3 ani și jumătate in țara unde iarba nu apune

  Peste cateva zile o sa se implineasca trei ani si jumatate de cand eu si Mara ne dadeam jos din avion in Anglia. Turbate de caldura, ieseam intr-un 16 grade cu ploicica cum doar Anglia stie sa-ti dea la final de iulie. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu suntem nu la fel de fericiti. Mai fericiti. Mai multumiti. Mai incantati de viata noastra aici. In astia trei ani am invatat multe, pot spune fara sa mint prea mult ca acum stim cam tot ce e de stiut intr-ale sistemului britanic, ma simt in largul meu, urmaresc viata politica cu mare entuziasm, mai ales ca urmeaza sa trecem printr-un Brexit despre care nu prea stie nimeni nimic. 

  Asta ar trebui sa ma sperie, nu? Sa ma ingrijoreze. Ei bine, de pe partea asta a baricadei, dupa ce intelegi sistemul si felul in care oamenii astia fac treaba, ajungi sa intelegi ca astia chiar stiu sa faca chestii. Ajungi sa doamne-apara-si-fereste ai incredere in aia de sus. Nu incredere totala, ca nu esti prost sau trepanat iar aia de sus sunt si ei tot felul de prosti la o adica. Dar ai incredere. Ajungi sa nu-ti fie teama pentru viitorul tau sau al copilului tau nici macar intr-o circumstanta din asta total dubioasa cum e acest eveniment. Stii ca, cumva, lucrurile o sa se rezolve, stii ca statul ca aparat lucreaza pentru tine, cetateanul, stii ca o sa fie ok. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu incep sa am incredere. In sistem. In oameni. In institutii. In mine. In scoli. In spitale. In oameni prost platiti dar care isi dau tot interesul. Peste tot unde merg lumea, idem, are incredere in mine. Ei ma intreaba pe mine cum sa faca cu copilasii astia ajunsi aici. Jobul asta ma ucide lent insa mi-a dat oportunitatea sa vad sistemul scolar in amanunt. Sa cunosc sute de adulti care lupta zilnic pentru copiii acelor romani care ii injura pe "englezoi" zilnic si care-s perfect nemultumiti de viata lor aici. N-au nici o idee despre ce fac unii oameni pentru copiii lor. Unii, ca nu toti sunt perfecti! Nu toti isi dau interesul. Nu toti. Dar majoritatea. 80 la suta dintre ei as zice eu asa la un prim gand. 8 din 10 isi petrec ore bune din timpul lor liber cautand materiale si idei despre cum sa il invete chestii e amaratul ala mic care nu stie nici o engleza si cu ai carui parinti nu se pot intelege deloc pentru ca... idem!

  3 ani si jumatate mai tarziu stiu orasul asta ceva mai bine ca pe Ploiestiul natal. Tot din cauza jobului ca altfel n-as fi scos nasul din cartier nicidecum sa invat pe derost strazi, autobuze, numere, scurtaturi, case, blocuri, harti. M-am ratacit de sute de ori cu google maps in mana, ma ratacesc si azi daca ma trimiti in locuri noi. Dar a fost extrem de util pentru sentimentul meu de "acasa". Ma simteam acasa dar cand inveti orasul in care traiesti de la nord la sud si de la est la vest, asta iti da un alt feeling de "acasa". 

  3 ani mai tarziu inca ma mir asa cu suspine ca e ianuarie si iarba este verde neon. Si ca temperaturile sunt umane. Si ca nu, nu ploua asa cum ploua mai sus, in nord. Si ca vara n-am chiar crapat de cald cum crapam in Romania. Si ca mi-e bine. Mi-e drag sa bat la picior sute de strazi acum cand e iarna dar soare. Lumina multa. Atat de multa incat ziua trebuie sa tragem draperiile sa nu ne scoata ochii. Aer curat. Cu miros de plante si iarba, uneori cu adieri de sare de la ocean. 

  3 ani si jumatate mai tarziu Mara e fericita, se adapteaza la scoala secundara ca pestele in apa. A aterizat in toate "top-set"-urile de invatare, chestie care conteaza enorm aici, profesorii o iubesc, ea munceste pe branci si invata enorm. Cireasa de pe tort s-a intamplat cand ni s-a spus ca o poezie scrisa de ea va fi publicata intr-o antologie de poezii scrise de copii de varsta ei din toata Marea Britanie. Ea, care acum 3 ani si jumatate nu stia nici o boaba de engleza, e aleasa azi sa fie publicata. Si munceste mult, are vise pentru viitor, isi doreste lucruri, nu mai zice "eu sunt o proasta" zice "eu pot", face treaba asa cum trebuie si desi mormaie cand eu ii zic sa nu dea rasol si sa faca mai mult... munceste. Pentru ca a inteles ca aici se poate. Aici are sanse. Aici e pe munca si pe merit. Nu pe pile si plicuri. 

  3 ani si jumatate mai tarziu merg pe strada zambind si salutand oamenii cu drag. Intru in discutii cu oricine discuta cu mine, glumesc si rad zilnic incredibil de mult. Orice ai face, oriunde te-ai duce, lumea zambeste si glumeste. Iar eu ma bucur de asta. Pentru ca iti duci zilele cu totul altfel cand esti relaxat si vesel, oricat de obosit ai fi, oricat te-ar ucide toti tzaranoii romani cu care ai de aface, oricat te-ar enerva neputinta de a ajuta copiii la modul real. Merg mai departe, rasuflu adanc si, mai nou, am grija mai mult de mine decat de altii pentru ca excursia la spital mi-a demonstrat ca nu mai pot. Al 40lea an de viata, psoriazisul si hipertensiunea au invins. Trebuie sa accept asta si sa ma agit mai putin pentru altii si mai mult pentru mine.

  Iar in tara asta pot sa fac lucrul asta. Sa ma relaxez. Sa zambesc. Sa rad. Sa am incredere in viitor. Sa nu ma stresez. Atat.