Locuri unde se mananca bine in 2 Mai

  Va spun sincer ca nu am nici un interes financiar, nu am nici o reducere de la nimeni, desi sper ca in curand sa aranjez si cu niste voucere pentru musafirii nostri. Asadar acesta este un post pentru cine vrea sa stie experienta mea de o viata intr-ale 2 Mai-ului si carciumilor sale. 

  Cel mai bun loc pe care eu il cunosc este La Petya. Ii mai zice si Black Sea, este protapita pe strada, foarte aiuristic amplasata pe un trotuar din centrul 2 Mai-ului. Scaunele sunt la 1 metru de carosabil, mesele sunt mici, cand te uiti la stabiliment iti vine sa fugi mancand pamantul. Insa daca mananci acolo, o sa vrei sa revii mancand...tot! Domnul Petre zis si Petya este un lipovean a carui sotie face mancare traditionala lipoveneasca. Adica stie sa gateasca pestele! Fratele lui e pescar in sat, deci daca el zice ca ARE in ziua aia cutare peste, inseamna ca e pescuit proaspat. Hamsie, zargan (tot ca o hamsie mai subtire), guvid, chefal...Icre de peste facute exceptional. Bors de peste...de toate. Omul are si fripturi, are meniu destul de divers. Cireasa de pe tort sunt papanasii, care vin intr-o portie uriasa, puteti lua si o jumatate de portie, sunt doi papanasi cat capu' meu, cu dulceturi diverse si smantana cat sa te ineci in ea. Preturile sunt civilizate...iar ultima data cand am fost eu acolo, oferea cate un "medicament" din partea casei intru deschiderea apetitului: un shot mic de palinca de Ardeal :) 

  Anul asta se pare ca s-a deschis si pizzeria Da Italiano, aflata la intrarea dinspre Mangalia. Eu n-am fost acolo insa mi-am trimis buzduganul, pe mama cu niste prieteni. Un domn italian a esuat pe plajele romanesti cu multi ani in urma, asa ca a tot trait pe acolo. Acum a facut o mica pizzerie, care se pare ca e la concurenta cu Petya intr-ale aratatului dubios si non atragator. Daaaaar, omul face paste de casa, face o lasagna despre care aud ca e geniala, face pizza din aia de-adevaratelea, cu prosciuto din ala corect, nu cu salam de doi lei. Are putine lucruri in meniu, iar mie asta imi spune ca se pricepe si ca le face cu simt de raspundere. Cea mai scumpa treaba e 20 de lei. Vinul e 10 lei litru, vin de Ostrov cica, a fost tare laudat de buzduganele mele. :)

   Va mai puteti duce la Calin, in Micul Golf, cel de dupa plaja de nudisti din capatul satului. La Calin mai mult pentru peste proaspat, el are barci acolo si scoate zilnic. In rest nu am ce sa va recomand, la ei preturile sunt cam nesimtite si seriviciul lasa de dorit. E frumos ca e amplasata pe plaja in golfuletul ala acolo, asa ca te trage la o bere seara cu vedere la mare :)

   La Dinamo este in capatul dinspre Vama al satului pe stanga cum mergi spre Vama...acolo e mancare nicicum. Adica nici minunata, dar nici oribila, nici prea scumpa dar nici ieftina...au o terasa mare si o curte cu pomi si cu mese...nimic special, insa nu e vreo tzeapa.

  O teapa e ceea ce se cheama Terasa Doi Mai si se afla in centru, oarecum vis-a-vis de Petya. Arata bine cand te uiti de afara, insa inauntru mancarea e extrem de proasta ( au fost ai mei in sezonul asta) si fabulos de scumpa pentru 2 Mai. Deci de evitat. Tot de evitat e Margo, care se vrea a fi de fitze...uite cum apare un leit-motiv...in 2 Mai, se vor de fitze insa sunt cam tzepe. Poate pentru ca 2 Mai nu are nici o legatura cu fitzele. 

  La Scorpion, care e un hotel pe plaja exact in fundul curtii noastre, langa digul cel mare, noi mereu am mancat bine. Mancare ok, facuta decent, preturi bune, serviciu bun. Nu avem a ne plange de ei. Dincolo de Sorpion cand te uiti spre Vama, tot pe dreapta e un hotel mai maricel si alb asa, nu stiu cum ii zice ca n-am putut sa retin. Si ei faceau de mancare ok, intr-o vreme a fost un soi de "impinge tava" apoi era restaurant normal, stiu ca am mancat de vreo doua ori acolo si n-a fost naspa. Preturile erau cam mari insa. 

  Ceva care mie imi place enorm este SUBEREK-ul, o placinta prajita umpluta cu branza sau carne. In mod traditional se facea cu carne de oaie insa acum e cu carne de vita. Si e foarte, foarte buna. Zice-se ca anul asta e amplasata pe drumul din centru care duce catre tabara din 2 Mai. In stanga cum mergi spre vama. S-ar putea insa ca suberekul sa fie cu prea putina carne sau cu prea putina branza, sau prea scump pentru o placinta. Eu una il iubesc si asa, merge genial cu lapte batut sau iaurt! Desi locatia s-ar putea sa para dubioasa, nu stiu pe nimeni care sa fi patit vreodata ceva de la suberek, au vanzare foarte mare, nu apuca sa se altereze nimic. Suberek foarte bun am mancat in Mangalia, langa piata. 

  Mangalia nu prea are ce sa va ofere "turistic"...sunt si cateva restaurante, noi am mers la pizzeria La Mihnea, unde ne-a placut. Ii gasiti pe internet si cu locatie. Preturile stiu ca erau decente, mancarea era bunicica. In Mangalia este un Lidl de unde va puteti aproviziona. Preturile de la alimentarele din 2 Mai sunt foarte mari in sezon, asa ca nu recomand. 

  Sper sa va fie de folos si sper, daca mai aflu ceva o sa mai adaug! VACANTA PLACUTA!

  

Cronica unei nunti frumoase

  Poate am fi tentati sa credem ca toate nuntile sunt frumoase. Eu nu-s deacord. A mea n-a fost. Cea la care am fost aseara insa...a fost un eveniment perfect. Precis ca datorita celor doi oameni misto care ieri s-au invartit cu popa in biserica, au luat vinul si li s-au pus verighetele. Precis si datorita invitatilor care erau oameni misto, evident prieteni si cunoscuti apropiati ai celor doi. Adica n-a fost lume in plus. Se vedea ca nimeni nu e acolo din vreo obligatie si ca toata lumea a venit de drag. 

  Nu credeam sa vad vreodata in Romania o nunta la care sa nu vad pietre, paiete si lame. Si nici sa vad o mireasa cu o rochie uluitor de simpla si fantastic de potrivita corpului ei. Era asa de linistit aleasa incat nu mai avea nevoie de nimic, de nici un accesoriu...privirea posesoarei ei stralucea suficient cat sa nu mai fie nevoie de nimic artificial, de nimic metalic, de nimic in plus. 

  La fel nu credeam ca o sa mi se intample vreodata sa merg la o nunta la care sunt mai putine cravate decat picioare la scaune. Sau la care mesele si scaunele sa nu fie impopotzonate excesiv. In ziua de azi gasesti pe masa mai multe flori, funde si baloane decat mi-ar trebui mie la ochiul meu simplist. Aici nu erau. Aici erau niste aranjamente florale superbe foarte inteligent amplasate mai sus decat statatorii la masa, in asa fel incat toata lumea de la masa sa poata discuta cu toata lumea. 

                                                       

  La Residence Domenii Plaza primirea ni s-a facut sus de tot pe acoperis, pe o terasa mare si frumoasa, aranjata cu mult bun gust, unde am fost intampinati de o cantareata live care presta magnific. Bar cu coctailuri, prosecco, aperitive...caldura cu duiumul, ca doar e luna lui cuptor. Niste ventilatoare cu apa mai reglau un pic situatia. 

  

                                                                              

     A urmat coborarea in sala de la un etaj mai jos, o sala care ne astepta cu ...Italia...Foarte simpatica ideea, George si Ioana au asociat fiecare masa si cetatenii ei unei regiuni din Italia. La intrare era o harta colorata pe care puteai vedea carei regiuni apartii. Noi eram, evident, in Veneto, prietenul George stiind pasiunea noastra pentru Venetia. 

   Si uite asa a inceput o masa cu niste preparate care pe mine m-au dat pe spate, iar eu nu-s deloc usor de dat pe spate cand vine vorba de evenimente de genul asta si mancarea care se serveste de obicei la ele. Totul a fost bun, facut la perfectie...subliniez...la perfectie...iar asta nu e usor cand sunt de hranit circa 90 de oameni simultan. Nimic nu statuse pe farfurie inainte sa fie servit, cum se intampla de obicei pe la restaurante in cazuri din astea. Nimic nu era OFILIT, inegrit, oxidat, uscat, prea rece sau prea nimic. Totul a fost facut cu mare simt de raspundere. La un moment dat am intalnit bucatarul sef si l-am felicitat calduros. A fost foarte impresionat ca m-am oprit sa il felicit. 

     Salata Residence: salata verde, somon afumat, sunca de Parma, mozarella, andive, creveti si avocado.

         Mamaliga cu branza si smantana, pentru ca Mara a fost intrebata ce vrea, au zis ca ii pot face pe loc orice doreste...si ea ca de obicei a ales mamaligaaaaa...

     Trebusoara asta e cea mai buna chestie pe care am mancat-o eu in ultimii...neaaa...cam in toata viata mea! Un foetaj cu pui, ciuperci si un sos alb pe care il banuiesc a fi bechamel...perfectiune.

     File de dorada cu legume la gratar: peste facut exact cat trebuie, legume gustoase...eu care nu mananc peste cu legume de felul meu, am mancat aproape tot. Apoi am regretat, pentru ca a urmat piesa de rezistenta:

  Steak de vita cu gratin Douphinois, adica muschi de vita facut in sange, moale de iti faceai cruci, cu cartofi din aia frantuzesti la cuptor, cartofii taiati felii aproape invizibile, pusi pe straturi cu branza si smantana...totul era facut perfect. Era sa plang ca a trebuit sa las in farfurie pentru ca nu mai intra. Pentru cateva secunde am cochetat cu ideea de a mi-o baga in san si a fugi cu ea de acolo...........ah mama........ce friptura!

    Ar fi urmat desertul, adica platou de branzeturi cu struguri si nuci, tort de ciocolata si nougat glace, insa cum copilul meu dormea asa:

   am zis ca e cazul sa plecam spre Ploiesti, ca oricum ar fi trebuit sa imi bag desertul in urechi probabil, pentru ca in stomac nu mai intra nici un capat de ac. Au contribuit la starea de fapt si cele circa zece mohitos pe care le-am basculat toata seara, ca pe caldurica aia intrau de ziceai ca nu-s.

  Am cunoscut oameni pe care ii stiam de la distanta si pe care imi doream sa ii cunosc, am ras mult, ne-am simtit cumva ca acasa, ne-am tot uitat dupa miri sa vedem cat de mult ii alearga lumea la frumosul eveniment, am dansat de m-au durut picioarele, ne-am uitat ca prostii la CTP cum dansa fix ca piticul din Twin Peaks ba chiar am si schimbat niste politeturi cu el in toaleta doamnelor unde intrase sa se spele pe cap deoarece ii era cald. I-am admirat tricoul negru de gala in care s-a prezentat...am fost fericiti sa vedem ca e la fel de misto in real life cum e la televizor sau in editoriale. 

   Una peste alta, niste oameni care s-au priceput, serviciu impecabil, ospatari politicosi si atenti insa nu sufocanti. Eu apreciez asta foarte mult, e mare lucru sa nu iti sufle in ceafa insa sa il poti gasi cand ai ceva de cerut de la el. E si asta o arta. Fiecare detaliu conteaza enorm cand ai de hranit si servit 90 de oameni. Tipii s-au organizat perfect. 

  Am plecat spre casa foarte incantati, am trancanit ca de obicei pana la Ploiesti, a trecut repejor drumul...azi am dormit intru recuperare. O seara minunata...ramane doar sa speram ca si George si Ioana s-au simtit la fel de misto ca noi astialaltii :)

                                                                          

Trafic ploiestean

 Azi in centrul Ploiestiului la ora 12 cand e traficul mai abitir, in intersectia cea mai aglomerata din motzul targului, semafoare ioc. De nici un fel. Mort tot. Soferii insa...vii, vioi, plini de energie. Am cantarit un pic situatia, am stat cateva secunde sa ma gandesc daca am cum sa fac sa nu mai am nevoie sa traversez, poate cine stie, gasesc alt magazin pe partea pe care sunt, conform bancului cu "daca ne-am nascut pe partea asta..." Nu aveam cum asa ca am inceput sa observ traficul. 

  M-a uimit destul de tare faptul ca era mai LINISTE ca de obicei. La acele semafoare, in mod constant soferii nebuni claxoneaza imediat ce stopul da semne ca ar vrea ca in urmatorul minut sa se faca verde...toti sunt cu mainile pe claxoane ca intr-un balamuc perpetuu in care niste oameni ne-tratati la cap au primit trompete la liber si nu stiu ce sa faca cu ele decat sa le actioneze intr-o dementa. Ca si cand s-ar misca masina mai repede daca ei claxoneaza.

  Acum era liniste. Erau motoare, lume, masini multe care veneau din absolut toate partile in acelasi timp. Si care treceau toate in acelasi timp desi eu stiu ca ar fi trebuit ca cel putin 50 la suta din ei sa se opreasca si sa acorde frumoasa prioritate de dreapta, care intra automat in functiune daca semaforul e defect. Bineinteles ca nu se opreau, insa nici nu claxonau! ULUITOR! Au fost obligati sa se civilizeze din greseala, din cauza situatiei care ii facea pe toti sa nu mai aibe TIMP sa urle din claxon pentru ca sunt prea concentrati sa incerce sa treaca intersectia fara sa iasa cu bube la tabla masinii. 

  Erau si multi pietoni care asteptau ca si cand semaforul ar fi fost rosu. Nu stiu ce asteptau, cred ca le era teama ca masinile o sa vina direct peste ei sau ceva. M-am bagat cu Mara printre ei si am zis cu glas tare: "propun sa pornim si sa trecem strada, soferii se vor opri"...o doamna a zambit, toti cei 7 oameni care asteptau au inceput sa se miste in tandem odata cu noi...am trecut frumos strada, soferii s-au oprit, traficul s-a reluat. Buuuun, asta la dus. Cand ne-am intors peste vreo 15 minute, vad in intersectie o cascheta.

  Din pacate nu era goala. Era plina cu un militian de la circuatie care probabil fusese informat ca Ploiestiul e incalcit si care se tarase din supa preistorica sa vina sa "faca ordine". Pai si credeti ca am mai putut sa trecem strada inapoi? Sau credeti ca soferii puteau sa mai ajunga unde or fi avut si ei treaba? Credeti ca s-a fluidizat traficul? 

   Cred ca am stat cinci minute pana am reusit sa traversam. Acu' io nu stiu ce sa zic...omu' parea ca are Parkinson, sau ca il curenteaza cineva la manute din cand in cand. El nu facea semne, el flutura aberant din aripi de parca ar fi vrut sa isi ia zborul spre tarile calde. Si nu cred numai eu asta ci si soferii...care nu intelegeau CINE trebuie sa treaca, pentru ca omu' se bataia asa de tare si facea toate semnele din dotare deodata, incat soferii aveau toti tendinta sa se opreasca. 

  Micutul incaschetat se ofensa, sufla si in fluier, se mai curenta oleaca, bataia aproape si din picioare, se sucea, facea semn pe un sens apoi se invartea, aia dadeau sa porneasca da' se opreau, pentru ca pana sa ajunga ei in intersectie, militianu' parea ca face semn la aialaltii. Era tanar saracu. Nu parea sa aibe vreun handicap psihic, desi asa ai fi crezut daca il vedeai cam CUM facea. Adica pana si EU daca ma pui in intersectie stiu sa fac semnele alea, sa ii opresc pe unii, sa stea altii, clatiti si repetati. 

  Sufla in fluier de se inverzise. El nu fluierul. Fluierul nu facea decat sa ii determine pe toti cei cu volan sa se opreasca. Din reflex. O singura tipa a fost cea care s-a prins imediat ca omu' e lipsit de medicamente, si-a bagat picioarele si a pornit frumos si a trecut intersectia fix cand ala se hotarase sa se suceasca invers de s-a trezit uluit cu o masina la curu' lui, s-a speriat, s-a dat intr-o parte si aia a fost. Tipa cu pricina a invins. Era blonda, probabil ca pentru ea a fost evident ce semnaliza tiripliciu'. Vorbeau cumva aceeasi limba.

  Ne-am mai invartit o tura si cand am ajuns iar in intersectie..venise alt caschetar. Au adus unu' batran si burtos nene. Sa repare el situatia. Asta...nu-si vedea pantofii de burta, cascheta mai pe ceafa asa, sa nu il incurce la circumvolutiune...fluiera o doina...oprea si pornea alene traficul, nu se grabea omu'. Pana la un moment cand l-a injurat un sofer. Da, da...l-a injurat din masina...asa ca porcusorul fluierici a injurat si el, s-a repezit cu mana la cascheta si s-a facut ca arunca cu cascheta in ala. Ala s-a ferit ca prostu', apoi i-a dat pedale sa fuga de acolo. O fi zis ca are cascheta de beton sau ceva. 

  Trafic nu era. Pe o parte semafoarele incepusera sa mearga la pietoni, asa ca am avut noroc. Am ajuns inapoi acasa azi. Restul cred ca sunt cu masinile in intersectie si acum. Sper ca au apa la ei ca e cam cald. 

Cu si fara par

  Sau diferenta dintre un centimetru si trei centimetri. De par. Daca ai doi-trei centimetri de par pe cap se cheama ca nu esti chel. Daca n-ai...sa te tii distractie in Romania mileniului 3. 

  De pe la 20 de ani incolo am inceput sa ma tund scurt de cate ori aveam nevoie de o schimbare. Ma plictiseam de ce vedeam in oglinda, dadeam fuga si ma tundeam scurt scurt. Si toata lumea se mira ca si cand mi-as fi taiat o mana sau un picior. Eu ma miram cel mai tare de reactiile astea dramatice, pentru ca istoria imi demonstrase ca intotdeauna parul ala creste la loc in cateva luni, deci nici o uimire aici. 

  In ultimii ani, avand probleme cu pielea de pe scalpul in care locuiesc...m-am ras in cap vara. Nu exista tratament mai bun si mai eficient pentru problemele de par sau scalp. Si culmea, nu e nimic tragic. El tot creste inapoi, ori de cate ori l-ai rade. Insa reactia oamenilor e una care duce de la penibil la oribil. Vara trecuta am stat mult timp rasa in cap, din iulie pana prin octombrie, timp in care n-a fost zi in care sa nu aud straini comentand, sa nu ma intrebe cineva ceva, sa nu se uite careva ciudat la mine.

  Dincolo de ideea ca poate am ceva grav, cum ar fi cancerul...oamenii sunt disperati de ideea ca o femeie umbla rasa in cap. Pentru ca, nu-i asa, o femeie e femeie pentru ca are parul lung. Si sosete roz. Eu zic ca pe mine se vede destul de limpede ca nu sunt bolnava (nu-s slaba, am pielea colorata normal, n-am cearcane, umblu machiata si rujata pe afara..ca un fel de femeie cum ar veni)...si cred ca si lumea de aia ma comenta, pentru ca sunt femeie, deci "nu e voie". 

  Un nene taximetrist mi-a spus in primele 20 de secunde de la urcarea mea in trasura lui cum ca ar trebui sa incerc sa ma spal pe cap cu sapun de rufe. Ca lui asa i-a trecut matreata si i s-a indesit parul. Ce puteam sa ii raspund? Creierul meu nici n-a percutat ca vorbeste cu mine, mai ales ca vorbeste cu mine despre asa ceva. La cateva luni mai tarziu, am nimerit din nou in masina lui, a zis ca ne-am mai vazut si m-a intrebat daca am incercat cu sapunu' de rufe...ca e miraculos, domle...

  Pe Mara am ras-o in cap de la 2 luni din motive de caldura si confort. Si s-a invatat asa. Iarna a avut parul mai mare, ii creste foarte repede, ii sta foarte bine, are ochii mari si frumosi, capul perfect...e foarte frumoasa rasa in cap. Vara asta a cerut ea insistent, ca si anul trecut, sa o tund si pe ea din  nou. Vara trecuta am umblat amandoua rase in cap si ei i-a placut grozav ideea ca suntem amandoua la fel de "frumoase"...

  Pe o baba am injurat-o pe strada. Cu cuvinte din alea urate legate de anatomia mamei domniei sale. Pentru ca eram cu Mara de mana si pentru ca baba a inceput sa comenteze pe strada de una singura, sa intoarca capul si sa strige catre copil ca suntem rase in cap si ca doamne fereste si alte aberatii. Asa ca daca ea si-a permis sa faca asta, mi-am permis si io sa ma intorc catre ea si sa o injur, explicandu-i ca noua o sa ne creasca parul insa ei mintea nu o sa ii mai vina daca nu i-a reusit pana acu'.

  De la taximetristi si babe ma astept la orice, insa nu ma asteptam sa merg la o sindrofie asta toamna si sa constat ca si intelectualii de capitala au cam aceleasi apucaturi. Singura diferenta a fost ca nu au comentat atat de tare incat sa ii aud. Dar de uitat in mod nepotrivit dupa noi (desi atunci aveam circa un cm de par in cap si eu si ea, deci nu mai eram chele)...s-au uitat. Le simteam privirile si ma gandeam cum ar fi sa ma duc si sa ii intreb "de ce va uitati asa oameni buni?" Ce vi se pare asa de ciudat? 

  Insa multe dintre femeile care se uita asa dupa mine cand sunt rasa in cap o fac de in ideea ca si-ar dori si ele, si ca nu au curajul sa faca asta. Se uita cu jind. Multe isi doresc...nu pot sa spun in ultimii ani cate zeci de femei mi-au spus asta! Mereu le intreb de ce nu fac asta macar odata in viata...ca nu e nici o drama nene...Parul creste cu o viteza foarte mare. Daca azi te tunzi zero, peste doua saptamani deja ai par destul de ok cat sa nu mai poti fi numit "chel". Deci poti face asta intr-un concediu, nu? De ce sa nu ai "curaj"? Toate mi-au raspuns ca e din cauza ca se uita lumea ciudat sau ca e din cauza ca ele nu stiu cum le-ar "sta"...  O singura exceptie am intalnit. Prietena mea Paula, careia i s-a facut pofta cand m-a vazut ca ma tund si s-a tuns si ea. Apoi s-a mirat ce bine ii sta!

  Ieri am fost sa ma tund mai scurt, ca acum am par si trebuia scurtat un pic deoarece sambata ma duc la o nunta la capitala. M-as fi ras in cap si vara asta daca nu era acest eveniment, insa experienta destul de neplacuta de anul trecut m-a facut sa imi revizuiesc atitudinea, pentru ca viata e scurta si nu merita sa ma enervez degeaba. Marius e ras in cap mereu, insa stiti, el e mascul. Deci e voie. La el nu se uita nimeni niciodata ciudat, nu comenteaza nimeni. Bineinteles, in teorie n-ar trebui sa imi pese deloc, nu? Weeeel, cand stai 3 sau 4 luni ras in cap continuu si zilnic simti priviri din astea pe chelie, devine inconfortabil. Eu nu imi doresc atentie din partea strainilor, n-am placeri din astea. Asa ca ma simt agresata de priviri insistente. Nu e placut deloc. 

  Si aici intervine minunata experienta a saloanelor si frizeriilor romanesti. Unde te duci si incepi sa o rogi pe tanti: "vreau si eu sa ma tundeti SCURT". Ieri era o fatuca acolo unde am mers si data trecuta si unde atunci era o tipa care a nimerit sa priceapa cuvantul scurt. Fatuca avea o coafura nehotarata. Cam ca atunci cand ti se termina bateriile la masina de tuns in timpul actului. Jumate de cap era aproape chel, jumate era cu parul lung. Am vazut ca e o moda. Nu o inteleg, nu-s o femeie care intelege trendurile, cine sunt eu sa discut fericirea capilara a domnisoarei nehotarate. Probabil o e o idee buna, daca se uita dintr-o parte e tunsa scurt, daca se uita din aialalta are parul lung si mov...deci nu are cum sa se plictiseasca. E si asta o strategie.

  Bun. Ii zic scurt, incepe ea sa taie asa cu frica. Am vazut-o dupa primele miscari ca nu o sa faca ce i-am zis. Sunt doua feluri de coafeze: alea care stiu frizerie si stiu sa tunda scurt din foarfeca, si nimeresc sa faca asta foarte bine ( eu am intalnit UNA singura in toata viata mea, la Bucuresti, langa Piata Matache unde era o frizerie pentru domni la care ma tundea Lili cu 3 lei) si cele care se dau "stilisto-coafeze" sau ceva...si care chiar nu stiu sa taie par. Le e frica de el. 

  Domnisoara de ieri, dupa ce ca se incadra la a doua tipologie, nici nu era priceputa...era prea tanara si chiar nu stia meserie. Dupa ce i-am zis de patru ori "mai scurt" si am vazut ca o ia cu transpiratii, am lasat-o in pace, i-am dat cei 15 lei aferenti si am plecat acasa, unde am rectificat eu problema. Adevaru' e ca de 15 lei nu stiu la ce sa ma astept. Imi lasase o chica de cocalar pe ceafa, ca na, asa "se face la doamne", doamne-fereste sa tai frumos parul scurt...Una peste alta, o sa imi trag si o vopsea si o sa ma prezint la nunta cu pricina, dupa care probabil o sa trag o tunsoare zero ca sa mai dreg un pic problema pielii cu care vara ma lupt ingrozitor din cauza caldurii care exacerbeaza afectiunea. 

  Cam asa e cu parul si ne-parul. Cam asa e cu lumea care in Romania simte nevoia sa-l discute pe altul si sa moara de grija pantofilor cu care s-a dus el la cununia civila. Si simte nevoia sa ii si spuna cu glas tare omului ca e ras in cap, ca are pantofi urati, ca e nepotrivit, ca e nu stiu cum....O natie de oameni preocupati de celalalt mult mai mult decat de propria inteligenta. Io una zic ca daca esti curat, decent, zambitor si daca te porti frumos...esti cel mai bun! Zdrentele de pe noi, pilozitatea in plus sau minus, silicoanele bagate prin corp...nu astea ne fac frumosi. Frumos esti cand te simti bine cu tine. Si cand esti om cu altii. 

  

2 Mai

 Pentru mine nu e o data, e o localitate. Locul in care imi petreceam verile in copilarie. Strabunicii mei, la origine din Cadrilaterul aflat azi in Bulgaria, au fost nevoiti sa se stramute la un moment comunist al istoriei. Li s-a spus de azi pe maine sa isi ia tot ce aveau si sa plece. Strabunicul meu era un om avut acolo, avea o carciuma, avea o gospodarie mare, avea pamant mult. Era "chiabur" cum ar veni. Avea 4 fete pe care le-a luat, le-a pus in caruta cu ce au mai strans de prin casa...si le-a adus la Mangalia. Dupa o vreme in Mangalia li s-a arondat o casa in 2 Mai, locul de unde dobitocii aia stramutasera familiile de bulgari. 

  Si asa am aterizat eu la numarul 473 pe strada principala din 2 Mai. Unde aterizam in fiecare vara si de unde plecam tocmai toamna tarziu. Mama nu avea alta solutie cu mine peste vara. Solutia a fost buna pentru momentul ala pentru adulti. Pentru mine nu prea...la mare era frumos cat eram cu mama acolo, insa cand ea pleca nu mai era asa misto. Aveam 5 ani cand am realizat in mod constient ca dorul de mama e mai important decat statul la mare 4 luni pe an. 

  Toti copiii ma invidiau. Asta imi provoca o sila teribila. Cred ca atunci am invatat ca oamenii sunt limitati si egocentrici. Pentru ca dupa ce ca ei nu intelegeau ca eu am un singur parinte, lor li se parea asa interesanta MAREA incat se gandeau ca e o minune sa stai acolo atatea luni vara. Ei se gandeau la EI. Ei nu puteau face asta, ei stateau in concediu dat de sindicat cate 10 zile pe an daca aveau noroc. Marea e frumoasa. A devenit prietena mea cu timpul, insa dorul de mama era mai mare decat orice. Si in ziua de azi am o nostalgie, cand vad o apa ma gandesc automat la mama. Nu stiu de ce. Poate pentru ca eu stiam atunci ca "nu se poate" altfel...si ca si ei i se rupea inima cand ma lasa acolo. De cate ori vad o apa ma intorc la varsta de 5 ani.

  Poate devine repetititva asta cu 5 ani, insa e explicabila: Mara are acum 5 ani. Eu stiu acum sigur ca ea isi va aminti tot ce se intampla acum in jurul ei. Ba chiar mai multe decat ne imaginam noi acum. Ma bucur ca a apucat si ea sa vada 2 Mai-ul oarecum cum era el cand eram eu mica, adica a prins gradina noastra cea mare ne-ciopartita...a vazut-o inainte sa ii tragem garduri prin ea si sa delimitam mostenirile. A trait momentele in care gradina aia "uriasa" e asa de mare incat se vede pana la orizont...asa par 5000 de metri patrati cand ai 2 ani. La 2 ani am dus-o prima data acolo. 

  In poza asta era in al doilea an, in 2010. In primul an a stat 7 saptamani la cort. Dap. Eu care toata viata mea n-am pus un picior in vreun cort, am facut acest lucru pentru ea. Am vrut sa stea acolo, la racoare si mare in loc sa stea aici in apartamentul cu chirie de la un ultim etaj, apartament in care se faceau 45 de grade vara. Si am facut asta. Si a fost tare frumos. 

  In al doilea an a stat 4 luni la rulota. Am stat acolo, in gradina, sub un nuc amandoua...am fiert multe luni de cald, caci deh, rulota n-are aer conditionat si nu e nici cort sa se raceasca noaptea. In poza se zareste cortul din fata rulotei, rulota e pitita intre pomii aia mari. Iar Mara e mica. Mica, mica...si ma striga sa vin repede dupa eaaaaa ca are probleme importante sa imi arate!

  In al treilea an a stat doua luni, tot la rulota, insa doar cu tati si cu mama mea. Si se pare ca s-a resimtit mai mult decat ne imaginam noi, pentru ca anul asta cand a plecat pentru doua saptamani tot cu ei, a apucat-o o mare jale pe drum, a plans si acolo, mi-a zis zilnic cu lacrimi in glas ca ea vrea la mine si ca nu o mai intereseaza de nimic. Dupa cum ziceam, magica varsta de 5 ani...cand totul devine limpede, cand incepem sa fim de fapt oameni cu totul si stim tot ce misca in jurul nostru. Nu mai putem fi "pacaliti" cu nimic...Cand am auzit-o plangand la telefon de pe drum si spunand ca ea vrea la  mine...m-am rupt in doua. Am simtit ca sunt cel mai prost om de pe fata pamantului, ca am pus-o in aceeasi situatie in care eram eu demult. Desi ea a vrut sa plece, desi statuse anul trecut foarte linistita acolo...acum plangea ca vrea la mami. Am vazut negru in fata ochilor si n-am dormit pana cand nu am vazut-o acasa. 

  Acum decupeaza la masuta ei lucruri. Ma uit la ea, ma uit la casa asta stupida si fara pomi, ma uit afara pe geam si vad canicula cum apare...si sunt linistita. Si ea e la fel. Suntem aici amandoua, diseara vine si tati al ei si ii poate sari direct in brate cum intra pe usa. Despre asta e vorba...La mare e frumos cand esti in familie. Si cand iti e bine. Frumos e frumos cand e frumos. 

Doi parinti

  Eu n-am avut decat unul. Pe mama. Parintii mei au divortat cand eu aveam cateva luni, mama a ales sa ma creasca singura, tata a ales sa nu-l intereseze nimic despre mine pana in ziua cand l-am cautat eu. Ulterior a zis ca mama nu l-a lasat, mama a zis ca el n-a intrebat...vechea telenovela a doi oameni care isi joaca ambitiile pe cartea aia importanta: copilul. Doi oameni care pierd amandoi. Cu mine trei.

  De mine le-a pasat cel mai putin. Nu ca nu le-a pasat, ci ca nimeni nu a vrut sa imi explice ce s-a intamplat. Imi aduc aminte perfect cum aveam 5 ani, mergeam cu mama de mana prin gangul care ducea catre casa in care locuiam, cum mi-am facut curaj sa intreb. Da, curaj. Intr-o epoca a lipsei de comunicare totale, eu care sunt un comunicator din natura mea...am simtit nevoia sa intreb cu glas tare, desi stiam ca e tabu: "tatal meu unde e?"...la care mi s-a raspuns scurt pe doi "o sa intelegi cand o sa fii mare". Si punct. Asta a zis mama. Bunica cu care imparteam aceeasi locuinta zicea chestii gen "esti nesimtita ca tac-tu"...sau faceam o chestie naspa si ea zicea "asta numa' de la tac-tu ai mostenit-o"...pana cand a culminat cand aveam 14 ani si m-a auzit zicand "ce dracu"...mare tabu sa injuri la noi in casa...si a zis dupa multe alte chestii "trebuia sa ramai la tac-tu sa mananci bataie de sapte ori pe zi". Aoleu! Chiar de 7? Pai nu obosea si omu' ala, mai nene?

  Acum rad si glumesc. La 14 ani a fost tragic pentru mine. Am scormonit toata casa, am gasit poze, am facut deductii matematice, am aflat ca mama era de fapt gravida cand era in poza cu tata la casatoria civila. Mi s-a luminat creierul. Ah, deci era o greseala...au facut un compromis ca sa faca ei o duda. Bun...am luat cartea de telefoane, am cautat numele ca il stiam din catalog de la scoala, am sunat. La el acasa. Am auzit la telefon cum i-a stat inima. A facut greselile cele mai mari care se pot face. Si cand aveam 14 ani si cand aveam 25...si chiar si mai tarziu. Nu stie cine sunt, nu intelege cum sunt, nu are cum sa recupereze aproape 33 de ani acum. N-are cum. Iar mie nu are cum sa imi dea cineva ideea de TATA. Eu nu stiu ce e aia. 

  Nu stiam ce e aia. Eram mica si am invatat ca unii au tata si altii nu. Eu am fost singura din toate clasele mele  de scoala, singura care nu aveam tata. Nu mai era nimeni ca mine. Primul om ca mine a fost Radu, colegul meu de facultate, omul de care m-am legat cel mai tare in toata facultatea, tocmai de asta. Pentru ca atunci am avut si eu cu cine sa discut chestia asta. Am fost ca un negru crescut intr-un sat de albi pana atunci. Nu stiam ca mai e si altu negru pe planeta. 

  N-am simtit nici o lipsa cat am fost copil. Aia nu pricep cei carora le e "mila" de copiii cu un parinte. Singura chestie e sa fie cu unul singur de la inceput. Adica nu sa plece unul din ei pe parcurs, mie aia mi se pare o tragedie reala pentru un copil. Eu...pentru mine tatal sau un mascul in casa era cum sunt extraterestrii: stii ca-s undeva acolo, da' n-ai nici o treaba cu ei :) Ce am vrut a fost sa mi se povesteasca. Ce, cine, cand, unde, cum, de ce...aia imi doream si n-am primit-o nici la 18 ani cand intr-o cearta cu mama am intrebat cu toate cuvintele de ce s-au despartit. Si ea a zis ca nu isi mai aduce aminte. Mna...ce puteam sa mai zic? Eram  inca mica, nu imi permiteam sa zic "presupun ca glumesti"...aia n-am primit-o nici in ziua de azi si sincer ma indoiesc ca o sa primesc vreodata o varianta totala din partea amandurora. La ora asta nici nu ma mai intereseaza, ma interesa ATUNCI cand am intrebat.

  Cea mai dureroasa chestie a venit culmea de la cineva care nu trebuia sa ma raneasca. Cineva care vroia sa faca un copil fara partener si care mi-a zis ca stie ca copiii care cresc fara tata sunt oarecum retardati si ca nu se integreaza si ca nu au succes in viata (ca sunt "studii" despre asta). Si ca se vede ca eu am probleme de relationare cu barbatii din cauza asta. Apoi na...asa o fi. Eu n-am vazut vreun barbat in casa pana nu l-am luat pe al meu. Ce sa zic? Ca stiu cum se umbla cu ei? Nu stiu nici azi, la 15 ani de relatie cum sa umblu cu ASTA de il am io...d-apoi cu "barbatii" ca si cand ei ar fi o specie aparte de animale de companie. M-a durut atunci pentru ca n-am inteles cum cineva poate presupune despre mine ca nu-s ACUM ok pentru ceva ce a trecut demult. Pentru ca aia a fost nene...sa fim seriosi, daca ne traim copilaria la 30 de ani e grav. Orice traume din astea minore ai avea, trebuie sa le depasesti pe la un maxim 20 de ani ma gandesc. Ca sa nu o iei naibii razna. Eu zic la asta ca e o trauma minora pentru ca eu stiu oameni cu traume grave. Oameni care si-au vazut mama batuta de tata pana a picat in freza, oameni care au stat in teroare ani de zile din cauza de un curajos d-asta de barbat jmecher...mna...trauma ca am crescut fara tata? Sa fim seriosi...

  De fapt atunci cand omul asta mi-a spus chestiile astea, pe mine m-a durut enorm pentru ca eu eram in eroare, eu nu intelesesem ca oamenii crescuti de doi parinti au impresia ca aialaltii pierd ceva. Asta pentru ca eu, crescuta de un parinte, n-am avut impresia niciodata nici ca aialaltii au ceva in plus, nici ca aia au ceva in minus. Ori barbati care sa fie in MINUS pentru copiii lor eu am vazut ulterior destui. Din aia care sa isi tina familia in teroare, in sila, in dezamagire totala si perpetua. Sau mame care sa nu fie mame ci panarame care isi lasa copiii pe mana altora pentru ca ele tre' sa isi "traiasca viata" sau ceva...am vazut de toate pentru toti pana acum. 

  Ce ma bucura nespus e ca eu am invatat din copilaria mea o lectie fenomenala: daca vrei sa ai un copil cu doi parinti, alege bine tatal-mama pentru copilul tau! Daca vrei sa ai un copil cu un parinte, e cat se poate de bine! Copilaria mea m-a invatat sa nu discriminez. Eu sunt cea care aplauda DIVORTUL...pentru mine aia e solutia EXTREMA in viata unui copil care e mare deja, insa e solutia BUNA pentru el. E mult mai bine asa decat sa traiasca in scandaluri si sile de ambele parti. Eu sunt cea care aplauda orice femeie a ramas insarcinata si isi doreste copilul insa e "singura" adica fara un partener de viata. Foarte bine ca e singura! Daca vrea acel copil, sa il faca si sa il creasca cu dragoste...va asigur din start ca acel copil nu va fi nici handicapat nici fara "succes" in viata nici fara nimic. Daca e iubit va fi cel mai minunat copil din toata lumea asta. 

  Eu sunt cea care aplauda tatii care isi cresc copiii chiar daca ei sunt divortati de sotie. Cei care sunt prezenti, cei care vor sa fie acolo, sa traiasca copilaria celor pe care i-au creat. Sa fie prezenti! Sa iubeasca la fel de mult ca oricand acel copil pe care l-au adus pe lume! Chiar daca e o zi pe saptamana, chiar daca e o ora pe saptamana...sa fie ACOLO pentru copiii lor. 

  Eu sunt cea care se bucura enorm de faptul ca fetita mea are doi parinti care o iubesc. Stiu sigur ca noi o sa fim mereu impreuna, intr-o forma sau alta noi suntem impreuna chiar si cand viata ne tine departe. Insa primii ani din viata ei ne-a apropiat pe toti trei intr-un fel indestructibil. Asta nu inteleg multe cupluri, ca venirea pe lume a unui copil nu te desparte ci te apropie fantastic. Asta daca, bineinteles, e ceva de apropiat acolo, ca apa si focul nu o sa le apropie nimeni niciodata :)...In fiecare zi ma uimesc de relatia dintre ea si el...eu nu cunosc relatia asta, eu nu inteleg nimic din ea. Imi da de furca uneori, pentru ca eu nu am cu ce sa o compar...eu nu prea am cum sa zic ce si cum pentru ca eu nu pricep cam nimic. Nu stiu cum sa ii zic unui copil sa se poarte cu tatal lui, nu stiu cum sa ii zic unui tata ce vrea copilul lui de la el...eu nu pot decat sa pun semnul egal intre mine si EL, tatal ei...si sa ii zic Marei ca suntem la fel, desi eu in capul meu stiu cumva ca nu suntem...

    Pentru ca oricat ai vrea, aia doi din care provii, nu-s la fel.

Noi, ei, ele...

  Si cand el nu e acasa pare a fi. Vorbesc cu el in gand tot timpul. Ce daca e la sute de kilometri distanta, mie imi vine sa ma duc sa pregatesc mancarea pe care sa i-o asez pe masa. Apoi imi aduc aminte ca nu vine in seara asta, deci nu e cazul. Nu ca n-ar putea sau n-ar vrea sa isi ia singur de mancare. Insa ..."daca imi pui tu e mai buna si e fix cata trebuie, eu ma incurc, pun ori prea multa ori prea putina"...si eu zambesc...pentru ca stiu ca data viitoare cand ne dam jos din masina cu 5 sacose de cumparaturi in total de 25 de kile, el zice "ia copilu' ca astea le iau io...de aia ti-ai luat barbat, nu?"

  Haha...de aia mi-am luat da! Si pentru ca ma iubeste. Si pentru ca il iubesc inapoi de imi creste parul numai cand ma gandesc ce mult il iubesc si ce bine ne e impreuna. Toti trei. Aseara eram foarte, foarte obosita, asa ca m-am apucat sa ma uit la poze cu noi de acum cativa ani cand Mara era mica si noi eram la fel de misto :D. Si ma uitam la el cum l-am pozat cu toate mutrele pe care le face din cauza de fiecare sentiment: cum e cand rade de o gluma, cum arata cand se uita la Mara, cum e cand il supara ceva, cum e cand e uimit...nepasator, obosit...am reusit cumva de-a lungul a multi ani sa fac cate o poza cu mutra lui spunand chestii. Eu stiu ce spune fiecare mutra. Eu stiu cum se simte dupa cum respira cand intra pe usa.

  Si acum mi-e dor de el. Marei ii e dor de el...Parca ne e dor unii de altii si cand suntem aici gramada in sufrageria in care locuim. Parca nu ne mai saturam de noi. Sunt putini anii copilariei...ma bucur enorm ca i-am  trait pe ai Marei asa...la gramada, toti trei aici, acolo, dincolo...oriunde am plecat am plecat impreuna, cand am ras am ras toti, cand am plans am plans toti. Trece repede timpul...nu stiu cand au trecut anii.

  Poate pentru ca azi am cautat rochie de mireasa pentru sora lui. Sora lui...da...aia mica...Mica? Mai e mica? Nu mai e mica demult. Cand am cunoscut-o eu era o chestie mica pe o bicicleta mica, a venit in tromba pe o ulitza mica dintr-un sat mic...a intins mana fortzos si a zis cu mandrie "eu sunt Corina!"...stia ca fra-su ma iubeste. Nu stiu de unde, ca nu ii spusese nimeni. Stia ea cumva asta. Probabil il vazuse pe terminat ca se inrosea la moaca cand vorbea cu mine la telefon. Telefonu' fix! Da! La d-alea vorbeam atunci. 

  Si acum cautam rochie de mireasa pentru ea. Iar Mara seamana cu ea asa de tare ca uneori ma uimesc fantastic. Acum Corina e o femeie frumoasa, desteapta, descurcareata, copia fidela a lu' fra-su...nu stiu sa vorbeasca intre ei prea bine da' de aia ma au pe mine, sa le dau dupa ceafa la fiecare, sa le dau mereu branci unul spre celalalt. Sa le aduc aminte mereu ca ei sunt frati DAR ca trebuie sa fie si prieteni. Fratia e de la sine, prietenia e ceva la care muncesti, ceva ce vrei sa faci, ceva ce nu ti-a adus natura, barza si un prezervativ lipsa. 

   Dar ca sa fie prieteni trebuie sa ajunga sa se cunoasca intai. Distanta de ani dintre ei e mare, de abea acum pot avea sansa sa inceapa sa stie unul despre altul si altceva decat cliseele cu "asta face...x" sau "aia mereu face...y"...mie mi se pare foarte amuzant sa ii vad cum interactioneaza unul cu altul. Si cum de la an la an ea se face mai mare, mai muiere si mai a dracu' si il plezneste pe asta mai abitir peste bot cand el se da cocos. Hahah...si-a gasit Albu nasu'....

 Maine poimaine o sa cautam cadouri de bebelus pentru ei si rochie de mireasa pentru Mara...trece repede timpul...trebuie sa ne bucuram in fiecare zi de anii astia...se duc cu mare viteza. Si sunt tare frumosi...

Masterchef plus Nicusor Dan egal love

  Da, pentru ca suntem o tara de oameni "destepti"...a se citi idioti retardati. Unii din ei s-au uitat la Masterchef Romania in ideea ca eh, poate, macar odata, televiziunile o sa produca ceva comestibil ochiului. Ala am fost eu. Altii s-au uitat la sfintia-sa-preacucernicul Nicusor Dan, (despre care acu' pot sa vorbesc liber pentru ca nu mai e campanie electorala, deci nu mai ofensez dracului pe nimeni) si au zis cum am zis cu totii (aia care n-am avut rude la fostu' Secu'...eu stiu doua persoane apropiate care mi-au zis ca Base egal minus si nu le-am crezut, da' na, aveam o varsta frageda)....ca o sa fie o duda. 

  Ei bine, duda Basescu s-a desumflat...imi vine sa scriu deZumflat asa cum se zice in ziua de azi in Romania la ulei "de maZline" de catre toti bucatarii-de-UCECOM care apar oriunde ca sa vorbeasca despre orice. Va rog sa percutati ca am adus-o din condei de la Base si alea la dude si uleiuri, da? Ca poate va intrebati de unde titlul asta bengos asa...

  E pai e simplu: la Masterchefu' de balta ne-au aratat homelesi care se indopau saracii cu mancare, apoi taximetristi care isi dadeau parerea despre mici. Si cam atat. Cam asta e "fala tarii" asteia. La alte d-alea internationale erau adusi "eroii" natiunii cum ar veni. Nu, nu Nicusor Dan, ci pompierii, paramedicii, camionagii (da, da...aia sunt eroi nene, ca iti aduc tie Cola in bot cand te arde micu pe traseu si n-ai cu ce sa-l stingi!), tipii din armata...si altii asemenea. La noi...taximetristii! 

  Sau Nicusor Dan. Da' asta din urma a fost asa, mult mai hilar decat taximetristii. Pe bune! Pentru simplul fapt ca a indraznit sa pretinda ca el se duce "acolo" pentru ca sa "salveze" el ceva. El se ducea acolo ca sa faca el o duda cu maZline la cuptor, da' nu vroia si bani pentru asta, ca de aia s-a intors el de nu stiu unde ca sa fie acilea muritor de foame. Si oengist. Si fost-olimpic-la-ceva-cand-avea-16-ani....ca na...cam asa scrii intr-un cv, nu? Cand te duci tu asa ca un fel de om la un interviu. Ca alegerile astea nu-s decat un interviu in fata unor sute de mii de cetateni. Si tu la interviu cand ai 30 si cati o avea el saracu (ma scuzati, nu stiu cam nimic despre el decat ce mi-a parvenit online, ca la vreo "dezbatere" nu l-am vazut) pui acolo in cv...ca ai fost tu olimplic la geografie cand erai tu mic. Si eventual ca te-ai invatat la olitza doar la 2 ani! Esti un geniu! 

  Politica in Romania? Platforme electorale? Idei marete? Oameni care se duc "la conducere" pentru ca stiu ce e aia si ce vor sa faca in mod real cu banii fizici care exista la ora asta in orase? Da? Hai maaaa...pe buneee? Unul din cei mai vechi prieteni ai mei din copilarie a ajuns consilier judetean in Prahova cu niste multi ani in urma. Stiti ce mi-a zis cand m-am intalnit ultima data cu el? "Pai frate, ma duc acolo, ca ACOLO SUNT BANII! Ce dracului, tre' sa iti explic io?"

  Eu zic ca un fel de om simplu ce ma aflu: in tara lui Caragiale, numai cei care vor ceva bani si faima se duc "acolo", pentru ca pentru acest popor, istoric si politic vorbind, acel "acolo" fix asta inseamna. Nu altceva! Hai sa ne sculam din cei 7 la suta ai lui Nicusor Dan, sa ne revenim, si sa intelegem ca pe nenii astia care ne-au cotropit mai demult, nu ii putem da jos de acolo decat cu o toxiinfectie alimentara marca Masterchef Romania! Sa fie clar! 

  Daca ati avut rabdare sa cititi dezlanarea asta, aflati ca sunt foarte obosita. Pentru ca azi am mers cu trenul Inter Regio (da, draga, asa ii zice acu') de la Bucuresti la Ploiesti. Si la cele multe grade afara, domnii n-au dat drumul si la aerul conditionat care sa se asorteze cu geamurile LIPITE ale trenului. Si am fiert 42 de minute! Da, in tara asta traiesc eu. Nu stiu voi. Nicusor Dan o merge el cu trenu'? Acum o sa ziceti ca am io ceva cu nenea asta. Bai, oameni buni, nu am nimic. Dupa mine, el o sa faca una din doua: fie nu o sa mai existe politic (si atunci veti sti toti cei care l-ati votat ca e degeaba sa crezi in sfantu-asteapta romanesc) fie o sa se umple brusc de 1. gusa, 2. bani, 3. tupeu. 

  Eu nu cu el am o problema, ci cu toti cei 7 la suta care au votat asa ceva. Care au votat o himera in numele unui "ideal sfintit" care pentru mine e clar ca in sistemul politic romanesc nu exista. Pentru ca nu exista nici "politicieni" in adevaratul sens al cuvantului. Io cu aia am o problema! Cu naivii! Mi se pare mult mai bine sa nu se prezinte nene NIMENI la vot intr-o tara atat de gresita si corupta cum e asta...ca sa fie amendati domnii de acolo! Pentru AIA trebuiau facute campanii pe FB! Nu pentru Nicusor Dan saracu' de el...l-ati facut voi mah vedeta mai ceva ca la Masterchef...

  Cred ca la Masterchef avea mai multe sanse, pe bune! 

   

  

1 iunie...de ce?

  Cand la Geneva in 1925 a fost adus in prim plan copilul si bunastarea lui nimeni nu se gandea ca o sa devina chestia asta un motiv de extra-rasfat al copiilor romani. Nimeni nu se gandea cu precadere la copiii romani. Noi cei care am haladuit pe vremurile ceausiste am avut acest 1 iunie ca prilej de o jucarie in plus, de o pereche de sosete sau chiloti...de ceva ce puteau bietii nostri parinti sa ne mai "faca rost" din sistemul plenar. 

  Declaratia pentru Protectia Copilului adoptata atunci la Geneva a fost ceva bun menit copiilor care nu au o soarta buna. Care nu au nimic decat abuz sau probleme de viata. Ala a fost inceputul. UNICEF a venit apoi si a zis mai baieti, bagati si voi prin toate statele o zi A Copilului...pentru sublinierea problemelor copiilor din toata lumea. Probleme nu insemnau o statie Nintendo in minus. Nici o "bagare in seama" odata pe an de catre niste parinti care in rest muncesc prea mult si stau cu copilul prea putin.

  In seara asta la stiri am aflat ca 50 la suta din copiii romani petrec mai putin de o ORA pe zi cu parintii lor. Apoi am aflat ca AZI s-au trezit toti sa faca coada la Gradina Botanica, Muzeul Antipa, Muzeul Taranului Roman, Teatrul de Papusi...parc, etc, etc...AZI...azi si-au cinstit copiii! Azi i-au dus si la acvariu. Si la delfinariu si la....oriunde. Pe scurt azi i-au bagat in seama. Mai mult ca de obicei. Deci cei care oricum ii "rasfata" cu bani si jucarii le-au luat azi MAI MULTE, cei care nu-s pe acasa azi s-au "straduit"....si tot asa. 

  Dar azi cine a fost in ideea oamenilor de la Geneva? Cine a dat ceva acelor copii sarmani? Cine s-a dus la orfelinat sa ii viziteze? Cine si-a pus problema ca 1 iunie e altceva decat ne-a zis Ceausescu: un motiv sa ne inmultim...Da, stiu, majoritatea romanilor o iau ca atare. 1 iunie, deci ne porcim. Caci asta este de fapt. O porceala in plus. 1 Mai ne porcim cu gratar, Sf Valentin imprumutat ne porcim cu ciocolata, 1-8 Martie ne porcim cu diverse ca sa ne spalam pacatele fata de muieri. De Paste si de Craciun ne porcim cu porcu', mielu' si alte asemenea caltabosherii....

  De 1 iunie ar trebui sa fim cu totii aliniati la orfelinat. Unde sa imbratisam copii singuri pe lume. Ar trebui sa facem toti cate ceva bun de mancare si sa le ducem lor. Ar trebui sa ne promitem ca copilul nostru nu va fi singur si ca atunci cand suntem acasa suntem cu si pentru el. Si ca ii vorbim, il ascultam si il iubim activ. Mie asa imi place sa zic...sa iubim activ un copil. Adica nu cu jucarii, nu cu dus la nu stiu ce "pentru ca e 1 iunie"...ar trebui ca macar odata pe saptamana sa facem asta cu un copil. De orice varsta ar fi el si orice placeri ar avea el. 

  1 iunie e bun. Dar e doar odata pe an. Nu,nu intentionez sa "sarbatoresc" vreodata in mod special aceasta ocazie. Nu cred ca copilul meu are nevoie de alta jucarie. Nu despre copilul meu era vorba la Geneva. Copilul meu e norocos! E hranit, iubit, fericit...ea trebuie sa sarbatoreasca fiecare zi a anului in care traieste intr-o familie care o pretuieste mai mult decat orice. 

Cum sa ceri ajutorul

  Pai suni la 112 de obicei. Dar daca nu e un ajutor "din ala"...daca e doar viata care te cocoseaza si te rupe in doua, te face avion de hartie, te impatureste si te arunca in vantul cel mai vant de simti ca nu mai ai cale de intoarcere si ca oricat ai zbate din brate nu poti rupe vantul sau valul care te-a luat?

  Eu am avut momente din astea. In primul rand psihice. Momente in care mi-a venit sa ma asez pe jos intr-un colt si sa nu ma mai ridic de acolo niciodata. Momente in care nimic nu merge bine, in care nu ai bani nici sa te gandesti cat costa branza...momente in care m-am intrebat sincer daca eu o sa am ce sa ii dau copilului meu sa manance saptamana viitoare. Da! Am avut astfel de momente, unele din ele nu mai departe de iarna asta, in care citeam lista de plata la intretinere, scadeam din venitul total al familiei dupa care ma intrebam cum o sa traim. La propriu. 

  Ce m-a salvat au fost prietenii. Oameni carora le-am spus cu vorbe si cu cifre prin ce treceam. Asta cumva ma ajuta sa fiu mai bine. Bineinteles ca atunci cand e vorba de bani, e simplu...toti sar sa te ajute, sa te imprumute, sa iti dea...numai ca pentru mine nu are sens sa iei cand n-ai ce sa dai inapoi. Dar ce te faci cand nu e vorba de bani, de lucruri materiale...ce te faci cand ai nevoie de un om care sa te ajute prin casa. Pentru ca ti-ai rupt piciorul. Sau pentru ca esti gravida si crapi de rau. Sau pentru ca a murit tatal tau si nu stii ce ti s-a intamplat. Sau pentru ca ai nascut un copil foarte mic care are alta parere despre viata decat ti-ai fi putut imagina. Sau pentru ca bunica ta a cazut in casa, si-a rupt 7 coaste si acum e jumate moarta la spital iar tu esti singura cuc, cu un copil in grija si cu alte mii de griji in carca...Sau pentru ca pur si simplu, creierul tau iti joaca o festa si refuza sa mai functioneze la standarde corecte, si atunci iti vine piticul ala jmecher care te indeamna sa iti fie rau de tot. Atunci ce faci?

  Pai atunci CERI AJUTORUL, nene...Cu tot glasul! Adica zici prin ce treci celor apropiati. Si daca vreunu' mai nebun asa se intampla sa zica "hai sa te ajut" trebuie sa NU il refuzi...trebuie sa ai puterea sa nu zici nu din "politete" sau din niste calcule pe care le faci tu asupra vietii lui gen "vai, dar ti-ar fi greu sa faci asta". Daca omu' ala a zis hai, tu ai datoria sa sari din apa in care te scufunzi de zor! Ca si atunci cand te ineci, e mai bine sa lasi naibii reflexul de a-l pocni pe salvatorul care incearca sa te scoata din apa aia care ti-a devenit nesuferita...

   Am avut si momente de rau fizic in care m-am bazat pe Marius intr-un fel enorm. Primul a fost cand eu aveam infectie cronica in gat si el imi dadea ceai cu lingurita cand eu aveam 19 ani si 42 Celsius...oarecum asa m-a cucerit...am stiut ca e un om caruia POT sa ii cer ajutorul. Chiar daca e "naspa" sa "ceri", chiar daca e oarecum bizar sa accepti asta. Al doilea moment a fost cand din cauza infectiilor cu pricina m-am operat si am extirpat frumoasele amigdale care ma inoportunau. Si cand el imi facea mamaliga cu piure si alte soiuri de terciuri si ma asculta pe la usi sa vada daca mor sau nu de hemoragie ca m-am externat ca-nebuna-mai-devreme-in-contra-doctorului-aoleu-maiculitza. Sau cand m-a cules de pe gresie ca am lesinat din cauze hormonale bengoase...si ma intreba de zor pe mine daca mi-e bine, dar el era alb ca varul la moaca si cred ca in sinea lui mai avea putin si dadea cu dintzii de gresia cu pricina de spaima...

  Sa ceri ajutorul e bine. E bine in primul rand pentru tine, in al doilea rand pentru cei care te iubesc in mod real si care chiar ar face multe si diverse lucruri sa te ajute, si ar face-o cu zambetul pe buze, cu placere si cu ideea ca uite domnule, omul asta a avut atata INCREDERE in mine incat sa imi PERMITA sa il ajut. Pentru ca, in ultima instanta, a cere ajutor este despre incredere. Nu despre altceva. E despre increderea in el ca medic de la 112 sau increderea in el ca prieten, ca om care ar face aproape orice pentru tine, prietenul lui drag, omul de langa el, omul despre care stie ca ar face, la o adica, acelasi lucru pentru tine.

  Fie ca e vorba de curatenia in casa, de un picior rupt, sau de 7 coaste rupte...sper ca Mara mea sa stie ca mereu, absolut mereu, este bine sa ceara ajutorul. Si parintilor, si prietenilor, si celor necunoscuti pana la urma. Asa cum stie sigur inca de pe acum, ca trebuie sa ACORDE ajutorul in orice problema, oamenilor din jurul ei, fie ei prieteni sau oameni cazuti pe strada din motive necunoscute. Pentru ca totusi, nu orice om care e cazut pe strada in Romania e mort de beat asa cum ne imaginam de obicei. Si chiar daca e, e bine sa il ajutam sa fie salvat macar in ziua aia. Asa e uman.

Aventuri de calator

  Saptamana asta m-am tot plimbat cu ceva treaba pe la capitala. Nu pot sa zic ca am fost navetista, pentru ca nu m-am trezit la 5 ca sa prind personalu' de 7 fara douazeci din Sud. M-am dus cam zilnic in vizita pe la prieteni. Cum sunt o persoana care se uita in jurul ei cand merge pe strada, cu autobuzul sau cu trenul, am avut o saptamana de-a dreptul amuzanta.

  Tinerii merg cu casti in urechi. Cam toti. Daca nu cu casti, cu telefonul la ureche. Acu' cand zic "tinerii" normal ca ma simt ca o baba d-aia handicapata care da din deget catre copilasii neascultatori. O baba de 32 de ani. Ce nu au auzit "tinerii" epocii in care traim este faptul ca urechile le mai trebuie. In general, asa, si in particular, pe strada, urechile sunt bune. Ele folosesc. Cum ar veni sa te apere daca un sofer nepriceput vine peste tine. Da, chiar si pe trotuar. Sau, urechile te pot anunta ca un cetatean binevoitor de pe strada pe care te misti striga cat il tin bojocii "CADEEEEEEEEEEE"....despre ceva care ar putea sa cada la matale in cap. Sau cineva, ca am mai vazut io stire cu baba care vroia sa se sinucida si a picat peste un prost pe strada si l-a omorit pe ala. 

  Merg nene, ca oile capii...cu urechile infundate cu muzica pe care eu o pot auzi de la niste metri distanta. Ce sanse mai au ei la un auz ulterior? Cam mici, dar se pare ca nimeni nu vrea sa auda alarmele pe care orl-istii le dau de ani de zile. Fratilor, muzica se asculta ACASA, si nu in casti, ci la aparatu' ala care canta. Mergi ca prostu' si dai in gropi, toti au o moaca asa transfigurata de zombi...habar nu au de nimic in jurul lor. Da, adolescentii si tinerii inamorati oricum sunt ei ca niste gaini decapitate...mai pui si niste casti cu muzica in ecuatia asta si iti rezulta o mare de oameni care merg fara sa se uite, te calca si pe cap...se impiedica....sau merg pe trecerea de pietoni in ritmul baladei romantice din urechi: ca ochii mortului. Astia nu au avut ore de "circulatie" in clasa a 4a ca noi...noua ne-a zis Lenutza cu Cescutza ca strada se traverseaza "in pas VIOI"...vioi maaaaaaa, adica ca cum ar veni sa fii VIU. Viu e cand mergi si tu cat sa nu ii creasca barba soferului care te asteapta si te injura si de mama si de tata.

  La statia Gara de Nord am ajuns in doua zile diferite cam la aceeasi ora. In metrou, un paznic. Vorbea singur. Jur. M-am uitat, nu avea casca, nu vorbea la telefon, metroul era gol...el bombanea in barba. Nimeni nu parea sa observe. Eu ca omu' nu imi puteam dezlipi ochii de el. Nebunii m-au fascinat intotdeauna. Imi cer scuze insa cine vorbeste de unul singur in barba in metrou, pentru mine e deranjat la scufitza. Si cum ma uitam io asa la el, coregrafia de miscari a fost: s-a scarpinat adanc la slitz, cu intensitate mare, apoi imediat cu aceeasi mana la nas cu intensitate medie, dupa care a bagat un desht in ureche, apoi unul in nas, a facut o biluta si a aruncat-o pe jos. In tot timpul asta vorbea cu sinea sa. Am inceput sa numar in gand ca sa nu ma buseasca rasul. 

  In a doua zi, acelasi metrou, ALT paznic. Da, va asigur, era altul. Nu avea nici o asemanare cu primul. Ce credeti ca facea? Ati ghicit! Vorbea singur, insa asta era model mai avansat, cred ca ii dadusera ceva pastile, ca asta SI RADEA. Vorbea in san ...radea pana la urechi....mangaia pulanul din dotare cu care se mai juca sagalnic din cand in cand. Acu' io sincer sa fiu infractor...m-as cam caca pe mine sa vad d-astia care fac asa. Ca na, cu prostu' mai scoti camasa, da' cu nebunu' nu cred ca te poti intelege asa usor. Probabil Metrorexu' are ceva examen de admitere pentru jobul asta de paznic din metrou, ii cauta sa fie mai "speciali", ca io altfel nu imi explic asa ceva decat printr-un singur argument: salariul. Nimic nu te poate aduce in starea de a vorbi singur ca un fluturas de salariu de cacat. 

  Si...punctul culminant a venit aseara cand am ajuns in gara de Vest din Ploiesti. M-am dus repede sa iau si io autobuzul numit 2 sa ma duca doua statii. Cand colo, in statie a venit un utilaj din ala...stiti autobuzele de pe vremea lu' raposatu'...e, era fix din alea. Nu stiu de unde l-au scos, in rest avem autobuze noi pe aici, nu stiu ce era cu asta si cum de se mai tinea el pe strada. Buuuun, ma sui in el...si cum stateam asa langa usa ca sa astept sa cobor...ma uit la bara aia de care te tii sa urci. Astea vechi au o bara pe mijlocul treptei. 

  Si io cum m-am invatat sa gandesc ca ala de i-am luat numele, zis el si sotu' meu...cum ma uitam io asa la bara aia, ma gandesc..."mama ce suruburi are asta, murea Marse daca o vedea...ete, surubu' ala e iesit de acolo". In fata mea, o pitzi blonda. Evident cu Aifonu' la ureche, ca se pare ca n-avea castile la ea. Opreste autobuzu' in statie, pitzi coboara, io mai baba asa, iau bara in mana, ma scuzati, sa ma dau jos. Si cum purced io la vale asaaaa pe trepteeeee....zbang ce raman io cu bara aia in manaaaaaaaaaaaaa, bara mare, grea si care avea ea si o vointa si o inertie, pentru ca in momentul cand eu am ramas fara sprijin, eu fiind o persoana cu echilibrul destul de ridicat, m-am echilibrat cu baraaaaa....POC peste pitzi...zvrrrrrrrrrrrrrrr Aifonuuuu pe jos prin balti.........................

  Hop pitzi sa moara! Cum ea avea fo' patruj'de kile...bara clar a ofuscat-o cam rau pe carca. Ce sa mai, era sa se duca si ea dupa Aifon in baltoaca. Eu mi-am cerut scuze razand...pentru ca nu puteam sa nu rad, imi era imposibil...dupa ce pret de trei secunde am crezut ca o sa cad in cap cu bara si cu autobuzu' gramada...nu puteam sa nu rad! Aia si-a pescuit Aifonu' din baltoaca, s-a scuturat oleaca si a plecat. 

  Eu am ramas cu bara in mana. Evident soferul de autobaza doar nu era sa se uite in oglinda si sa vada ceva, el a plecat linistit. Eu am ramas uitandu-ma dupa tractorul-autobuz care scotea fum ca la Hiroshima...cu bara aia mare si incovoiata in mana. Am proptit-o de un gard si am plecat razand de una singura pe strada. Apoi mi-am adus aminte cum radea paznicu' ala de unu' singur si am ras si mai tare...

Casa goala dar plina

  In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte. 

  Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...

  Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...

  Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata. 

  Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt. 

  M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...

  Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!

Nostalgii

  Pentru ca Prietena traieste acum prima luna cu bebelus...evident ca retraiesc si eu ultimii cinci ani. Evident ca imi aduc aminte cum era atunci, cum a fost de atunci incoace, prin ce am trecut, ce zicea lumea, ce frumos era cand nu bagam de seama cat de greu era. 

  Pentru ca Mara acum se spala singura, ceea ce pentru mine era ultima frontiera in cresterea asta primara, fizica, a unui copil...ultimul lucru pe care nu putea sa il faca doar ea...evident ca acum ma simt mult mai libera. Era vorba doar de 10 minute pe zi. Insa era vorba de 10 minute pe zi timp de 5 ani, care mie mi-au rupt coloana in doua, desi in am impartit anii cu sotul meu, care o spala frecvent pe Mara. 

  Incerc sa nu am nostalgii pentru ca stand cu ea de cinci ani zi de zi (minus doua luni anul trecut cand a fost plecata cu Marius) stiu foarte bine ca eu am trait totul. Eu am fost aici clipa de clipa, zi de zi, seara de seara, masa de masa, baie de baie, boala de boala...Tin minte cam tot. N-am uitat nimic, de aia nu vreau niciodata sa minimizez catre o proaspata mama...cresterea copilului. Asa cum n-am uitat cum mi-a fost in sarcina si nici cum a fost cand am nascut, si o sa inteleg intotdeauna dincolo de orice, o femeie gravida care spune "mi-e rau"...o sa o inteleg pana la lacrimi. 

  Au fost niste ani frumosi. Mai am curaj sa o iau de la capat? Nu m-am decis inca. Daca o fac o fac doar in alta tara. Intr-o tara unde exista moase, intelegere a sarcinii si nasterii, pediatrii destepti, parcuri curate, trotuare cu rampe pentru carut, pomi, flori, mancare curata de la ferme locale bio, aer respirabil chiar si vara. O tara in care gravida nu sta la coada la medicul de familie cum am stat eu cate 3 ore alaturi de babe tebeciste si alte aratari de m-am imbolnavit in luna a saptea si a durat "raceala" 6 saptamani...O tara la care merg cu copilul de 1 an si jumatate la spitalul de pediatrie si nu ies cu o foaie medicala plina de minciuni (da, trebuie sa povestesc la un moment dat experientele mele cu spitalele de pediatrie Ploiesti si Mangalia).

  O sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu am inceput sa fiu foarte sigura ca am avut un mare noroc sa scap cu viata si eu si copilul din sistemul romanesc. Pentru ca intre timp, in toti anii astia am aflat povesti de groaza, de la mame care au trait cosmaruri absolute intr-o tara a nimanui. Mi-e frica de ce inseamna mutatul in alta tara, insa sincer, mi-e mult mai frica sa continui sa traiesc aici. E periculos. 

Vai ce bine!

  Bai, ce bine e ca au venit astia sa joace un meci acilea! Frate, n-a vazut Bucurestiu' de cand e el...turisti...iar in seara asta, erau spanioli la restaurantul, culmea spaniolesc, din Ploiesti, mai, nene! Iti dai seama? 

  Pfoaiiii de mine, si cica spectacolul de deschidere a fost misto! Bunica mea de 88 de ani, va jur ca a fost sunata la 10 noaptea intru acordarea de "ce frumos a fooost" de catre sor-sa care are numai 80 de ani. De m-am speriat sa mor, ca eu nu stiam ca e "meci" sau ca intra doamneiartama Romania in vreun soi de ulitza turistica pentru maretii spanioli. Sau ceva.

  Bai...suntem, per total penibili. Da, am construit un stadion, dar nu are parcare cat sa nu omoram micutza capitala europeana...da, chemam multi oameni din alte tari...da' ei saracii...vin la meciu', da' dupa meciu' ...mi-e rau, au ajuns la PLOIESTI! Probabil erau in drum spre alt loc de turisti straini, Bran, ceva...ca acolo era ala de il stiu ei ca sugea sange...doar ca...de la Ploiesti la ...Brasov, trenul face 4 ore...ca e restrictie de orice. Iarna de frig, vara de cald, intre cele doua de "constructii", asa ca trenul merge cam cu 30 la ora....Poate de aia erau opriti saracii la o "gustare"...ca li s-o fi zis ca de la Bucuresti la Brasov...fratzioareeee, e cale lungaaaaa!

  Daca vrei cu masina, e si mai misto! Pe bune, la Posada acum trei zile, niste cetateni au aterizat in prapastia de care mie imi e frica de cand am mers prima data cu masina acolo, cand eram foarte mica! Norocul lor a fost ca in urma lor mergea regulamentar un autocar cu cetateni-americani-purtatori-de-arme-si-muschi, zisi ei si soldati de pe la astia de ii au aici cantonati. Si care cetateni, aveau la ei tot ce trebuie, s-au pogorat usor in prapastie si au scos victimele de acolo. Cand a venit salvarea romaneasca, baietii scosesera la sosea tot ce trebuia sa mearga la spital. Adica oamenii. Despre restul de fiare picate acolo nu m-a mai interesat, am schimbat canalu' ca venea Cireasa de pe Tort si lesina fi-mea daca nu vedea!

  In seara asta...noi doi la restaurantul "spaniol" din urbea lui Caragiale...am ras mult, des si plin de sens, ne-am iubit cum numai noi stim sa o facem de aproape 15 ani...ne-am minunat cum ca mujdeiul era proaspat, caci mujdeiul este esenta gurii noastre, am vorbit despre fiinte pe care le iubim, despre frustrari care ne frustreaza, despre cate in luna si in stele....cine nu a avut vreodata un sotz din asta...nu stie despre ce vorbesc acum, cine are...sa se bucure de el si sa il aprecieze in fiecare zi! Relatia asta a noastra...este totul. Este noi si copilul nostru. Este noi si vorbitul nostru despre tot si despre nimic...este o viata frumoasa!

Sa nu fim rai

   A inceput sa devina un refren pentru mine in ce incerc sa ii transmit Marei. Sa nu aibe rautate, rea-vointa, fata de nimeni. Oamenii gresesc, e normal sa faca asta, nimeni nu e perfect. Insa mereu, mereu trebuie sa faci lucrurile bune, sa incerci mereu sa fie bine si pentru cei de langa tine. Asta incerc sa o invat zi de zi, ca si daca se intampla sa greseasca, daca nu a facut greseala cu RAUTATE, atunci e ok, atunci isi poate cere scuze si se poate astepta ca scuzele sa ii fie primite. Si data viitoare va sti sa nu faca acea greseala.

  Una e sa te impiedici de cineva si sa il lovesti, alta e sa ii tragi una ca te-a suparat. Una e sa spui ceva ce crezi sincer, alta e sa zici rautati despre care stii sigur ca vor lovi cand aterizeaza pe destinatar. Sa scurmi cu rautate in problemele sau esecurile cuiva. Sa ataci fix unde stii ca doare mai tare, si apoi sa zici ca tu doar ti-ai zis parerea. Nu, nu trebuie sa fii rau. Nu trebuie sa spui lucuri negative doar de dragul de a il vedea pe celalalt ca se supara. Nu, nu castigi nimic cu asta! Ba mai mult, pe parcursul timpului s-ar putea sa si pierzi prieteni din cauza asta. Sa pierzi respectul celor din jur.

  M-a intrebat ce e ala respect. I-am spus ca respect e atunci cand chiar daca te crezi foarte bun (jmecher, superior, fabulos, minunat, frumos, destept) sa ai puterea sa crezi ca si cei din jur sunt cel putin la fel de buni ca tine. Oricine ar fi ei. Sa nu fi rau cu cineva doar pentru ca nu iti convine opinia lui despre ceva. Chiar daca il crezi prost, poti sa tii pentru tine lucrul asta. 

  Dar sa te aperi cand esti lovit. Si de cele mai multe ori cea mai buna aparare e fuga. Nu are sens sa ma obosesc sa ma tot apar cu pumni cand cineva tot incearca sa ma pocneasca. Fug si gata. Data viitoare evit omul ala cu totul si am terminat problema. Dar astea sunt ganduri pe care i le poti spune unui copil, el poate le intelege sau nu...insa atunci cand creste constata, ca si mine, ca multi oameni mari sunt rai. Al dracu' de rai si de stupizi. Se cred importanti, se iau la intrecere pentru cele mai idioate treburi...se vorbesc pe la spate...si in general chiar sunt mai prosti decat imi imaginam cand eram mica.

  Nu pot decat sa sper ca ea o sa incerce mereu sa fie buna cum e acum. Sa ajute cum vrea acum sa ajute pe oricine cu orice...sa isi aduca mereu aminte cum mama ei ii spunea sa nu aibe rea-vointa. Sa fie harnica si sa iubeasca mult toti oamenii buni. Si sa ii ocoleasca pe cei rai. Sa se apere daca e atacata, si niciodata sa nu atace pe cineva nici cu mana nici cu vorba.

  Pentru ca DA, vorbele DOR. Mai rau ca pietrele aruncate in cap. Vorbele raman, chiar daca nu sunt scrise, raman scrijelite in sufletul oamenilor pentru eternitate. Nu ai cum sa le mai iei de acolo. Decat poate cu multa iubire...

Fa mancare cu dragoste!

  Imi place mult Adi Hadean si tot ce vrea el sa faca pentru lumea culinara. Ieri m-a impresionat profund cu ceva ce a scris. Lumea in care traim azi e de multe ori stupida. Lupta femeilor pentru egalitate si pentru locuri de munca in afara casei, pentru bani si pentru putere...a ajuns sa perverteasca ideea de familie. A ajuns sa fie o rusine, o bizarerie sa spui vreau sot si copii, vreau sa fiu cat mai mult cu familia mea. Familia mea e "distractia" mea si nu m-am simtit niciodata nefericita sau lipsita de vreo libertate alaturi de ei doi.

  Iar chestia cu arta culinara...mi-am cultivat-o in ultimii ani foarte mult. Am descoperit ca pentru mine gatitul e cea mai mare relaxare posibila. Am citit foarte mult despre asta, am vazut tot felul de emisiuni, am incercat sute de mii de combinatii si chestii care m-au atras. Cand gatesc sunt linistita. Atunci pot gandi mult mai clar, despre orice...pot sa imi rezolv orice dilema daca sunt la bucatarie si produc ceva de mancare. Eu am ajuns sa fiu casnica dintr-o imprejurare care a combinat o tara proasta in care daca ai firma ta mica...esti mancat...cu faptul ca am ales sa fac un copil cat mai devreme. Aveam 27 de ani si mi se parea deja enorm de tarziu...simteam ca nu mai pot sa mai traiesc daca nu am un copil. Asa ca am ales sa fac copilul si sa nu ma mai gandesc la ce o sa fie cu jobul pentru mine. 

  Lupta asta cu mine a durat ceva, pentru ca suntem, nu-i asa, programate de societatea de azi sa gandim intr-un fel aberant pentru mine. Am ajuns sa ne dam peste cap mai mult pentru altii decat pentru familiile noastre, iar asta e total impotriva naturii femeii. Daca esti femeie, natura te-a facut sa faci copii si sa vrei sa ii ingrijesti. Sa ii hranesti. Incepe cu sanul, continui cu tocanita de ciuperci...dar femeile sunt facute sa vrea sa aibe grija de cei din jurul lor. Poate de aia multi soti devin handicapati la un moment dat pentru ca descopera ca daca raman vaduvi sa zicem la 50 si ceva de ani...ei sunt ciungi. Nu stiu sa faca decat ou ochi, nu stiu cum sa aibe grija de ei sau sa se tina curati si ingrijiti. Pentru ca femeia a facut asta pentru ei niste zeci de ani de zile.

  Din nou, eu militez pentru calea de mijloc: da, e foarte bine sa ai un job pe bani cat mai multi. Si cel mai important e sa iti PLACA acel job, sa te duci la munca cu veselie, sa te simti bine facand ceea ce trebuie sa faci zilnic. Dar pe de alta parte, nu uita sa gatesti! Sau daca nu ai stiut niciodata, apuca-te si invata asta! E sanatos si pentru corp si pentru psihic sa te hranesti cu chestii facute acasa, nu la carciumi unde dracu' stie ce mananci si cine si-a bagat labele in ele. Restaurantul e misto daca e o iesire din rutina, dar nu mai e misto cand e viata zilnica. 

  Si cand trebuie sa stai acasa cu copilul, nu face din asta un martiriu. Gatitul si pana la urma si curatenia din casa, pot fi chestii simple. Si care sa nu te faca sa urasti ce faci. Daca iti urasti casa ea nu te va primi cu caldura. Daca iti inveti copilul ca facutul ordinii e ceva NASPA, el nu va face niciodata ordine, iar frustrarea ta se va mari de la an la an. Daca faci un joc din asta...copilul creste cu o mare placere fata de curatenie si de gatit. 

  Mancarea e dragoste. E felul in care oamenii se aduna in jurul unei mese si se simt bine, vorbesc, se cunosc, isi impartasesc vietile. Nu, gatitul nu e o corvoada, daca ai un pic de organizare. Chiar daca ai un job foarte greu, tot poti face mancare. Poate nu zilnic, si sigur nu pentru toate mesele...insa se poate.

Draga Mara

  Draga mea Mara...esti cu noi de cinci ani si ne-ai adus atatea bucurii incat nu pot sa masor! Am cautat o galeata, nu incap in ea...apoi m-am gandit cu ce te las eu pe tine pe lumea asta, daca ar fi sa plec maine. Pai cred ca te las cu o mare valoare: educatia pe care ti-am dat-o. Si te mai las cu ceva...cu prietenii nostri. Chestia e ca tu m-ai ajutat sa fac rost de unii dintre ei. Pentru ca esti prea misto, prea frumoasa si prea simpatica!

  Da, poate suna bizar, insa...ce ramane in urma noastra pe lumea asta, e putin. Sau e mult. E nimic, sau e totul. E o viata...sau trei picaturi de apa...Copilul creste aproximativ de la sine. Oricat ne-am da cu capul de toti peretii, el tot creste ok cu o anumita masura de bun simt in ceea ce inseamna curatenie, somn, alimentatie. Si creste. Si apoi? Ce vine apoi?

  

  Pai apoi vin prietenii, oamenii buni cu care copilul e inconjurat. Azi despre Monica. Care nu o cunoaste pe Mara insa o iubeste ca si cum ar cunoaste-o de o viata. Care pana la urma nu ma cunoaste nici pe mine prea tare, insa...Monica STIE sa iubeasca. Si sa o faca asa, cu totul...cum mi-am dorit eu mereu de la oameni. Pe Monica am cunoscut-o din cauza de Ioana. Din cauza sau datorita? Ambele! Da...in cateva luni, draga Mara, ne-am gasit alti oameni fantastici! Oameni cu care te pot lasa linistita daca ar fi sa plec maine si tu ar trebui sa ai cu cine vorbi in afara de tac-tu care nimereste mai greu cu vorbitul despre iubire...

  Draga mea Mara, anul asta e anul in care noi trei i-am cunoscut pe ei doi, pe Monica si pe Mihai...bine ati venit in viata noastra! Va imbratisam apasat si promitem sa nu va lasam niciodata sa plecati de la noi! 

Masterchef e homeless

  Dupa cum am zis de la inceput...HAHAHA...OMG si WTF in aceeasi propozitie...Daca pana acum ma gandeam ca Masterchef Romania e un fel de fratele mai mic nascut cu handicap, chior, ciung si cu o ureche clapauga, al fratilor sai mai mari din alte tari...aseara am avut o revelatie. Asta romanescu e fratele mai mic, nascut schizofrenic si care a dat-o tare pe cocaina si alte alea, a fugit de acasa si a ajuns pe strazi. 

  Acum ar trebui sa public si comentariile unei cucoane ofensate ca am zis eu ca panarama de emisiune e penibila din cauza ca in Romania asa ne ies noua imitatiile. Prost. Fie ele emisiuni, fie ele "legi europene" pe care le copiem cuvant cu cuvant da' nu pricepem o iota...suntem ca aia de copiaza dupa altu' inclusiv numele de pe teza la romana. Si dupa aia ar trebui sa fac misto de ea rau de tot, sa ii arat emisiunea de aseara si sa rad juma' de an. Da' n-am chef.

  Revenind la homelessii nostri...da, stimati telespectatori, aseara am vazut oameni sarmani. La cantina cu pricina, s-a facut mancare si s-a chemat populatia sa voteze mancare "de Masterchef"...sa ma mai gandesc ce or fi gandit oamenii aia care au primit-o? Sa imi pun problema daca au injurat printre dinti pe unii care au vrut sa faca spectacol din vietile lor distruse? Si nu ca spectacol, da' spectacol din ala de circ horror. Masterchef ne-a aratat povestile lor. Care cum a pierdut casa, banii, nevasta, care traieste prin gara, care pe unde doarme...ce sa mai...imaginea Romaniei, domnule.

  Oare producatorii astia nu se gandesc nene ca cineva din alta tara, apreciind Masterchef, o sa dea vreodata si peste emisiunile lor? Oare nu le e jena? Jena si ca Romania e cum e, si eu nu cred ca tre sa ne spalam homelessii in public...jena si ca intr-o emisiune despre MANCARE si tehnica culinara, noi aratam oamenii saraci din Romania cum ling farfurii. Daca ii puneau sa gateasca, mai intelegeam!

  Din concursul propriu-zis am retinut asa: n-au ingrediente destule. Au adus un chef adevarat sa le arate la astia cum se face o caprioara cu homar gen surf-n-turf...numa' ca aveau putina caprioara, prea putin unt pentru sosul bernez (da, stiu ca nu ASA se scrie!) drept pentru care romanasii nostri s-au incaierat. Adica una bucata femeie infipta s-a dus si a ciordit mai mult decat portia, aialaltii s-au ofensat...totul a fost...ce sa mai...misto de tot. La fel si la cantina: li s-a dat o bucatarie cu vase la amestec, focuri la ingramadeala, drept pentru care astia mai mult se tziganeau decat gateau. Din doua in doua secunde era un bip care insemna un cuvant din 3 sau 4 litere. Parca la Ramsay suna altfel...

  S-au mai ciondanit si altii la Masterchef, si la Hell's Kitchen (formatul facut de Gordon Ramsay care e mult mai misto decat Masterchef) dar...o faceau ca niste oameni civilizati. Si mai ales nu se certau pe ingrediente, pentru ca acolo totul era mai mult decat ar fi putut ei sa strice vreodata. Amaratii astia de la noi, daca gresesc o friptura...gata, pa...n-au de unde sa ia alta. Da' in schimb imi place ca arata margarina de 500 de ori intr-o emisiune. Dupa care vine bucataru ala strain si le zice ca sosul bernez se face cu UNT, dupa care li se da prea putin unt...unt nene...La cati ciobani si vacari avem noi in tara asta...Uite, unii din ei chiar au facut o emisiune de televiziune! 

  Va urma!