miercuri, 16 martie 2016

Ce de curaj!

  E un an de cand am anuntat ca planurile sa plecam din Romania s-au concretizat. De un an tot aud chestii despre cat de mult "curaj" aveam sau avem. Mailuri, mesaje, comentarii aici si pe FB. Despre "curaj". Curajul nostru. Am ras de fiecare data. Pentru ca nu, nu am avut "curaj". Deloc. Eu una nu am vrut sa plec din tara ani si ani de zile. Nu vroiam. Era mai comod raul pe care-l stiam decat binele pe care il puteam avea. Era mai comod sa stiu ca la o adica familia e aproape. In sensul de a o ingriji eu pe ea familia, nu invers :))) 

  Am decis sa plecam la modul serios pe la inceputul anului 2010. Atunci a fost decizia dintre noi doi. Dupa multe discutii, planuri, afaceri in Romania, munca ca la balamuc ca sa facem "ceva pentru noi"...  eu una am capitulat in momentul in care a trebuit sa-mi duc copilul la Spitalul de Pediatrie din Ploiesti pentru prima data. Atunci a fost pentru mine momentul decisiv. Atunci am realizat ca nu mai am curaj sa traiesc acolo. Nu stiam unde sa plecam, la vremea aia se putea doar in Canada, Noua Zeelanda si Australia, cu viza de skilled worker. Anglia nu primea romani decat cu mari eforturi. Singura limba in care puteam circula era engleza. 

  Oricum singura limba in care imi puteam imagina viata era romana si pentru ca-s un om al cuvintelor, chestia cu limba ma bloca de tot. Engleza o stiam, puteam sa trag de colturile mintii cat sa fortez plecarea lingvistica din suma de cuvinte in care m-am nascut. Deci optiunile erau limitate. Pentru o vreme am studiat relocarea in Australia la modul foarte serios. Apoi s-a facut primavara lui 2011, a trebuit sa ne mutam din chirie inapoi la mama acasa. 1 luna Marius a muncit din zori pana noaptea, pe cand eu am dezasamblat de una singura toata mobila dintr-un apartament cu 3 camere, am infolitat-o si am pus totul in cutii. Cu copilul printre picioare. In iuniele acelui an a cazut bunica-mea de tot. Totul s-a oprit. Am terminat de construit casa de la 2 Mai cu ultimele forte pe care le aveam in noi, fizic si psihic si cu ultimii bani posibili. 

  Dar cu gandul asta in spate, cu planuri, cu studierea locurilor, am inceput sa ne gandim la Anglia. Stiam ca o sa se deschida granitele si pentru Anglia, era ceva ferm, asa ca am inceput sa studiem si sa asteptam sa putem veni aici in termenii nostri, nu ilegal sau cu contracte dubioase la firme care dau teapa. Curaj? Care curaj?

  Mi-a fost frica incepand cu 2010 si pana cand am aterizat in Anglia. Mi-a fost frica de tot si de toate. Mi-am facut scenarii imposibile in cap, aia de la Holiud sunt nimic pe langa fantasmele pe care le-am trait eu in tot timpul asta imaginandu-mi ce-ar putea merge RAU. Ca na, de bine nu ne e frica niciodata :)))) Ca in alte multe sute de ori in viata mea, frica m-a impins la studiu. N-am venit aici nepregatiti, am studiat sistemul in detaliu, am aflat cam tot ce trebuia sa aflam dinainte sa plecam. Am gasit scoala si casa online din Romania (eu) pe cand el studia piata de aici in ale camionagelii. Frica? Pai mai frica decat ca o sa aleg un oras, o scoala si o zona aiurea nici ca exista pe lumea asta. Mai ales cand esti in alta tara. Zile intregi am stat cate 10 ore pe zi in continuu la calculator ca sa aflu toate scolile din Southampton si Portsmouth ca sa pot alege. Frica de scoli? Pai doar eu si doamna Puie stim de ce!

  Frica? Mi-a fost o frica sora cu moartea! Din aprilie de cand a plecat el aici si pana in 29 iulie cand am aterizat noi si mult dupa, am trait o frica permanenta. Frica de necunoscut. Mi-a fost frica sa stau in casa singura la inceput. In primele saptamani, noaptea, cand Marius nu era acasa, muream de frica in casa. Ma simteam pe alta planeta, ma gandeam ca daca se intampla ceva n-o sa fiu capabila sa vorbesc destul de repede engleza astora care era total diferita de engleza aia pe care o stiam eu :) Iar dupa ce vecina de la parter a incercat intr-o seara tarziu sa intre la noi in casa in loc sa intre la ea... am ramas total socata :)))

  Frica? Mi-a fost frica ca n-o sa avem bani, ca n-o sa ma angajeze nimeni, ca n-o sa invete Mara engleza, ca n-o sa se descurce la scoala, ca n-o sa fie fericita, ca n-o sa se poata adapta. Mi-a fost frica ca n-o sa ma simt bine "cu atata ploaie" (chiar n-am simtit ploaia pe aici, mai mult vantul!) ca deh, asa zice lumea ca "pizda asta de vreme englezeasca te omoara" :)))) Mi-a fost oribil de frica ca n-o sa stiu limba suficient de bine. Ca n-o sa inteleg. Si asa a fost :)))) La inceput m-am simtit pierduta in accentul porsmutean. Apoi am aflat ca accentul asta e unul recunoscut a fi greu in toata Marea Britanie. Cu timpul am inteles si portsmuteana lor. Frica a ramas, mai sunt miliarde de cuvinte si expresii pe care nu le inteleg. 

  Frica? Mi-a fost frica de facturi! Cat o sa coste iarna aici? Chiria e mult, ce ne facem daca ne omoara facturile? Oare cat costa totul? Mi-a fost frica ca n-o sa am bani de mancare. Nu poti sa traduci in lei ca mori de cap, nu ai cum sa faci asta. Pe de alta parte nu stii cat de mult te vor duce 10 lire. Sau 100. Iti ia timp sa afli care e cosul saptamanal, care e cel lunar, asta dupa perioada de inceput in care tot cumperi mobile si furculite, deci costurile nu-s reale. A trecut si relocarea, a trecut si prima iarna, ne-am facut o idee despre costuri. Dar frica? Frica a ramas, suntem "straini", cine stie ce anume nu stim de fapt :)))

  Cel mai frica mi-a fost ca Mara va fi nefericita. Toata atentia noastra, tot stresul s-a concentrat pe ideea asta. FRICA? Ce ne facem daca Marei nu ii e bine? Iar toti cei care au impresia ca am fost "curajosi" nu au idee despre cat de greu a atarnat intrebarea asta asupra noastra. Nu, n-am fost curajosi. Curajul e semn de inconstienta. Frica e semn de normalitate la cap. Una peste alta ne-am cacat pe noi de frica acum un an. Chestie pe care putini au inteles-o. Ne-a fost teama si inca ne e. Si probabil n-o sa ne paraseasca prea curand. Deci nu despre curaj e vorba. Ci despre dorinta de mai bine.

  Iar acel mai bine a sosit imediat ce am ajuns aici. Aia e chestia. Ca mai binele invinge teama. Ca fericirea pe care ti-o da "normalitatea" este ceva care depaseste spaima continua ca "nu poti, nu stii, nu esti de aici, aoleu-ce-ne-om-face-daca?" Inca zambesc cand merg pe strada. Inca zambesc ca proasta. Alti romani urasc sa se afle aici, ii detesta pe englezi si considera ca romanii sunt o natie superioara. Si sunt profund nefericiti. Stau aici pentru bani. Exact ca niste curve doar ca mai putin sinceri. 

  N-am venit aici pentru bani. Bani aveam si dincolo. Am venit aici pentru alte lucruri. Am venit aici de frica. Mi-a fost frica sa mai traiesc in Romania. M-a fost frica sa mai merg vreodata cu copilul meu la spital sau la scoala in Romania. Ala e curaj, nene! Sa iti cresti copilul in Romania! Si sa il lasi sa traiasca 16 ani in scolile de acolo. Ala curaj, nene! 

13 comentarii :

  1. Alexandra, citesc cu drag si amuzament blogul tau. Din păcate nu am scris pana acum niciun comentariu. Din lene, recunosc. Eu am plecat Acu 15 ani din Romania la doctorat in Germania. Întâmplarea a făcut sa ramân aici. Am cochetat cu ideea reîntoarcerii in Romania. Culmea e ca tot frica ma oprește. Din ce scrii tu si ce cunosc eu, imi dau seama ca noi romanii din diaspora ne împărțim peste tot in 2 : cei care prefera "afara" ca si alternativa decenta de viața si cei care aduna bani - " curvăsăreala " amintita de tine mai sus punctează bine subiectul.
    Keep on writing, you are doing a great job!
    Bianca

    RăspundețiȘtergere
  2. Alexandra, citesc cu drag si amuzament blogul tau. Din păcate nu am scris pana acum niciun comentariu. Din lene, recunosc. Eu am plecat Acu 15 ani din Romania la doctorat in Germania. Întâmplarea a făcut sa ramân aici. Am cochetat cu ideea reîntoarcerii in Romania. Culmea e ca tot frica ma oprește. Din ce scrii tu si ce cunosc eu, imi dau seama ca noi romanii din diaspora ne împărțim peste tot in 2 : cei care prefera "afara" ca si alternativa decenta de viața si cei care aduna bani - " curvăsăreala " amintita de tine mai sus punctează bine subiectul.
    Keep on writing, you are doing a great job!
    Bianca

    RăspundețiȘtergere
  3. Mie mi se pare ca noi am fost inconstienti cand am venit, in sensul ca nu aveam temele facute ca voi. Asa ca primul an a fost tare greu, dar ne-am descurcat. Ne-am avut unul pe altul si ne-au ajutat multi straini de la care nu asteptam nimic si care n-au avut ceva mai bun de facut decat sa ne dea noua sfaturi bune sau sa ne indrume cand am dat de greu. Pe cat de greu a fost anul, pe atat de fericiti am fost noi, am realizat ce inseamna sa traiesti intr-o tara undeo oamenii, in majoritatea lor sunt frumosi pe dinauntru. Si tin realmente la semenii lor. Am invatat ca idea aia din capul meu, utopia numita civilizatie chiar exista. Am inceput sa zambesc pe strada, am inceput sa zambesc altor oameni. Am inceput sa ma vindec de senzatia ca m-am nascut in tara gresita. Si aici sunt o gramada de romani care fac la fel, urasc cu spume tara asta si primesc totul in zeflemea in timp ce lauda maretia romanilor si "cat de dobitoci sunt canadienii"... ma uit cu mila la ei, iti dai seama ce existenta chinuita duc ei, toata ziua cheltuindu-si energia pe ura si cuvinte grele in loc sa vada ce frumos e totul in jur? Am eu un feeling ca genul ala de oameni ar fi nefericiti peste tot, ca altfel nu inteleg de ce nu pleaca inapoi in Romania...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai nu pleaca, ca-s curve. Banii sunt buni. E usor sa strambi din nas si sa te crezi natie superioara cand de fapt vii de la coada vacii :))))

      Ștergere
  4. Ca bine le zici, duamnă. Soțul pleacă vineri în germania, sa vedem ce-o ieși...

    RăspundețiȘtergere
  5. Hello. Citesc acest blog de când am hotărât să emigrării în Anglia. Am început să ne documentării despre viața în UK. Și așa am ajuns pe acest blog. M-a captat total deoarece informațiile în legătură cu Anglia erau prețioase pentru noi. Până la urmă am emigrat și noi în Bournemouth în 16 Martie. Recunosc că ne-a fost frică și încă ne este. Dar suntem încrezători că va fi mult mai bine decât în România. Nici noi nu am venit aici pentru bani, câștigam destul de bine în Timișoara. Am venit pentru o groază de alte motive. Ne-am găsit chirie, ne-am programat pentru Nino și ne-am programat pentru deschiderea conturilor bancare. Deci suntem foarte încântați ca toate astea le-am rezolvat în câteva ore și privim viitorul plini de speranță.
    Toată lumea ne-a spus ca am avut curaj. :)

    Voi citi în continuare acest blog interesant. Urmează să scriu și eu pe un blog despre ce am găsit aici. Poate va ajuta pe cineva.

    Marcel

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu sunt in faza de documentare... nu vreau sa plec din tara din motive financiare. Imi doresc insa un alt sistem de invatamant pentru fiica mea, un alt sistem medical, o alta viata in care sa muncim, dar sa apucam sa ne bucuram si de cei dragi sufletelor noastre.
    Mi-e frica de mor...fiindca al meu copil nu pare deschis ideii de relocare. Mi-e teama ca voi gresi..., da, nu esti singura :)
    Multumesc pentru timpul pe care il petrec pe blogul tau!
    V.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Copiii nu vor. Mara era ingrozita. Pentru ca e inspaimantator si pentru un adult, d-apoi pentru un copil! Dar na, dupa aia s-ar putea sa fie mega fericit in alta tara, din toate punctele de vedere.

      Ștergere