8 luni cat 800

  Ieri s-au implinit 8 luni de cand eu si Mara am aterizat in tara unde iarba nu moare niciodata. Mi se pare ca aici m-am nascut. Stiu cumva vag ca am trait in alt loc care-mi facea rau si nervi zilnic. O stiu in mod teoretic. N-o simt. Nu mi-o mai aduc aminte, exact asa cum nu-ti mai aduci aminte clar viata de dinainte de a avea un copil. Stii ca ai avut-o si ai trait-o, ca poate a fost ok uneori, dar nu stii cum naiba ai putut sa existi fara fiinta aia minuscula pe care tocmai ai nascut-o. Simt ca aici am trait dintotdeauna. Sau ca asa trebuie sa fie. Precis asa a fost, e doar o iluzie ce-a fost inainte de asta.

  Simt nevoia sa spun tuturor celor pe care-i iubesc: veniti aici. Aici e bine. Stiu, e hilar. E absurd sa faci "reclama" unui loc care nu-i al tau pana la urma. Iti vine sa-i iei pe toti in brate, sa-i treci marea si sa-i aduci sa traiasca aici in linistea asta. Da, mai stiu si ca orasul asta nu e Londra. Si nici imprejurimile ei. Stiu asta. Noi traim printre englezi, in "Anglia" asta a lor asa cum e ea. Poate de aia vad lucrurile in "roz", asta ca tot imi zicea cineva acu' 8 luni cand am aterizat ca vad totul cu ochelarii aia roz. N-am ochelari si nici creierul setat pe roz.

  Azi am trait din nou niste momente extraordinare cu soare (culmea!) si vant si copil exaltat care-mi spunea ea ce frumos e aici si ce fericita e ea... incat simt ca-s fericita mult. Serios. Sa-ti vezi copilul cum infloreste, cum se simte bine la scoala, cum invata nu una ci doua alte limbi (ca acum imi zice chestii si in Franceza, na belea!)... mie asta mi se pare fericire pura. Pur si simplu acum imi imaginez un viitor real si frumos. 

  N-a existat nici o zi in care sa-mi zic "ce-oi cauta eu aici, de ce am venit eu aici?" N-a existat sa incerc sa rezolv o problema oarecare aparuta si sa nu se poata. Da, uneori dureaza. Mult rau, depinde de problema pe care o ai. Insa in final se rezolva. N-a existat sa se uite cineva la mine cumva ca-s romanca sau ca vorbesc prost engleza. N-a existat nicaieri in lumea mea de aici discriminare. Sau lipsa de politete. Oamenii astia sunt atat de calzi si de atenti si de politicosi si de sinceri in incercarea lor de a nu deranja... ca-ti sta mintea in loc.

  Oamenii de la scoala sunt extraordinari. Din toata scoala aia o singura tipa nu se potriveste acolo, e fata unei invatatoare batrane, probabil a fost cumva pusa sa faca meseria asta care sigur nu e pentru ea. Dupa ce am facut "reclamatie" (adica doar am spus invatatoarei ca Teacher Assistenta n-a fost ok) cum ca ridica tonul (iar ridicatul ala de ton al ei este asaaaaa, mult sub standardele invatamantului romanesc) fata n-a mai tipat. Deloc! La nici o clasa, nu doar a Marei, ca m-am interesat. De aia m-am bagat in sistem, ca sa aflu totul :)))) Oamenii astia ii privesc pe oamenii aia mici cu atata drag si le pasa atat de mult de ei, de fiecare dintre ei, este ceva de nedescris. 

  Da, sunt "doar" 8 luni. Le simt ca pe 800. Ma simt bine aici. Bine. Am invatat multe si o sa mai invat multe. Imi place ca-s "strain" aici. Pana si asta imi place. Pentru ca oamenii care interactioneaza cu mine sunt incantati si devin curiosi. Cauta pe harta Google tara aia dubioasa numita Romania ca sa vada unde e :)))) Invata si ei cum invat si eu. Si da, le place de mine. Pentru ca-s simpatica cu limba mea engleza incalcita. Si pentru ca muncesc cu drag alaturi de ei. Si pentru ca oricunde merg mi-e drag ca ei toti zambesc politicos la mine. Si uite asa am ajuns sa invat sa zambesc si eu mereu. De 8 luni.

    Azi, in parc, radea din nou de vantul puternic de la malul marii:

Maaamiiii, m-a luat vantuuul!