Un an si jumatate

  Azi se implineste un an si jumatate de cand ne-am mutat in Anglia. Nu stiu cand a trecut, mi se pare ca am trait aici toata viata, cumva timpul s-a amestecat. Cum zice Marius, parca ne-am nascut aici. 

  Suntem bine, relaxati, fericiti, Mara infloreste aici, are prieteni draguti, se simte bine la scoala. E fericita. Invata mult, vrea sa tina pasul cu tot ce se intampla in jur, acumuleaza informatii cu viteza luminii. Deh, asa e cand nu traiesti in teroare si spaima zilnica in scoala. Si noi astia mari, invatam sa traim oarecum lipsiti de stres, chestie care se vede si se simte. E o senzatie necunoscuta noua pana acum, nici nu stiam ca viata poate fi atat de frumoasa daca nu esti stresat si haituit in permanenta. Daca nu scrasnesti din dinti de cate ori iesi din casa. Daca nu stai sa numeri fiecare ban, daca nu te gandesti deloc la costul intretinerii, curentului, apei si a altor chestii utile in viata. 

  Mi-am facut curaj sa incerc sa incep o afacere, un ceva al meu. Nu stiu daca o sa iasa dar nu ma costa nimic sa incerc, i-am studiat pe englezi un an jumate, sper ca o sa le ofer ceva care o sa le placa. Am emotii. Dar sunt din cele bune. 

  

Bucurie tigrata

Eficiența englezească se numește Steve

  Domnle, oamenii astia sunt minunati, politicosi, draguti, amabili, calzi, frumosi. Ii iubesc (si nu e gluma) de mor! Niciodata nu m-am simtit atat de bine printre oameni! Eficienta englezeasca? E sublima, si anume lipseste cu desavarsire. Nuuu, nu ma intelegeti gresit, aici nu-s cozi la Posta sau ceva. Sunt, da' mai rar. Oamenii trebuie sa aibe instructiuni precise despre ce au de facut. Daca le au si ii duce capul cat pana la potcoava puricelui, o nimeresc. Daca nu... mister total!

  Este drept ei au "proceduri" pentru orice. Cateodata ma gandesc ca au o procedura care ii invata pe barbati, le permite, ca dimineata sa se scarpine la coaie. Presupun ca au o mica agenda pe noptiera si, cand deschid ochii, o iau la puricat. 1. Cascat. 2. Scarpinat la coaie. 3. Adormit la loc ca e prea devreme, etc. Dincolo de gluma mea de santier, astia au proceduri asa de bine puse la punct incat, intr-o scoala, toata lumea stie ce are de facut in caz de panica. Si n-o stiu doar o data pe an, cand semneaza fisa "PSI" sau cum dracu' ii zicea lu' aia. Nu, aici oamenii chiar stiu procedura.

  Da' ce te faci cand, in mijlocu', in... buricu'... in... bre, in matzele procedurii, s-a produs o eroare. Cineva a gresit ceva. Pai sa va zic eu ce se intampla: ma suna pe mine unu' Steve (sau altii, asta e acu' mai de curand), la 2 noaptea, de mai bine de un an! Nu, nu mi-am gasit vreun amant englezesc, stati linistiti, mi-e de ajuns un mascul la casa omului, imaginati-va ca ar trebui sa hranesc DOI care mananca asa... Mnu, multumesc! :))))

  Nu, nene. Ci firma la care lucreaza Marius de mai bine de un an, la inceput, cand i-au facut marele dosar de angajare, ne-au cerut si "numar de telefon al apartinatorului"... adica daca omu' moare pe drum, sa stie astia pe cine sa cheme cu dricu' sau ceva utilaj, sa ia crestinu' d-acolo. E, si noi, le-am dat numerele de telefon. Cel al lui Marius in dreptul lui, cel al meu in dreptul meu, pe un formular facut pentru maimute oarbe. Maaaa, si ce-au facut eficientii? Au facut in asa fel incat, undeva, nu se stie unde, in adancile meandre ale firmei, numarul meu a fost pus in dreptul lui Marius. 

  Si au inceput sa ma sune baietii, voiosi, la toate orele! Ca na, omul cand pleaca cu camionul cu marfa, tre' sa tina legatura cu "baza". Cu baza de eficienti cum ar veni. Toate orele din zi, dar mai ales din noapte, pentru ca omul meu lucreaza si mai mult noaptea. De mai mult de un an, eu le tot spun, de cate ori ii prind, ca ala e NUMARUL MEU de telefon. Unuia, pe numele sau Steve, i-am zis si ce tre' sa faca ca sa il schimbe, i-am zis sa se duca la HR si sa spuna ca undeva e o greseala. Da, da! Azi noapte la 2 juma', cine ma suna pe mine? Firmaaaaaaa! Da, eu tin telefonul pe silent noaptea, dar una la mana ca poate as avea nevoie sa nu il tin, a doua ca poate uit!

  Au avut pana acu' norocul, sa nu sune asta in craparea noptii si sa sar eu din pat! Pentru ca, draga Steve, daca cumva ai acest ghinion al planetei... ma baiatule, o sa te invat eu niste injuraturi noi-noute, in limba ta natala! Cu bonus, unele din limba mea natala! Maaa, stii cum o sa fie? Festival de injuraturi, concurs, olimpiada! Ai scapat pana acum, ca ai avut noroc! Dar am de gand sa-l las pornit si sa te prind. Ma baiatule, si daca te prind, o sa te invat eficienta! Aia romaneasca, si anume eficienta la injurat-viteza! Olimpic te fac!

Cu inima plina

  Azi cand am ajuns la scoala, Mara tzopaia precum o capra beata, a venit chiraind la mine si a inceput cu "mami, mami, mami", strigatul consacrat de mare entuziasm. Eram cam zapacita, n-am prea dormit azi noapte, nu intelegeam ce imi zice. Ca sa se duca sambata la o scoala sa faca nu stiu ce cu Fiona, colega ei cea-aproape-geniala. Ce sa faci, maica? Sambata la scoala? Te-ai zarghit? Ea turuia de ziceai ca are diaree la gura, dar prea multe informatii nu-mi dadea. Concluzia a fost ca "o sa iti zica doamna!". 

  La finalul pauzei m-a abordat numita doamna, mi-a inmanat o foaie si mi-a zis ca e vorba despre un program pentru "copii dotati", ca se petrece timp de doua luni cate 2 ore sambata, la o scoala privata din oras. La astia scolile private sunt mare duda, ma si gandeam ca o sa imi zica si vreo suma. Nu, era gratis programul, e un program de "extended learning", aleg cate 2 copii din scoli de juniori, din anul 5, sunt doar 20 de locuri disponibile pentru intreg orasul. Si ca dupa Fiona, si inca cineva care n-a dorit, Mara era "urmatoarea alegere logica". Aoleu! De abia atunci m-am trezit. Era frig, batea nitel vant, mi s-a parut ca n-am auzit bine ce-mi zice. 

  Femeia retinuse ca eu nu conduc asa ca mi-a zis ca poate vorbesc cu parintii Fionei sa facem cumva. Si ca sa-i zic pana maine. Zic sigur, fata, lasa ca ma duc io acasa, caut pe harta si vaz io cu ce autobuz oi ajnge io acolo sambata la ora 9 juma dimineata :)))) Proiectul implica echipe care sa isi "faca o tzara". Sunt in felul asta acoperite toate materiile incepand cu geografia, trecand prin matematica si ajungand la economie si mancare specifica. Cu "democratie si public speaking" printre. Si pentru materia "design and technology" o sa isi creeze propria moneda. 

  Proiectul se termina cu o mare prezentare in fata scolii si a parintilor si a... domnului Primar al orasului. Am plecat pe trei carari de la scoala gandindu-ma ca stiu cam pe unde e scoala asta si ca o sa am cam 45 de minute de mers cu autobuzul pana acolo, ca o sa injur cu spor multe sambete de acum inainte dar ca asa o oportunitate nu e de lasat cu nici un chip. Si sa o sun pe mama Fionei sa vedem daca impartim cumva drumul. N-au trecut trei ore si m-a sunat de la scoala profesoara Marei, sa imi spuna ca tatal Fionei a abordat-o la finalul zilei, la indemnul fiicei cea blonda si vorbareata care i-a zis ce si cum... sa imi transmita ca ar fi mai mult decat fericit sa o ia si pe Mara cu masina, ca el tot trece p-aci prin fata casei noastre ca sa ajunga in Southsea. 

  Am inchis telefonul si mi-au dat lacrimile. Dupa care l-am sunat pe ta-su, ca sa ii dea si lui. 

2016, un an bun pentru noi

  Eu stiu cum e cu anii. Am trait niste 2011 infiorator, urmat de fratele lui 2012. Nici conu' 2010 n-a fost bun... Cand aud lumea acum ca 2016 a fost oribil ma mir si apoi, imediat apoi imi aduc aminte de anii mei rai. Rai. Urati. Fiecare an care trece e ca un om care trece prin viata mea. Unii lasa rele, altii lasa bune. Unii raman acolo cu amintiri frumoase, altii cu urate. Deh, ca in viata.

  Da, s-au intamplat porcisme la nivel international. Dar, ma scuzati, eu am trait 11 septembriele ala din 2001 destul de intens, adica mie atunci mi s-a parut ca a inceput nebunia. Mie atunci mi s-a parut ca se prabuseste totul. Acum inteleg mecanismele si nu ma mai mira nimic. Acum, anul asta, am avut curajul sa merg in vacanta pe coasta Frantei unde s-a petrecut Nisa. Mi-a fost destul de greu. Cu mana pe inima, mi-a fost greu sa fiu toata vacanta atenta daca nu cumva sunt sarita in aer. Pe de alta parte statistica de baza imi spune ca nu se intampla de doua ori in acelasi loc. Creierul de baza-soparla mi-a spus: frica. Eram la Versailles cand un cetatean japonez din spatele nostru a inceput sa URLE. Ba baiatule, sa URLE. Eram spre iesire, tin minte cum l-am strans pe Marius de mana de care ma tinea, am apucat copilul si mi-am bagat carbuni in papuci, asa tare simteam nevoia sa ies de acolo. Ca nu stiam ce urla. Daca urla ala ceva nepotrivit si apoi se arunca in aer? :)))) 

  Dar da, asta e lumea in care traim. Si noi, astia care acum traim in tari din astea dificile... o sa traim asa. Am vrut sa merg la Winter Wonderland, targul de Craciun de la Londra acum, in saptamana asta. Apoi s-a intamplat targul de la Berlin si mi-am bagat pula picioarele imediat! Lasa, nene, ca e bine si acasa :)))) Targ de Craciun imi trebe' mie? Las' asa mai bine cu toate oasele intacte! Pe de alta parte, la modul sincer, oamenii astia englezesti au o securitate aparte. Nu e saptamana sa nu-l prinda pe cate unul care incerca sa faca ceva... Insa s-ar putea ca unii sa le scape. Si trebuie sa fim constienti de asta.

  Asta nu face ca anul asta sa fie urat. E urat pentru cei carora li s-au intamplat lucrurile. Pentru mine, personal, a fost cel mai frumos de la cap la coada. L-am intampinat aici, cu concert Brian Adams (bine dracu' ca n-a murit si ala!) si il petrecem in aceeasi formula de 4, cu mama mea aici, si cu ce naiba de concerte or mai fi anul asta. Si anul asta a fost unul BUN. Simplu. Cald. Induiosator. Cu prieteni care au venit sa ne vada. Cu oameni noi care au venit sa ne vada si sa ne cunoasca. Cu oameni frumosi care ne-au primit incredibil. Cu relaxare. Cu munca multa, multa de tot, dar si cu satisfactii pe masura. Cu invatat de tara noua. Cu lacrimi de bucurie cand vezi copilul fericit la scoala. 

  Poate de asta e un an perfect. Pentru ca a avut un an complet in scoala asta, cu limba oarecum stiuta... si cu o fericire in ea teribila! O mai aud cand citeste cu glas tare in engleza, mi se pare fantastic sa o aud cat de frumos citeste, ce incantata e. Acasa vorbeste romana impecabil, daca se incurca in cuvinte ii explic imediat ce si cum. Incearca sa intoarca niste cuvinte din fraza, dupa topica englezeasca, dar o corectez usor iar cei de la scoala imi spun ca si in engleza, incearca o intoarcere a cuvintelor. Creierul e plastic, mi se pare fenomenal ca isi pastreaza limbile aproape intacte. 

  Are carti multe. Tone de carti in romana si engleza. Regula e sa citeasca din ambele limbi in fiecare seara. Sau o seara una, o seara alta. Profesorii de la scoala sunt uimiti de ea si m-au intrebat cativa daca noi acasa vorbim romana sau cum facem. Le-am zis ca vorbim DOAR romana si ca ea citeste bilingv. Si cu mine prin preajma, daca nu stie ceva, ma intreaba. E drept ca nu i-am dat Sadoveanu :)))) I-am dat carti contemporane, aceiasi autori pe care ea ii stie de aici, doar ca in romana :) Asa ca anul ei a fost unul bun, fericit! Exista aici carti despre matematica, fizica, chimie... In timp ce eu scriu asta ea citeste primul volum dintr-o serie matematica pentru copii :) Si nu s-a culcat pentru ca "e prea tare cartea astaaaa!"

  Faptul ca i-au venit si bunicii paterni in vizita, a incantat-o foarte tare! Credea ca n-o sa ii mai vada prea curand. Mama vine mereu si vrem sa o mutam de tot aici, doar sa vrea si ea sa se lase :))) Am o liniste in cap si-n suflet cand o stiu pe mama in casa aici, cumva nu ii mai port grija, nu mai e departe, nu imi mai e teama pentru ea. Si e inca un om pentru Mara, iar asta inseamna enorm. Ca sa nu mai zic ca e inca un om pentru mine :)

  Deci zic ca 2016 a fost un an foarte, foarte bun pentru noi. Ceea ce va doresc si voua, tutuor celor care cititi aici, din suflet! Daca n-a fost asta, o sa fie urmatorul! Trebuie doar sa aveti putina rabdare. Va multumesc din suflet ca-mi cititi gandurile.

 Va pupam!

                                               Albuletzii

Regăsiri

  Anul asta mi-am regasit spiritul Craciunului. Ala pe care mi-l mancase Romania cu colindatorii ei spagari care buseau cu picioarele in usa la 10 noaptea si-mi speriau copilul. Cu nebunia de pe strazi si din magazine, cu tot ce inseamna "sarbatori" romanesti. 

  Anul trecut eram inca zapacita de aterizarea in Anglia, am adorat Craciunul ala, mi s-a parut atat de liniste si parca mi-a parut rau ca n-am trait-o mai din plin, nu stiu cum sa zic... Asa ca anul asta, la 1 octombrie cand s-a dat startul la decoratiuni prin magazine, am mers cu fluviul numit "Craciun englezesc de trei luni" :))) Am observat tot procesul, toata institutia, toate detaliile. Am trait din plin fiecare renuletz care-mi aparea in cale. Am zambit fiecarui om cu plovar de Craciun. Am purtat la scoala 3 zile o bluza rosie cu stele argintii de Craciun. N-am ajuns inca la nivelul de bentita cu urechi de ren da' la anu' cred ca o sa reusesc :)

  Mi-am regasit placerea de a cumpara cadouri. Pentru ca am putut sa o fac fara sa conteze cati bani dau. Nu va ganditi la chestii uriase... pur si simplu am putut anul asta sa dau deoparte orice factor financiar ar implica niste cadouri normale pentru toata lumea. Adica orice am vrut am luat. Mai ales pentru Mara. Drept pentru care, diseara, bradul nostru s-ar putea sa nu se mai vada de pachete. Note to self: data viitoare, impacheteaza-le naibii cand le cumperi, pe rand, asa... am bagat azi un maraton de impachetare care m-a rupt de shale :)

  Mi-am regasit placerea de a-mi cumpara mie chestii. Luna asta, pe motiv ca sotul meu de obicei nu se prea pricepe sa-mi ia chestii si a cam renuntat sa incerce, am avut motiv sa-mi iau tot ce imi doream. Pe sistemul las' ca pun cutia goala sub brad pe 24 si ma fac ca a venit Mosu'. Iete asa! Bineinteles ca tot chestii de bucatarie mi-am luat, ba un robot, ba niste cutite, ba... damblalele mele s-au indepartat de mult de bijuterii si haine :))) Tehnologiile pentru bucatarie ma fac sa am un mic orgasm cand le vad. 

  Mi-am regasit prieteni vechi pe care ii credeam pierduti in neant. Am cunoscut oameni noi de care mi-e un drag de mor! Mi-am regasit puterea de a avea incredere. Nu atat in ei cat in mine. Am acceptat ca trebuie sa am incredere in oameni. Nu pot sa traiesc altfel. Trebuie sa fiu mereu eu, cea plina de incredere, am stat destul in "toti o sa ma raneasca". Imi ajunge. Si daca o sa ma raneasca, o sa-mi treaca. Aia e. Nu se moare din asta. Dar mori in tine daca nu incerci si daca ajungi sa crezi doar rau despre oameni.

  Cea mai importanta regasire a fost aceea a omului pe care-l iubesc de-o viata. Care a fost in concediu saptamana asta si mi-a facut niste surprize importante. Ne-am regasit impreuna, noi, aia doi de acu' 20 de ani. Ne-am uitat cu atentie unul la altul si am aflat ca inca suntem ca unul. Incheierea perfecta pentru un an perfect. Ceea ce va dorim si voua!

  Craciun Fericit!

O, brad cu ochi! :)))

  

Cel mai frumos cadou

  Pentru mine cadourile nu inseamna doar cadouri. Adica doar daca imi cumperi ceva aiurea, ca sa fie la numar... nu prea ma impresioneaza. Pot sa zic ca mama e de "vina". Mama mea batea orasul luni de zile, ca sa-mi ia mie cadouri de Craciun. Pe vremea cand nimic nu exista nicaieri iar ea nu avea "pile" la magazin! Atentie, mamelor din lumea-ntreaga... cu cat va dati mai tare peste cap in copilarie, cu atat omul va iesi mai "pretentios" la final :) Adica va astepta mereu ca cineva sa se gandeasca la el la fel. 

  Din cauza asta, eu si azi cred ca un cadou trebuie sa fie gandit. Trebuie sa te gandesti intens la omul ala. Chiar daca nu il cunosti. Daca il cunosti, ar trebui sa fie simplu, pentru ca azi nu mai traim in comunismul-cel-gol-in-magazine. Daca nu il cunosti... atunci e mai complicat. Sa faci tot posibilul pentru un om pe care nu-l cunosti indeaproape, mi se pare minunat. Sa faci mai mult decat posibil pentru cei apropiati tie mi se pare la fel. Craciunul pentru mine e despre cadouri. Nu are treaba cu "dumnezei" si nasteri din virgine. Are treaba cu a face, macar o data pe an, ceva deosebit pentru cei din jur. Aia apropiati, aia mai indepartati... Sa donezi jucariile si hainele care nu-ti mai trebuie celor care n-au. D-astea. 

  Astazi am primit cel mai frumos cadou din viata mea. Cel mai "gandit" cadou din viata mea. Esenta unui cadou este gandul la omul ala. Esenta unui cadou nu este banul. Nu este valoarea lui monetara. Un cadou te poate dobori din picioare prin simpla lui gandire. Faptul ca omului aluia i-a pasat de tine incat sa-ti ia ceva ce chiar se potriveste cu tine. Doar ca te duci la  magazin si cumperi ceva, nu inseamna mare lucru. Cadoul ala trebuie sa fie asortat cu omul ala, sa i se puna pe suflet. Pentru ca te-ai gandit la el. 

  Cand aveam 18 ani, Marius mi-a cumparat o helanca gri. Pentru ca imi place culoarea si pentru ca incepeam sa am mari probleme cu gatul si infectiile la amigdale si simteam mereu nevoia de bluze pe gat. Cadoul ala m-a impresionat. Pentru ca era despre mine. Si pentru ca el isi petrecuse minim 15 minute gandindu-se la mine. 

  Azi am primit ceva asa, ca helanca aia. La Secret Santa de la scoala. Asta cu secret mie mi se pare o aberatie totala, adica de ce ar fi secret? La ce-ar ajuta asta? Nu se bucura corect nici cel care primeste nici cel care ofera. Ma rog, trecem peste... Azi, mai precis in ultimele saptamani, doamna care anul trecut a fost teacher assistent la clasa Marei, doamna cu care eu mergeam anul trecut la inot cu copiii... a primit numele meu din traista cu nume. Si s-a gandit la mine. Pentru ca ne-am petrecut niste timp impreuna mergand cu copiii la inot si pentru ca m-a intrebat de unde vin, si pentru ca m-a ascultat si probabil chiar m-a indragit... mi-a facut un cadou. 

  Adica l-a facut ea. Regula lu' Secret Mosu asta e sa fie de maxim 5 lire cadoul. Asa ca ea, s-a gandit la mine, la familia mea, m-a spionat nitel pe Face Book ca sa afle informatiile, si a facut asta:

  Bucatica din harta Romaniei care include Ploiestiul, si numele noastre din litere de Scrabble.  Cand am deschis cutia si am vazut numele lui Marius scris, era sa lesin! La propriu, am avut asa ca un soc electric de incantare absoluta. Stiam cine e Mosul pentru ca pe eticheta scria "Craciun Fericit" in romana si ea imi daduse ieri o felicitare pe care scria la fel. Aici, de orice sarbatoare, exista institutia numita felicitare. In plic. Si scrisa de mana :)

  Mi-au dat lacrimile, ea nu era acolo, a trebuit sa fug ceva vreme prin scoala ca sa o prind, intr-un final, sa o imbratisez si sa radem impreuna. Cand a vazut Mara cadoul a avut o revelatie "aaaa, d-aia m-a intrebat pe mine intr-o zi, cum il cheama pe taaaaaaaatiii!" :)))))) Saraca, ea a intrebat-o, dar la raspunsul MARIUS, femeia a fost blocata. Ca n-a stiut cum naiba s-ar putea scrie asta. Asa ca m-a cautat pe FB :)))

  Am plecat de la scoala zambind larg. Asa, a prost, pardon, a fericit. Am mers asa pana acasa, cumva moaca nu putea sa-si revina, imi apareau oameni in cale si ma straduiam sa nu mai ranjesc pe strada ca nebuna. Dar, adevarul e, ca acest om, mi-a oferit azi un cadou fantastic. Cadoul de a se fi gandit la mine, io, asta, neica nimeni, cu familia mea si originile mele. Io, asta, care am voluntariat un an ca sa merg cu ei la inot si care am invatat-o unde e tara mea pe harta. Nu stia multe despre mine, stia mai multe despre copilul meu, ca i-a fost profesoara la clasa un an scolar... 

   Dar ea s-a gandit la mine. Pentru ca m-a indragit. Si la noi. Si ne-a impletit numele intr-un fel care m-a facut sa ma bucur enorm!

Despre subalterni

  Vineri Mara a venit trista rau de la scoala. Mi-a intins in liniste o scrisoare, mi-a zis ca ea a plans cand li s-a spus la scoala. M-am speriat, am luat-o repede... eram anuntati ca profesoara ei de anul trecut, tipa extraordinara care a introdus-o in lumea si limba engleza, care a imbratisat-o de mii de ori, oricand avea nevoie... pleaca la alta scoala.

  Nu e ca si cand Mara acum o vedea prea des. De departe si in fuga. Dar stia ca e acolo. Era, cumva, stalpul ei. Mica ei lume a fost zguduita la auzul stirii. Eu am inghitit in sec si nu m-am mirat. Eram sigura, stiam clar motivul pentru care pleaca K. Directoarea scolii s-a transformat in decurs de un an. Intr-un fel de mic Hitleras, e doar o aroma de nazist, o idee, un vis de departe al dictatorului. Dar pe care eu il simt si-l cunosc mult prea bine. In octombrie 2015 cand am ajuns eu la scoala ca angajata, tipa asta era extrem de deschisa, de apropiata, de onesta. Zambea in mod sincer. 

  Din primavara lui 2016 a inceput sa se transforme. Pur si simplu a inceput sa ranjeasca in loc sa zambeasca. Stiti diferenta, nu? Ea este directoare aici de 4 ani si ceva, nu e ca si cand a venit, s-a prefacut nitel si apoi pac, a inceput sa o ia razna. Razna a luat-o anul asta. Si, cum sa va zic, "razna" asta, mie, ca romanca... mi se pare mizilic! :))) De ce? Pai cum de ce? Eu am vazut si-am auzit la viata mea muuuuult mai rau, ea nu face "mare lucru" daca e sa o luam pe o scala a traumatizarii subalternilor. Noi suntem invatati cu sefi care sa ne urasca. Sa ne dispretuiasca. Sa ne injure direct! Sa scuipe pe noi. Sa considere ca ei sunt dumnezo' pe pamant si mai buni ca iei nu ie...

  Eu am vazut-o si-am simtit-o imediat pur si simplu din cum a inceput sa se poarte cu noi, personalul de la pranz. In toamna ne-a dat o matura cu coada de 2 metri lungime, cica pe rand sa maturam de frunzele cazute (deci alea care cad zilnic si-s spulberate de vant niste luni de zile :)))) tot terenul de sport. Adica in ora aia noi trebuia sa avem grija si de copii si sa maturam o tarla cat juma' de teren de fotbal. Acu', femeile astealalte au fost asa de socate incat o luna mai tarziu una dintre ele si-a anuntat demisia. Eu am ras cu lacrimi doar la ideea de a matura ceva in plin vant de Portsmouth, am facut misto cu Carole vreo saptamana, m-am facut ca si dau cu matura o data si cam aia a fost... episodul matura s-a incheiat apoteotic asa cum incepuse. Doar ca englezoaicele au fost socate! La modul real. 

  Nu pentru ca sunt lenese. Deloc! Ci pentru ca era o cerinta atat de cretinoida in conditiile in care aici bate vantul cu suta la ora toamna... incat s-au simtit umilite. Adica, nene, asta face cumva misto de noi? Ele nu-si pun o secunda problema sa nu faca ce li s-a zis! Nici macar o secunda. Daca seful zice, facem. Dar daca zice ceva stupid, ne dam demisia! Eu una radeam si le tot ziceam ca eu chiar n-o sa matur terenul de sport si ca nu pricep de ce n-o informam impreuna pe doamna directoare ca nu scrie in fisa postului asa ceva! Eeee, pentru ca in fisa noastra scrie o suma de activitati si la final "si alte activitati la discretia directorului scolii", deci la o adica puteam fi chiar concediate daca nu fluturam frunze in vant in timp ce alte frunze picau voios din copaci :)))) Femeile chiar se gandeau cum o sa se lupte cu matura aia, cea care si-a dat demisia este, jur, jumatate cat matura! N-are un metru juma' femeia, iar coada aia imi trecea mie bine de cap :)))) Mie mi s-a parut total hilara situatia. Ei nu!

  Asa si cu K. care pleaca acum si pe care azi am intrebat-o sincer si verde-n fata daca pleaca din cauza atmosferei naziste care s-a instalat. A ras si a zis ca da. Ca nu mi se pare doar mie. Ca nu are sens. Ca e nasol sa nu te simti apreciat si sa ti se dea de facut mult mai mult decat este cazul dupa care sa fii biciuit. I-am explicat in detaliu cum am vazut eu schimbarea asta, i-am dat exemple clare din scoala si a ramas uimita de observatiile mele. I-am zis ca eu am mai vazut dictatori si stiu din prima cum arata unul. Si ca-s atenta si la comentariile din scoala, aici oamenii astia chiar sunt o familie intre ei, asa... chiar daca vorbesc in soapta cateodata, tot ii aud. Ba pe unii i-am vazut si plangand. Si nu erau copii. 

  Imi pare tare rau ca pleaca K. Si ca am avut dreptate, scoala se va transforma in ceva ce nu-i la fel... nu stiu ce a apucat-o pe directoare in afara de dorinta enorma de a primi calificativul de "Outstanding School" de la Ofsted. Eu ii inteleg dorinta dar ea nu intelege ca oamenii o pot face sa se indeplineasca. Nu ea. Nu regimul dictatorial. Ci ea, prin management. Nu prin micro-management cum face de la o vreme, tot incearca sa ne arate ea la toti cum sa ne facem treaba si o face in mod total condescendent. Si nicidecum prin comportament urat fata de angajati, am auzit comentarii despre niste racnete catre profesori. Pentru ca englezii nu inghit asa ceva! Tot articolul asta e legat de chestii citite in ultimul timp despre dictatorii-sefi-de-spitale de prin Romania. Si angajatii care tac, stau si iau pana lesina. 

  Englezul? Politicos iti da buna ziua, isi baga picioarele si merge mai departe. Si, cum mi-a zis K. azi... "mergi uneori in alta parte si, poate e mai bine, dar poate e mai rau, orice se poate intampla... dar e de datoria mea sa incerc!".

Blocaj de 14 lire

  M-am apropiat de aparatul de pe strada care ofera mici jucarii contra unei monede de 20 de pence. Niste maimutze minuscule care au incantat-o teribil ieri, si-a luat doua din banii ei si a discutat apoi cu ele toata ziua. Are aproape 10 ani dar este foarte copilaroasa si jucausa, iar eu ma bucur ca-i asa. Soarele ma batea in ochi, am scos cinci monede din buzunar si am extras cinci maimute minuscule din aparat. O sa i le pun in pantofi diseara. Aici e cald, nu avem ghete sau cizme. Mos Nicolaie va trebui sa se descurce cu pantofii de scoala. Si cu Skecherii de alergat. Bucurie de o lira. 

  Aseara am avut un blocaj. Fantomele tarii care nu mai e, sunt prezente inca in creierul meu. Ni s-a spus de la scoala ca vinerea asta au "Greek Day", sa vina imbracati in zeul lor preferat, o sa fie mancare greceasca si alte nebunii. De la ora 2 o sa mergem si noi, parintii, sa terminam impreuna cu ei vazele grecesti pe care si le-au facut in ultimele 2 saptamani. De cateva zile de cand a venit cu scrisoarea acasa o munceste gandul ca nu are cu ce se imbraca. Vrea sa fie Artemis, tanti vanatoreasa cu arcul, manevratoarea lunii si a stelelor... A cautat toate toalele prin casa, a devastat toate dulapurile, a ridicat din umeri, a intrebat din priviri cu ochii aia mari. Pentru ca am fix doua maini stangi cand e vorba de croitorie, chiar nu ma puteam aventura sa transform un cearceaf sau o perdea in ceva. Pentru ca nu-s in stare, urasc lucrul manual, mai bine ma intzepi in ochi cu o surubelnita decat sa ma pui sa fac asa ceva!

  Asa ca am intrat pe net sa vad ce gasesc. Si m-au socat preturile, cu transport cu tot bateam in 14-15 lire. Enorm! M-am enervat! Prea multi bani, mama, pentru ceva ce porti o data! A fost de acord cu mine, a zis ca-s prea multi bani si s-a retras trista. Mi-a parut rau in secunda aia. Mi-a parut rau de prostia mea. Da, tinem de bani, avem mare grija de ei, am trecut impreuna peste momente in care nu aveam bani deloc, in care calculam ce si cat pot lua de mancare. Am avut momente de turbare cand scoala de stat romaneasca ma punea sa duc hartie igienica, sa cumpar manuale, caiete, tot... Acum primeste tot de la scoala. Scoala nu ne cere nimic, decat sa-i lasam sa se distreze si sa invete jucandu-se! Iar eu? Eu ma blochez la 14 lire? 

  Pentru ca da, am avut in gand "fir-ar sa fie, de ce ma pun astia sa fac asa ceva? ei nu se gandesc ca n-am costum?" Pai nu se gandesc, ca poti sa faci, poti sa gasesti, la naiba, cum sa se gandeasca la asa ceva? Ei se gandesc sa-i distreze pe copii. Sa-i invete chestii. Sa-i bucure la scoala. Sa plece astia de acolo incantati, sa iti povesteasca trei zile ce misto a fost. D-astea. Eu? Eu m-am blocat in "fir-ar a dracu' de carpa de plastic pe care o sa o porti o singura data"... acolo am ramas. Pentru ca vad in jur multi romani care odata relaxati in lumea de aici, ajung sa arunce bani. Si da, e simplu sa dai in partea cealalta. E atat de simplu. Cand nu te mai agiti despre cat costa intretinerea, curentul, gazul, chiria, telefonul, uniforma, manualele, benzina... cand toate astea pur si simplu dispar... te scapi in bani. Si ajungi sa zici "eh, doua lire, e un nimic", apoi "eh, 20 de lire, ce-are?"... si tot asa.

  Si asta nu e ok, ca nu mai ai 20 de ani si ai de luat si o casa aici, ai de cladit viitor pentru copil, nu are sens sa spargi banii aiurea. Dar nici sa te agati de 14 lire ca si cand ii faci sa plateasca pe idiotii care ti-au mancat zilele in Romania. Ca aia nu platesc, aia sunt tot acolo, vin acusi alegerile si-or iesi iar tot "ai lor"... viata merge inainte. Dar vine ziua de vineri cand copila asta merita si ea sa se imbrace in Artemis, sa-si ia arcu' in carca si sa se duca la scoala ca o duamna, cu geaca de iarna peste rochia de zeita :))))))

  Azi dimineata m-am trezit si i-am comandat plasticosenia de 14 lire, doar ca am gasit-o cu 12 asa ca chitroasa din mine s-a simtit chiar victorioasa :))))) In rest, doua palme in fata oglinzii, cucoana, ca prea esti tampita uneori! 

Nimic interesant

  Mi-a adus fi-mea o viroza. Dupa ce ca ma luptam din nou cu o criza alergica de provenienta necunoscuta, am bagat o viroza care era sa ma doboare. Am tremurat voios intr-o noapte vreo doua ore in asa hal incat am crezut ca-mi sta inima. Bai nene, m-am speriat! Faceam ca o papusa manuita de un papusar cu Parkinson, nu ma puteam opri sau controla in nici un fel, mi-am descoperit muschi in tot felul de locuri ciudate. 

  Asa ca am stat acasa trei zile, prima data cand lipsesc atat de mult de la scoala. La intoarcere toata lumea, absolut toata lumea care mi-a iesit in cale m-a intrebat ce fac, daca-s bine, ce-am patit. Cum nasul statea sa imi cada si era de un rosu demn de Rudolph, era destul de evident ce-am patit. Umbla tot felul de carcalaci prin scoala, ii pescuim care mai de care, au lipsit si cateva profesoare, totul a fost intr-un haos generalizat saptamana asta.

  Aici a venit Craciunul. Inca de la 25 noiembrie cand se aprind luminile de Craciun... ca sa nu zic de la 1 octombrie cand apar produsele de sezon pe rafturi. La 1 decembrie s-a dat drumul la colinde si muzica de Craciun in magazine. E cumva asa, ireal, toata lumea e in spirit, ii vezi si pe strada cu cate un fes in cap de iti vine sa te duci sa le arati nitel calendarul ca poate s-au incurcat si-au rupt 2-3 pagini deodata din greseala :))) Cumva nu e deranjant, nu iti bate nimeni cu picioarele in usa la toate orele ca sa iti raga "colinde" contra cost, nu tipa nimeni pe strazi diverse, colindele din magazine sunt in surdina. Traim un Craciun prelungit. 

  Sambata trecuta am fost la Muzeul National Moto unde, bineinteles, iar ne-am socat de catralioanele de masini si utilaje reconditionate. Pe aceeasi proprietate este si mini-palatul lordului care detine chestiunea, l-am vizitat nitel si pe ala la ceas de seara... senzatia a fost extrem de stranie, in interior facusera focul cu lemne, mirosea puternic, era liniste si cald iar 3 personaje imbracate de epoca te intampinau la intrare. Puteai sa juri ca ai pasit inapoi in timp...

Masini din filme

Zona Top Gear cu masinile distruse de ei, foarte funny!

in caz ca vreti sa aflati 

cel mai mare brad ever

castelutul

Contraceptia moderna

  Domne, m-am dus si io ca omu', pardon, femeia, sa achizitionez niste prezervative ca se terminase stocul si, vorba aia, nu stii cand te apuca nevoia :)))) E, si zic hai sa ma duc la farmacia aia mare sa vedem care e oferta englezeasca de farmacie mare ca pe restul le stiam. Ma duc, caut, gasesc ditai' raftalaul durexat de sus pana jos. 

  Si ia si citeste. Ca erau multe si na, ca orice om, te-ai intreba, de ce sa fie mai multe ca doar n-or fi si patrate, doamne-apara si fereste-ne de nenorociri! Booon. Femeie batrana si destul de cunoscatoare intr-ale caucioacelor de unica folosinta, am trecut repede peste capsuni, banane si ciocolata si am ajuns la tot felul de alte chestii. 

  Si cum citeam eu mai aprig, dau de unele despre care se povestea ca "pe ea o grabesc, pe el il incetinesc".... eeeee, zic hai ca au invins astia natura, da-o dracu' de treaba! Nitel circumspecta m-am apucat sa citesc ce scria pe ele. Pe cutie scria jos cu litere semi-maricele "Acest produs contine BENZOCAINA"... Brusc m-am luminat. Benzocaina e un anestezic local. Deci ce-au facut baietii? Au bagat benzocaina inauntru, sa le amorteasca flacailor umbrela. Si pe dinafara au dat cu ceva ardei iute din cate am inteles, ca cica "senzatii de caldura-arsura" se ofereau doamnelor. Aoleu!

  Benzocaina, da? D-aia de-ti da la dentist sa-ti faca treburi dureroase prin gura. Si ceva iutzeala pentru doamne, cred ca da, le grabeste in adevaratul sens, adica presupun ca fugi mancand pamantului daca iei cu ceva mentolat p-acolo, deci e destul de corect ca te "grabeste". Te grabeste afar' pe usa imediat! Si pe el il incetineste anestezia, da' eu nu stiu de ce n-o fac totala, barem sa stim o treaba. Sa vina cutia si cu un par mare de lemn pe care sa i-l aplici voios inculpatului in moalele capului. Dar tre' sa fii atenta sa il prinzi cu dansa sculata ca sa te poti bucura in voie de coma produsa!

  Asa, deci am stabilit, ea urla prin casa din cauza de senzatii arzatoare, el e cu ea amortita dar presupun ca destul de vesel pentru ca acu' tre' sa o si alerge si sa o prinda pe inculpata, iar asta face lucrurile mai palpitante. Asta daca nu intervine ciomagu' descris la punctu' unu'... Deci in final presupun ca e toata lumea fericita. Mai putin in cazul in care omu' nu trage cauciucul pe dos... si ia el ardeiu' iute si ii da doamnei cu benzocaina! Dar, daca stau sa ma gandesc, s-ar putea sa fie bine si asa ca de la ardeiu' ala iute s-ar putea sa se umfle... Stiu io?

Școala care m-a transformat

  Scoala care m-a transformat n-a fost aia pe care am facut-o eu. Nici cei 4 ani la Liceul Pedagogic din Ploiesti unde mancam bataie la palma cu rigla, tras de par in loc de buna ziua si aluzii subtile despre faptul ca mama nu cara plase la scoala. De fapt nu cara nimic si asta imi aducea admonestari si "bateri de obraz" pe care chiar si la 7 ani le intelegeam.

  Urmatorii 4 ani de generala la Cuza iar nu m-au transformat decat putin. Teroarea pe care mi-o provoca profesorul Teodorescu de matematica mi-a ramas atat de aspru imprimata in creier incat si azi, aproape 30 de ani mai tarziu (aveam 10 ani jumate cand l-am intalnit prima data, azi am 37), visez din cand in cand ca il bat. Ca il lovesc. Ca il fac sa-i fie frica asa cum imi era mie cand il vedeam pana si pe strada. Mi se strangea stomacul de cate ori il zaream. Inima imi batea mai repede, transpiram instantaneu, ma lua cu tremurat. Ani si ani de zile l-am tot intalnit pe strada...

  Liceul nu m-a transformat prea tare. Poate doar domnul profesor Ionescu, de istorie, domnul acela, cel luminos la cap si la suflet, care ma primea cu un zambet larg, cand eu chiuleam de la orele mele de matematica sau fizica, si mergeam la el la clasa paralela, la orele de istoria artelor pe care noi filologii nu le aveam in programa. Sau tipa cea tanara de latina care intelegea ca noi nu avem nevoie de latina la 15 ani... ca avem nevoie de cineva care sa ne asculte, sa ne intrebe ce mai facem si sa ne zica "bai, nu chiuliti toata clasa deodata ca ma prind astia si ma ia dracu'"... Aveam in fata noastra un om. Un om tanar si sincer cu noi.

  Facultatea m-a transformat putin. Mi-a placut ce studiam, mi-au placut oamenii mai ales. De acolo m-am ales cu majoritatea prietenilor pe care ii am si azi. Acolo m-am simtit pentru prima data oarecum libera. Acolo am crezut pentru o secunda ca, cine stie, poate exista totusi o scoala care ma va transforma. Ma va face cumva. Va avea asupra mea un efect imediat si considerabil. Cand anii au trecut mi-am dat seama ca si scoala aia era un nor de fum. Ca si acolo se aplicau uneori tot legile plaselor pe care le intalnisem toata viata. Poate in alte forme dar cu acelasi continut. 

  Scoala care m-a schimbat pentru prima data in viata este cea in care lucrez de un an si o luna. Si sistemul ei, dar mai ales oamenii din ea. Si oamenii cei mari, dar mai ales oamenii cei mai mici. Viteza cu care se ataseaza de adultii pe care ii vad zilnic. Felul in care isi striga libertatea fara sa incalce regulile. Faptul ca aud zilnic "te iubesc" spus si de oamenii mici si de cei mari. E propozitia mea preferata, in Romania am spart cu ea capul multora ne-invatati sa o auda sau sa raspunda la ea. Inclusiv capul maica-mii care nu mi-a zis niciodata ca ma iubeste dar care a invatat sa o faca atunci cand copilul meu i-a dat in cap cu ea de sapte ori pe zi. 

  Aici zboara teiubescurile la liber. In sus si-n jos. Si nu, nu e cu ipocrizie, nu e spus aiurea... copiii chiar ne iubesc si noi pe ei inapoi. Si cand unul mic-mic de tot si sfrijit, se lipeste de tine, te ia in brate si-ti zice "Aaaaleeeex, you now what? I looooovvve you", simti ca esti intr-un loc care te-a transformat pe viata. La fel si atunci cand cate unul mai mare urla catre tine "I HATE YOU!" din toti bojocii si tu te gandesti ca tre' sa fie misto pentru el sa aibe voie sa spuna asa ceva unui adult din scoala in care el traieste. Adultii le respecta sentimentele si mereu li se spune "te inteleg ca simti asta, acum sa vedem ce putem sa facem in sensul asta". Iar asta m-a transformat pe mine. Pentru asta mi-a garantat ca copilul meu va fi fericit la scoala chiar si atunci cand e nefericita.

  Pentru ca stiu ca celor din jur, adultilor care au grija de ea zilnic... le pasa. Atat. E suficient sa le pese si orice problema, mica sau mare, se va rezolva. Iar pentru mine asta este ceva miraculos. Scoala asta m-a schimbat. Pentru prima data in viata.

P.S.Asta am primit azi de la alta piticanie de 5 ani... un strumf decapitat, ca atata i-a reusit lui, mi l-a adus triumfator si mi-a zis "am facut asta PENTRU TINE", l-am luat si l-am bagat cu grija in geanta dupa ce i-am multumit de 345 de ori... a fost ATAT de fericit :)

Despre oameni si maci

  Ar trebui sa incep cu descrierea sarbatorii Rememberance Day care se apropie la noi aici. Ora 11 am. din ziua 11 a lunii a11a... momentul cand s-a terminat Primul Razboi Mondial. De atunci incoace oamenii astia, cu o luna inainte incep sa poarte maci rosii in piept, in cap, pe camioane sau pe rucsac in cazul meu. Macii sunt simbolul oamenilor care au murit atunci. Sangele varsat si toate cliseele alea pe care le auzeam si noi in descrierea stemei statului roman. 

  Ei bine, aici oamenii iau macii in serios iar rememorarea istoriei, a tragediilor si a prostiei umane, care a dus la toate astea, este chiar importanta. Cu o luna inainte, spre jumatea lu' octombrie, incepe sa se itzeasca o imagine de maci. Intai pe cei mai in varsta, care au ceasurile potrivite si calendarele aliniate. Apoi pe adulti. Apoi pe toti prezentatorii BBC. Apoi chiar si pe unii dintre copiii cei mai mici de pe strada. Pe carucioare. Pe biberoane n-am vazut inca dar cred ca urmeaza. Pana ieri eram mac-less ca sa zic asa. Nu aveam mac si nici nu stiam de unde sa procur unul, nu e orice mac, este o forma anume, este un design, nu ii gasesti la magazin de vanzare. Ieri am aflat de ce.

   Macii se imprastie prin intermediul societatilor de caritate. Charity. Exista si cea a veteranilor. A producatorilor de maci cum ar veni. Ieri, la Tesco-ul mic de langa casa noastra, un domn cu o masuta plianta impartea produse cu maci. Nu le vindea, avea doar o cutie pentru donatii. De la bratari la maci de piept la brelocuri foarte frumos facute. Ieri a fost o zi haotica mult, am avut multa treaba, faptul ca am putut sa ajung si la Tesco a fost asa ca un miracol. Cand am intrat, l-am vazut, am inteles ce facea si mi-am propus sa ma opresc la intoarcere.

  La iesire, cu un rucsac plin si doua sacose in maini, m-am dus catre masuta lui. Domnul veteran era ca un fel de bunic doar ca mai inalt. Cu barba alba, aspect de Mos Craciun, bereta intr-o parte si costum impecabil tip uniforma militara. Ceva decoratii pe ici pe colo prin partile esentiale. M-am indreptat catre el hotarata sa-mi iau si eu un mac, am golit portofelul de toti maruntii, am dat buna ziua si m-am uitat la maci. Obosita, transpirata, cu papornitele in carca si maini, m-am aplecat spre masuta. Dupa circa doua secunde, Mos Craciun s-a aplecat catre mine, a intins mana usor spre capul meu si, cu mare atentie, a inceput sa-mi piguleasca o cojita din par.

  Da, am psoriazis de multi ani. Scalpul meu e un camp de lupta. O coaja era la vedere, probabil atarnata in mod penibil in par. Omul s-a aplecat peste masuta si a inceput sa traga de ea, incet, foarte incet, cu blandete maxima. Nu iesea, mainile lui tremurau sub cei 80 de ani pe care-i ducea... am zambit si-am zis resemnata ca "e psoriazisul meu, asa face de obicei" si am continuat sa stau cuminte, aplecata sub mana lui. Mi-a raspuns "don't worry, dear, I really know what you mean" si a continuat sa ma scurme in cap meticulos. Cand a reusit sa piguleasca cojita, m-a tras deoparte, si-a ridicat pantalonul si mi-a aratat gamba plina de psoriazis. Mi-a spus ca nu-i trece cu nimic, ca face baie mai degraba decat dus, ca orice ar face nu trece si basta. Si a concluzionat "WE ARE MARTIRS, the only difference is that we are still alive!" ca pe o gluma buna. Am ras amandoi.

  A luat un mac de pe masa si mi-a pipait haina cautand un loc de care sa-l agate. Nu aveam. I-am intins mana cu ceasul pe a carui curea a reusit, intr-un final, sa atarne un mac rosu-neon. Ne-am luat la revedere si mi-a strigat din spate "Be well, my love, don't let it beat you!"...

  Am plecat de acolo cu ochii in lacrimi. Am avut psoriazis multi ani si in tara mea. In afara de cei 3 oameni din familia mea, nimeni, niciodata, nu mi-a aratat atata compasiune, blandete si intelegere. Nimeni n-a facut gestul simplu de a-mi inlatura o coaja din par. Cu atata naturalete, simplitate, caldura. Ca pana la urma asta inseamna sa-ti aduci aminte de ororile razboaielor... sa fii bun cu un strain. Sa intelegi ca e la fel ca tine. Si, in loc sa comentezi stupid, sa faci un gest natural. Omenesc. Un gest de Mos Craciun. Si un mac rosu. 

Tablou de toamna. Rucsac cu mac :))))

Toamna frumoasa

  Anul trecut n-am vazut nici macar o frunza galbena prin imprejurimi. Pentru ca anul trecut a fost o toamna englezeasca, adica cu ceva ploi si udatura, copacii au ramas cu frunzele intacte pana de Craciun. Cumva n-am vazut nici cand au cazut. Ca na, daca nu-s colorate nu le bagi de seama, nu stiu de ce. 

  Anul asta, "seceta" majora in toamna, cel mai cald si uscat octombrie din nu stiu cate zeci de ani, a adus frunze si culori. Si un octombrie ca de vara in sudul Angliei, cald, uscat, acum cateva zile am mers in tricou pe strada si ma gandeam ca e aproape noiembrie si n-am aflat cand. Asa ca am luat si aparatul foto intr-o zi cu mine, ca prea frumos e cartierul asta, prea imi tresare inima a bucurie de cate ori merg pe stradutele mici, in liniste, soare si pace. 

  A iesit asta: 

    Cam asa. 

Gânduri răzlețe despre România

  Acum cateva zile, la articolul despre temele pentru acasa din Anglia, o cititoare fidela care din cand in cand simte nevoia sa ma scuipe, mi-a lasat un comentariu care m-a amuzat. Asa ma amuza pe mine oamenii care imi detesta blogul, scriitura si persoana, desi nu ma cunosc, nu m-au vazut niciodata, nu stiu mare lucru despre mine insa au decis ca le e sila. Perfect de acord. Ce n-o sa pricep niciodata e de ce intri sa citesti cu sfintenie un om pe care nu-l suporti? Care sunt mecanismele de boala psihica care te indeamna sa intri pe un blog care te enerveaza, iti face sila, urasti tot ce scrie acolo... dar intri mereu doar ca sa spui "mie nu-mi place de tine" :)))

  Cam asta e stilul romanesc. Babele care comenteaza de la porti. Persoana m-a intrebat pe un ton deosebit de apostrofator, ca si cand ar avea dreptul sa imi ceara socoteala sau ca si cand m-ar plati pentru ce citeste... m-a intrebat ce-am facut eu bun pentru Romania. Nu stiu, sincer, ce legatura avea cu temele din Anglia, dar am renuntat de multa vreme sa mai urmaresc logica oamenilor dezechilibrati. Eram intrebata ce-am facut eu pentru tara mea, orasul meu, vecinii mei, ca si cand persoana stia clar, traise cu mine pe scara blocului minim 20 de ani, stia foarte clar ca eu n-am facut nimic niciodata pentru locurile in care am trait. Apoi mi-a urat sa raman aici, ca e mai fericita Romania fara un "specimen" ca mine... Bai, ce sa zic, am ras! Asa urare chiar sper sa mi se indeplineasca pe viata, va jur! Adica nu e ca si cand mi-ar fi dor sau mi-as dori sa ma intorc acolo si nu pot. Ba din contra, inca am cosmarul recurent ca vine cineva la mine si imi zice ca trebuie sa ma intorc in Romania si sa-mi duc copilul la o scoala de stat de acolo. Sau la un spital. 

  Zilele astea s-a reactivat discutia despre evenimentul negru din clubul Colectiv, de acum un an. A trecut un an iar lucrurile par sa fie destul de clare. Nimic nu s-a schimbat. Nici o lege nu s-a modificat. Poate doar alea de marit pensiile demnitarilor. Sau aia prin care TVR nu va mai primi bani de la populatie, va fi exclusiv condusa politic. Nu ca pana acum ar fi fost altfel. Si noi dam bani la BBC anual. 150 de lire pe an merg la mega colosul numit BBC. Daca nu-i dai, baietii te prind imediat si te sanctioneaza aspru. Pe de alta parte, BBC iese o data pe an cu un mega-ultra raport in care este justificat fiecare pence in parte, in care se arata ce-a fost bine si ce-ar putea si mai bine, ce-a fost rau si de ce acum nu mai e rau pentru ca a fost indreptat. Asta de la un an la altul. BBC produce cele mai tari filme, emisiuni si seriale dintre toti astia care se perinda pe sutele de canale... Isi justifica banii. Anual.

  A trecut un an si din pacate, eu am inca prieteni care merg inca in cluburi ca acela de mai sus. Spun din pacate pentru ca mi se strange stomacul de cate ori vad ca se taguieste cate unul printr-un loc din asta. Lista mea de FB e inchisa, am in ea doar prieteni, cunostinte, oameni pe care ii cunosc pe viu, doar cativa rataciti din online. Deci nu e ca si cand daca li s-ar intampla ceva n-as simti. Eu nu inteleg, nu pot sa inteleg cum de mai merge lumea in locuri in care sigur sigur sunt la fel de in pedicol ca in Colectiv. Cred ca o greva generala de mers in club era necesara. Atunci poate se simtea, se schimba ceva, poate atunci patronii puneau presiune pe stat. Dar care stat? Ala coruptu' care doar toaca banii oamenilor? 

  Ca cica ce-am facut eu pentru Romania. Ca poate platitul de taxe si impozite o viata nu e suficient. Poate ca faptul ca am vrut sa demasc o invatatoare abuzatoare de copii si o directoare de scoala corupta si incompetenta, nu e destul. Desi nu li s-a intamplat nimic, si stiam ca asa va fi, am simtit ca e de datoria mea sa fac asta. Si sa nu dau spagi. Nicaieri. Si sa dau zapada de pe treptele blocului atunci cand nimeni n-a facut-o. Dar asta nu pricep oamenii limitati, ca cei care pleaca din tara o fac dupa ce au facut cam tot ce puteau. Si cand au vazut ca nu e de trait acolo, ca nu se simt in siguranta, de exemplu... s-au tirat in lumi mai bune. Si nu, nu imi e rusine ca am plecat, desi imi zice un om perfect strain ca "am fugit" fara sa fac nimic. Pot sa rad? Bre, io am mers incet, la cat de multi ani mi-a luat sa pot emigra, eu zic ca am mers ca melcu' si ca statul roman putea sa ma ajunga din urma de multe ori, sa ma bata pe umar si sa-mi zica "hai, coaie, nu pleca, uite, avem aici de toate pentru copilul tau!".

  La un an de la incendiul din Colectiv constatam ca Oprescu a luat un utilaj anti-imbatranire in sectia de Arsi in loc de o camera bariatrica de tratat arsuri grave. Cum ar veni sa salveze arsii. A luat-o cu un jmen printr-o firma a unui prieten, metoda inradacinata prin care se lucreaza in Romania. Un an le-a luat sa afle asta. Nimic nu se schimba. Pentru ca un stat corupt din cap pana in glezne e imposibil de schimbat. Atata vreme cat o sa se dea spaga de la portarii de spitale pana la medici, de la Finante pana la Judecatorie... Atata vreme cat lumea o sa care plase cu cadouri nenumarate invatatorilor si profesorilor de fiecare sarbatoare iar acestia se vor simti perfect indreptatiti sa primeasca asa ceva... nimic nu se va schimba. Si atata vreme cat niste oameni oarecare se vor simti cumva "ofensati" ca alti oameni aleg sa traiasca in alta parte ca si cand asta i-ar afecta pe ei cu ceva vreo secunda... nimic nu se va schimba. Doar comunistii aveau impresia ca sa treci granita e ceva rau. Iar mentalitatea comunista e adanc infipta in mintea romanilor de azi, in sistemul tarii si in politicienii ei.

 Iar eu am inteles asta de multa vreme. Si am ales sa fug cu copilul meu cu tot. Si nu, n-o sa imi cer scuze niciodata, nu o sa imi fie rusine deloc, nu am de dat socoteala nimanui pe lumea asta decat Marei. Mara ne multumeste in fiecare zi ca am adus-o in Anglia. Stie ea de ce! 

Episod cu final neasteptat

  Veneam acum vreo zece zile de la Tesco, ca de obicei, cu un rucsac plin in spate si doua sacose idem in maini. Si mergeam asa, printr-un soare caldut de octombrie, cu capul intre urechi, in lumea mea. In fata mea, doi tipi tinerei. Unul dintre ei a dat pe jos o bucatica de ambalaj. Zic in gand, mai, si asta, n-a vazut ca i-a scapat. Nici 5 secunde mai tarziu, tanarul cel ravisant cu pantaloni hipsteresti care-i dezvaluiau duios crapatura curului... a aruncat din mana nonsalant toata punga. Pe trotuar. Pleosc.

  Nu ma intelegeti gresit, Anglia nu e Suedia. In Suedia puteai linistit sa folosesti asfaltul pe post de inghetata, sa dai binisor cu limba pe el, asa curat era. Nici un gunoi, nici cel mai mic. Nimic! Iaca poezia. Orasul in care stam acum e unul curat, chiar curat, nu am ce sa zic, mai vezi asa cate o chestie aruncata de vreun idiot sau zburata de vantul care aici bate uneori asa voios incat iti ia din mana orice si ti-l zboara instant la 600 de metri mai departe, ca sa fii tu Usain Bolt si nu mai prinzi nenorocita de punga! Gunoi semnificativ se produce la concerte, manifestatii, festivaluri, weekenduri pe plaja, etc. Si atunci primaria curata imediat. 

  In ziua aia nu batea vantul. Doar vantul nesimtirii adia. Am simtit cum imi urca tensiunea in urechi, am accelerat cu pungile in maini, i-am ajuns din spate si le-am zis in engleza "nu va suparati, ati scapat ceva pe jos". La care, inculpatul, fix ala care aruncase ditai ambalajul pe trotuar, se uita la mine, pufneste in ras si ii zice prietenului sau, intr-o romana moldoveneasca impecabila: "ia uite si la asta ce-a apucat-o!"

  Am respirat adanc, m-am uitat in ochii lui si i-am zis in romana pe tonul ala de mama ofensata (mamele stiu care, tonul ala are si o privire de otzel): "Baietzas, daca iti ard doua perechi de palme acu' o sa zbori pan' la ma-ta aia proasta care te-a crescut nesimtit asa! Ia gunoiul de pe jos AAACUUUM!" Fratioare, era sa se impiedice, cu asa viteza s-a dus dupa punga. L-am informat si ca amenda pentru "littering" este de 150 de lire si-am plecat in spume. 

   Foarte multa lume are impresia ca daca vorbesti romaneste nu te intelege nimeni in alta tara, asa comenta Mara pe strada cand am ajuns aici si ii tot ziceam ca nu se stie cine aude si intelege, nu tre' sa zicem "iaaa uite ce fusta urata are tanti aiaaaa" ca tanti s-ar putea sa fie romanca sau sa fi invatat romaneste. Dar Mara e mica, a invatat intre timp. Si Mara nu arunca gunoi pe strada, n-a facut-o niciodata. Pentru ca mama lu' Mara a invatat-o sa nu fie nesimtita. 

  N-o sa fiu stupida sa zic ca vai, englezii nu arunca. Arunca pe jos gunoi. Dar statistic vorbind, procentual din populatie... aia mai nesimtiti sunt neamuri proaste d-astea, venite de prin alte parti unde se poate arunca gunoi pe jos fara sa platesti multi bani. 150 de lire inseamna multi bani. Amenda pentru littering, in functie de gravitate, poate ajunge la 2500 de lire (doua salarii minime pe economie) daca, de exemplu, arunci pe strada chestii mari sau materiale de constructie. Asa ca da, civilizatia se face cu biciul. Cu amenda. Si cu politia mamelor :))))))))))

Amintiri din alta viață

   Stau in picioare in soarele mijlocului de zi de octombrie. Ma uit la ea cum mananca cu mare pofta din caserola pe care i-am pus-o la ea. Basculeaza si ofteaza de placere la fiecare inghititura, i-a fost foame se pare... printre molfaieli discuta cu Fiona si cu Lucy despre diverse. Din cand in cand isi arunca un ochi la mine si imi zambeste. Ii zambesc inapoi si uit sa termin zambetul, raman cu el asa, agatat pe moaca, ca o bucata de mozzarella care ti se intinde pe la bot dupa ce-ai muscat din pizza. 

  "Why are you smiling, Mrs. Albu?" ma intreaba Fiona curioasa sa stie de ce ranjesc intruna. Pentru ca-mi place sa stau cu voi, fetelor, ii raspund inca zambind. Copiii vin spre mine cu diverse ambalaje, le desfac, glumesc cu ei, la un moment dat, Thomas dintr-a cincea vine pe la spate, imi infige un deget in cap si apoi fuge. Ma fac ca-l fugaresc o vreme spre deliciul fetelor care chiuie si asista incantate. Fiona imi recomanda o carte pentru Mara, ceva deosebit "ca un fel de Harry Potter, ramane sa ne dea detalii. Lucy mesteca linistita un senvis iar Mara continua sa basculeze voios mazarea si puiul. 

  Soarele bate cu o forta dubioasa pentru mijlocul lui octombrie, stau in el, ma uit in jur la zecile de copii care mananca si freamata. Ma uit la iarba verde din jur, respir adanc si ma gandesc inca o data cat de frumos e, ce bine e, parca e ireal ca suntem aici, parca nu e adevarat... sper sa nu ma trezesc si sa fi fost doar un vis. Ma uit la Mara care-si apara ochii de soare ca sa se uite in sus spre mine si sa-mi zambeasca. Se ridica, strange caserola, o pune la loc in ghiozdan si vine sa ma ia in brate. O strang cu toata forta, o pup si-o trimit la joaca. Pleaca toate trei saltand ca niste capre pe amfetamine. Respir adanc. 

  In soarele ala simt cum ma inteapa inima, am o gheara in capul pieptului. De cateva dimineti Face Bookul ma plezneste cu amintirile notate pe el acum doi ani cand pe 8 si 10 octombrie am inregistrat-o pe nenorocita aia de invatatoare cum urla si umilea copiii. Pe 10 a fost asa, aproape ireal. Citeam dimineata postarile cu note din inregistrare, cu aberatiile enorme pe care idioata le debita... au inceput sa-mi tiuie urechile si mi-au dat lacrimile. Am simtit din nou neputinta aia. Mi-am adus aminte de tot. Tot ce-mi zicea Mara, lacrimile, teroarea, noptile in care nu putea sa adoarma iar dupa ce adormea plangea in somn. Zilele in care o luam de la scoala pamantie la moaca. Felul in care imi zicea "mami, eu vreau sa mor", pe un ton egal si cu privirea goala. 

  Luna aia de zile a sapat in mine o gaura neagra care a ramas asa. Neputinta. Sentimentul de singuratate absoluta cand realizezi ca nici un alt parinte din cei 80 ai clasei nu considera ca e ceva in neregula, asta e "normalitatea", asa trebuie sa fie, "asa se face carte, doamna!". Ideea absolut infioratoare ca tara in care traiesti se poarta asa cu copiii ei. Si ca nu poti sa repari asta oricat te-ai zbate. Nu iti poti apara copilul de "sistem". De comunism. Neputinta. Eram si singura acasa, fara Marius sau maica-mea, fara nimeni in jur, am trait luna aia ca pe un cosmar. Doar eu si Mara. Nici nu stiam la un moment dat daca ce se intampla e real sau e doar in capul meu... 

  Azi, in soarele cu miros de ocean am respirat adanc, m-am uitat la ea cum tzopaia fericita, am ascultat multi copii strigand-o cu drag pe nume, chemand-o catre ei, cautand-o. O iubeste toata lumea. E micuta mea blanda si buna cu toata lumea. E un sclipici de copil. In luna aia, sclipirea, lumina din ea, se facuse gri. Si probabil n-am sa mi-o iert niciodata. In mod sigur n-am sa uit niciodata... viteza cu care sclipiciul poate parasi un copil din cauza unor adulti iresponsabili. Care arunca spre ei cele mai urate cuvinte, cea mai neagra atitudine, cel mai oribil abis: cel al lipsei totale de afectiune. 

Temele pentru acasa in varianta englezeasca

  Cine citeste pe aici de mai mult timp stie prin ce terori am trecut in Romania cu temele pentru acasa. Dupa o luna la scoala de stat, luna in care nu li s-a predat absolut NIMIC insa s-a urlat la ei in continuu (multumim, madam Puie, sa stii ca Mara viseaza si azi urat din cauza lu' matale!) au fost terorizati si amenintati... si li se dadeau teme pe care ei nu stiau sa le rezolve de nici un fel... am fugit la privat. 

  La privat nu se urla, nu se ameninta, pedepsele erau un pic mai "rafinate", mai perverse, mai bine gandite, in asa fel incat sa nu para pedepse. Tot pedepse erau dar dupa cele de la madam Puie pareau o plimbare in parc. Insa temele erau infioratoare. Era un moment in care nu existau "manualele noi" pentru anul acela. Nu se editasera, nu se... stim cu totii vecheam poveste romaneasca. Asa ca se "lucra" dupa niste "auxiliare" de mare "performanta", carti despre care ulterior, cautandu-le autorii, am aflat ca fusesera bagate in reteaua de invatamant de stat pe spagi si pile, prin ilegalitati comise de o retea de profesori. Da, da, retea ii zice! Da, din profesori! Imi pare rau daca unii se vor simti prost dar asta e realitatea, in Romania profesorii uneori creaza retele mafiote. Produc manuale, sunt mana in mana cu Inspectoratele si au oameni bine infipti prin Minister. 

  Ma rog, dincolo de lunga discutie despre coruptia romaneasca, cartile alea erau atat de gresite, de aberante si de tampit facute, incat un copil de 7 ani nu avea nici o sansa sa rezolve singur cam... 95 la suta din cerinte. Am tot scris pe aici despre minunatele "probleme de matematica" sau cerinte la limba romana care ne intrebau "cum chemi o urechelnita?" si alte multe cretinisme absolute. Le gasiti pe toate pe aici. Temele durau minim 2 ore, uneori chiar 3. In timpul asta de multe ori ea ajungea la plans iar eu la nervi inimaginabili pentru ca e greu sa convingi copilul sa nu mai planga si sa nu mai zica "eu sunt o proasta pentru ca nu inteleg NIMIC!" cand stii ca ea nu e proasta ba chiar din contra... si ca nu e vina ei ca nu intelege ci a cerintelor tampit formulate de doamna Daniela Berechet (are un articol dedicat aici, ii doresc multa sanatate si puscarie).

  Azi de dimineata am facut cu Mara tema pentru acasa. A durat cam o jumatate de ora, timp in care ne-am distrat ca la balamuc. Cu dictionarul in brate, pentru ca, asa cum e si normal, Mara nu intelege unele cuvinte inca, drept pentru care de cateva luni am invatat-o sa apeleze mereu la Dictionarul Oxford pe care i l-am cumparat. Urmeaza sa vina si bunicii din Romania cu ultimul DEX aparut, ca sa avem cum sa atacam toate planurile, ea citeste in ambele limbi zilnic si tare as vrea sa-si creasca ambele vocabulare la fel de bine. 

  In scoala primara, adica intre anii Reception (4 ani plus) si anul 6 (11 ani plus) copiii primesc o singura tema pe saptamana, ea se da vinerea si trebuie predata miercurea urmatoare. Pana in anul 4 inclusiv, li se dadea doar o materie pe saptamana (materii in scoala primara sunt considerate doar Literacy si Math, cele doua core-subjects), adica o saptamana la engleza, o saptamana la matematica. In anii 5 si 6 li se dau ambele subiecte saptamanal. 

  Anul trecut erau mai simplute, n-au necesitat mare bataie de cap, la inceput am stat cu ea ca sa ii traduc cerintele (nu stia pic de engleza), la inceput le rezolva in romana si eu traduceam pentru profesoara raspunsul ei. Apoi s-a descurcat singura si nu ma mai chema decat daca nu stia ceva anume. Temele erau preponderent realizate sub forma de jocuri, unele cu litere, altele cu cifre, extrem de rar matematica li se prezenta ca "probleme". La limba se urmareste, in mod evident, partea de spelling care e foarte importanta dar si cea de scriere si cand spun scriere nu ma refer la nenorocita de "caligrafie", betzigase sau alte cretinisme inca proferate de scoala romaneasca. 

  Aici nimeni nu face nici un batz. Ever. Pagini intregi cu linii, curbe, puncte, pizde... nu exista. Cumplit mestesug de tampenie, plictiseala si indobitocire pentru copii. Copiii sunt indrumati sa scrie asa cum POT ei. FIX! Cum merge mana ta, asa scrii. Nu, n-o sa iti dea nimeni peste mana sa scrii "frumos" insa vei fi indrumat mereu sa incerci sa faci cat poti tu de bine. Si pentru ca nu exista idiotenia cu literele alea incarligate ca toti dracii, evident ca ei reusesc de mici sa scrie cat de cat... normal. In sensul ca cine are dexteritate si indemanare o sa scrie mai frumos, cine nu nu si cu asta basta! Stiti ce li se spune? "Daca tu intelegi ce-ai scris, e perfect!" :))))))))) Dupa cum mi-a zis si profesoara Marei de anul trecut, "ei o sa mai scrie asa doar cativa ani, sa nu uitam ca din scoala secundara (adica anu sapte, dupa 11 ani) cam totul va fi pe calculator!" :)))))) Deci nenorocita aia de lista de cumparaturi pe care o sa ti-o faci tu cand o sa fii mare e fix problema ta, coaie, daca o pricepi, bine! Daca nu... ti-oi aduce tu aminte la magazin ce-ti trebuie de mancare... 

  Aici "SCRIERE" inseamna sa inveti sa faci un text corect din punct de vedere gramatical, al scrierii (spelling) si al logicii. Un text literar pe care sa-l faci tu cu capul tau propriu, asa cum stie el. Sunt invatati inca din anul 4 (eu nu stiu mai devreme cum se facea pentru ca am asistat doar la clasa Marei anul trecut) cum sa faca un "plan de scriere". Am de scris despre subiectul x. CUM FAC? Incepand cu titlul, numar de paragrafe, continuitate, formule de legatura, adverbe (asta studiau anul trecut). Punctuatie, asezare in pagina, ghilimele de discurs (in engleza nu se foloseste linia de dialog ci ghilimele) si tot ce implica un text propriu. Copiii nu copiaza nimic! Produc! Gandesc. Fiecare cum si cat poate. 

  Ce se intampla daca nu isi fac tema? Nu sunt certati, umiliti sau scosi in fata clasei. Regula e una simpla si de bun simt: vei face tema in timpul saptamanii, la scoala, in pauze. Au doua pauze in tot programul, una la ora 10.30 de 30 de minute si alta la pranz, la 12, tot de 30 de minute in care trebuie sa si manance. Li se ia din pauze pana isi termina treaba pe care o aveau. Fara suparare. Nu este o "pedeapsa", este doar ideea ca daca ai ceva de facut, ala e jobul tau si trebuie sa-l faci pana la urma. Ca asta-i viata, mai avem si treaba. 

  Din anul 5 temele sunt un pic mai complexe insa nu imposibil de descifrat de catre copil. Se pune accent pe scriere dar si pe matematica insa ea vine pe locul doi din cate vad eu. Adica dintre astea doua, limba si matematica, matematica nu e la fel de importanta in sensul ca in scoala primara oamenii astia vor sa ii invete o baza. Adunari, scaderi, inmultiri, geometrie de inceput, unitati de masura, estimari. Au si o mare parte cu... grafice! Ii invata tipurile de grafice si cum pot ele fi folosite in viata de zi cu zi ca sa scoti anumite date. Matematica este aplicata in viata reala. Totul este legat de ceea ce ei numesc "matematica FUNCTIONALA". Ideea e ca in prima faza oamenii astia mici trebuie sa priceapa cum sa traiasca pe Pamant. Cum sa primeasca restul corect! Dupa aia or ajunge ei si la ecuatii si altele, ca pe la 16 ani sa inceapa sa aleaga un soi de directie pentru finalul liceului. 

  Asa, deci azi ne-am distrat. Pentru ca... sa faci compuneri din capul tau e foarte amuzant in special cand esti obligat sa folosesti anumite cuvinte care nu se potrivesc intre ele. Iar texul trebuie sa iasa coerent, sa aiba sens ce zici acolo, nu sa fie o insiruire de propozitii fara legatura. Ne-am storcit creierii si ne veneau tot felul de idei care mai de care mai fistichii, am ras si ne-am distrat teribil, va spun. Eu, care cand aud de teme si acum ma ia cu fiori pe sira spinarii! Saptamana trecuta a avut o compunere care i-a adus laude din partea profesoarei asa ca normal ca asta a incurajat-o sa faca si mai bine acum. Ca asta fac laudele, incurajeaza micul om. Mara o iubeste pe profesoara cea noua cu o pasiune teribila, ma gandeam ca o sa ii fie greu sa se desprinda de Kayleigh dar parca pe tipa asta si mai tare o iubeste. Dar si pe K. o fugareste cu imbratisarile, de cate ori o prinde prin scoala se arunca ca o leoaica pe ea, o prinde in brate s-o darame si o strange pana o bulbuca :))))

  Joi si vineri n-a mers la scoala pe motiv de o viroza care a bantuit-o, dar a avut grija sa imi zica sa ma duc la doamna si sa o salut din partea ei. Si sa iau neaparat si tema pentru saptamana asta, ca nici nu concepe sa o ia luni! :))) Cam asa ar trebui sa fie scoala pentru mini-oamenii astia care acum invata sa fie veseli si sa munceasca cu spor si cu drag. Eu? Eu nu mai lacrimez chiar de fiecare data insa inca am momente de aburi in ochi si de "aoleu-ce-bine-ca-am-salvat-o-din-gaura-aia"... nu cred ca o sa imi treaca prea curand si ma bucur singura asa, de bucuria mea si-a ei si-a lu' taxu pe care il vad cum beleste ochii de cate ori o aude zicand cate un cuvant intr-o engleza perfect britanica :))) Pentru ca ea acasa nu vorbeste deloc engleza iar el n-a auzit-o turuind pana acum, cand o aude cum vorbeste i se fac ochii ca la melc si ii vine sa lacrimeze :) Deci tot o apa la soareci la noi in casa... 

  Teme: 

cand profesorul consuma niste secunde ca sa spuna vorbe frumoase despre niste chestii hilare scrise de Mara (le-a povestit despre un nene din epoca Victoriana care scria scrisori de pe veceu... despre rahatii personali :))) aici lumea apreciaza umorul!)

sa cautam definitii

boxing (plan) pentru compunere

cu ce ne-am distrat azi dimineata

de saptamana trecuta

azi

azi la engleza.... R.L. Stevenson