Dincolo de vară

  Tumultuos inceput de an scolar din toate punctele de vedere. Marei i-a luat o luna de zile sa se adapteze in noua ei viata si nici acum nu sunt ferm convinsa ca s-a relaxat. Scoala secundara a decis sa-i pocneasca cu o gramada de teme in primele saptamani, probabil ca sa se puna pe picior de pozitie cu turma de oi hormonate care tocmai ce le-a spart usa. Pentru ca da, 11 ani si jumatate este ceva asaaaa... acum plange, acum tipa, peste trei secunde rade a proasta in mijlocul casei. Dupa care miorlaie ca nu stiu ce nu-i iese. Cand vine ora de culcare o apuca toata treaba lumii. Chestie care pe mine ma enerveaza teribil pentru ca stiu cata nevoie de somn are. 

  Asa ca, dupa o luna de urlete, oboseala, niste nopti pierdute din cauza de prieteni mult prea misto, am ajuns la urgente. Asa se intra in al patruzecilea an de viata. Mi-a luat-o inima pe carari nebanuite si a decis, intr-o frumoasa zi de marti, sa-si bage pula si sa intre intr-o mare aritmie care a durat vreo doua ore. M-a apucat pe la o scoala, m-am dus acasa, am vazut ca nu reusesc sa mai respir corect, am chemat un taxi si m-am dus singura la urgente. Cine ma cunoaste stie ca daca fac eu asa ceva, e groasa. Am ajuns la urgente, am citit panoul mare cu instructiuni si m-am asezat la coada. La triaj. 

  Intr-o camera micuta dar plina de detoate, doua doamne asistente te luau la intrebari. De ce venisi, maica? Ce te-a luat? Au pus tensiometrul si pulsoxmetrul pe mine si le-am vazut cum se schimba la moaca. Ia loc acilea in sala pe scaunel ca te cheama acusi. Acusi m-au chemat, in doua minute. Si, cine zici ca esti? Ei bine, in tara asta nu arati nici un act de identitate cand te duci la spital. Nu le trebuie. Numele, adresa si data nasterii sunt suficiente. Mi-am adus aminte cum incercam intr-o noapte, cu multi ani in urma, sa imi arat copilul de un an si opt luni unui medic din Spitalul de Pediatrie Ploiesti. Si cum racneau "mama sa scoata buletinul ca altfel nu va facem internare!". Risti sa mori in Romania daca n-ai buletinu' la tine. Cel mai simpatic a fost cand a inceput sa ma intrebe despre "next of kin" adicatelea a cui esti tu maica, cui te dam inapi cu eticheta la dejtu' mare. Sotu'! Numele si numaru' de telefon ca sa stim cui facem returu' :))))

  Deci, dupa ce nu le-am aratat buletinu', m-au dus in camera cu aparatul ekg. Unde o doamna super simpatica s-a luat la vorba cu mine, strategic, probabil incerca sa ma faca sa nu intru in panica. I-am zis ca-s ok si ca daca n-am intrat in panica acasa cand mi-am ascultat singura bataile cu stetoscopu', nu mai intru curand. Probabil ca daca intram riscam sa crap direct. Pana sa imi faca ekg eu simteam deja ca-s ok, aritmia se dusese in mare parte, simteam doar tensiunea cum imi iese pe nas. I-am zis ca o sa fie legea lui Murphy si n-o sa iasa nimic pe ekg si am avut dreptate, a iesit doar o bataie in plus de unde pana atunci erau multe in minus. Well, avand in vedere ca n-a iesit infarctul de care imi era teama, am zis merci. Cand i-am zis ca acasa am luat magneziu la jumatea crizei a belit ochii si a zis "excelent, dar de unde stiai ca trebuie sa iei magneziu?". Zic, tanti, am trait in Romania, stiu multe. Ca daca nu stiam eu... riscam sa trebuiasca sa ma dau pe mana altora. Ceea ce poate fi la o adica periculos. 

  Dupa ekg hai acilea pe scaune, stai cuminte sa monitorizam, apoi sa facem niste analize sa ne lamurim ca esti ok. Ceea ce s-a si intamplat. Care cum venea pe la mine se prezenta. Eu sunt Ioana si o sa fiu asistenta ta acum. Nu "doamna Popescu" sau doamna xulescu, fara nici un fel de domnie. Si medicul la fel s-a prezentat cu numele mic. Nimeni n-are complexe demiurgice pe aici. Toata lumea se da peste cap sa te simti cat mai ok, mai relaxat si mai fericit in tot episodul ala care e clar ca nu e confortabil pentru nimeni. Vorbeau cu mine ca si cand eram sora lor, prietena lor.... un OM. Cand rezultatul analizelor a iesit si au vazut ca tensiunea incepe sa o ia in jos, m-au trimis acasa. Doctorul m-a intrebat daca e cineva cu mine in seara respectiva, tocmai ce imi chemasem proaspata prietena achizitionata sa vina sa stea cu Mara pentru ca nu stiam cat dureaza, asa ca nu l-am mintit prea tare desi pe ea am intors-o din drum cand mi-au zis ca pot merge acasa :)))

  Pe Mara o sunasem sa-i spun ca o sa intarzii "ca sunt la doctor". Am dat-o asa cat sa nu se sperie. Cand am ajuns acasa si i-am spus ca am fost la urgente era sa pice din picioare de spaima. M-a vazut ca-s oarecum transfigurata si mi-a purtat de grija in seara aia. I-a trecut repede, a doua zi s-a pus pe urlat iar la mine, moment in care am informat-o ca eu la spital nu ma mai duc asa ca sa faca bine sa isi mai tina nervii in frau. Idem si pe consort! Gata. Va bagati mintile in cap ca m-ati zapacit! Da, da! Sunt amandoi foarte cumintei cand le zici. Pacat ca uita in fix cinci minute! :)))))

  Am stat acasa linistita urmatoarele doua zile dupa care m-am aruncat iar in marea de scoli si de probleme. Mi-am propus sa nu mai alerg dupa autobuze, sa nu ma mai stresez. In prima dimineata, din reflex am alergat dupa autobuz. Mi-am dat seama dupa ce m-am urcat in el! :)))) La scoli m-au napadit acum proaspetii emigranti care vin valuri valuri acum, inainte de a se inchide usile pentru Brexit. Vin, cu copii mici sau mari, putini sau multi, in ideea unei vieti mai bune. Din pacate nu stiu limba nici ei, nici copiii. Iar unii sunt copii mari carora le va fi foarte greu sa aibe un viitor bun aici fara sa reuseasca sa ia GSCE iar ala (echivalentul bacalaureatului) nu se poate lua fara engleza. Si fara ala nu ajungi cam nicaieri decat la munca de jos. La cea mai proasta munca de jos. 

  Cel mai mult ma zbat pentru copiii astia mari. Care-s oameni in toata firea adica na, au 13-14 ani, sunt deja formati ca oameni. Insa la 16 ani au de dat acest examen, la materii straine lor si in alta limba. Saptamana asta au venit doua fete noi la una din scolile secundare la care merg. E o scoala dintr-un cartier prost iar romanii au un talent deosebit sa traga ca musca la cacat fix in cele mai proaste locuri ale orasului. Se aduc unii pe altii si pentru ca nu stiu nimic despre nimic, aterizeaza toti in acelasi locuri. 

  Mergeam in dimineata aia catre scoala cu gandurile mele cu tot, cand in spatele meu am auzit grai romanesc. Dupa trei ani aici am urechea formata, deosebesc acum diverse de la mare distanta. Plus ca atunci cand ies din casa creierul imi trece pe modul engleza si e cumva uimit cand aude melodie romaneasca. Am intors usor capul si le-am vazut. Tiganci. Din alea de n-ai dubii. Mama, o tipa mica, uscata, stiti genul ala? Nas ascutit si ochi plini de flacari si sperante. Fiica trancanea. Trancaneaaaa cu o viteza care mi-a adus aminte de mine in adolescenta cand ii faceam capul calendar maica-mii cu toate ale mele. Zic ia sa vezi ca am clienti noi. Au ajuns la poarta scolii si nu stiau pe unde se intra, din reflex s-au luat dupa mine. Cand am ajuns la usa, m-am intors si le-am zambit. Mama a zis helou si eu i-am dat buna dimineata.

  Cand le spui buna ziua celor ajunsi aici fara engleza le vezi usurarea pura in priviri. M-am prezentat si le-am zis de ce-s acolo. Fata mi-a strans mana cum trebuie si m-a privit in ochi cu avant si cu curajul omului care nu mai are nimic de pierdut. Mi-a zis ca ii e frica, ca e ingrozita, maica-sa idem. Le-am luat pe rand in brate si le-am zis ca o sa fie bine. Fata se incrunta. Mama lacrima. A venit si sefa de an care si ea a luat fata in brate si i-a spus ca o sa fie ok, ca totul e bine, ca o sa fie fericita la ei la scoala. Aceasta doamna sefa de an a mai vazut muuulte zeci de tigani romani la viata ei. Unii care au disparut, altii care au mers la puscarie, altii... Multi. Am stat o data de vorba cu ea si a reusit sa ma socheze ea pe mine. Rar lucru, de obicei e invers. Cu toate astea, femeia asta a zambit in mod autentic, a incurajat-o si a luat-o in brate. Ea stie ca toti copiii sunt unici. Si ca familiile astea sufera. Mai precis copiii din ele.

  Am luat fata si am plecat cu ea. O sclipire de om! 13 ani. Un sat din Calarasi. Taica-su a murit acum un an. De ziua ei. Familia lui a dat vina pe ea. 

- Cum adica ma? De ce a murit? 

- De ciroza hepatica. 

- Pai si cum erai tu de vina? 

- Pai stii, eu de cand am crizele astea de epilepsie, el se oftica si ei au zis ca din cauza mea a murit dar el avea virusu' ala ca l-a luat de la dentist cand era mic. 

- Crize de epilepsie? 

- Da. 

- Le ai de la nastere? 

- Nu, de un an si ceva, doctorii din Romania au zis ca n-am nimic... ca e de la hormoni! Da' vineri ma duc la doctor aici, poate o sa stie ei... Auzi... mie mi-e frica de nu mai pot. Vorbesc mult, asa sunt eu.

- Si eu vorbesc mult, e bine sa vorbesti mult. Nu-ti fie ma frica ca nu ai de ce. Ce vrei sa faci mai incolo? 

- Eu vreau sa fac Psihologie. 

  In timp ce vorbeam s-a sunat de iesire si au inceput sa misune pe langa noi miile de copii. Langa mine au inceput sa se adune "ai mei". Fetele din anul 9, cele din anul 11, baietii din anul 7, o fata noua romanca pe care n-o cunosteam, baietii din anul 11, s-au oprit toti pe rand, le-am prezentat-o pe ea, am ras cu fiecare in parte in timp ce una din ele imi soptea in ureche tot ce i se intamplase cat am fost eu plecata. Era o zi de toamna cu soare iar eu eram inconjurata de suma asta de posibilitati de oameni. Care toti ma respecta dubios de tare si au asa un atasament fata de mine. Pentru ca eu sunt aia care le-a zis ca e ok. Ca or sa poata. Si ca trebuie sa poata pentru ca aici poti sa poti. Aici poti sa fii tu. Eu am ras cu ei, am injurat cu ei iar ei s-au simtit in sfarsit intelesi, eu le-am spus totul exact asa cum e. Fara bullshit. 

  In soarele ala am ras cu ei, m-am lasat inconjurata de suma asta de posibilitati si mi-am adus aminte de ce inima mea nu mai poate. Pentru ca o dau tuturor. Mereu.