, ceapa, porc, leustean, lapte, struguri, branza, gaina, smantana, zmeura, caise, morcovi...lista ar putea continua pana marti. Azi nu e marti. 

   Mama mea, in fata unui barbat nepotrivit ei a zis nu. Si gata. Si apoi s-a dus sa impleteasca pantofi la fabrica. Si sa faca naveta de la ora 5 dimineata cand la ora 3 se scula ca sa se duca la Alimentara sa stea la coada doua ORE si sa imi ia mie o lada de capsuni (da, eu nu accept pluralul de capsunE). Eu eram vie atunci. Adica aveam amintiri. Adica stiu cand a plecat la 3 din casa sa se duca sa ia capsunile si sa vina cu ele, sa imi dea o parte sa le mananc asa si restul sa le faca gem. 

  Era atat de putina mancare incat...nu era mancare. Senzatia mea asta e, pentru ca eu sunt o persoana exclusiv carnivora (adica pot trai linistita doar cu produse animale) si atunci...nu aveam. Si mama mea se dadea peste cap si facea "pizza" pe paine. Cu salam si ce mai avea...si cu ceapa care atunci nu imi placea deloc dar pe care acum o pun pe pizza nu pentru ca imi place la gust (gustul nu mi s-a schimbat) ci pentru ca imi aduce aminte de copilaria cu ea. 

  Mama mea isi lua concediu iarna. Si mergeam la Sinaia amandoua, stateam la Hotel Caraiman de fiecare data, si aia era pentru mine vacanta anului. Pentru ca era cu ea. Nu ma interesa de nimic altceva decat ca eram eu si cu ea. Acolo ne-a prins si Revolutia, acolo eram pe 22 decembrie 1989. Acolo aveam prieteni de o viata, pentru ca mama mea e nascuta la Sinaia. Acolo eu ma simt "acasa" peste tot, insa cel mai "acasa" daca ma duci in cartierul Izvor, sus undeva unde putini turisti ajung chiar si in zilele noastre. Am fost in Sinaia acum ceva vreme si mereu imi e teama sa merg in Izvor unde nu am mai mers de 20 de ani. Sunt convinsa ca o sa plang si o sa astept ca tanti Lenutza sa imi iasa in cale pe poteca curtii ei...si o sa astept degeaba. Tanti Lenutza nu mai e....au trecut multi, multi ani de cand mergeam cu mama acolo. 

  Mama mea nu se vaita de nimic. Acum mi se pare uluitor pentru ca acum mi se pare ca se vaita din orice. Poate e o compensare a faptului ca ATUNCI, mama mea, nu se vaita, nu cracnea, nu am auzit niciodata vreo vorba despre cat de greu sau imposibil ii e sa creasca singura un copil, despre ce inseamna sa gasesti mancare, sa ai pile pentru un kilogram de carne. Ulterior am inceput sa ii spun eu ca mi se pare uluitor ca a facut asta in vremurile alea si cu resursele alea. Adica fara mancare cum ar veni. A zambit si a ridicat din umeri, adica "ce mare lucru"...

  Acum ceva vreme ma intreba cineva in mod nepotrivit daca Mara nu "imi da o stare naspa" pentru ca ea cere mereu de mancare...ca persoana in cauza, s-ar simti aiurea, mai ales ca noi nu avem acum suficienti bani. Mi-a venit sa rad. Mi-a venit sa o intreb daca a prins vremea in care mama mea nu avea CE sa ii dea copilului ei sa manance. M-am simtit ca ultimul om...cum adica sa ma jeneze copilul meu pentru ca vrea de mancare? Stiam ca a prins vremea aia, asa ca intrebarea era inutila. Vremea in care luam ulei pe cartela. Si paine. Si 10 oua, si lapte indoit cu apa. Si nu se gasea in Ploiesti nici un fel de produs "animal" decat gheare de pui la punga. In ziua de azi...poti sa faci mancare pentru ca ai CE sa cumperi din magazine. Si daca esti destept o faci si cu minimul de resurse, ca si atunci!

  De unde toate gandurile despre mama mea? Azi sotul meu a desfacut televizorul Sharp pe care l-a cumparat mama mea acum circa 20 de ani daca nu ma insel. Televizor cumparat de la SHOP. Da, ala de unde daca erai cu rude in State, puteai sa cumperi, ca aveai "dolari". Noi dolari aveam, insa la Shop nu gaseai decat ciocolata, wiskey si...televizoare. Merge fratioare animalu' si acu perfect. I se mai umple de praf cate un condensator si incepe sa tziuie ca la balamuc, de aia l-am rugat azi pe Marius sa il aspire oleaca pe interior asa cum face mesterul nostru electronist care l-a mai desfacut de vreo zece ori pana acum. 

 Da, mama mea a are "rude in State"...a si fost acolo in anul 1985 in vizita la fratele ei. A fost uimitor ca i-au dat securistii viza. Toti credeau ca doamna Beffa nu o sa se intoarca, desi avea copil mic Credeau ca o sa fuga cum fugisera multi altii ca apoi sa afle ca isi pot vedea copiii dupa ani si ani de zile. Ea a avut viza pentru 6 luni. Cand s-a dat jos in aeroport la San Francisco, fratele ei a vrut sa o duca direct la biroul de vize de "azil politic"...el in infinita lui naivitate a crezut ca mama mea isi abandoneaza copilul in Romania. 

  Intr-o oarecare masura a facut-o pentru ca copilul era prea mare si stia tot. Si copilul s-a speriat de moarte ca va fi abandonata printre niste rude despre care simtea sigur ca nu o iubesc. A venit la 2 Mai sa isi ia la revedere de la mine iar eu am crezut ca aia e o chestie definitiva. Mama mea, din pacate, nu stie sa comunice. Nu e un defect, asa e ea. Nu a avut CINE sa o invete asta. Comunicarea eficienta cu alte persoane nu exista din nastere, e o chestie invatata pentru majoritatea oamenilor. Rare sunt cazurile in care omul se naste invatat in ale cuvintelor. Eu sunt asa. Poate am incercat sa compensez.

  Clar imi e ca in ziua aia cand a venit eu am crezut sincer ca raman fara mama. Socul a fost asa de mare incat imi amintesc toate detaliile, inclusiv cu ce era imbracata matusa cu care eram. Auzisem cumva ca mama pleaca in "america" insa pana cand nu a venit sa imi SPUNA asta, eu nu am crezut nimic. Stiu cum am condus-o la Mangalia si apoi ne-am intors catre 2 Mai iar Tusi (matusa cu care eram) mi-a zis: ai de ales: ori prindem autobuzul ori mergem si la tiribombe si apoi mergem pe jos ca nu mai avem alt autobuz. Mersul pe jos era de 4 kilometri, apoi prin santierul naval, pe niste pontoane de lemn legate peste apa marii. Stiu ca am vrut la tiribombe dar despre ele nu imi amintesc nimic. Imi amintesc cum treceam pe pontoanele alea (eu am frica de inaltime si atunci aveam si de apa) catre 2 Mai. In seara aia am facut baie in apa calda care racise instalatia de tzuica, in butoiul mare, apoi m-am culcat si apoi am vomitat in pat in toiul noptii. Aia imi amintesc clar. 

  Mama mea s-a intors spre uimirea generala a agentilor de Securitate ai Ploiestiului. "S-a intors Beffa? E na, cum adica...s-a INTORS Beffa???!!!" Da, prostilor, s-a intors, ca sincer nu pricep ce dracu' a cautat sa plece in the first place...no offence, mama! Tin minte cand am luat-o de la aeroport cum javrele alea i-au deschis bagajele sa o caute, cum eu vroiam sa o iau in brate...si imi zicea "stai un pic sa terminam aici"...Mi-a adus un ursulet panda si un rucsac ca un urs panda...ursuletul i l-am dat Marei sa se joace cu el insa nu ii pare interesant. Eu de cate ori il vad imi dau lacrimile. 

  Mamei nu. Ea nu e o "drama queen", ei nu i se pare ca a creste un copil singura e mare jmecherie. I-am zis de multe ori ca a facut o mare chestie, ei i se pare ceva normal. Poate pentru ca stia acum 33 de ani ce a ales. Poate pentru ca viata a invatat-o ca a fi dramatic nu rezolva nimic. Poate pentru ca ea e mai puternica decat noi astea din ziua de azi care zbieram din gura de sarpe cand vedem un paianjen. Eu cand eram mica si vedeam ditamai paianjenu in camera si tipam....mama venea foarte calma si ma intreba de ce tip asa...

  Singurele momente cand am vazut-o impacientata a fost cand a inceput Mara sa fie omulet si sa aibe diverse probleme :) Dar inteleg ca asa sunt bunicii. Insa asta inseamna ca daca io ACU' cu Mara am fost "ingrijorata"....la nepoti o sa o ard linistita pe Xanax. 

Un nume

    E timpul sa revin la blogul care a pornit pentru Mara si familia noastra, a Albuletzilor. Ca sa pot acum, nopatea tarziu, sa ii spun de ce eu nu pot sa ii spun ce facea tati al meu cand eram eu mica. Pentru ca acum e mare si ma intreaba de ce si cum s-a format familia noastra. Si am luat-o de la strabunicu' incoace...insa totul dinspre partea mamei mele. Azi m-a sunat o prietena foarte draga sa ma intrebe cum o cheama pe mama, ca ajungea la 2 Mai la noi si nu stia cum sa i se adreseze, credea ca o cheama "doamna Sima"...si iar mi-a trecut un cutit prin suflet. Ce putin sau ce mult inseamna un nume!

   Pe mine m-a chemat Alexandra Sima, pret de 25 de ani. Pe tatal meu il cheama Alexandru Stefan Sima. De la el am numele si atat. A, si o pensie alimentara jenanta tot pret de 25 de ani, cu intrerupere cand m-a dat in judecata ca sa imi sisteze pensia pentru ca nu intrasem la facultate din primul an. 

    Pe mama mea o cheama Ana Beffa. Pe bunica mea o cheama Eleonora Beffa. Pe unchiul (fratele mamei mele) si matusa mea care traiesc de 32 de ani in SUA ii cheama M. si D. Beffa. Astia sunt "inaintasii" mei pe lumea asta. Si pe toti ii cheama altfel decat pe mine. Asta m-a terminat pe mine in copilarie, si se pare ca si la 33 de ani aproape, ma termina la fel de mult. Un NUME. 

  Nu, nu mi-a fost "greu" fara tata, nu am avut nici o trauma reala legata de treaba asta, nu s-a intamplat nimic "dramatic" in viata mea...am avut o copilarie perfect fericita. Pana cand ma intreba cineva cum ma cheama in legatura cu numele familiei mele. Si apoi eram intrebata "de ce" nu am acelasi nume. La catalog, la scoala, la orice.  Am constatat de-a lungul vremurilor ca oameni apropiati familiei mele nu stiu CUM ma chema pe mine de familie. Ulterior m-a chemat Albu, asa ca situatia s-a reglat complet: nimeni nu mai pricepea nimic! 

  Si in ziua de azi cand sun la prietene vechi ale familiei mele eu zic ca sunt Alexandra Beffa, sau ca sunt nepoata-fiica lu' cutare Beffa...sau ceva...desi eu in ziua de azi ma simt si ma traiesc Albu, pentru ca el mi-a dat numele lui acum aproape 8 ani, eu l-am luat si am fugit cu el in lume...Si azi chiar raspund la numele asta! Mi-a luat ceva vreme sa ma invat cu el insa odata venita pe lume Mara Albu...m-am aliniat complet.

    Acum daca ma scoli noaptea si ma intrebi cum ma cheama zic repede Alexandra Albu fara ezitare...In anul 2005 luna martie ziua 2 cand ma operam la Bucuresti, ma striga de zor o asistenta pe hol "doamna Albuuuu, doamna Albuuuu" si io ma intrebam de ce dracu' doamna Albu nu raspunde odata.....si ea saraca ma striga pe mine, ca dupa aia i-am zis "doamna, dupa mine strigati Alexandra daca vreti sa va raspund, ca "doamna Albu" e soacra-mea si e la Ploiesti"

  Azi m-a lovit din nou numele ala...adica altul decat ar trebui sa fie. Daca acum m-ar intreba din somn cineva daca sunt Beffa, as raspunde DA. Daca m-ar intreba daca sunt Albu, as raspunde tot DA. Daca cineva ma intreaba azi, daca mama mea e "doamna Sima"....ma curentez. La cap. Si din nou imi aduc aminte ca n-am avut acelasi nume cu MAMA mea care m-a crescut o viata. Si iar m-ar durea. Desi stiu, e o tampenie sa ma doara asta acum. Pentru ca acum ma cheama ALBU! Si pentru ca acum sunt "om mare"...

  Insa eu cred in teoria masurii. M-a chemat 25 de ani gresit. Mai dureaza probabil inca 25 de ani ca sa ma repar. Nu, nu cred ca un copil care creste fara tata iese eronat. Stiu sigur ca nu "simte" nimic special decat dragostea mamei si pe cea a oamenilor din jurul mamei. Da, un copil fara un parinte (oricare ar fi el) o sa fie un copil mult mai matur decat ceilalti copii din jur. Dar asta il va ajuta. Va fi mai intelept intotdeauna. Si la 1 an, si la 5 ani, si la 15 ani, si la 25 de ani si la 33 de ani...o sa fie cu un pas inaintea celor din jur. Un pas strategic, emotional. El sau ea va intelege mereu mai MULT decat isi imagineaza "adultii". Si ii va fi bine.

  Un nume e mult. Un nume e putin. Un nume e nimic in comparatie cu OMUL care poate se da peste cap si nu are acelasi nume cu tine! Aia as vrea sa stie Mara mea, ca poate cele mai bune ajutoare si lectii le va primi de la oamenii care nu se chema la fel ca ea...Cine stie ce ii aduce viata...

   

Doi parinti

  Eu n-am avut decat unul. Pe mama. Parintii mei au divortat cand eu aveam cateva luni, mama a ales sa ma creasca singura, tata a ales sa nu-l intereseze nimic despre mine pana in ziua cand l-am cautat eu. Ulterior a zis ca mama nu l-a lasat, mama a zis ca el n-a intrebat...vechea telenovela a doi oameni care isi joaca ambitiile pe cartea aia importanta: copilul. Doi oameni care pierd amandoi. Cu mine trei.

  De mine le-a pasat cel mai putin. Nu ca nu le-a pasat, ci ca nimeni nu a vrut sa imi explice ce s-a intamplat. Imi aduc aminte perfect cum aveam 5 ani, mergeam cu mama de mana prin gangul care ducea catre casa in care locuiam, cum mi-am facut curaj sa intreb. Da, curaj. Intr-o epoca a lipsei de comunicare totale, eu care sunt un comunicator din natura mea...am simtit nevoia sa intreb cu glas tare, desi stiam ca e tabu: "tatal meu unde e?"...la care mi s-a raspuns scurt pe doi "o sa intelegi cand o sa fii mare". Si punct. Asta a zis mama. Bunica cu care imparteam aceeasi locuinta zicea chestii gen "esti nesimtita ca tac-tu"...sau faceam o chestie naspa si ea zicea "asta numa' de la tac-tu ai mostenit-o"...pana cand a culminat cand aveam 14 ani si m-a auzit zicand "ce dracu"...mare tabu sa injuri la noi in casa...si a zis dupa multe alte chestii "trebuia sa ramai la tac-tu sa mananci bataie de sapte ori pe zi". Aoleu! Chiar de 7? Pai nu obosea si omu' ala, mai nene?

  Acum rad si glumesc. La 14 ani a fost tragic pentru mine. Am scormonit toata casa, am gasit poze, am facut deductii matematice, am aflat ca mama era de fapt gravida cand era in poza cu tata la casatoria civila. Mi s-a luminat creierul. Ah, deci era o greseala...au facut un compromis ca sa faca ei o duda. Bun...am luat cartea de telefoane, am cautat numele ca il stiam din catalog de la scoala, am sunat. La el acasa. Am auzit la telefon cum i-a stat inima. A facut greselile cele mai mari care se pot face. Si cand aveam 14 ani si cand aveam 25...si chiar si mai tarziu. Nu stie cine sunt, nu intelege cum sunt, nu are cum sa recupereze aproape 33 de ani acum. N-are cum. Iar mie nu are cum sa imi dea cineva ideea de TATA. Eu nu stiu ce e aia. 

  Nu stiam ce e aia. Eram mica si am invatat ca unii au tata si altii nu. Eu am fost singura din toate clasele mele  de scoala, singura care nu aveam tata. Nu mai era nimeni ca mine. Primul om ca mine a fost Radu, colegul meu de facultate, omul de care m-am legat cel mai tare in toata facultatea, tocmai de asta. Pentru ca atunci am avut si eu cu cine sa discut chestia asta. Am fost ca un negru crescut intr-un sat de albi pana atunci. Nu stiam ca mai e si altu negru pe planeta. 

  N-am simtit nici o lipsa cat am fost copil. Aia nu pricep cei carora le e "mila" de copiii cu un parinte. Singura chestie e sa fie cu unul singur de la inceput. Adica nu sa plece unul din ei pe parcurs, mie aia mi se pare o tragedie reala pentru un copil. Eu...pentru mine tatal sau un mascul in casa era cum sunt extraterestrii: stii ca-s undeva acolo, da' n-ai nici o treaba cu ei :) Ce am vrut a fost sa mi se povesteasca. Ce, cine, cand, unde, cum, de ce...aia imi doream si n-am primit-o nici la 18 ani cand intr-o cearta cu mama am intrebat cu toate cuvintele de ce s-au despartit. Si ea a zis ca nu isi mai aduce aminte. Mna...ce puteam sa mai zic? Eram  inca mica, nu imi permiteam sa zic "presupun ca glumesti"...aia n-am primit-o nici in ziua de azi si sincer ma indoiesc ca o sa primesc vreodata o varianta totala din partea amandurora. La ora asta nici nu ma mai intereseaza, ma interesa ATUNCI cand am intrebat.

  Cea mai dureroasa chestie a venit culmea de la cineva care nu trebuia sa ma raneasca. Cineva care vroia sa faca un copil fara partener si care mi-a zis ca stie ca copiii care cresc fara tata sunt oarecum retardati si ca nu se integreaza si ca nu au succes in viata (ca sunt "studii" despre asta). Si ca se vede ca eu am probleme de relationare cu barbatii din cauza asta. Apoi na...asa o fi. Eu n-am vazut vreun barbat in casa pana nu l-am luat pe al meu. Ce sa zic? Ca stiu cum se umbla cu ei? Nu stiu nici azi, la 15 ani de relatie cum sa umblu cu ASTA de il am io...d-apoi cu "barbatii" ca si cand ei ar fi o specie aparte de animale de companie. M-a durut atunci pentru ca n-am inteles cum cineva poate presupune despre mine ca nu-s ACUM ok pentru ceva ce a trecut demult. Pentru ca aia a fost nene...sa fim seriosi, daca ne traim copilaria la 30 de ani e grav. Orice traume din astea minore ai avea, trebuie sa le depasesti pe la un maxim 20 de ani ma gandesc. Ca sa nu o iei naibii razna. Eu zic la asta ca e o trauma minora pentru ca eu stiu oameni cu traume grave. Oameni care si-au vazut mama batuta de tata pana a picat in freza, oameni care au stat in teroare ani de zile din cauza de un curajos d-asta de barbat jmecher...mna...trauma ca am crescut fara tata? Sa fim seriosi...

  De fapt atunci cand omul asta mi-a spus chestiile astea, pe mine m-a durut enorm pentru ca eu eram in eroare, eu nu intelesesem ca oamenii crescuti de doi parinti au impresia ca aialaltii pierd ceva. Asta pentru ca eu, crescuta de un parinte, n-am avut impresia niciodata nici ca aialaltii au ceva in plus, nici ca aia au ceva in minus. Ori barbati care sa fie in MINUS pentru copiii lor eu am vazut ulterior destui. Din aia care sa isi tina familia in teroare, in sila, in dezamagire totala si perpetua. Sau mame care sa nu fie mame ci panarame care isi lasa copiii pe mana altora pentru ca ele tre' sa isi "traiasca viata" sau ceva...am vazut de toate pentru toti pana acum. 

  Ce ma bucura nespus e ca eu am invatat din copilaria mea o lectie fenomenala: daca vrei sa ai un copil cu doi parinti, alege bine tatal-mama pentru copilul tau! Daca vrei sa ai un copil cu un parinte, e cat se poate de bine! Copilaria mea m-a invatat sa nu discriminez. Eu sunt cea care aplauda DIVORTUL...pentru mine aia e solutia EXTREMA in viata unui copil care e mare deja, insa e solutia BUNA pentru el. E mult mai bine asa decat sa traiasca in scandaluri si sile de ambele parti. Eu sunt cea care aplauda orice femeie a ramas insarcinata si isi doreste copilul insa e "singura" adica fara un partener de viata. Foarte bine ca e singura! Daca vrea acel copil, sa il faca si sa il creasca cu dragoste...va asigur din start ca acel copil nu va fi nici handicapat nici fara "succes" in viata nici fara nimic. Daca e iubit va fi cel mai minunat copil din toata lumea asta. 

  Eu sunt cea care aplauda tatii care isi cresc copiii chiar daca ei sunt divortati de sotie. Cei care sunt prezenti, cei care vor sa fie acolo, sa traiasca copilaria celor pe care i-au creat. Sa fie prezenti! Sa iubeasca la fel de mult ca oricand acel copil pe care l-au adus pe lume! Chiar daca e o zi pe saptamana, chiar daca e o ora pe saptamana...sa fie ACOLO pentru copiii lor. 

  Eu sunt cea care se bucura enorm de faptul ca fetita mea are doi parinti care o iubesc. Stiu sigur ca noi o sa fim mereu impreuna, intr-o forma sau alta noi suntem impreuna chiar si cand viata ne tine departe. Insa primii ani din viata ei ne-a apropiat pe toti trei intr-un fel indestructibil. Asta nu inteleg multe cupluri, ca venirea pe lume a unui copil nu te desparte ci te apropie fantastic. Asta daca, bineinteles, e ceva de apropiat acolo, ca apa si focul nu o sa le apropie nimeni niciodata :)...In fiecare zi ma uimesc de relatia dintre ea si el...eu nu cunosc relatia asta, eu nu inteleg nimic din ea. Imi da de furca uneori, pentru ca eu nu am cu ce sa o compar...eu nu prea am cum sa zic ce si cum pentru ca eu nu pricep cam nimic. Nu stiu cum sa ii zic unui copil sa se poarte cu tatal lui, nu stiu cum sa ii zic unui tata ce vrea copilul lui de la el...eu nu pot decat sa pun semnul egal intre mine si EL, tatal ei...si sa ii zic Marei ca suntem la fel, desi eu in capul meu stiu cumva ca nu suntem...

    Pentru ca oricat ai vrea, aia doi din care provii, nu-s la fel.

Noi, ei, ele...

  Si cand el nu e acasa pare a fi. Vorbesc cu el in gand tot timpul. Ce daca e la sute de kilometri distanta, mie imi vine sa ma duc sa pregatesc mancarea pe care sa i-o asez pe masa. Apoi imi aduc aminte ca nu vine in seara asta, deci nu e cazul. Nu ca n-ar putea sau n-ar vrea sa isi ia singur de mancare. Insa ..."daca imi pui tu e mai buna si e fix cata trebuie, eu ma incurc, pun ori prea multa ori prea putina"...si eu zambesc...pentru ca stiu ca data viitoare cand ne dam jos din masina cu 5 sacose de cumparaturi in total de 25 de kile, el zice "ia copilu' ca astea le iau io...de aia ti-ai luat barbat, nu?"

  Haha...de aia mi-am luat da! Si pentru ca ma iubeste. Si pentru ca il iubesc inapoi de imi creste parul numai cand ma gandesc ce mult il iubesc si ce bine ne e impreuna. Toti trei. Aseara eram foarte, foarte obosita, asa ca m-am apucat sa ma uit la poze cu noi de acum cativa ani cand Mara era mica si noi eram la fel de misto :D. Si ma uitam la el cum l-am pozat cu toate mutrele pe care le face din cauza de fiecare sentiment: cum e cand rade de o gluma, cum arata cand se uita la Mara, cum e cand il supara ceva, cum e cand e uimit...nepasator, obosit...am reusit cumva de-a lungul a multi ani sa fac cate o poza cu mutra lui spunand chestii. Eu stiu ce spune fiecare mutra. Eu stiu cum se simte dupa cum respira cand intra pe usa.

  Si acum mi-e dor de el. Marei ii e dor de el...Parca ne e dor unii de altii si cand suntem aici gramada in sufrageria in care locuim. Parca nu ne mai saturam de noi. Sunt putini anii copilariei...ma bucur enorm ca i-am  trait pe ai Marei asa...la gramada, toti trei aici, acolo, dincolo...oriunde am plecat am plecat impreuna, cand am ras am ras toti, cand am plans am plans toti. Trece repede timpul...nu stiu cand au trecut anii.

  Poate pentru ca azi am cautat rochie de mireasa pentru sora lui. Sora lui...da...aia mica...Mica? Mai e mica? Nu mai e mica demult. Cand am cunoscut-o eu era o chestie mica pe o bicicleta mica, a venit in tromba pe o ulitza mica dintr-un sat mic...a intins mana fortzos si a zis cu mandrie "eu sunt Corina!"...stia ca fra-su ma iubeste. Nu stiu de unde, ca nu ii spusese nimeni. Stia ea cumva asta. Probabil il vazuse pe terminat ca se inrosea la moaca cand vorbea cu mine la telefon. Telefonu' fix! Da! La d-alea vorbeam atunci. 

  Si acum cautam rochie de mireasa pentru ea. Iar Mara seamana cu ea asa de tare ca uneori ma uimesc fantastic. Acum Corina e o femeie frumoasa, desteapta, descurcareata, copia fidela a lu' fra-su...nu stiu sa vorbeasca intre ei prea bine da' de aia ma au pe mine, sa le dau dupa ceafa la fiecare, sa le dau mereu branci unul spre celalalt. Sa le aduc aminte mereu ca ei sunt frati DAR ca trebuie sa fie si prieteni. Fratia e de la sine, prietenia e ceva la care muncesti, ceva ce vrei sa faci, ceva ce nu ti-a adus natura, barza si un prezervativ lipsa. 

   Dar ca sa fie prieteni trebuie sa ajunga sa se cunoasca intai. Distanta de ani dintre ei e mare, de abea acum pot avea sansa sa inceapa sa stie unul despre altul si altceva decat cliseele cu "asta face...x" sau "aia mereu face...y"...mie mi se pare foarte amuzant sa ii vad cum interactioneaza unul cu altul. Si cum de la an la an ea se face mai mare, mai muiere si mai a dracu' si il plezneste pe asta mai abitir peste bot cand el se da cocos. Hahah...si-a gasit Albu nasu'....

 Maine poimaine o sa cautam cadouri de bebelus pentru ei si rochie de mireasa pentru Mara...trece repede timpul...trebuie sa ne bucuram in fiecare zi de anii astia...se duc cu mare viteza. Si sunt tare frumosi...

Casa goala dar plina

  In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte. 

  Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...

  Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...

  Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata. 

  Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt. 

  M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...

  Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!

Nostalgii

  Pentru ca Prietena traieste acum prima luna cu bebelus...evident ca retraiesc si eu ultimii cinci ani. Evident ca imi aduc aminte cum era atunci, cum a fost de atunci incoace, prin ce am trecut, ce zicea lumea, ce frumos era cand nu bagam de seama cat de greu era. 

  Pentru ca Mara acum se spala singura, ceea ce pentru mine era ultima frontiera in cresterea asta primara, fizica, a unui copil...ultimul lucru pe care nu putea sa il faca doar ea...evident ca acum ma simt mult mai libera. Era vorba doar de 10 minute pe zi. Insa era vorba de 10 minute pe zi timp de 5 ani, care mie mi-au rupt coloana in doua, desi in am impartit anii cu sotul meu, care o spala frecvent pe Mara. 

  Incerc sa nu am nostalgii pentru ca stand cu ea de cinci ani zi de zi (minus doua luni anul trecut cand a fost plecata cu Marius) stiu foarte bine ca eu am trait totul. Eu am fost aici clipa de clipa, zi de zi, seara de seara, masa de masa, baie de baie, boala de boala...Tin minte cam tot. N-am uitat nimic, de aia nu vreau niciodata sa minimizez catre o proaspata mama...cresterea copilului. Asa cum n-am uitat cum mi-a fost in sarcina si nici cum a fost cand am nascut, si o sa inteleg intotdeauna dincolo de orice, o femeie gravida care spune "mi-e rau"...o sa o inteleg pana la lacrimi. 

  Au fost niste ani frumosi. Mai am curaj sa o iau de la capat? Nu m-am decis inca. Daca o fac o fac doar in alta tara. Intr-o tara unde exista moase, intelegere a sarcinii si nasterii, pediatrii destepti, parcuri curate, trotuare cu rampe pentru carut, pomi, flori, mancare curata de la ferme locale bio, aer respirabil chiar si vara. O tara in care gravida nu sta la coada la medicul de familie cum am stat eu cate 3 ore alaturi de babe tebeciste si alte aratari de m-am imbolnavit in luna a saptea si a durat "raceala" 6 saptamani...O tara la care merg cu copilul de 1 an si jumatate la spitalul de pediatrie si nu ies cu o foaie medicala plina de minciuni (da, trebuie sa povestesc la un moment dat experientele mele cu spitalele de pediatrie Ploiesti si Mangalia).

  O sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu am inceput sa fiu foarte sigura ca am avut un mare noroc sa scap cu viata si eu si copilul din sistemul romanesc. Pentru ca intre timp, in toti anii astia am aflat povesti de groaza, de la mame care au trait cosmaruri absolute intr-o tara a nimanui. Mi-e frica de ce inseamna mutatul in alta tara, insa sincer, mi-e mult mai frica sa continui sa traiesc aici. E periculos.