2 Mai. Constanța. România. 2019.

  Desi nu am "televizor romanesc" imi parvin destule stiri din Romania in asa fel in cat in fiecare saptamana sa ma mai uluiasca cate ceva. Sunt cumva obisnuita cu asta asa cum eram obisnuita pe cand traiam acolo. E o senzatie perpetua cand esti roman. Afli o chestie. Te sochezi. Mergi mai departe. Si tot asa. 

  Nu am mai fost in Romania de aproape 4 ani de cand am plecat. Nu simt nici o nevoie si n-am avut nici un motiv sa arunc niste bani utili ca sa ajung in Romania. Mama ne viziteaza. Prietenii dragi ne viziteaza. Cine vrea sa ne vada e foarte binevenit la noi in vizita. Stiam de la mama ca in ultimii ani s-au intamplat chiar si mai multe lucruri nasoale la 2 Mai. Locul asta a fost, pe vremuri, unul minunat. Este locul unde bunica, mama mea si eu am copilarit. Este locul unde, cand ajungeam vara, dilatam narile ca un calut naravas, sa-i simt tot mirosul de mare si de ciulini arsi de soare. 

  La inceput de iunie cand ajungeam eu acolo, plaja era pustie. Doar cativa pui de lipoveni chiuiau si se aruncau in apa inca prea rece pentru trupurile noastre firave de oraseni crescuti la bloc. Intram, cu greu, in apa care mi se parea sloi, dar de care imi frigea sufletul de dor tot anul. Ma scufundam si incepeam sa dardai, ma uitam pe mal si tot ce vedeam era nisipul alb si turla bisericii lipovenesti. Si era liniste. Pescarusi, valuri si chiote de pui de lipovean. Atat. Vara, in sat veneau artistii de pe atunci, marii actori. Cand am crescut eu nici nu mai erau atat de multi, mai erau insa cativa pe care ii zaream si mi se oprea inima in loc de drag. Mi-am petrecut multe veri in copilarie stand pe plaja langa Ileana Stana Ionescu si familia ei tragand cu urechea fascinata de glasul ei si de povestile lor pline de umor. 

  Am crescut cu locul asta infipt in mine mai ceva ca sageata in caprioara. In adolescenta, cand toata lumea o arde lejer pe drama, aveam impresia ca n-o sa pot niciodata sa plec din Romania din cauza de 2 Mai. Ca n-as putea trai fara el. Ca nici un prost de baietzas nu m-ar impresiona asa ca el, 2 Mai-ul. Ca as muri. Apoi mi-a trecut prostia specifica varstei, am crescut, m-am maturizat si, odata cu degenerarea mea in adult, :) a degenerat si 2 Mai-ul in ceva din ce in ce mai urat. Cauzele sunt multe. Niste oameni nu prea educati au avut brusc bani ca sa calatoreasca vara cam departe de casa lor. Si au napadit 2 Mai-ul linistit. Si s-au comportat ca la ei in... cum sa-i zic? Bucurestiul lor? Satul lor? Baia Mare a lor? Ploiestiul lor? (Acu' sa inceapa sa se jigneasca lume pe baza de orase, sa ma vezi ce rad!) Au inceput sa apara gunoaie. Multe. Si de plastic si umane.

  Tot brusc, au aparut milionarii de carton care au inceput sa construiasca isteric. Isteric si urat. Groaznic. Toate astea nu se puteau intampla fara prietena noastra coruptia. Caracatita constanteana e una deosebita, prieteni. Nu va puteti imagina. Nenea Mazare e doar cireasa de pe tortul zonei, este doar ala despre care voi ati auzit la stiri din cauza ca el s-a vrut important. Fiecare primar si-a tras terenuri. Si-a improprietarit neamuri pe bucati de plaja. Si-a "inchiriat" de la Apele Romane ce-a vrut si anume penisul domniei sale. Dupa ce Ceausescu distrusese zona cu santierele navale, dupa ce sute de tancuri de combustibil adica pacura au fost spalate in larg in dreptul plajei, dupa ce s-au intamplat crime de mediu de neimaginat, dupa ce noi, copiii, am umblat niste veri intregi cu pacura lipita de talpi pentru ca aia nu mai pleca de acolo nici frecata de piatra de la fantana... au venit astialaltii. 

  Care idem. De zeci de ani de zile satucul asta a fost furat. Metru cu metru, ciuline cu ciuline, peste cu peste. Turistii se mirau cand auzeau ca lipovenii urasc turistii. Eu nu ma miram. Vedeam ce ramane in urma lor. Si ce efect au asupra locului. Dar, mai ales, ce efect au banii lor asupra conducatorilor satului. Cata coruptie produc. Ireal! In anul dinaintea plecarii noastre, un "parlamentar" a decis sa se improprietareasca pe o bucata de pamant-plaja din spatele curtii noastre. Ceea ce a si facut. In doua luni a ridicat acolo... nu pot sa-i zic o casa. Ca nu e. Un bloc, asa. Mare, alb, urat si degeaba. Din beton. O oribilitate sinistra in peisajul ala. 

  Actualul primar s-a improprietarit tot de la sine putere, pe o bucata de plaja. Si-a tras o carciuma, a plantat rulote mizerabile, a tras niste garduri de fier, ca doar e tarlaua lu' ma-sa, nu? Ai zice ca nu. Dar de fapt... e Romania. Ei fac ce vor ei. Mama a asteptat acum o hartie. De la Primarie. O hartie prin care sa ne spuna ei noua ca noi am ridicat casa aia sau ceva. Pentru hartia aia i-au cerut toate documentele eliberate de ei anterior. Normal. Am asteptat-o cateva saptamani fara sa stim cand o vor elibera. Si nici de ce nu e posibil sa fie facuta imediat. Probabil ca asteaptau spaga insa cum n-au lista de preturi la intrare, nu stii cui sa te adresezi cu un plic la o adica. Glumesc, mama nu e genul care sa intretina coruptia, si a refuzat sa faca d-astea.  

  Avem client pentru casa. O vom vinde daca dupa ce am stat dupa hartia aia, o sa primim alta hartie de la Constanta. Inca asteptam ca  statul roman sa-si faca treaba.

 A fost o lupta uriasa sa construim casa asta cand nu aveam cam nimic, Marius a facut-o cu mainile lui, alea doua din dotare, mama si-a dat ultimele resurse de bani si de nervi posibile. A fost o lupta sa o intretinem si sa nu ne pierdem mintile. Uriasa. In dimineata asta, mama a facut niste poze pe plaja de la 2 Mai. Credeam ca nu ma mai poate ului ceva despre Romania atat de tare. Ma inselam. Dovada e mai jos:

Din nou, ultima săptămână și iar alte începuturi

   Au trecut aproape doi ani de cand povesteam despre ultima saptamana de la scoala primara a Marei unde cu onor am activat mai bine de un an si jumatate ca dinner lady si altele printre :) . Si despre galeata albastra plina cu bucurie, si despre inceputurile mele pe aici. 

  Acum trec din nou prin asta, sincer cu si mai multa bucurie pentru ca jobul asta m-a cam ucis lent :))) Daaaa, a fost bun, a fost o oportunitate absolut fantastica sa cunosc sistemul, am cunoscut si foarte multi oameni absolut fabulosi cu care o sa raman prietena si mi-am cunoscut si cea mai buna prietena din lume, culmea prin intermediul blogului combinat cu jobul. Ea a fost inaintea mea la Emas, a plecat si in primavara trecuta a comentat la un post de pe blog. Asa ne-am cunoscut si ne-am lipit mai ceva ca gemenii aia de nu stiu doctorii pe un' sa-i taie ca sa faca oameni din ei. Nu stiam ca mai am abilitatea sa-mi fie dor de cineva, daca trece o saptamana fara sa ne vedem am impresia ca am visat, ca femeia asta nu s-a intamplat in viata mea, ca am scornit-o :))) 

  Deci jobul asta mi-a adus multe. Multe de tot. Si bune, si rele. Mi-a adus informatii majore, nu ai cum sa intelegi sistemul daca vezi, sa zicem, doar o scoala. Aia poate fi buna, mai putin buna, draguta, etc. Am intrat in cateva zeci de scoli, am vazut mii de copii, am cunoscut zeci de profesori si asistenti, am avut conversatii indelungi cu directori de scoala. Partea buna e partea englezeasca. Partea proasta a fost ca a trebuit sa lucrez cu romanistanul ala de care am fugit. Ma scuzati, dar asta e adevarul. Astia care scriem sau citim pe aici suntem in bula noastra. Cateodata mai rasare cate un gibon care ma injura, e ok, ala e ratacit pe aici, ajunge pe baza de google. Dar niste sute de romani care aleg sa citeasca treaba asta, sunt fix genul ala care intareste regula. Sunt aia care nu arunca cu gunoaie pe jos. 

  Ei bine, dragii babei, marea lor majoritate nu-s asa. Marea lor majoritate sunt undeva pe alta planeta. Una necivilizata. Si cand ii vezi in contextul asta, te ia capul, efectiv. Am sute de povesti hilare. Alea care-s hilare sunt cele mai bune. Mai sunt si restul. Sunt cele de groaza. Sunt copiii astia pe care eu, oricat as vrea, nu ii pot ajuta intr-o secunda pe saptamana. Ca n-am cum! Mi-a fost imposibil. M-am luptat pentru toate cazurile speciale, cu dintii si cu unghiile. Am facut scandal, am intors sistemul pe dos, am ridicat tonul, am zis clar si raspicat ce se intampla si ce trebuie facut, am reclamat profesori si parinti. In cele mai multe momente m-au ascultat. In altele nu. Bucuria a fost ca sistemul, in marea lui majoritate, a fost de partea mea. M-au crezut! Au facut. Au sarit. Au inteles. Mecanismele functioneaza! Si functioneaza bine de tot. 

  A fost fascinant pentru mine sa vad asta. Sa ii vad in actiune. Sa vad ce se intampla. La inceput, ca oricarui roman, imi era teama sa deschid gura. Nu rusine, ca n-am eu d-astea. Teama. Daca ma intrebi de ce, nu stiu. Probabil nu aveam suficienta incredere in sistem. Eram pe modul "o sa vorbesc si o sa pic tot eu de proasta" ca asa m-a invatat Romania, ca nu putem sa deschidem gura si sa cerem, sa dezbatem, sa parlamentam. Pozitia ghiocelului sau a ciobanului din Miorita pulii... apoi, ce sa facem, stam si asteptam sa murim sau ceva. Mie astea nu mi-au placut niciodata, de asta m-am adaptat in tara asta, a oamenilor care urla imediat ce un minuscul lucru nu e in regula. Tara sindicalistilor. Tara SUFRAGETELOR! Am putut sa deschid gura pentru ca deh, aici stau bine, fleanca e la locul ei... si sa explic! Sa ii invat de unde vin copiii astia si cu ce traume. 

  Si da, TOTI, absolut toti sunt cu traume din sistemul de invatamant romanesc. Toti. Incepand cu Mara careia i-a luat vreun an si jumatate de scoala ca sa inceapa sa aiba incredere in adultii de acolo, cand a venit. Si toti au aceleasi traume, aceleasi obsesii, aceleasi chestii care le-au sapat in creier pana le-a dat sangele. Cine are impresia ca al lui n-are, se insala grav. Cand mi-am luat jobul asta am facut o lista. Am luat o hartie si am scris tot ce ar fi putut ei pati in scoala. Mi-am facut un plan, am facut si traininguri care mi-au explicat lucruri. In timp am gasit tot felul de comportamente, care mai de care mai bizare, tot felul de probleme. Revenind la lista, gaseam explicatii, le spuneam profesorilor si ei lucrau cu copiii ca sa le repare problmele. Majoritatea de stima de sine dar multe de abuz sau neglijenta parentala. Cand zic abuz nu ma refer la bataie desi asta e comuna. Ma refer la "dupa scoala, duamna, io-l pun sa lucreze, il invat io!"... Dupa scoala de la 9 la 3, romancutzele iau copiii acasa si ii invata ELE chestii. Ele nestiind de fapt nimic. Nici engleza, nici matematica in sistem britanic nici nimic. Dupa care copilul vine la scoala si urla! Face chestii. Sau nu mai face nimic. Pentru ca deh, e satul. 

  Le spui asa: "Singurul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa il inveti si sa ii cresti limba romana! Este esentiala pentru dezvoltarea lui totala dar mai ales pentru limba secundara! Nu poate fi cel mai eficient in a doua limba decat daca o are pe prima super bine dezvoltata. Trebuie sa vorbiti doar in romana acasa si sa nu-l lasati sa-si piarda limba romana ci sa i-o cresteti odata cu varsta." Aaaa, ceee noooo, io nu vreau! Las' sa invete ienglieza! Ca aia ii trebuie! Ooook, ce sa mai faci? Ce studii sa le explici? Cum sa le explici toata stiinta si toate chestiile de mult demonstrate? Cum sa discuti cu oameni incuiati la cap care daca te aud ca esti roman imediat au impresia ca trebuie sa iti explice ei tie lucruri? Putine familii decente am intalnit in astia doi ani. Extrem de putine!

  Dincolo de toate astea, oamenii din scoli m-au impresionat. Chiar si in cele mai proaste scoli tot gasesti oameni de o valoare inestimabila, oameni care pot lucra in conditii mega nasoale pentru ei, oameni care fac asta pentru ca vor sa o faca si o fac bine. Oameni care asculta, invata, inteleg lucruri despre niste copii dintr-o tara pe care multi n-o pot arata pe harta. Pentru ca nu conteaza de unde esti, conteaza ca esti copil in scoala aia. Oamenii lupta pentru tine. Sunt echipe intregi de oameni care la pranz in cancelarie discuta despre reusintele unui copil sau al altuia, oameni care se bucura de parca ar fi ai lor. 

  Oameni ca mine, care azi am chiuit la propriu cu tzopait cu tot cand am aflat ca eleva mea din anul 11 care acum da simulari de examene, a luat nota de trecere la matematica la simularea de GCSE, Bac-ul asta cum ar veni. Cand mi-a zis profesoara ca a luat scor de trecere am facut ca toate alea! Am muncit de un an cu fata asta, ea nu stie engleza inca asa ca nu are sanse sa ia gcse decat la matematica. Iar aia e o sansa buna in viata! Pentru ca a aterizat aici spre final de an 10 fara engleza, rezultatul asta e magistral. Dar asta e simularea, mai am io multe emotii pana la vara cand o sa dea examenul real. 

  Desi eu plec. Plec si oamenii ma iau in brate, ma pupa la propriu, se organizeaza sa imi ia flori si chestii, le dau lacrimile, imi intind mana sa mi-o stranga (cei mai sobri) sau sar de gatul meu (prietenele facute prin scoli). Sunt locuri din orasul asta care mi-au adus multa bucurie. Sunt scoli unde m-am simtit ca acasa in toata nebunia asta a batutului de mii de strazi in zece scoli pe saptamana timp de doi ani. Sunt oameni care-mi zic ca o sa le fie dor de mine, care-mi cer numarul de telefon sau adresa de email, care chiar simt asa ca si mine, ca am facut echipa si ca ne-am si distrat uneori facand asta. 

  Galeata mea albastra de data asta e una mentala. Plina cu niste zeci de oameni, cu multi copii de toate natiile, cu momente frumoase sau dureroase. Am invatat mult. Mult de tot. De azi intr-o saptmana sunt gata cu jobul asta. Urmeaza o alta aventura cu oameni de toate natiile pamantului pentru ca ESOL asta inseamna... si presimt ca o sa am ce povesti si de acolo :) Deocamdata zambesc. Iaca asa: 

  

Eu sunt un om pe niște scări

  Si-un caine bulucind prin gardurile englezesti asa cum am mai zis. Cu ambitii foarte mici dar perfect conturate. Pentru ca in tara asta chiar se poate.

  Azi e 13. O zi perfecta pentru mine care m-am nascut in fatidica zi de 13. Pe care o iubesc. Azi mi-a sunat telefonul fix in pauza cand eram la una dintre cele mai nasoale scoli vazute pe aici. Vocea draguta de dincolo de firul fara fir ma anunta ca "noi vrem sa iti oferim acest job". Era sa lesin de fericire.

  Trebuie sa merg si eu mai departe. Am vazut primara si secundara. Acum am "absolvit" si o sa ajung sa lucrez la colegiu. Mai precis la departamentul de ESOL, astia ne-vorbitori de engleza. Engleza ca a doua limba. E un job administrativ si mai ales e un job intr-un singur loc din oras, nu in zece. O sa am mai putine ore pe saptamana pe circa aceiasi bani pe care ii am acum cand tratez chestii cu tigani romani sau cu tzarani romani. Stiu, e incorect politic sa spun asta...

  Pentru ca, sa fim bine intelesi, noi astia care scriem sau citim pe aici suntem fix EXCEPTIA. Sa va intre bine in cap asta! Statistica la modul absolut e una infioratoare. Statstica aia reala pe care am constatat-o eu de doi ani de cand lucrez aici cu romani. Jobul de acum a fost foarte util pentru ca nu poti evolua fara experienta. Cel mai important job din viata mea a fost cel de dinner lady la scoala primara a Marei. Daca nu faceam aia si voluntariat acolo, nu aveam nici o sansa. Pentru ca n-ai cum ca imigrant. Poti sa ai tu toate diplomele romanesti din lume si toata aroganta lumii, nu vei ajunge nicaieri daca nu o iei de jos. 

  Ca sa urci. Pe niste scari. Ai scari de urcat si eu le-am urcat si o sa le urc cu bucurie. Stiti ce fac eu? Bai, eu ma tin dupa Mara! Am vazut primara, am vazut secundara, acum merg la colegiu! Si urmatoarea oprire e la Universitate. Eu am venit aici ca sa ii ofer ei o educatie corecta. Si am pornit asa, pe treptele astea, sa inteleg si eu ce si cum in acest sistem. Si le urc incetisor de trei ani si jumatate. Si ma bucur ca pot face asta. O sa tot urc pe niste scari ca sa vada si ea ca se poate.

 "Mamiiii, sunt atat de mandra de tineeee" mi-a soptit azi cand am ajuns acasa iar ea era rapusa de o febra teribila. Stiu, iubita mea! Cu si pentru tine fac eu lucruri. TU m-ai adus la colegiu! 

  

Instagram te poftește să mori!

  Am ajuns azi acasa putin dupa Mara, ea s-a aruncat de la etaj in chiloti pentru ca urma sa se schimbe dar daca m-a auzit a sarit sa vina sa ma ia in brate, cum face de obicei. Acum cu pisica cu tot. Imbratisarea pielos-blanoasa mi-a facut atat de bine incat am putut sa respir pana la capat si sa imi reprim lacrimile care ma bantuisera toata ziua. Ma grabisem sa ajung la Mara, eram disperata sa o vad, azi mai mult ca oricand. Pentru ca azi am vazut moartea. Moartea marca Instagram. Chiar zilele trecute urmaream siderata reportajul cu acest tata care isi plange copila moarta la 14 ani pe motiv de Instagram. Probabil pe motiv de depresie tratata cu Instagram la 14 ani. 

  Azi am petrecut o zi intreaga de lucru, de la 8,30 la 15 facand pe detectivul, consoland o mama si tinand in brate o fata de 14 ani care plangea isteric. S-a mutat aici in septembrie, mama ei munceste aici de mai multi ani. Tatal ei a murit acum vreun an, chiar de ziua copilei. A avut ciroza data de virus hepatic C. Azi, persoana de 14 ani striga la mine ca el a vrut sa moara cand eu i-am zis ca e ok sa fie furioasa. Si a fost. Cu ceva vreme inainte ca tatal ei sa moara (stiau de vreo doi ani ca urmeaza sa moara) a inceput sa faca crize epileptice si a continuat sa faca in fiecare saptamana cam doi ani de zile. Sa ne imaginam ce inseamna asta pentru un creier de copil! Dupa un numar exagerat de mare de medici romani, RMN, encefalograme, draci, laci, vreo doi au zis ca "se preface". Vreo patru au zis ca n-are nimic. Venita aici, in doua luni avea diagnosticul pus. Epilepsie. Tratament. Nu a mai facut crize.

  Insa istoricul ei si-a spus cuvantul. Nu a fost consiliata pentru doliu, nu a fost tratata, a crezut ca moare ani de zile la fiecare criza din care se trezea si dormea apoi ore in sir ca in coma. A inceput sa se taie pe maini. A descoperit Instagramul. Unde exista, stiti, voi parintilor care va lasati copiii la liber pe internet, pe Face Book, Instagram si altele... exista grupuri specializate. Unele in sex cu minore de 9 ani sau 12 ani. Altele...in moarte. Moartea vinde bine. Au si reclame! Am vazut azi contul ei de Instagram. Am avut noroc ca nu mancasem nimic dimineata si n-am varsat instantaneu. Toate postarile sunt specializate pe depresie, muzica depresiva, taieturi, sange, moduri in care te poti sinucide, descrise in detaliu. Descrieri. Multe. Explicite. La care au acces toti copiii ai caror parinti le dau un telefon pe mana si ii baga pe "retele".

  Am vazut asta azi pentru ca fetele englezoaice care sunt  mega trainuite de mici sa se pazeasca aprig de asa ceva, l-au vazut si ele. Si au venit la sefa de an sa ii spuna ca "doamna, ceva e in neregula, ceva nu e bine, asta nu e ok, va rugam sa o ajutati". Femeia asta ieri mi-a dat mesaj pe telefonul personal (i-am dat numarul meu desi nu prea am voie sa fac asta, tocmai pentru ca aceasta fata mie mi-a ridicat toate alarmele de cand am cunoscut-o) si m-a intrebat unde sunt si cand vin ca arde grav. Ieri eram rupta de bolnava, am stat acasa, sunt si azi, as fi stat si azi acasa dar m-am dus tusindu-mi plamanii pentru ca presimteam ca e groasa. Si groasa a fost. Cand mi-au aratat fetele mizeriile alea era sa pic din picioare. 

  Am sunat-o pe mama ei si i-am zis sa vina imediat la scoala. Ceea ce a putut face pentru ca si-a pierdut jobul din cauza ca fata a facut si aici nenumarate crize pana cand au diagnosticat-o si tratat-o si femeia a trebuit sa plece de la fabrica de prea multe ori. I se acceptau vreo zece zile pe an non-boala. A avut mult mai mult, oamenii au fost ingaduitori insa ei au o norma de facut. Au dat-o afara. E singura. Si-a adus nepotul, baiatul surorii ei, de aceeasi varsta cu fata. Au crescut impreuna, sunt ca fratii, l-a adus si pe el aici sa stea cu fata care facea crize de epilepsie de una singura in casa. Mi l-au adus la scoala acum cateva saptamani. 

  Azi femeia asta plangea si ne zicea "eu nu stiu ce as putea sa mai fac, eu sunt de vina, o vad ca dispare si nu stiu ce sa fac". E o tiganca uscata moarta, s-a dat peste cap sa ii faca un viitor copilei. Copila il iubea pe ta-su, asa cum doar copilele adolescente stiu sa-si idolatrizeze tatii. Ta-su a disparut, copila s-a pierdut de tot. Mama a plecat sa munceasca. Familia tatalui i-a reprosat copilei moartea lui. Din cauza ta. Pentru ca faceai crize, a murit de "inima rea", te prefaci! Bunicul ei patern a murit de epilepsie. Nu la modul de criza epileptica ci absolut hilar, era beat, s-a dus la pescuit, a facut si o criza si a picat cu nasul in balta. Well done, tataie! Din asta, fata a inteles ca de epilepsie se moare. 

  Cand i-au dat diagnosticul mama incerca sa i-l ascunda. Mi-a luat o alta dimineata din viata sa ii explic minima psihologie a omului care n-are diagnostic. Frica de necunoscut i-a inebunit copila. Sa-ti spuna toti ca esti nebun, ca te prefaci, ca pici pe jos cu spume la gura, ca te doare capul in continuu ani de zile... intre timp sa moara cel pe care il ai pe piedestal... si sa continui sa faci crize si sa fii invinovatita pentru moartea lui si la scoala din Romania sa ti se spuna ca nu esti suficient de buna pentru ca esti "o tiganca borata" asa cum ii zicea unul dintre profesori. Am cautat de curiozitate, dupa ce sotul meu mi-a zis ca el stia de mic ca "tiganii se prefac ca au epilepsie" pentru ca el asa a auzit in copilarie si eu m-am contrazis cu el si i-am zis ca nu cumva astia or avea o tara genetica? Am cautat si am gasit azi un studiu facut pe tiganii din Bulgaria. In care se demonstreaza ca e genetica la ei. Mira-m-as sa fie doar o treaba bulgareasca, ma intelegeti, nu? In Romania nu i-a cautat nimeni sa afle ce-i cu ei si ce boli ii macina ancestral vorbind :)

  Dupa ce m-am socat dimineata si a trecut pranzul am fost chemata in sedinta si pentru varul. Ce sa vezi? Si el este taiat pe o incheietura de mana si desi ranile sunt mult mai vechi si doar patru la numar eu nu cred ca au fost obtinute "in padure ca m-am zgariat". Paralele. Taiate perfect egal una de alta. Nu cunosc vreun tufis care sa poata face asta si m-am intalnit cu destule la viata mea de om. E taiat si unul dintre profesori, pentru ca, revenind, aici suntem cu totii trainuiti si para trainuiti in toate chestiile astea, l-a vazut. Si a tras alarma in a doua saptamana de cand el a aterizat. 

  Azi dupa ce am ajuns acasa m-am uitat pe contul de FB al fetei, mi l-au dat fetele de la scoala. Am petrecut o ora cu stomacul in gat. Ultra sexualizarea feisbucistica a fetelor din Romania nu inceteaza sa ma uimeasca. Am cautat si eleve englezoaice de aici, de curiozitate. Stiu atatea nume din niveluri diferite. Chiar daca sunt imbracate sumar pe strada, nu au conturi total publice iar pozele de profil sunt decente. Am cautat in astia doi ani si adolescentele romance care imi parvin. Horror. Oricat de "cuminti" si bune ar parea la scoala ele pe net sunt niste... n-o sa zic a ce arata dar nu a varsta lor. Nimeni nu le verifica. Sau poate au parinti care cred ca ele sunt "frumoase" la 12-14 ani aratand ca niste doamne de 25 cu inclinatii dubioase. Nu am de unde sa stiu ce e in mintea acestor parinti. Timp de o ora am citit limbaj de tzaranet romanesc, am vazut o copila de 12-14 ani (am mers pe ultimii doi ani in urma, contul este public) care se pozeaza in ipostaze... aham! Si am vazut cum 1500 de followeri in special barbati care n-au 12 ani ci cu niste decade in plus ii explica diverse despre corpul ei. In ora asta am vazut multe. Si pe toate prietenele ei romance care aratau pe conturile lor idem. WTF! Si totul public. Pentru ca followeri. Am impresia ca Romania e o pepiniera de viitoare femei cu zero intelect si multe inclinatii catre chestii sexuale. Pentru ca asa e cand scoala dispare cu totul. Apar altele.

  Printre postarile stil pitzi eu le-am putut zari pe cele din categoria "oamenii veseli sufera pe interior" in care zice cu toate vorbele ca sufera, ca vrea sa moara, ca s-a saturat de plans (chestie pe care mi-a zis-o si mie azi cand eu o indemnam sa planga!) si vorbea cu ta-su cum ar veni. Dar pentru asta trebuie sa ii stii povestea si sa ai mai mult de doi neuroni in dotare. Si sa le observi pe ele postarile, ca-s rare. Am avut azi in fata ochilor radiografia retelelor de socializare folosite de catre copii prea mici pentru asta. Anul trecut am avut o fata romanca care a devenit anorexica la modul de sase luni si era aproape moarta. ANNA este o epidemie online cu postari si grupuri specializate, acum pe Instagram, pentru cele care vor sa fie atat de slabe incat mor. Mor de foame. Fata era frumoasa, buna si draguta. Tot sistemul britanic s-a prins si a ajutat-o sa mearga la specialisti, sa invete de acasa si de prin spitale. Era in pericol si e si azi. Inca nu poate veni la scoala. 

  Azi am plans. Intai cu mama fetei care ne-a rupt pe amandoua (eu si sefa de an) cand a inceput sa planga si sa zica "eu stiu ce se intampla si nu POT sa fac NIMIC, nu stiu UNDE sa mai merg si ce sa mai fac". Au programare la psihoterapie dar e saptamana viitoare, eu am trimis-o azi de urgenta la GP sa afle care e solutia de urgenta. Apoi am plans cu fata pe care am scos-o din ora si careia i-am vorbit si mi-a vorbit o jumatate de ora in timp ce toata catedra de matematica ne auzea racnind in romaneste pe hol. Sefa de catedra a venit sa ma intrebe ce se intampla si cand ne-a vazut cum aratam s-a dus repede inapoi. Am plans cand mi-a zis ca n-o sa ii pese nimanui daca ea moare azi. Ca ea se uraste. Mi-au dat lacrimile. I-am zis sa isi planga tatal pentru ca ala e mecanismul de vindecare. Mi-a zis ca "m-am saturat sa plang, nu mai am lacrimi, nu mai pot sa ma culc plangand, sa ma scol plangand, sa plang toata ziua". De ce te tai? "Pentru ca AM AUZIT (atentie mare aici! a auzit!) ca daca te tai nu mai simti durerea din suflet pentru ca o simti pe aia din corp". Zic da, asta ti-au spus site-urile alea, ele ti-au dat "solutia", ti se pare ca ai rezolvat ceva? A trecut durerea? Nu, nu a trecut. 

  Am plans si la finalul zilei cand l-am vazut si pe baiat taiat pe mana. Si cand mi-a zis ca ei sunt pe un grup. Fuck. Sunteti amandoi. Si acum cautati impreuna. Si cu asta va ocupati timpul. 

  Am venit acasa, am luat-o pe Mara in brate si i-am zis ca am avut o zi groaznica. M-a intrebat ce am patit si i-am zis ce fac copiii astia. A zis "Aaaa, daaaa, stiu ce e aia sa te tai asa si noua ne-a zis la scoala despre d-astea! Si m-am gandit si eu atunci cum ar fi sa ma tai! (io in secunda aia AM MURIT!:))))) si apoi m-am gandit eu asa da' de ce as face asta???" Oook! Dar sa nu ne imaginam vreunul dintre noi ca ai nostri n-ar putea ajunge acolo. Din diverse motive care includ multi hormoni si un psihic total ravasit de aceste substante care fac ca drogurile. Iti spun ei, hormonii, ce sa faci. Desi tu ai creierul la tine. Poate esti fata, poate iti vine ciclul si iti moare tatal in acelasi timp. Sau poate doar prima! E suficienta. Nu tebuie mult pentru un creier de adolescent daca il bombardezi cu imagini explicite despre cum sa faca asta.

  De aia Mara nu are Face Book, nu are Instagram, nu are decat utilaje controlate si setate sa mearga unde trebuie. Nu are telefon decat pentru jocuri. Nu are "grupuri" online. Are prieteni la scoala si in afara scolii. D-astia reali. Pe care poti pune mana. Nu din aia care iti zic cum sa te sinucizi. Azi am avut o zi cumplita. Nu poti sa fii mama si sa nu simti lucrurile astea la modul crunt. Nu ai cum. Habar nu am ce se va intampla cu copiii astia. Sau cu fata anorexica. Stiu doar ca internetul s-ar putea sa ii ucida. 

  Suna drastic, nu? Si daca e al tau?

  

  

3 ani și jumătate in țara unde iarba nu apune

  Peste cateva zile o sa se implineasca trei ani si jumatate de cand eu si Mara ne dadeam jos din avion in Anglia. Turbate de caldura, ieseam intr-un 16 grade cu ploicica cum doar Anglia stie sa-ti dea la final de iulie. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu suntem nu la fel de fericiti. Mai fericiti. Mai multumiti. Mai incantati de viata noastra aici. In astia trei ani am invatat multe, pot spune fara sa mint prea mult ca acum stim cam tot ce e de stiut intr-ale sistemului britanic, ma simt in largul meu, urmaresc viata politica cu mare entuziasm, mai ales ca urmeaza sa trecem printr-un Brexit despre care nu prea stie nimeni nimic. 

  Asta ar trebui sa ma sperie, nu? Sa ma ingrijoreze. Ei bine, de pe partea asta a baricadei, dupa ce intelegi sistemul si felul in care oamenii astia fac treaba, ajungi sa intelegi ca astia chiar stiu sa faca chestii. Ajungi sa doamne-apara-si-fereste ai incredere in aia de sus. Nu incredere totala, ca nu esti prost sau trepanat iar aia de sus sunt si ei tot felul de prosti la o adica. Dar ai incredere. Ajungi sa nu-ti fie teama pentru viitorul tau sau al copilului tau nici macar intr-o circumstanta din asta total dubioasa cum e acest eveniment. Stii ca, cumva, lucrurile o sa se rezolve, stii ca statul ca aparat lucreaza pentru tine, cetateanul, stii ca o sa fie ok. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu incep sa am incredere. In sistem. In oameni. In institutii. In mine. In scoli. In spitale. In oameni prost platiti dar care isi dau tot interesul. Peste tot unde merg lumea, idem, are incredere in mine. Ei ma intreaba pe mine cum sa faca cu copilasii astia ajunsi aici. Jobul asta ma ucide lent insa mi-a dat oportunitatea sa vad sistemul scolar in amanunt. Sa cunosc sute de adulti care lupta zilnic pentru copiii acelor romani care ii injura pe "englezoi" zilnic si care-s perfect nemultumiti de viata lor aici. N-au nici o idee despre ce fac unii oameni pentru copiii lor. Unii, ca nu toti sunt perfecti! Nu toti isi dau interesul. Nu toti. Dar majoritatea. 80 la suta dintre ei as zice eu asa la un prim gand. 8 din 10 isi petrec ore bune din timpul lor liber cautand materiale si idei despre cum sa il invete chestii e amaratul ala mic care nu stie nici o engleza si cu ai carui parinti nu se pot intelege deloc pentru ca... idem!

  3 ani si jumatate mai tarziu stiu orasul asta ceva mai bine ca pe Ploiestiul natal. Tot din cauza jobului ca altfel n-as fi scos nasul din cartier nicidecum sa invat pe derost strazi, autobuze, numere, scurtaturi, case, blocuri, harti. M-am ratacit de sute de ori cu google maps in mana, ma ratacesc si azi daca ma trimiti in locuri noi. Dar a fost extrem de util pentru sentimentul meu de "acasa". Ma simteam acasa dar cand inveti orasul in care traiesti de la nord la sud si de la est la vest, asta iti da un alt feeling de "acasa". 

  3 ani mai tarziu inca ma mir asa cu suspine ca e ianuarie si iarba este verde neon. Si ca temperaturile sunt umane. Si ca nu, nu ploua asa cum ploua mai sus, in nord. Si ca vara n-am chiar crapat de cald cum crapam in Romania. Si ca mi-e bine. Mi-e drag sa bat la picior sute de strazi acum cand e iarna dar soare. Lumina multa. Atat de multa incat ziua trebuie sa tragem draperiile sa nu ne scoata ochii. Aer curat. Cu miros de plante si iarba, uneori cu adieri de sare de la ocean. 

  3 ani si jumatate mai tarziu Mara e fericita, se adapteaza la scoala secundara ca pestele in apa. A aterizat in toate "top-set"-urile de invatare, chestie care conteaza enorm aici, profesorii o iubesc, ea munceste pe branci si invata enorm. Cireasa de pe tort s-a intamplat cand ni s-a spus ca o poezie scrisa de ea va fi publicata intr-o antologie de poezii scrise de copii de varsta ei din toata Marea Britanie. Ea, care acum 3 ani si jumatate nu stia nici o boaba de engleza, e aleasa azi sa fie publicata. Si munceste mult, are vise pentru viitor, isi doreste lucruri, nu mai zice "eu sunt o proasta" zice "eu pot", face treaba asa cum trebuie si desi mormaie cand eu ii zic sa nu dea rasol si sa faca mai mult... munceste. Pentru ca a inteles ca aici se poate. Aici are sanse. Aici e pe munca si pe merit. Nu pe pile si plicuri. 

  3 ani si jumatate mai tarziu merg pe strada zambind si salutand oamenii cu drag. Intru in discutii cu oricine discuta cu mine, glumesc si rad zilnic incredibil de mult. Orice ai face, oriunde te-ai duce, lumea zambeste si glumeste. Iar eu ma bucur de asta. Pentru ca iti duci zilele cu totul altfel cand esti relaxat si vesel, oricat de obosit ai fi, oricat te-ar ucide toti tzaranoii romani cu care ai de aface, oricat te-ar enerva neputinta de a ajuta copiii la modul real. Merg mai departe, rasuflu adanc si, mai nou, am grija mai mult de mine decat de altii pentru ca excursia la spital mi-a demonstrat ca nu mai pot. Al 40lea an de viata, psoriazisul si hipertensiunea au invins. Trebuie sa accept asta si sa ma agit mai putin pentru altii si mai mult pentru mine.

  Iar in tara asta pot sa fac lucrul asta. Sa ma relaxez. Sa zambesc. Sa rad. Sa am incredere in viitor. Sa nu ma stresez. Atat.

Un an plin

  A fost frumos 2018. A fost un an bun pentru noi. Am muncit mult, uneori prea mult, insa cu folos. In tara asta iti vezi roadele muncii si asta face viata sa fie cu adevarat placuta. 

  Mara a avut un an greu, un examen important si un inceput de etapa majora, scoala secundara. A reusit sa ne dea pe toti pe spate cu rezultatele fenomenale pe care le-a obtinut, chestie care ne face mandri dincolo de cuvinte. A muncit foarte mult dar, din nou, cu folos. Toata munca ei a fost pe deplin rasplatita de sistem. Prin scorurile de la SATS si rapoartele scolare, prin vorbele fabuloase rostite de catre profesorii ei despre ea. Nu i-a fost usor. E inca departe de a fi un om cu adevarat bilingv, mai are mult pana acolo si lupta cea mai mare acum este cu limba romana care tinde sa fie acaparata de engleza, asa cum e si normal. Insa nu se lasa. Cauta mereu sa vorbeasca corect, stie sa scrie corect in romana si nu are accent englezesc mai deloc. 

  Din ce spun englezii nu are accent de nici un fel in engleza, chestie care ma bucura, mimetismul asta ii ajuta sa nu fie privita dubios iar pe termen lung e mai bine asa, in special cu tot brexitul care ne bate la usa si care va starni din nou valuri de prostie in creierele unora. Asa se intampla. Din fericire valul vine si trece, poporul englez este unul cu adevarat tolerant, cu mici exceptii. 

  Probabil cel mai notabil eveniment al anului ramane pisica. Suntem inca usor uimiti ca chiar avem un animal prin casa, e o intreaga aventura care in ultimele zile a devenit si mai aventura deoarece am castrat-o iar recuperarea dupa treaba asta ne-a facut pe toti sa fim mega alerti la ea, care ea a evadat din vesta de recuperare de nu stiu cate ori si a trebuit pazita cu politia sa nu isi desfaca gaura. Revin, ce le facem noi animalelor astora e absolut inuman. Ea insa pare fericita si ne iubeste tare de tot. In special cand vrea sa doarma si isi cauta, fix ca un bebelus, brate sau craci pe care sa adoarma satisfacuta in timp ce plescaie si suspina. Dap, ne-a lesinat total. 

  Bucuria mea personala a anului astuia a fost o noua prietena pe care am capatat-o prin interventia universului. Alaturi de ceilalti pe care i-am capatat anii trecuti si de care mi-e drag de mor. Am facut anul asta cele mai multe petreceri cu motiv sau fara, mese intinse cu rasete nesfarsite, din alea de te dai cu capul de masa si a doua zi ai febra musculara de cat ai hahait. Pentru ca viata despre asta e. Bucuria zilei. Nu imi trebuie motiv sa chem oamenii dragi pe la mine, sfanta zi de sambata e un motiv la fel de bun ca oricare altul :)))) 

  Craciunul asta am avut-o langa mine si pe cea mai veche prietena a mea, alaturi de asta nou-noutza, asa ca pot sa spun cu mana pe inima ca m-am bucurat zilele astea mai mult ca niciodata. E bine. E liniste, mai avem o saptamana de vacanta in care mi-am propus sa nu fac nimic altceva decat sa ma odihnesc cum trebuie, sa lenevesc ca la concurs si sa nu-mi pese de nimic. Ceea ce va dorim si voua. 

  Pupaturi! Ne vedem la anu'! Va dorim tot ce ne dorim si noua si un an mult mai bun decat asta care se termina acum.

 Albuletzii. 

Rutina de seara

Merry Hohoho, tampitilor care mi-ati pus mizeria asta pe mine! :D

Aventuri cu pisici

  Dap. Stiam ca o sa fie munca multa cu un animalutz prin casa dar parca nu-mi imaginam chiar toata seria de accidente pe care s-ar putea sa le produca. Adica impotriva propriei ei persoane. Bine ca i-am facut asigurare, pentru caaaa... A inotat voios prin veceu de vreo doua ori pana acum. S-a bagat in cada de unde nu mai nimerea sa iasa. E toata in bucatarie cand gatesc, cu limba pe cutitul cu care tai. S-a suit pe geamurile de sus de la etaj. Si multe altele.

  Era sa calcam pe ea de sute de ori pentru ca, doooh, ca sa ajungi la etaj, mergi pe scarile mochetate unde, atunci cand tu calci, ele treptele cam scartaie, deci n-o auzi cum tropaie pe sistemul calutz naravas fix dar fix pe sub calcaiele tale. Si la urcare si la coborare. Senzatii asa tari n-am avut in viata mea. Din doua una, ori o sa o facem timbru intr-una din zilele astea, ori o sa ne rupem careva gatul pe scari. Este o caraghioasa teribila. Se uita la tine cu moaca aia felina si o vezi cum iti zice chestii. Treci! Mangaie-ma! Vino incoa' sa te rontzai! Ai venit? Iar n-ai pui asupra ta? Scoate mancarea! Acum iti rod nasul! Ai ceva impotriva? Bag pula, tanti, io sunt bebelus, fac ce vreau io! Adica ca orice copil cum ar veni.

  Dimineata, cum ies din dormitor (sunt o denaturata si las pisica sa doarma unde vrea ea dar nu in dormitoarele noastre) da navala printre picioarele mele si se urca direct pe curu' lu' Marse care doarme adanc. Pe la 7 cand ma scol eu, el doarme de vreo trei ore, asa ca nu prea simte de fiecare data acel unkilsaptesute care ii tzopaie pe corpul fizic. Se duce gramada pe el, apoi se apropie de moaca lui, ii da cu coada pe la nas. Daca il vede ca e mort, cum era azi dimineata de n-a simtit nimic, se intoarce si se duce cu nasul fix pe nasul lui. De obicei asta il trezeste pentru ca nevasta-sa si fii-sa n-au nasul asa de ud. Sau daca sunt atat de racite incat sa-l aibe, evita sa si-l propteasca de nasul lui, asa ca udatura asta e ceva nou in viata lui. Azi dimineata era asa de adormit incat nici pe asta n-a simtit-o. Pisoaica s-a intors catre mine cu o moaca "auzi, fa, asta ie mort? ce-are? ie defect?"

  Si cand a fost el racit rau acu' vreo saptamana, la fel facea. De cate ori tusea sau stranuta sau sforaia el, se speria asta ca toanta si apoi se uita la mine. "Fa, ce-are? Asta latra? Tre' sa fugim?" Faptul ca se sperie asa a ajutat-o pe Mara sa-si controleze aprig pornirile adolescentine. Alea cu urlatul. Cand a vazut ce tare se sperie pisicaaaaaa............ Scopul meu a fost indeplinit! Macar pentru o perioada. 

  Dincolo de gluma, i-a facut tare bine pisicuta asta. Serios ca n-a mai tipat asa mult, nu s-a mai frustrat asa tare, n-a mai stat la fel de mult cu ochii prin laptop. A stat si a studiat pisica de pe 19 octombrie incoace. Se mai lupta ea cu mine care ii explic de ce trebuie sa faca anumite lucruri, gen sa nu o sperie, sa una, sa alta... Ea e responsabila de felul ei, a luat chiar si cacatul din litiera, a invatat cum sa o ingrijeasca, a cautat informatii despre multe lucruri legate de pisici. Dar nu intelege ea prea bine ca asta e o pisica mica. Gen bebelus. Ca are nevoie de somn si ca daca doarme nu tre' sa o tot scoli tu sa o zmotocesti. Nu e o papusa! :))))

  A vazut si cum face pisica cand se spanzura de jaluzea de un crac si nu mai poate sa plece, s-a speriat si ea de nu stiam pe care s-o mai resuscitez mai repede :)))) A vazut ce inseamna un animal. Pe care nu-l poti convinge cu vorba buna, oricat ai vorbi tu cu el. Pentru ca na, ala nu pricepe. Si tot ce vrea el face. E teribil de ofticata uneori pentru ca pisica trage la mine in brate cand vrea ea sa se linisteasca. Pentru ca pisica mica numita Mara inca nu intelege ca daca esti agitat si incerci sa pupi animala cand ea vrea sa doarma... pisica aia animal se duce la umanoidul care pare cel mai stabil, prezent si calm. Ala care face mancarea sa apara si are tot felul de puteri d-astea magice :)))

  Dupa ce am cercetat tot ce contine mancarea "pentru pisici", in special acele "boabe" absolut sinistre si am vazut ca in epoca asta omenirea a decis sa hraneasca pisica carnivora cu, atentie! cereale... i-am facut eu mancare din carne cu suplimente speciale. Si i-am gasit alternativ si mancare umeda pentru pisici facuta de niste oameni suedezi care au decis sa puna 90 la suta carne in mancarea aia. In loc de 4 la suta. Nu stiam aproape NIMIC despre pisici cand am luat pisica insa stiam un lucru sigur: astea-s carnivore, nene. Deci nu, nu cereale. Nu mazare. Nu soia. Nu "diverse zaharuri si uleiuri" asa cum scrie pe mai toate mancarurile pentru pisici. Am citit cateva lucruri inainte sa o iau si apoi am continuat. Nici cand am nascut n-am cautat atatea informatii pentru ca despre puii de om aveam oarece habar despre ce tre' sa le fac si sa le ofer :) 

  Mda, am fost destul de ocupata, rade lumea de mine pentru ca ma agit sa fac toate astea cand o planeta intreaga ofera "boabe la discretie" pisicilor. Ce sa fac, eu mereu am fost pe invers. Nici zahar n-am oferit copilului apoape deloc si nu o fac nici azi decat cu rare ocazii. Nici desene nu i-am dat pana la 5 ani. Nici electronice pana la 7. Pare sa fie ok. Asa si pisica. S-a dezvoltat foarte bine, e in grafice, adora mancarea facuta din pui, gelatine si suplimente speciale, speram sa fie cat mai sanatoasa si dupa ce o vom castra si ii vom pune chip va merge linistita si afara sa se plimbe prin gradina noastra si a vecinilor. Pentru ca in tara asta avem posibilitatea sa crestem pisici (oarecum) fericite. Si fericirea lor e afara. Ciuleste toate urechile cand aude pasari, a iesit de cateva ori in gradina si n-a stiut saraca pe unde sa se ascunda mai repede, venita doar din casa. Dar in acelasi timp i s-au ascutit toate simturile. De cate ori deschidem un geam e calare pe el, asculta tot, freamata, respira adanc si repede, face sunete de lupta la fiecare zgomot de pasare pe care o aude. E fascinant sa o urmaresti.

  Mi-e mila rau de animalele astea crescute in casa. Le castram, le de-sexualizam total, le inchidem in case, le hranim cu cereale si apoi ne uitam la ele siderati pentru ca ele inca sunt atasate de noi dupa toate astea :))))). Pentru ca le hranim si le adapostim. Profitam de ele si ne satisfacem noi nevoia de iubire. Pisicile ne accepta cu toate prostiile astea. Cu greu, dar ne accepta :)

Bucurie la patrat. Mara si Joy

Mhm, o sa dorm aici

I-am facut cuib intr-un raft, se pare ca si Marei

bine ca ai venit ca mi-era somn!

imi place de voi dar vreau sa evadez!

Ce proști sunt englezii!

  Disclaimer d-ala: postarile exprima opinii personale. Cui nu-i convine poate schimba site-ul. X sus dreapta! Multumesc.

  Ca aud asta des din gura celor mai tzaranoi romani (genul care nu stiu sa lege doua vorbe corecte in romana) care au ajuns pe aici si au impresia ca ei sunt mai destepti decat oricine e una, insa ca o aud si din gura unora de la care as avea pretentii... e alta. 

  Da, domnule, englezii sunt prosti. Ei nu stiu sa "se descurce", sa fure si sa dea din coate. Care fura e low-life-ul societatii si e urmarit de politie. Sunt prosti. Nu fura birotice de pe la birouri, nu pleaca cu motorina in san de pe la camioane. Niste prosti. Si mai mult, sunt asa de prosti incat iti dau buna ziua si daca nu te cunosc, iti multumesc si te roaga frumos chestii ca si cand ar fi pe tarla la ma-sa, jur! Niste ipocriti! Asa mi-a zis mie o doamna (intelectuala de la Cluj dealtfel) cand m-am mutat aici. Ca englezii zambesc pentru ca-s ipocriti. Ca nu sunt sinceri cand sunt politicosi. La vremea aia, plina de uimire, incercam sa ii explic vitei ca politetea nu e ceva cu care ne nastem. Deloc! Politetea prin definitie e o ipocrizie. Nu-i iubesti real pe toti aia cu care esti politicos. E o norma a societatii si atat. Intre timp, trei ani si jumatate mai tarziu, nici nu imi mai bat capul...

  Astia sunt asa de prosti incat opresc la semafor! Serios! Si daca esti pieton opresc tot timpul si daca nu e semafor. Opresc asa ca prostii, sa treaca cate un pieton ratacit. De exemplu un copil care alege sa treaca strada aiurea. Se opresc, prostii. Se opresc sa lase copilul sa treaca, nu-si pun ambitia cu copilul. Se opresc. Profesorii si insotitorii de grupuri de copii, daca nu au la dispozitie trecere, pot opri traficul. Le faci semn, te vad cu legitimatia la gat si cu grupul de copii si prostii naibii se opresc ca sa trecem noi cu puii astia mici incolonati. Niste prosti, va zic! Nu stiu ce-o fi in capul lor...

  Nu pot sa va descriu de cate ori am auzit asta. Si peioratii la adresa "englezoilor"... pentru ca vezi mata, romanul e foarte destept. El stie sa peioreze orice cuvant. Acest "englezoi" este rostit cu atata scarba si condescendenta incat te-ai gandi ca la capatul limbii care arunca astea e cel putin un neurochirurg de talie mondiala. Cand colo... tzaranoi retardati care n-au pic de idee despre nimic. Si care nu respecta natia care i-a primit cu bratele deschise pana la urma, si care le-a oferit un viitor lor si copiilor lor.

  Da bai, englezii astia sunt asa de prosti incat profesorii stiu psihologie de ultima ora si sunt trainuiti si para trainuiti in de toate. Niste idioti, va zic. Profesorul de scoala primara stie sa ia in brate copilul cu febra si sa il tina la piept si sa il mangaie. Sa ii vorbeasca incet si calm si sa il asigure ca a sunat-o pe mama si ea vine repede sa-l duca acasa. Niste prosti. Chiar azi am fost in clasa cu o proasta d-asta, io i-am zis, da' lasa-l fa, da-i doo palme ca-si revine el ca catzaua din ciomege, ce atata rasfatz si cacat? Arde-l ca se preface, n-are nici o febra! Pruasto! (Bine, asta faceam daca eram romanca, se pare ca eu nu prea sunt, eu am lacrimat nitel si mi-am zis din nou in gand "nu imi vine sa cred cat de misto sunt oamenii prostii astia)

  Prostii astia, mai precis multi dintre ei, se dau peste cap pentru copiii nesimtitilor romanilor care vin aici cu nasul pe sus si au doar pretentii in timp ce ei nici limba nu vor sa o invete... se dau peste cap dincolo de puteri sa ii ajute pe cei mici sa progreseze. Multi din ei, prostii astia, stau seara dupa program, sa caute informatii si materiale in limba romana, dau cu google translate pana le vine rau si ma  iau pe mine in brate fizic si la propriu cand ajung in clasa. Prostii astia imi multumesc MIE ca ii ajut eu pe ei (culmea!) ca acel copil roman sa evolueze. Si eu sunt o proasta si le multumesc inapoi si ii laud cum ii prind.

  Prostii astia nu-s in stare de nimic. Ce daca economia lor merge, sistemul de sanatate, in ciuda intinderii majore, merge. Ce daca NHS a implinit anul asta 70 de ani de cand ofera servicii gratuite natiei si celor multe sute de mii de migranti din fiecare an. Cum? Nu mi-a dat antibiotic cand m-am dus cu copilul racit la medic? Niste prosti! Cum adica? Fara sa inhaleze dexametazona la toate orele? Cum? Fara o reteta de trei metri? Tratam raceala cu paracetamol? Prostii astia! Romanii care nu inteleg chestii spun ca sistemul iti ofera doar paracetamol pentru orice. Da, pentru orice raceala, durere de cap, spate, articulatii, febra. In rest, iti ofera ce iti trebuie si asta va zice om cu reteta continua pentru medicamente anti psoriazis si anti tensiune. Om care a ajuns si la urgente anul asta si a vazut ce inseamna urgete. Urgentele reale sau cu potential de amenintare de viata se rezolva imediat. Urgentele din capul unora se rezolva nitel mai tarziu, cand e loc. Pentru ca nu e loc. Prostii astia de englezi fac tot ce pot. Si, ca in orice sistem medical, exista si erori. Exista si malpraxis. Exista. Stiti ce nu exista la prostii astia? Hexi Pharma! Colectivi. Banicioi care sa zica ca avem ca in Germania... astia-s prosti, mah, va zic! Astia n-au d-astea! E saraki.

  Prostii astia, nu au domnule nici macar leustean! Dar inteligentii de romani nu stiu ca el creste din seminte. Nu au nici varza murata "calumea". Dar inteligentii de romani nu-si pun singuri varza la murat. Nu au nici macar patrunjel cum trebuie... si inteligentii de romani se duc la magazinul romanesc unde un roman ii minte ca acele buchete de patrunjel proaspat e adus din Romania. Ca si cand el are avion particular si l-a zburat in dimineata asta de acolo. Nu ca si cand daca pui patrunjel in masina sau in avion la cala si il aduci de acolo aici ala nu moare imediat. Nooooo, asa sunt de inteligenti romanasii nostri astia verzi in care tremura domle patriotismul. Le vinde un roman marfa englezeasca, ei o iau, se duc acasa si suspina ca "asa buna nu iegzista pa Anglea"! 

  Cand ii intrebi de ce nu se duc inapoi in Romania LOR, iti raspund ca ei au venit sa faca bani. Bre, asta se numeste ca esti curva. Daca stai unde e urat pentru bani... esti cam curva si as zice sa cam taci, ca numita curva nu-si permite domle sa critice clientu'! Serios. Isi ia o zmetie peste ochi de nu se vede si nu mai pupa nici banii. E? Astia-s curve evoluate. Se fut in sila, iau banii si dupa aia striga dupa Ion ca a avut pula mica! Si ca ie prost oricum. Si n-are nici leustean! Sau eugenii! Sau macar pufuletzi!

  Stai sa vezi, vine Craciunul, zboara toti ca potarnichile impuscate la Romanica. Sa vina cu juma' de porc la Wizz la cala inapoi, ca nu ie bun porcuuuu' pa Angleaaa, si oricum englezoii e naspa... si pizda asta de vreme... Si pana la urma nici Craciunul nu e prea misto aici, de Revelion nu se intampla mare lucru, ce cacat sa faci aici? Nici sarmale n-ai... Cand pleaca, au grija sa incalce legea si sa ia copiii in timpul scolii, ca e biletul mai ieftin. Si suna la scoala si mint. Am auzit cele mai ireale chestii in ultimul an jumate. De toate! De la "a murit bunica" ca apoi bunica sa aduca plodul la scoala la "ne ducem cu copilul in Ro ca i-a expirat pasaportul"... pai si cum plm il scoateti din tara fara? A, poate cu titlu de calatorie de la consulat unde stai la coada patru ore cu programarea in mana... dar nu imi spune ca te-a apucat pasaportul ala fix cu o saptamana inainte de Craciun, Paste, vacanta de vara... 

  Bai, stiti ceva? Eu zic ca in viata tre' sa mai ai si bun simt asa. Macar cateodata. Macar nitel. Macar cand esti musafir. Adica atunci cand esti musafir, sa nu te caci in mijlocul sufrageriei, sa iei cacatul si sa arunci cu el dupa gazde in timp ce tzopai cu picioarele pe canapea. 

  Macar atat. 

Cum mi-am luat pisica

  Mi-am mai luat eu si vaca, si oaie si iepuri. Pentru consum personal. De data asta e pentru jucat. O lasam vie, asa am decis :) Cine ma cunoaste stie ca mereu am zis ca eu nu tin animale in casa. Mi se pare o cruzime, sincera sa fiu. Dupa 3 saptamani de pisica mica inca mi se pare o cruzime desi ea este delicioasa cu totul.

  Povestea a inceput de mult. Cu multi ani in urma, copil fiind, imi doream o pisica. Eu nu aveam "la tzara", la 2 Mai aveam o pisica a casei insa ea era mai mult absenta. Venea cand manca sau cand facea pui. De trei ori pe an. Avea 16 ani cand a murit si era nitel mai mare ca mine, de fapt s-a dus sa moara undeva. Urmaream pisica aia cu o fascinatie fantastica. Pisicile sunt misto in general, aia era una speciala. Mi-am dorit pisica. 

  Locuiam atunci intr-un apartament cu doua camere mare cat o cutie de chibrituri. Cu mama si bunica. Casa aia era atat de inghesuita si de ingrozitor de mica incat o pisica ar fi fost moartea noastra. Abia aveam noi loc acolo. Mama mi-a explicat ca blocul nu este un loc pentru animale.  De mila mea, mi-a luat intai un papagal si apoi hamsteri. Au murit cu mare spor imediat ce i-am luat :))) 

  Cand eram mai mica eu incepusem sa adun pisici de prin cartier. Cum locuiam atunci la etaj de alimentara, jos erau depozitate sute de lazi din plastic. Unde multe pisici au ales sa isi faca cuib. Intr-o vara, cand au fatat multe dintre ele, noi copiii ne-am ales cu multi pisoi mici si cu doar una dintre mame care a ramas cu ei. 12 pisoi. Am carat lapte cu seringa si le-am bagat pe gat pana au putut sa plece. N-o sa uit cum saream de la etajul doi cand ii auzeam tipand, de spaima ca o sa ii manance cainii. Sau sobolanii care erau de cinci ori cat ei :)))

  Fast forward 30 de ani mai tarziu... Mara dorea pisica. Mara care atunci cand a venit pe lume a avut o mega trauma cu o pisica, pe cand eram in Grecia. Avea 1 an si 1 luna, am mers in vacanta si a venit o pisica mare cat ea care i s-a ridicat pe doua picioare in fata, pe bordura balconasului camerei de la parter unde stateam. Asa de tare s-a speriat atunci, incat ani de zile dupa aia, cand vedea o pisica intra in crize. Au trecut anii si pe cand avea 4 ani ne-am imprietenit cu o doamna care avea pisica. Si ea a vazut ca pisica e ok, nu te mananca.

  Dupa asta a inceput sa le iubeasca, asa, de departe. I-am zis mereu ca eu nu o sa traiesc cu animal in casa. Ca nu pot. Trei generatii la oras si-au pus amprenta in adn-ul meu. Si niste vizite prin copilarie in case cu pisici si caini. Pe vremea talasului. Mhm... sa imi ziceti mie ca nu pute pisica! Vaiiii! De caini nu mai zic. Pe aia eu ii detest cu foc. Asa sunt eu. Nu imi plac animalele in casa. Ca si florile. Mi se pare ca ele sunt in largul lor afara, in gradina. Acolo unde le e lor bine. Daaaaar...

  In vara asta, prietenii nostri de aici si-au adus motanul din Romania. Ei s-au mutat aici acum un an si nu adusesera pisoiul. E o intreaga complicaciune sa faci asta, acte, chestii, pasapoarte, transport special, etc. Greu si scump. Cand au adus pisica Mara era leeeesinata sa mearga sa o vada. Ei au o fetita de varsta Marei care ne tot povestea cat dor ii e de motanul ei iar Mara incepuse deja sa imi zica (din nou) ca ea vrea pisica! E, cand a si vazut pisica... a lesinat! Fiind in vizita acolo, fetele cu pisica afara, eu le-am auzit vorbind. "Dar luati-va si voi pisica" spuse Alexia. "Eu vreau, vreau din suflet, dar mami nu vrea, si ea n-o sa vrea niciodata!" spuse Mara mea cu cel mai groaznic ton trist din lume. Avem o poza cu ele in secunda aia facuta. Mara are cea mai trista moaca posibila. M-am rupt in doua. Efectiv m-am rupt in doua. Atunci mi-am zis ca trebuie sa iau pisica.

  I-am zis inca o data ca nu iau nici o pisica, ca o sa isi ia ea cand o fi mare si o sa aiba ea grija de pisica. Dupa care am cunoscut acum in toamna o alta doamna care ne-a cucerit pe toti, doamna care si-a luat o pisicuta mica. Pe care, da, Mara a vrut sa o vada. Da' cand ne ducem la Diana sa vedem pisoiul? Da' cand? A vazut pisoiul si era leeeeeeeeeeeeeesinata. Dar cand ne mai ducem? Cand? Mai avea nitel si ne planifica mutarea in alt cartier ca sa vada ea pisoiul mereu.

  Dupa care m-am intrebat oare cand o sa pot sa imi depasesc si eu frica asta de a creste animale in casa? Ca pana la urma, na... o sa mor curand si parca n-am facut-o si pe asta. Iar ea isi doreste aaaatat de mult o pisica. Marius vroia pisica de cand l-am cunoscut. 21 de ani mi-a zis ca vrea pisica. M-am mai intrebat cum pot eu sa ii cer ei sa isi infranga chestii daca eu nu pot. Cum pot eu sa ii fac ei o lectie importanta. Cum pot sa ii arat eu ca ne putem schimba. Pentru ca ea acum intra in adolescenta si incepe sa imi zica ca ea NU VREA sa se schimbe lucrurile. Ca ea vrea sa fie copil. Ca ea nu vrea sa fie mare. Ca nu ii trebuie. Ca ii e frica. Mi se pare incredibil de bine ca poate sa imi spuna toate astea. E fenomenal! Dar?

  Dar eu? Cum pot eu sa ii arat ca o schimbare dramatica poate fi una benefica? Cum pot eu sa ii arat ca uite, si eu pot sa ma modelez, sa ma schimb pentru ea pana la urma. Eu oricum m-am modelat drastic de cand e ea pe lume. Dar EA nu stie asta. Habar nu are! N-are nici o idee ce a insemnat aparitia ei pe lume si tot restul pentru mine... ca sa nu mai zic de emigrare si tot restul astalalt. Ca si aia a fost o lectie. Dar nici pe aia nu si-o aduce aminte ca decizie. Doar ca intamplare. Si i s-a spus multi ani ca o sa plecam de acolo, asa ca era destul de pregatita. 

  Acum am luat o pisica! Am vrut sa le fac surpriza amandurora insa eu mi-am gasit pisica in alt orasel, nitel mai incolo, la Emsworth. Ma uitam in anunturi de luni de zile, nu avea nici una moaca aia, de pisica mea. Pana cand am gasit-o pe asta in secunda in care doamna poloneza care o dadea a pus anuntul. Si stiam ca asta e a mea. Si era cam complicat sa ajung acolo si sa aduc pisica in cusca acasa fara Marius cu masina. Asa ca i-am zis cu doua zile inainte. S-a, pardon, cacat pe el de fericire! Chestie pe care n-o sa o recunoasca niciodata :)))) Marei i-am facut surpriza, am venit cu ea acasa vineri dupa amiaza, pe 19 octombrie, pisica avea aproape 9 saptamani. Mara a lesinat! De tot. A fost atat de coplesita incat a inceput sa planga, tot spunea "visez, visez, nu se poate". 

  Azi imi zice ca nu ii vine sa creada ca avem pisica. Din nou. Repeta asta de multe ori pe zi asa cum eu repet "nu imi vine sa cred ca sunt in Anglia" de trei ani. Sau "nu imi vine sa cred ce mare si frumoasa si desteapta esti tu". D-astea. Sau "nu imi vine sa cred ca am luat pisica." Si ca nu imi vine sa cred ca mi-am mai distrus un demon. Din cauza de ea. De Mara mea. Care cere cu indarjire pana cand i se da. Si care se resemneaza la fel, cu stoicism. 

  E greu sa ai pisica? DA! E fix cum credeam eu ca e. E un haos si iti fute viata definitiv, mai ai inca un job in casa, ai cheltuieli in plus. Platim abonament la veterinar si asigurare pentru ca altfel risti mii de lire daca decide ea sa se spanzure cu ceva. Total! Cand o auzi cum inoata in veceu iti aduci aminte de ce naiba n-ai mai vrut un ALT copil! Pentru ca unul e deajuns si iti mananca tot creierul, timpul si mai ales toate resursele! Daaaaar...

  E frumos sa ai pisica? Dupa cum chitzai eu de 3 saptamani de cate ori o vad, as zice ca DA. De Mara nu mai zic ca sta si in cap iar timpul cu tehnologia din dotare i-a scazut drastic. Ce sa facem, abordam adolescenta cum se poate. O cheama Joy si e o bucurie de pisica super-afectuoasa asa cum suntem si noi. 

La cina

Dincolo de vară

  Tumultuos inceput de an scolar din toate punctele de vedere. Marei i-a luat o luna de zile sa se adapteze in noua ei viata si nici acum nu sunt ferm convinsa ca s-a relaxat. Scoala secundara a decis sa-i pocneasca cu o gramada de teme in primele saptamani, probabil ca sa se puna pe picior de pozitie cu turma de oi hormonate care tocmai ce le-a spart usa. Pentru ca da, 11 ani si jumatate este ceva asaaaa... acum plange, acum tipa, peste trei secunde rade a proasta in mijlocul casei. Dupa care miorlaie ca nu stiu ce nu-i iese. Cand vine ora de culcare o apuca toata treaba lumii. Chestie care pe mine ma enerveaza teribil pentru ca stiu cata nevoie de somn are. 

  Asa ca, dupa o luna de urlete, oboseala, niste nopti pierdute din cauza de prieteni mult prea misto, am ajuns la urgente. Asa se intra in al patruzecilea an de viata. Mi-a luat-o inima pe carari nebanuite si a decis, intr-o frumoasa zi de marti, sa-si bage pula si sa intre intr-o mare aritmie care a durat vreo doua ore. M-a apucat pe la o scoala, m-am dus acasa, am vazut ca nu reusesc sa mai respir corect, am chemat un taxi si m-am dus singura la urgente. Cine ma cunoaste stie ca daca fac eu asa ceva, e groasa. Am ajuns la urgente, am citit panoul mare cu instructiuni si m-am asezat la coada. La triaj. 

  Intr-o camera micuta dar plina de detoate, doua doamne asistente te luau la intrebari. De ce venisi, maica? Ce te-a luat? Au pus tensiometrul si pulsoxmetrul pe mine si le-am vazut cum se schimba la moaca. Ia loc acilea in sala pe scaunel ca te cheama acusi. Acusi m-au chemat, in doua minute. Si, cine zici ca esti? Ei bine, in tara asta nu arati nici un act de identitate cand te duci la spital. Nu le trebuie. Numele, adresa si data nasterii sunt suficiente. Mi-am adus aminte cum incercam intr-o noapte, cu multi ani in urma, sa imi arat copilul de un an si opt luni unui medic din Spitalul de Pediatrie Ploiesti. Si cum racneau "mama sa scoata buletinul ca altfel nu va facem internare!". Risti sa mori in Romania daca n-ai buletinu' la tine. Cel mai simpatic a fost cand a inceput sa ma intrebe despre "next of kin" adicatelea a cui esti tu maica, cui te dam inapi cu eticheta la dejtu' mare. Sotu'! Numele si numaru' de telefon ca sa stim cui facem returu' :))))

  Deci, dupa ce nu le-am aratat buletinu', m-au dus in camera cu aparatul ekg. Unde o doamna super simpatica s-a luat la vorba cu mine, strategic, probabil incerca sa ma faca sa nu intru in panica. I-am zis ca-s ok si ca daca n-am intrat in panica acasa cand mi-am ascultat singura bataile cu stetoscopu', nu mai intru curand. Probabil ca daca intram riscam sa crap direct. Pana sa imi faca ekg eu simteam deja ca-s ok, aritmia se dusese in mare parte, simteam doar tensiunea cum imi iese pe nas. I-am zis ca o sa fie legea lui Murphy si n-o sa iasa nimic pe ekg si am avut dreptate, a iesit doar o bataie in plus de unde pana atunci erau multe in minus. Well, avand in vedere ca n-a iesit infarctul de care imi era teama, am zis merci. Cand i-am zis ca acasa am luat magneziu la jumatea crizei a belit ochii si a zis "excelent, dar de unde stiai ca trebuie sa iei magneziu?". Zic, tanti, am trait in Romania, stiu multe. Ca daca nu stiam eu... riscam sa trebuiasca sa ma dau pe mana altora. Ceea ce poate fi la o adica periculos. 

  Dupa ekg hai acilea pe scaune, stai cuminte sa monitorizam, apoi sa facem niste analize sa ne lamurim ca esti ok. Ceea ce s-a si intamplat. Care cum venea pe la mine se prezenta. Eu sunt Ioana si o sa fiu asistenta ta acum. Nu "doamna Popescu" sau doamna xulescu, fara nici un fel de domnie. Si medicul la fel s-a prezentat cu numele mic. Nimeni n-are complexe demiurgice pe aici. Toata lumea se da peste cap sa te simti cat mai ok, mai relaxat si mai fericit in tot episodul ala care e clar ca nu e confortabil pentru nimeni. Vorbeau cu mine ca si cand eram sora lor, prietena lor.... un OM. Cand rezultatul analizelor a iesit si au vazut ca tensiunea incepe sa o ia in jos, m-au trimis acasa. Doctorul m-a intrebat daca e cineva cu mine in seara respectiva, tocmai ce imi chemasem proaspata prietena achizitionata sa vina sa stea cu Mara pentru ca nu stiam cat dureaza, asa ca nu l-am mintit prea tare desi pe ea am intors-o din drum cand mi-au zis ca pot merge acasa :)))

  Pe Mara o sunasem sa-i spun ca o sa intarzii "ca sunt la doctor". Am dat-o asa cat sa nu se sperie. Cand am ajuns acasa si i-am spus ca am fost la urgente era sa pice din picioare de spaima. M-a vazut ca-s oarecum transfigurata si mi-a purtat de grija in seara aia. I-a trecut repede, a doua zi s-a pus pe urlat iar la mine, moment in care am informat-o ca eu la spital nu ma mai duc asa ca sa faca bine sa isi mai tina nervii in frau. Idem si pe consort! Gata. Va bagati mintile in cap ca m-ati zapacit! Da, da! Sunt amandoi foarte cumintei cand le zici. Pacat ca uita in fix cinci minute! :)))))

  Am stat acasa linistita urmatoarele doua zile dupa care m-am aruncat iar in marea de scoli si de probleme. Mi-am propus sa nu mai alerg dupa autobuze, sa nu ma mai stresez. In prima dimineata, din reflex am alergat dupa autobuz. Mi-am dat seama dupa ce m-am urcat in el! :)))) La scoli m-au napadit acum proaspetii emigranti care vin valuri valuri acum, inainte de a se inchide usile pentru Brexit. Vin, cu copii mici sau mari, putini sau multi, in ideea unei vieti mai bune. Din pacate nu stiu limba nici ei, nici copiii. Iar unii sunt copii mari carora le va fi foarte greu sa aibe un viitor bun aici fara sa reuseasca sa ia GSCE iar ala (echivalentul bacalaureatului) nu se poate lua fara engleza. Si fara ala nu ajungi cam nicaieri decat la munca de jos. La cea mai proasta munca de jos. 

  Cel mai mult ma zbat pentru copiii astia mari. Care-s oameni in toata firea adica na, au 13-14 ani, sunt deja formati ca oameni. Insa la 16 ani au de dat acest examen, la materii straine lor si in alta limba. Saptamana asta au venit doua fete noi la una din scolile secundare la care merg. E o scoala dintr-un cartier prost iar romanii au un talent deosebit sa traga ca musca la cacat fix in cele mai proaste locuri ale orasului. Se aduc unii pe altii si pentru ca nu stiu nimic despre nimic, aterizeaza toti in acelasi locuri. 

  Mergeam in dimineata aia catre scoala cu gandurile mele cu tot, cand in spatele meu am auzit grai romanesc. Dupa trei ani aici am urechea formata, deosebesc acum diverse de la mare distanta. Plus ca atunci cand ies din casa creierul imi trece pe modul engleza si e cumva uimit cand aude melodie romaneasca. Am intors usor capul si le-am vazut. Tiganci. Din alea de n-ai dubii. Mama, o tipa mica, uscata, stiti genul ala? Nas ascutit si ochi plini de flacari si sperante. Fiica trancanea. Trancaneaaaa cu o viteza care mi-a adus aminte de mine in adolescenta cand ii faceam capul calendar maica-mii cu toate ale mele. Zic ia sa vezi ca am clienti noi. Au ajuns la poarta scolii si nu stiau pe unde se intra, din reflex s-au luat dupa mine. Cand am ajuns la usa, m-am intors si le-am zambit. Mama a zis helou si eu i-am dat buna dimineata.

  Cand le spui buna ziua celor ajunsi aici fara engleza le vezi usurarea pura in priviri. M-am prezentat si le-am zis de ce-s acolo. Fata mi-a strans mana cum trebuie si m-a privit in ochi cu avant si cu curajul omului care nu mai are nimic de pierdut. Mi-a zis ca ii e frica, ca e ingrozita, maica-sa idem. Le-am luat pe rand in brate si le-am zis ca o sa fie bine. Fata se incrunta. Mama lacrima. A venit si sefa de an care si ea a luat fata in brate si i-a spus ca o sa fie ok, ca totul e bine, ca o sa fie fericita la ei la scoala. Aceasta doamna sefa de an a mai vazut muuulte zeci de tigani romani la viata ei. Unii care au disparut, altii care au mers la puscarie, altii... Multi. Am stat o data de vorba cu ea si a reusit sa ma socheze ea pe mine. Rar lucru, de obicei e invers. Cu toate astea, femeia asta a zambit in mod autentic, a incurajat-o si a luat-o in brate. Ea stie ca toti copiii sunt unici. Si ca familiile astea sufera. Mai precis copiii din ele.

  Am luat fata si am plecat cu ea. O sclipire de om! 13 ani. Un sat din Calarasi. Taica-su a murit acum un an. De ziua ei. Familia lui a dat vina pe ea. 

- Cum adica ma? De ce a murit? 

- De ciroza hepatica. 

- Pai si cum erai tu de vina? 

- Pai stii, eu de cand am crizele astea de epilepsie, el se oftica si ei au zis ca din cauza mea a murit dar el avea virusu' ala ca l-a luat de la dentist cand era mic. 

- Crize de epilepsie? 

- Da. 

- Le ai de la nastere? 

- Nu, de un an si ceva, doctorii din Romania au zis ca n-am nimic... ca e de la hormoni! Da' vineri ma duc la doctor aici, poate o sa stie ei... Auzi... mie mi-e frica de nu mai pot. Vorbesc mult, asa sunt eu.

- Si eu vorbesc mult, e bine sa vorbesti mult. Nu-ti fie ma frica ca nu ai de ce. Ce vrei sa faci mai incolo? 

- Eu vreau sa fac Psihologie. 

  In timp ce vorbeam s-a sunat de iesire si au inceput sa misune pe langa noi miile de copii. Langa mine au inceput sa se adune "ai mei". Fetele din anul 9, cele din anul 11, baietii din anul 7, o fata noua romanca pe care n-o cunosteam, baietii din anul 11, s-au oprit toti pe rand, le-am prezentat-o pe ea, am ras cu fiecare in parte in timp ce una din ele imi soptea in ureche tot ce i se intamplase cat am fost eu plecata. Era o zi de toamna cu soare iar eu eram inconjurata de suma asta de posibilitati de oameni. Care toti ma respecta dubios de tare si au asa un atasament fata de mine. Pentru ca eu sunt aia care le-a zis ca e ok. Ca or sa poata. Si ca trebuie sa poata pentru ca aici poti sa poti. Aici poti sa fii tu. Eu am ras cu ei, am injurat cu ei iar ei s-au simtit in sfarsit intelesi, eu le-am spus totul exact asa cum e. Fara bullshit. 

  In soarele ala am ras cu ei, m-am lasat inconjurata de suma asta de posibilitati si mi-am adus aminte de ce inima mea nu mai poate. Pentru ca o dau tuturor. Mereu. 

Studiu despre imaginea Romaniei si romanii din strainatate

  Pentru ca stiu ca am foarte multi cititori care locuiesc in alte tari o sa va rog mult, care si de pe unde va aflati, nu conteaza unde, sa completati acest chestionar. Prietena si fosta mea colega de facultate Alina Dolea care este azi profesor universitar la Universitatea din Bournemouth a primit unda verde sa faca acest sudiu. Este o onoare pentru mine sa o am in viata mea asa ca va rog mult sa completati, sa trimiteti si la toti prietenii si cunostintele pe care le aveti prin alte tari, sa puneti pe grupuri pe care sunteti, ii trebuie cat mai multi oameni din diaspora ca sa ii iasa o imagine cat mai clara. 

  Gasiti chestionarul AICI.

Va multumesc!