Din nou, ultima săptămână și iar alte începuturi

   Au trecut aproape doi ani de cand povesteam despre ultima saptamana de la scoala primara a Marei unde cu onor am activat mai bine de un an si jumatate ca dinner lady si altele printre :) . Si despre galeata albastra plina cu bucurie, si despre inceputurile mele pe aici. 

  Acum trec din nou prin asta, sincer cu si mai multa bucurie pentru ca jobul asta m-a cam ucis lent :))) Daaaa, a fost bun, a fost o oportunitate absolut fantastica sa cunosc sistemul, am cunoscut si foarte multi oameni absolut fabulosi cu care o sa raman prietena si mi-am cunoscut si cea mai buna prietena din lume, culmea prin intermediul blogului combinat cu jobul. Ea a fost inaintea mea la Emas, a plecat si in primavara trecuta a comentat la un post de pe blog. Asa ne-am cunoscut si ne-am lipit mai ceva ca gemenii aia de nu stiu doctorii pe un' sa-i taie ca sa faca oameni din ei. Nu stiam ca mai am abilitatea sa-mi fie dor de cineva, daca trece o saptamana fara sa ne vedem am impresia ca am visat, ca femeia asta nu s-a intamplat in viata mea, ca am scornit-o :))) 

  Deci jobul asta mi-a adus multe. Multe de tot. Si bune, si rele. Mi-a adus informatii majore, nu ai cum sa intelegi sistemul daca vezi, sa zicem, doar o scoala. Aia poate fi buna, mai putin buna, draguta, etc. Am intrat in cateva zeci de scoli, am vazut mii de copii, am cunoscut zeci de profesori si asistenti, am avut conversatii indelungi cu directori de scoala. Partea buna e partea englezeasca. Partea proasta a fost ca a trebuit sa lucrez cu romanistanul ala de care am fugit. Ma scuzati, dar asta e adevarul. Astia care scriem sau citim pe aici suntem in bula noastra. Cateodata mai rasare cate un gibon care ma injura, e ok, ala e ratacit pe aici, ajunge pe baza de google. Dar niste sute de romani care aleg sa citeasca treaba asta, sunt fix genul ala care intareste regula. Sunt aia care nu arunca cu gunoaie pe jos. 

  Ei bine, dragii babei, marea lor majoritate nu-s asa. Marea lor majoritate sunt undeva pe alta planeta. Una necivilizata. Si cand ii vezi in contextul asta, te ia capul, efectiv. Am sute de povesti hilare. Alea care-s hilare sunt cele mai bune. Mai sunt si restul. Sunt cele de groaza. Sunt copiii astia pe care eu, oricat as vrea, nu ii pot ajuta intr-o secunda pe saptamana. Ca n-am cum! Mi-a fost imposibil. M-am luptat pentru toate cazurile speciale, cu dintii si cu unghiile. Am facut scandal, am intors sistemul pe dos, am ridicat tonul, am zis clar si raspicat ce se intampla si ce trebuie facut, am reclamat profesori si parinti. In cele mai multe momente m-au ascultat. In altele nu. Bucuria a fost ca sistemul, in marea lui majoritate, a fost de partea mea. M-au crezut! Au facut. Au sarit. Au inteles. Mecanismele functioneaza! Si functioneaza bine de tot. 

  A fost fascinant pentru mine sa vad asta. Sa ii vad in actiune. Sa vad ce se intampla. La inceput, ca oricarui roman, imi era teama sa deschid gura. Nu rusine, ca n-am eu d-astea. Teama. Daca ma intrebi de ce, nu stiu. Probabil nu aveam suficienta incredere in sistem. Eram pe modul "o sa vorbesc si o sa pic tot eu de proasta" ca asa m-a invatat Romania, ca nu putem sa deschidem gura si sa cerem, sa dezbatem, sa parlamentam. Pozitia ghiocelului sau a ciobanului din Miorita pulii... apoi, ce sa facem, stam si asteptam sa murim sau ceva. Mie astea nu mi-au placut niciodata, de asta m-am adaptat in tara asta, a oamenilor care urla imediat ce un minuscul lucru nu e in regula. Tara sindicalistilor. Tara SUFRAGETELOR! Am putut sa deschid gura pentru ca deh, aici stau bine, fleanca e la locul ei... si sa explic! Sa ii invat de unde vin copiii astia si cu ce traume. 

  Si da, TOTI, absolut toti sunt cu traume din sistemul de invatamant romanesc. Toti. Incepand cu Mara careia i-a luat vreun an si jumatate de scoala ca sa inceapa sa aiba incredere in adultii de acolo, cand a venit. Si toti au aceleasi traume, aceleasi obsesii, aceleasi chestii care le-au sapat in creier pana le-a dat sangele. Cine are impresia ca al lui n-are, se insala grav. Cand mi-am luat jobul asta am facut o lista. Am luat o hartie si am scris tot ce ar fi putut ei pati in scoala. Mi-am facut un plan, am facut si traininguri care mi-au explicat lucruri. In timp am gasit tot felul de comportamente, care mai de care mai bizare, tot felul de probleme. Revenind la lista, gaseam explicatii, le spuneam profesorilor si ei lucrau cu copiii ca sa le repare problmele. Majoritatea de stima de sine dar multe de abuz sau neglijenta parentala. Cand zic abuz nu ma refer la bataie desi asta e comuna. Ma refer la "dupa scoala, duamna, io-l pun sa lucreze, il invat io!"... Dupa scoala de la 9 la 3, romancutzele iau copiii acasa si ii invata ELE chestii. Ele nestiind de fapt nimic. Nici engleza, nici matematica in sistem britanic nici nimic. Dupa care copilul vine la scoala si urla! Face chestii. Sau nu mai face nimic. Pentru ca deh, e satul. 

  Le spui asa: "Singurul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa il inveti si sa ii cresti limba romana! Este esentiala pentru dezvoltarea lui totala dar mai ales pentru limba secundara! Nu poate fi cel mai eficient in a doua limba decat daca o are pe prima super bine dezvoltata. Trebuie sa vorbiti doar in romana acasa si sa nu-l lasati sa-si piarda limba romana ci sa i-o cresteti odata cu varsta." Aaaa, ceee noooo, io nu vreau! Las' sa invete ienglieza! Ca aia ii trebuie! Ooook, ce sa mai faci? Ce studii sa le explici? Cum sa le explici toata stiinta si toate chestiile de mult demonstrate? Cum sa discuti cu oameni incuiati la cap care daca te aud ca esti roman imediat au impresia ca trebuie sa iti explice ei tie lucruri? Putine familii decente am intalnit in astia doi ani. Extrem de putine!

  Dincolo de toate astea, oamenii din scoli m-au impresionat. Chiar si in cele mai proaste scoli tot gasesti oameni de o valoare inestimabila, oameni care pot lucra in conditii mega nasoale pentru ei, oameni care fac asta pentru ca vor sa o faca si o fac bine. Oameni care asculta, invata, inteleg lucruri despre niste copii dintr-o tara pe care multi n-o pot arata pe harta. Pentru ca nu conteaza de unde esti, conteaza ca esti copil in scoala aia. Oamenii lupta pentru tine. Sunt echipe intregi de oameni care la pranz in cancelarie discuta despre reusintele unui copil sau al altuia, oameni care se bucura de parca ar fi ai lor. 

  Oameni ca mine, care azi am chiuit la propriu cu tzopait cu tot cand am aflat ca eleva mea din anul 11 care acum da simulari de examene, a luat nota de trecere la matematica la simularea de GCSE, Bac-ul asta cum ar veni. Cand mi-a zis profesoara ca a luat scor de trecere am facut ca toate alea! Am muncit de un an cu fata asta, ea nu stie engleza inca asa ca nu are sanse sa ia gcse decat la matematica. Iar aia e o sansa buna in viata! Pentru ca a aterizat aici spre final de an 10 fara engleza, rezultatul asta e magistral. Dar asta e simularea, mai am io multe emotii pana la vara cand o sa dea examenul real. 

  Desi eu plec. Plec si oamenii ma iau in brate, ma pupa la propriu, se organizeaza sa imi ia flori si chestii, le dau lacrimile, imi intind mana sa mi-o stranga (cei mai sobri) sau sar de gatul meu (prietenele facute prin scoli). Sunt locuri din orasul asta care mi-au adus multa bucurie. Sunt scoli unde m-am simtit ca acasa in toata nebunia asta a batutului de mii de strazi in zece scoli pe saptamana timp de doi ani. Sunt oameni care-mi zic ca o sa le fie dor de mine, care-mi cer numarul de telefon sau adresa de email, care chiar simt asa ca si mine, ca am facut echipa si ca ne-am si distrat uneori facand asta. 

  Galeata mea albastra de data asta e una mentala. Plina cu niste zeci de oameni, cu multi copii de toate natiile, cu momente frumoase sau dureroase. Am invatat mult. Mult de tot. De azi intr-o saptmana sunt gata cu jobul asta. Urmeaza o alta aventura cu oameni de toate natiile pamantului pentru ca ESOL asta inseamna... si presimt ca o sa am ce povesti si de acolo :) Deocamdata zambesc. Iaca asa: