In general viata e doar o suma de imagini puternice. La asta se reduce totul. Toate amintirile, senzatiile, trairile majore... toate sunt ca niste tablouri pictate puternic, cu tuse groase, in culori tipatoare. Pe alea ti le vei aminti. Alea vor ramane cu tine multi, multi ani mai tarziu.
Si cand te muti din prima casa in a doua, si cand te muti dintr-un oras in altul, si cand schimbi tara. Raman imagini. Zile, franturi, mirosuri care te vor umple probabil de nostalgie. Asta daca ti-ai dorit si ai iubit tara in care ai aterizat. Altfel presupun ca e urat si negru, nu vreau sa ma gandesc la asta. Cand schimbi o tara urata si nasoala (nu la peisaje ma refer) pe una civilizata si luminoasa (din nou, nu la nori ma refer) ramai multa vreme cu imagini pe care ti le aduni in suflet. La unele lucruri poti avea aparatul foto sau telefonul la indemana. La altele nu. Nu am voie la scoala cu telefonul asupra mea atunci cand sunt acolo in calitate de angajat tocmai din cauza ca el stie sa faca poze. Asa e regula.
Azi am regretat mult regula asta. M-a durut sufletul ca n-am putut face o fotografie. Au trecut 2 saptamani de cand lucrez inca o ora in scoala, o ora de cursuri. Am vazut si auzit atat de multe chestii minunate in astea doua saptamani incat ma doare sufletul pentru Andrei si pentru faptul ca el a ramas atat de in urma cu tot ce inseamna scoala. Asta e. I se trage tot de la tara din care vine. I se trage de la o romanca ce lucreaza la EMAS (directia Primariei care se ocupa cu copiii straini) si care l-a etichetat ca fiind "lenes". A decis ea ca el nu vrea. I se mai trage si de la alti parinti romani care nu au reclamat-o pe doamna aceasta pentru ca na, si ei sunt "straini" si le-a fost teama de diverse. Dar in general i se trage de la Romania cu toate mentalitatile ei oribile.
Dar am divagat. Fotografia pe care mi-o doream azi era cea cu 4 clase de copii de 7-9 ani care stateau pe o pajiste uriasa si citeau. Curtea scolii v-am mai aratat-o pe aici. E o enormitate de pajiste plus una de teren asfaltat, niste multe mii de metri patrati. Pajistea are pe margine un sir mare de copaci si boscheti de mure in care este format un tunel prin care ei sa se poata duce sa exploreze. Tot pe margine sunt utilaje din lemn pentru catzarat si tot pe acolo doamna directoare a dispus sa se aseze multi busteni de toate formele si marimile. Tot ce au mai taiat de pe acolo formeaza gramezi mari si stabile pe care ei sa se poata sui.
Asta fac ei in ora de la pranz. Azi la 11 era ora de clasa. De "Romana" cum ar veni. Literacy. Zeci de elevi mititei erau tolaniti la soare pe iarba ultra verde. Care pe spate, care pe burta, care pe branci, fiecare isi citea cartea personala. Doamnele profesoare idem. Era liniste. Era o fotografie care s-a lipit de inima mea de copil care a citit cu dragoste de carti dar de om care stie ca doar datorita mamei mele am prins dragoste de carti.
Scoala n-a contribuit niciodata in sensul asta! Ba din contra, am citit in CIUDA scolii. Am citit pe furis pe sub banca ani de zile in ore stupide si plictisitoare pline de limbaj de lemn comunist. Am citit cu cartea bagata intre copertile manualelor sau ale caietelor. Am citit in ciuda celor care incercau sa ne omoare spiritul. Am citit carti de aventura in ciuda lu' Sadoveanu si a altor raposati care desi or fi scris ei bine au scris prea demult ca sa mai fie atragatori pentru copiii anilor de mai incoace. Ca sa nu mai zic ai anilor astora ca deja ma ia rasul cand ma gandesc la programa de Romana a scolilor romanesti de AZI.
Doamna Marei i-a intrebat democratic, cand i-am dus, cati doresc sa stea pe bancute si cati pe iarba (in prealabil fiecare isi alesese o carte pe care o doreste, exista cartile clasei!). S-a votat pe iarba, eeeeeviiiiiideeeent, cu yeeeeeeeeeeeeey si yeeeeeeees si altele. Asa ca am stat pe iarba si am citit. Nu, statul in cur pe iarba nu imi place. Nu mi-a placut niciodata. Acum ca-s batrana si ma dor toate incheieturile nici atat. Niste zeci de minute mai tarziu m-am ridicat de acolo cu mare greutate :)))) Daaaar mi-a placut asaaaaaaaaa de mult ca ei fac asta pentru copiii!
Azi, pe o pajiste mare din Portsmouth, 100 de oameni mici citeau cu placere.
Curtea scolii noastre
👍
RăspundețiȘtergere