Prima zi de scoala in Anglia

  Ce zi, maiculitaaaaaaa... ce ziiiiiiiiiiiiii!!! Gata, daca n-am murit azi nu mai mor! Am zis! Atatea emotii si spaime n-am avut de cand sunt. Iar eu de fel sunt o emotionata si o-nspaimantata. Dar sa duci copilul la scoala in alta tara e asa din categoria "ia-ma Doamne, stinge-mi neamul" combinat cu "o sa fiu cuminte, sa moara Gigi daca mai vorbesc urat numa' te rog io, Universule..."

  Fi-mea aseara era alb-pamantie. Mi-a comunicat intr-o suflare "mami, eu nu vreau sa ma duc la scoala, imi e frica". Pam pam. Evident ca stiam ca ii e frica si evident ca si noua ne-a fost cel mai groaza de momentul asta inca de cand am decis sa ne mutam aici. Da' na, ce sa facem... Desi ne-a placut mult la prezentarea scolii, desi am fost teribil de incantate... aseara ne-am inmuiat totalmente chilotzii pe domniile noastre. 

  Trecand peste faptul ca ieri a fost ziua mea pe care n-am simtit-o deloc de la stresul ca azi incepea copilul scoala... M-am foit ieri ca leul in cusca, nu mi-a ars de absolut nici o sarbatorire, mi-am bagat picioarele in ei de 36 de ani. N-am dormit azi noapte deloc. As in deloc. Am atipit exact cu 5 minute inainte sa sune ceasul. Evident. 

  Dimineata, dupa ce nici ea n-a putut sa adoarma aseara decat foarte tarziu eram ca o turma de oi impiedicate. Ma mir ca n-am dat cu capul prin pereti. Ne-am dus la scoala si toate bune pana cand sa intre in clasa si a inceput sa planga cu moaca aia. Orice mama are o chestie: moaca AIA. Momentul ala in care se agata de tine cu lacrimile pana in sosete si zice "nu vreau sa ma duc, mi-e frica". Gata, te-ai taiat ca maioneza. Si nu mai dureaza doua minute si dai si tu apa la soareci incercand sa-ti mentii mutra impasibila de cucoana trecuta iata de jumatea vietii. Pe dracu'! S-a dus dracu'... boceam amandoua ca doua toante in fata unei clase plina cu pitici. 

  Doamna invatatoare ne-a asteptat cu cartonase colorate cu poze pe ele care descriau anumite activitati. Si cu scris dedesubt in romana ca sa poata Mara cere diverse. Cu cuier si caietel de lucru cu numele Marei. Cu adus de colega de la clasa mai mare sa stea cu ea pentru ca era tot din Romania. Cu toata lumea dorind sa ajute si sa aiba grija. Cu colege care-i spuneau in engleza "si eu am plans prima data cand am venit aici, stai linistita, o sa fie bine".

  Cu profesor de franceza care i-a spus "multumesc" in romana Marei de a dat-o pe spate definitiv. Cu profesoara de muzica talentata. Cu masa de pranz foarte buna. Cu ora de gimnastica si cu scos pe afara la joaca desi era inorat. Cu zambete. Si fara teme pentru acasa. Fara urlete, tipete, amenintari, pedepse. 

  Cand plecam de la scoala anul trecut facea crize de nervi pe drum pana acasa. De oboseala si stres. Ajunsa acasa statea inca doua ore sa faca teme care o terminau psihic. Azi a plecat de la scoala vesela, senina, calma si linistita. Nu ii era nici foame pentru ca mancase, nu era nici stresata, nu avea nici "lectii" de facut. Mi-a spus ca nu e obosita si era si ea mirata ca nu e obosita. 

  Mi-a zis ca si-a facut prieteni. Nu stiu ce inseamna asta avand in vedere ca nu se inteleg intre ei insa si doamna invatatoare mi-a zis acelasi lucru, ca a vazut-o jucandu-se cu ceilalti copii si ca asta e foarte bine. Si ca toti copiii au avut grija de ea, au indrumat-o si i-au aratat ce avea de facut si unde sa mearga. Si ca au fost fericiti sa o primeasca printre ei. 

  Am luat-o si am adus-o acasa vesela. Mi-a zis ca abia asteapta sa mearga si maine. Si ca i-a placut ora de gimnastica. Si ca "maaami, mancarea a fost de-li-cioa-sa" cu accent pe "cioa"... pai mancacioasa mea...cum altfel! Acum se joaca linistita si trancane de una sinura in camera cealalta. Din cand in cand, printre cuvintele romanesti scoate cate unul in engleza. Dupa care se mira cu glas tare "ce desteapta sunt!". E bine. Am invins!