A trecut 29 iulie si n-am apucat sa scriu, conform traditiei, lucruri despre inca un an trecut pe meleaguri britanice. Anul asta s-au intamplat atat de multe incat eu acum ma uit la acest 1 august din calendar si n-am idee cand s-a intamplat asta. Intre schimbarea de job, cautarea de case, procesul de mortgage, anul 7 al Marei... n-am mai avut timp sa-mi dai seama cand trec lunile in mare viteza.
Peste putin timp o sa implinesc 40 de ani. Cu 4 ani in Anglia. Zece la suta din viata mea, cea de aici, a fost cea mai frumoasa viata posibila in conditiile date. Adica cu emigrare tarzie, copil destul de mare, joburi complicate... dar cu toate astea, 4 ani mai tarziu suntem la fel daca nu si mai incantati de mutarea noastra aici. Muncim mult, in special Marius care lucreaza ore imposibile, insa aici simtim ca merita efortul. Se vede ceva in urma. Vezi oamenii ca te apreciaza, vezi unde se duc banii tai de taxe, vezi evolutie de la an la an.
Vezi copilul cum evolueaza, cum infloreste, cum anul asta, primul de scoala secundara, a prins incredere in ea, enorm de multa incredere. Iti vin rapoartele scolare, vezi cat de bine se descurca, o vezi cat munceste si ca de cele mai multe ori o face de drag, cu constiinciozitate dar de drag. Isi iubeste profesorii la modul real, vrea sa ii faca mandri de ea! Si da, ei sunt mandri de ea. Am mers la sedinta de final de an, abea acum i-am cunoscut si eu pe cei 12-13 oameni care i-au stat anul asta in spatele catedrei. M-au dat pe spate cu tot ce mi-au povestit despre ea. Asa cum o vad ei. Oameni diferiti, de sexe, varste si etnii diferite. Si nu, nu o ridicau in slavi ca un cliseu. Nu spuneau aceleasi lucruri tuturor si stiu asta pentru ca totul se petrece in sala cea mare de sport. Stai si astepti cuminte sa te vada profesorul care sta la o masuta mica.
Si auzi ce li se spune si altora. Unii vin cu copil cu tot, eu nu cred ca asta e o solutie, copilul are feedback personal la scoala, asta tre' sa fie o discutie sincera intre adulti. Si sinceri mi-au fost. Coplesitor de sinceri. Sa deschizi gura si sa spui "eu sunt mama Marei" si sa-l vezi pe omul din fata ta cum se lumineaza la fata, iti strange mana cu cea mai mare fericire din lume si iti multumeste pentru ca ai adus-o acolo. Le-am spus tuturor ca ea a venit aici acum nici patru ani fara engleza. Nimeni nu stia asta. Nici unul dintre ei. Multi s-au blocat, profesoara de engleza m-a intrebat daca glumesc. Dupa amiaza aia a fost magica. Am plecat de acolo pe trei carari, cu lacrimi in ochi, ca de obicei.
A fost un an bun. A invatat atat de multe. Si ea dar si noi. De 4 ani tot invatam. Am invatat de la capat o alta viata, un alt sistem. Si a fost o calatorie fabuloasa. Inca este. Desi ne simtim mai acasa ca oricand, inca o sa mai invatam lucruri, sunt convinsa. Nu, inca n-am mers deloc in Romania. Nu avem de ce si nu simtim nici o nevoie sa dam bani ca sa ne enervam. Zilele astea, am trait, ca voi toti presupun, stirile despre sistemul romanesc. Pentru ca nu e vorba doar de un copil, nu e vorba doar de fata aia. E vorba de sistemul care te omoara la o adica. Nu cred ca murit, cred ca a fost data mai departe, cred ca o sa aflam cu ce se ocupau multi militieni din tara aia. Mafia. Caracatita perpetua.
Ieri am ascultat inregistrarea de la 112. Scarba, sila, lipsa de respect si de orice farama de umanitate cu care acei oameni vorbeau cu o copila de 15 ani m-au terminat. M-a ingenuncheat, din nou, Romania. Cata scarba sa ai pe tine? Iti zice o copila ca a fost violata si batuta si tu o iei la misto? Iti zice mi-e frica si tu n-ai nici macar UN cuvant de alinare sa-i zici? Ce fel de animal trebuie sa fii? Ce soi de psihopat sa zaca in tine? Ce soi de societate naste asemenea monstri pe care ii pune in functii publice? Cum mama dracu'? Cum?
Cum sa nu ma simt bine aici unde ma simt in siguranta? Unde stiu ca la o adica nu doar serviciile de urgenta mi-ar ajuta copila dar si oamenii de pe strada, vecinii, necunoscutii. Un copil in pericol... Mi s-a mai intamplat uneori sa ma lase mijlocul pe strada si sa trebuiasca sa ma aplec, sa fac grimase si sa incerc sa reusesc sa merg mai departe. De absolut fiecare data am fost intrebata de primul trecator daca sunt ok si daca ma poate ajuta cu ceva. Asa cum e normal. Uman.
Suntem in vacanta acum, ne odihnim putin pana peste o luna cand scoala incepe din nou. Urmeaza sa plecam in Cipru, presimt o aventura maxima, suntem veseli, facem planuri. Inca asteptam sa se termine luatul de casa, in curand o sa se finalizeze actele si ne vom putea muta. Fac planuri de decorat casa grecesco-mediteranean, am inceput cu o masa cu scaune luate de pe FaceBook Market de la niste neni englezi, pe care sotul le-a restaurat nitel iar eu le-am revopsit cu Mara. Ne-am distrat teribil cu chestia asta, mai ales ca Mara e super artistica de fel asa ca a avut un mare avant la restaurarea mobilelor.
Cam asta facem noi. Daca apuc va scriu impresii din Cipru. Hai pa, va pup!
Felicitări Marei, felicitări ție şi lui Marius!
RăspundețiȘtergereVacanță frumoasă, să vă întoarceți sănătoşi şi odihniți!
Carmen
In primul rand ma bucur mult cand te citesc, pentru ca si eu exact asa simt, si daca e posibil, it gets even better (tu ai 4 ani, noi avem 16 si e din ce in ce mai frumos, deci sunt foarte convinsa ca si voi o sa urmati aceeasi traiectorie). In al doilea rand felicitari Marei care a reusit sa se regaseasca in sistemul de acolo si sa scape de majoritatea bagajului adunat in scoala din Romania, nu e putin lucru si unii n-o pot face, ea a reusit sa infloreasca si sa-si foloseasca in sfarsit potentialul in scopuri constructive, nu in lupta pentru supravietuire in societatea aia nebuna.
RăspundețiȘtergereIn al treilea rand, voiam sa-ti spun asa, referitor la apelul ala la 112 (mie mi s-a facut fizic rau cand am ascultat), o chestie pe care n-o pot spune public, decat cel mult sub anonimatul relativ al blogosferei. Am avut acum cativa ani un eveniment cat se poate de neprevazut si de violent la adresa familiei, singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa sun la 911 (asta fiind 112-ul de North America, dar stii deja). Tanti aia a fost mana cereasca, si eu sunt convinsa ca toti de la urgente sunt tot asa. In primul rand a incercat sa ma calmeze, extrem de empatic. Apoi a incercat impreuna cu mine sa se asigure ca cei mici sunt in siguranta. In timpul asta imi repeta: te rog sa fii pe pace, echipajele sunt deja in drum spre voi, sunt in contact cu ei si le vad pe gps pozitia, mai au doua minute, te rog stai cu mine la telefon si spune-mi tot ce se intampla si tot ce vezi in jur, copiii sunt in continuare in siguranta, hai sa vedem cum sa facem sa-i poti aduce langa tine fara sa-i punem in pericol... ok, echipajul a venit si te vede, in momentul in care e langa tine ofiterul cutare, daca vrei poti sa inchizi cu mine, doar daca te simti ok..." si asa mai departe. Problema a fost rezolvata extrem de urgent si exact pe cat de profesional ma asteptam sa se poarte oamenii, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost, dupa ce au bagat amenintarea in duba in catuse a venit unul din ofiteri inapoi si mi-a spus: "stiu ca ati trecut printr-un moment infricosator, dar crezi ca ar fi ok sa discut cu copiii tai, daca vor, stiu ca sunt absolut ingroziti dar mi-ar place sa incerc sa le explic ce s-a intamplat pe intelesul lor, ca sa nu ramana cu traume mai mari si sa nu le fie frica cand noi plecam de aici?", mi s-a parut iesit din comun, acel "extra mile" pe care nu-l cere fisa postului dar omul (care sunt convinsa ca avea si el copii mici acasa) a vrut din suflet sa fie sigur ca a facut tot ce a stat in puterea lui. Ei, si din lumina asta cand citesc apoi chestii ca apelul Alexandrei la 112 sau reactia politiei din Galati la vederea unui copil plin de sange in strada, imi vine sa plang cat poate sa decada umanitatea :-(
Nu umanitatea decade ci Romania! In tarile civilizate umanitatea creste, empatia creste si fata de oameni si fata de animale si fata de planeta. Dar voi ce ati patit atunci? Suna asa de infricosator...
ȘtergereLong story short, lectie de viata pentru toti. Am avut musafiri, mai multi prieteni, printre care si o amica pe care o stiam de multi ani, si boyfriend-ul ei (pe care nu-l stiam, dar l-am acceptat ca o stiam pe ea). Baiatul ala s-a cam turtit de la alcool si era noapte tarziu, am zis ca nu-i lasam la volan in halul ala, asa ca le-am pregatit un pat in camera de oaspeti. Ce nu stiam e ca respectivul inainte sa se culce a luat o pilula de ecstasy (noi nu consumam nici un fel de drog sau medicament, nu fumam, etc) si s-a trezit cateva ore mai tarziu si a sarit cu cutitul la noi sa ne omoare. Ca norocul ca el era high si baut si noi mult mai sober, dar imi sta inima in loc daca nimerea vreunul din dormitoarele copiilor primul, in loc de al nostru. Pe Danu l-a aranjat la o mana si a distrus o gramada de mobila, intre timp copiii s-au trezit de harmalaie si au venit sa vada ce se intampla, au dat de un ins urland si sarind ca un apucat prin casa cu cutitul, incercand sa-i taie pe parintii lor, iti dai seama cam cum arata scena. Cosmar. Never again, am stat cateva zile toti patru de povesti si am discutat evenimentul si am realizat toti importanta de a nu avea incredere in persoane pe care nu le cunoastem direct si de multa vreme, nici macar in persoane pe care le cunosc prietenii nostri. Prefer sa nu-mi amintesc ce cosmaruri am avut dupa, doar imaginandu-mi in ce pericol ne-am pus copiii doar incercand sa facem un bine :-(
RăspundețiȘtergereVai sa moara Bibi, cred ca-l omoram acolo pe loc! Il muscam! :))) Si cucoana aia ce-a zis dupa aia? Ca si pe aia ti-o bateam ca la fasole! :)))
ȘtergereSi eu l-as fi omorat, dar era intre mine si copii si agita cutitoiul, mi-a fost frica pentru ei nu pentru mine. Cucoana a dat-o moarta de atunci, a uitat ca ne cunoastem (bine, ea dormea la ora cand chestiile astea s-au intamplat, a trezit-o politia sa-i dea si ei un ride pana acasa, in timp ce pe iubitel il duceau spre sfanta racoare, i-au povestit ei ce si cum dar cand nu vezi nu cred ca percutezi asa bine). N-a mai dat nici un semn de viata, inca Danu lucreaza cu ea si cand se intalnesc la munca schimba brusc directia de mers. Deci am eu impresia ca se simte cam prost. Dar ce e facut e facut.
RăspundețiȘtergereVai fir-ar! Aia merita o mama de bataie ca ea trebuia sa stie cu cine plm ulmba in case de oameni normali cu copii. Vrei extasy, ia d-aci doo peste ochi si te culca, mortii tai de bou! Ai, ce m-am incins! :))))) Te ia groaza nene!
ȘtergereExact asa cum spui! Mai ales ca si ea are 5 copii (nu cu ala, evident), din care cauza m-am gandit eu ca ar fi ok omul, ca doar a mai umblat in case cu copii... :-((( Traiesti si inveti...
ȘtergereBuna. Ti-am descoperit blogul de doua zile și ti-am citit aproape toată experiența din Uk. Îmi pari foarte ancorată în realitate și implicată în sistemul de acolo. De asta îndrăznesc să te întreb dacă i-ai recomanda unei familii cu doi copii, dornica de o schimbare și de un viitor mai bun,mutarea în UK,având în vedere Brexitul de pe 31 octombrie ? Daca acum pe ultima suta de metri merită riscul ? Sau dacă ultimii veniți vor avea doar de pierdut. Îți mulțumesc și îmi doresc să nu te fi deranjat cu acest mesaj. O zi bună.
RăspundețiȘtergereMirela, momentan Brexitul nu e in octombrie pentru ca se lucreaza la amanarea lui care cel mai probabil se va intampla zilele astea. Dar si asa, pana cand nu apar noile legi pentru intrarea in tara, puteti veni. Da, normal ca eu as recomanda viata aici nu viata in Romania :))) Daca va grabiti aveti toate sansele sa fie ok.
ȘtergereÎți mulțumesc mult pentru răspuns. Din păcate,cam astea sunt frânturile de știri care ajung la noi,brexit in octombrie,adio documente,adio ședere permanentă,permis de lucru.. Îmi place cum scrii că deja te simți acasă acolo și după asta tânjesc și eu,de aici și frica asta, să nu fie ceva temporar daca venim,cu timp limitat. Îți mulțumesc pentru încurajare și chiar ne grăbim cu toate demersurile .Sper să fie bine!
ȘtergereNu o sa fie nici adio documente nici adio intrat in tara. Dar da, se vor schimba regulile, cel mai probabil vor primi doar meseriile de care au mare nevoie. De aia zic sa intrati in sistem inainte de final de octombrie. Daca se prelungeste, inainte de data respectiva. Ce anume vreti sa faceti aici, ce meserii aveti? Unde vreti sa veniti? Aveti un plan?
ȘtergereNu avem niciun plan,asta e una din probleme.Am uitat sa menționez că suntem în Italia de 10 ani și abia în urma cu doi ani soțul meu a găsit o firma cu contract și salariu pe măsură,ca lucrător la drumuri, piatră cubică,ziduri,meseria lui de baza,în care e foarte bun.Pana atunci doar la negru și pe bani puțini.Eu am muncit ce am găsit de când am venit,mai mult în fabrici și pe linii de producție. Dar mereu pe bani putini și fără contract,că am ajuns acum să trăim la fel ca in Romania,dintr-un singur salariu,de la o luna la alta. După doi ani de stat acasă cu copii, și având 33 de ani, tot ce găsesc de muncă sunt doar locuri la spălat vase,unde am toate șansele să îmbătrânesc acolo. Aici nu sunt oportunități,nu ai de unde alege iar eu știu că pot mai mult de atât. Suntem ca vorba aia,vrabia din mână și cioara de pe gard. Nu știm de unde sa incepem,cum sa luăm o casă acolo..multe. Și timpul trece.
Ștergere