Life goes on

  E doar marti si s-au intamplat multe. Anglia a inceput sa se scuture de socul rezultatelor de la referendum. Atmosfera de la stiri e una haotica, apasatoare, desi sunt antrenati sa fie neutri, mi-e clar ca reporterii BBC au votat Remain :)))) Brusc au devenit foarte coltzosi in exprimare, intrebarile curg una dupa alta, comentariile sunt acide. Raspunsurile nu exista, asa cum nu existau nici inainte de ziua de joi. Cameron s-a dus azi sa vorbeasca la Bruxelles dupa ce ieri a fost o dezbatere in Camera Comunelor. Dezbatere in care nimeni nu se mai grabea sa iasa din UE. Ma uitam siderata si ma gandeam ca prostii aia de jos care s-au lasat manipulati sunt nimic fata de conducatorii lor. 

  Ne intreaba lumea ce facem, cum e. Pai cum sa fie... greu de suportat. Apasare pe creier. Nesiguranta. Neliniste. Nu, nu cred ca ne va spune cineva sa ne facem bagajul si sa parasim incinta, nu cred asta. Pe de alta parte englezii au cautat pe net "ce este acela UE" dupa ce au votat si abia atunci am inteles cam cum a mers treaba. Abia atunci am realizat ca se poate de fapt orice. Ma rog, daca mi s-ar spune azi iesi afara... probabil m-as duce in Norvegia, Suedia, Danemarca. Sau in alta tara. Nu in Romania. Ne gandeam la Franta da' cre' ca si aia-s pe cale sa paraseasca corabia :)))

  Deocamdata n-am ce sa fac decat sa traiesc nesiguranta asta, chestie care pe mine una ma face cu capul de tot. Insa in jurul meu viata merge linistita inainte cu mine cu tot, chiar daca eu sunt blocata. Luni am fost poftita la o sedinta. Ne-au zis acum vreo 10 zile. Nu mi s-a spus despre ce doar ca s-au ales cateva persoane din staff, persoane care au copii in scoala. Si ni s-a dat si un chestionar de completat, legat de cat suntem de fericiti in scoala. Luni, timp de 2 ore am raspuns la intrebari, noi, parinti care nu lucreaza in scoala si... cativa copii din toate clasele scolii. In sala mare de muzica au amplasat 9 mese cu mai multe locuri. La fiecare, 1-2 membri ai conducerii scolii iti puneau intrebari. Raspundeai la un set pentru parinti ai copiilor din scoala si unul al personalului care lucreaza in scoala. Ce-a fost bine? Ce n-a fost bine? Ce ai facut sa imbunatatesti? Ce ai putea face mai mult si ce resurse ti-ar trebui? Ce zice copilul? El ce-ar vrea, ce l-a incantat cel mai mult anul asta? Ce si-ar dori la anul?

  Doua ore ne-am mutat de la masa la masa si-am discutat. Ei isi luau notite si urmau sa faca o mare suma si o planificare pentru tot anul care urmeaza din septembrie incolo. Ce, cum, unde, cand, cu ce, in ce fel... Dupa doua ore produsesem impreuna, cele cateva zeci de persoane de acolo... cateva sute de post-it-uri cu idei. Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred. Cot la cot cu mine la masa statea Tawar, un baietel de 5 ani de la Reception. Lesinat de oboseala si pupandu-si degetele din cand in cand, raspundea la intrebari despre cum ii place lui sa citeasca si ce i-ar placea mai mult sau mai des! Cei mai mari aveau o gramada de chestii in cap si nu erau deloc incurcati sa raspunda in fata directoarei si a celorlalti. 

  La pauza de baut ceai, cafele si de mancat diverse (ca doar nu credeati ca ne-au chemat sa suferim pe burta goala, nu-i sta englezului in fire sa nu puna ceva pe masa) a venit la mine prietenul meu nenea Howard, bunicul uneia dintre colegele Marei. Vizavi de ei sta un baiat pe nume Liviu, roman, venit cu familia aici. Howard i-a indragit pe toti si a si invatat cateva cuvinte in romana, cand a auzit prima data ca suntem romani a inceput sa vina zilnic la mine sa ma salute in romaneste :))) Am discutat diverse cu el pentru ca e teribil de vorbaret. Ieri a venit sa ma intrebe ce fac, daca suntem bine, ca uite, Liviu e ingrijorat. Zic nah, tu sa-mi zici ce fac ca io nu mai stiu! Omul mi-a zis ca el nu mai da drumul la stiri ca nu mai suporta ce se intampla, el se simte mai degraba european decat britanic (tipul are o masina-caravana-rulota deci a vazut toata Europa) si ca na, sa nu ne temem ca nu o sa ne dea nimeni afara.

  E foarte placut sa auzi asa ceva intr-o situatie ca asta. Pentru ca oricum paranoia-i gata, fandacsia urmeaza, serios... sunt momente in care te gandesti ca te vad astia pe strada ca esti roman, ca-ti scrie pe frunte sau ca... nu stiu! Creierul incepe sa mearga fara tine, am avut mai multe momente zilele astea in care m-a dus in paranoie fara sa-mi doresc asta :))))) Si cand ma gandeam eu ca e placut sa aud asta, le vad aproape de noi, tragand cu urechea, pe 3 doamne din staff, directoarea adjuncta, cea financiara si o colega de-a mea, Sally despre care am mai povestit, ea imediat s-a bagat in discutie pentru ca stie de la mine cateva chestii de prin Romania. Si am povestit cu ei cum ca na, noi muncim pe aici, care pe cat poate, ca sotul meu lucreaza 15 ore pe zi pe un job pe care tinerii englezi nu-l doresc ca altfel n-ar mai cauta firma lui soferi tot timpul, si alte asmenea. Ca am venit aici pentru viitorul copilului si pentru o tara CIVILIZATA. Si ca de un an am fost teribil de fericiti intr-o tara care tara acum practic ne-a spus ca "io nu te iubesc, fa, Caterino!" :)))

   La un moment dat, directoarea adjuncta care e o tipa mare si impunatoare, cu o voce pe masura (la inceput imi era o frica de ea cand o auzeam cum se ratzoieste la copii :)))) a venit langa mine, si-a pus mana pe dupa umarul meu si mi-a zis "Alex, I want you to know you are extremely wellcomed here! You are amazing and nobody will tell you to leave!" 

  Nu stiam daca sa rad sau sa plang. I-am zis ca-i multumesc enorm dar ca britanicii ei s-ar putea sa nu fie asa impresionati de cat de amazing sunt eu la o adica :))) Dintr-o gluma in alta s-a apropiat si directoarea financiara, cu ochii inlacrimati, si ne-a povestit cum s-a nascut ea in Zambia si apoi parintii ei britanici s-au mutat in Africa de Sud unde si-a petrecut primii 13 ani din viata ca abia apoi sa ajunga in Anglia. Si ca toata chestia asta e absurda si se va rezolva de la sine. Am intrat inapoi la discutiile sedintei cu capul ametit, imi era cald, eram foarte obosita de orele de harmalaie in alta limba... la ultima masa am cunoscut-o pe una din guvernatoarele scolii. Aici scolile au un director si un corp de guvernatori, ei decid lucrurile legate de scoala si sunt numiti prin alegeri in cadrul scolii. 

  Tipa, trecuta bine de 60... eu tot discutam problemele legate de copiii bilingvi si cum le putem regla spre integrarea rapida a copiilor care nu aduce decat lucruri bune. M-a intrebat de unde sunt si a sarit de pe scaun de bucurie ca si fi-su are iubita romanca si nu cumva as vrea sa o invat si pe ea romaneste, ca omu' o sa se cam insoare si ea vrea si ea sa stie cate ceva in romana?!!!??? Ma uitam la ea si ma gandeam ca cineva sare si-mi zice ca-s la camera ascunsa sau ceva. Dupa care m-a intrebat despre scoala si sistemul romanesc, i-am povestit, s-a terifiat si m-a felicitat ca am venit aici pentru fiica mea. Am zambit politicos si i-am zis ca se pare ca Portsmouth (populatie 90% britanici albi) si Hampshire (judetul) care au votat majoritar Leave nu-s la fel de incantati ca ea :))))) A ras din toata inima si a zis ca ea crede ca lumea nu s-a informat prea bine inainte sa voteze... si ca o sa plateasca pentru ingnoranta. Si ca de aia copiii trebuie crescuti cu cat mai multa informatie despre toate tarile din lume, ca sa nu ajunga adulti ignoranti. I-am dat dreptate si am plecat acasa.

  Si viata merge mai departe. Linistita. Joi, Mara merge la finala concursului de golf la care au castigat ultima data, acum vor reprezenta orasul Portsmouth. Ii ia o zi intrega si-i duce in alt oras ca sa faca intrecerea cu alte orase. Le-au dat tricouri inscriptionate cu mentiunea "le puteti pastra!" chestie care a incantat-o dincolo de orice! Iar saptamana viitoare are loc "Transition Days" adica luni isi vor cunoaste profesorul de anul viitor si vor merge in clasa cea noua iar marti vor avea o zi intreaga cu noul profesor si vor lucra la un proiect despre Olimpiada. Pentru ca da, in general, aici nu te lasa nimeni sa astepti mult si cu emotii ca sa afli ce vei face la anul. Subliniez: in general! :))))) 

  Si una amuzanta la final, de asta vreau sa-mi aduc aminte toata viata pentru ca moshuletele a fost ultra-amuzant si cum eu nu preget in a raspunde interpelarilor de pe strada, a iesit asta: in fata mea, un moshulete de circa 150 de primaveri abia mergea carand in mana niste scanduri sau ceva de genul asta. Mergeam repede in spatele lui si sandalele mele scoteau sunet. Cand l-am ajuns din urma la o margine de bordura unde se oprise sa traverseze s-a intors la mine, a ras si a zis:

El: are you following me?

Eu: not at the moment! would you like me to follow you another day... I'm in a hurry now?

El (razand in hohote- ma masoara de sus pana jos): I wouldn't say no, love!

Eu: It's a deal! But you should know I am Romanian and I understand that is pretty scarry around here :D

El (razand si mai tare): I fought in the War, dear, nothing scares me! Not even that bloody wanker called Farage!

Si am traversat razand amandoi.