Amintiri din alta viață

   Stau in picioare in soarele mijlocului de zi de octombrie. Ma uit la ea cum mananca cu mare pofta din caserola pe care i-am pus-o la ea. Basculeaza si ofteaza de placere la fiecare inghititura, i-a fost foame se pare... printre molfaieli discuta cu Fiona si cu Lucy despre diverse. Din cand in cand isi arunca un ochi la mine si imi zambeste. Ii zambesc inapoi si uit sa termin zambetul, raman cu el asa, agatat pe moaca, ca o bucata de mozzarella care ti se intinde pe la bot dupa ce-ai muscat din pizza. 

  "Why are you smiling, Mrs. Albu?" ma intreaba Fiona curioasa sa stie de ce ranjesc intruna. Pentru ca-mi place sa stau cu voi, fetelor, ii raspund inca zambind. Copiii vin spre mine cu diverse ambalaje, le desfac, glumesc cu ei, la un moment dat, Thomas dintr-a cincea vine pe la spate, imi infige un deget in cap si apoi fuge. Ma fac ca-l fugaresc o vreme spre deliciul fetelor care chiuie si asista incantate. Fiona imi recomanda o carte pentru Mara, ceva deosebit "ca un fel de Harry Potter, ramane sa ne dea detalii. Lucy mesteca linistita un senvis iar Mara continua sa basculeze voios mazarea si puiul. 

  Soarele bate cu o forta dubioasa pentru mijlocul lui octombrie, stau in el, ma uit in jur la zecile de copii care mananca si freamata. Ma uit la iarba verde din jur, respir adanc si ma gandesc inca o data cat de frumos e, ce bine e, parca e ireal ca suntem aici, parca nu e adevarat... sper sa nu ma trezesc si sa fi fost doar un vis. Ma uit la Mara care-si apara ochii de soare ca sa se uite in sus spre mine si sa-mi zambeasca. Se ridica, strange caserola, o pune la loc in ghiozdan si vine sa ma ia in brate. O strang cu toata forta, o pup si-o trimit la joaca. Pleaca toate trei saltand ca niste capre pe amfetamine. Respir adanc. 

  In soarele ala simt cum ma inteapa inima, am o gheara in capul pieptului. De cateva dimineti Face Bookul ma plezneste cu amintirile notate pe el acum doi ani cand pe 8 si 10 octombrie am inregistrat-o pe nenorocita aia de invatatoare cum urla si umilea copiii. Pe 10 a fost asa, aproape ireal. Citeam dimineata postarile cu note din inregistrare, cu aberatiile enorme pe care idioata le debita... au inceput sa-mi tiuie urechile si mi-au dat lacrimile. Am simtit din nou neputinta aia. Mi-am adus aminte de tot. Tot ce-mi zicea Mara, lacrimile, teroarea, noptile in care nu putea sa adoarma iar dupa ce adormea plangea in somn. Zilele in care o luam de la scoala pamantie la moaca. Felul in care imi zicea "mami, eu vreau sa mor", pe un ton egal si cu privirea goala. 

  Luna aia de zile a sapat in mine o gaura neagra care a ramas asa. Neputinta. Sentimentul de singuratate absoluta cand realizezi ca nici un alt parinte din cei 80 ai clasei nu considera ca e ceva in neregula, asta e "normalitatea", asa trebuie sa fie, "asa se face carte, doamna!". Ideea absolut infioratoare ca tara in care traiesti se poarta asa cu copiii ei. Si ca nu poti sa repari asta oricat te-ai zbate. Nu iti poti apara copilul de "sistem". De comunism. Neputinta. Eram si singura acasa, fara Marius sau maica-mea, fara nimeni in jur, am trait luna aia ca pe un cosmar. Doar eu si Mara. Nici nu stiam la un moment dat daca ce se intampla e real sau e doar in capul meu... 

  Azi, in soarele cu miros de ocean am respirat adanc, m-am uitat la ea cum tzopaia fericita, am ascultat multi copii strigand-o cu drag pe nume, chemand-o catre ei, cautand-o. O iubeste toata lumea. E micuta mea blanda si buna cu toata lumea. E un sclipici de copil. In luna aia, sclipirea, lumina din ea, se facuse gri. Si probabil n-am sa mi-o iert niciodata. In mod sigur n-am sa uit niciodata... viteza cu care sclipiciul poate parasi un copil din cauza unor adulti iresponsabili. Care arunca spre ei cele mai urate cuvinte, cea mai neagra atitudine, cel mai oribil abis: cel al lipsei totale de afectiune.