sâmbătă, 24 ianuarie 2015

The highly sensitive child. Nu "timid" si nici "rusinos". Nicidecum "anormal".

  In romana nu stiu cum ii zice pentru ca n-am gasit materiale de nici un fel, nu zic ca n-or fi dar eu nu le-am gasit. Am citit de-a lungul anilor despre copilul supra-senzitiv (nu stiu cum sa-i zic in romana) pentru ca m-am prins de mult ca eu am unul din asta. Se pare ca altii au studiat problema in detaliu si au ajuns la concluzia ca in nici un caz nu se cheama "esti timida" sau "vai ce rusinoasa esti" si nici "asta nu e normal" sau "trebuia sa ii FACETI ceva, doamna", ultima transmisa de una dintre cele doua "psiholoage" scolare fantastic de inteligente si competente care faceau "evaluarea psihosomatica" pentru intrarea in clasa zero. Si unde, dupa cum poate stiti, am fost trimise din greseala :))))

  Despre ce e vorba? O sa incerc sa fac un sumar al acestui articol din Psychology Today. Informatii sunt multe, pe multe site-uri de psihologie, l-am ales pe asta pentru ca era structurat mai bine. Asadar, copii supra senzitivi (traducerea imi apartine, nu stiu daca e cea mai corecta, dar o sa o folosesc) sunt undeva la 15-20 la suta din total. Cand am aflat asta mi s-au parut chiar multi. Ma gandeam ca eu n-am mai auzit de niciunul ca Mara decat prin intermediul a vreo doua mame care au spus aici pe blog asta. Sunt destui de fapt. Apoi mi-am adus aminte de momente in care am vazut copii umiliti pentru ca-s "timizi" sau "rusinosi", copii care se inchideau in ei si priveau in zare cand doamnele din parc le spuneau asta iar familia lor aproba cretinismele cu pricina. Aha, deci sunt mai multi insa nimeni nu-i intelege si nu le accepta comportamentul.

  "With a sharpened sense of awareness these children are often gifted intellectually, creatively and emotionally demonstrating genuine compassion at early ages. The downside is that these intensely perceptive kids can also get overwhelmed easily by crowds, noises, new situations, sudden changes and the emotional distress of others. Daniel, a four-year old client of mine, is a highly sensitive child and notoriously won't take naps because he is too "wound up" by his preschool peers. Another highly sensitive child, Lizzie at age eight, came home from school after seeing a bullying episode and just broke down crying. Criticism, defeat and the distress of others is something sensitive children feel deeply."
  Mai mult, exista un test pe care il gasiti aici ca sa va lamuriti daca se incadreaza sau nu copilul in aceasta categorie. Pentru ca este o categorie de om cu un anumit sistem nervos, nu este o boala, un diagnostic sau un "rasfat". Pur si simplu, cum zice Mara: "asa sunt eu facuta!". Testul contine 23 de intrebari despre copil. Daca raspunzi da la 13 sau mai multe atunci copilul se incadreaza. Eu am raspuns da la 20 deci cred ca pot sa nu mai am dubii :)

  Tot studiind despre asta mi s-au pus cap la cap lucruri. Cand avea 4 saptamani a inceput sa planga o ora pe zi, la aceeasi ora fix la 48 de ore distanta. Lumea a zis ca-s colici. Eu am zis ca nu, n-o durea nimic, nu-si strangea picioarele, plansul de durere era altul. Asta era un plans isteric, nervos. Nu il puteai consola cu nimic. Nu aveam ce sa fac decat sa o tin in brate de la 11 la 12 odata la 48 de ore. A durat doua saptamani si a disparut. Probabil se adapta la viata extrauterina. In rest n-a avut nici un colic de nici un fel. 

  Episodul "costumasul rosu" era sa ma bage la balamuc. Pe la 8 luni i-am luat un costum rosu. Pijamaluta din aia bebeluseasca. Era un material mai gros, moale dealtfel. Insa de cate ori incercam sa o imbrac seara cu el si sa o adorm belea ochii la mine cate 3 ore. Pana m-am prins. Era din cauza culorii si probabil si a texturii. Nu putea sa adoarma in rosu. Sau in asternuturi colorate-desenate. Apoi au intervenit "gauricile". Daca talpa costumului se gaurea incepea sa urle ca din gura de sarpe, imi arata gaurica si tipa "gococo" pana o schimbam. Nu era, asa cum radeam noi atunci din cauza ca e "maniaca" ci pentru ca nu suporta la picior senzatia aia. Haine ude sau murdare pe ea? Forget about it! Daca isi uda maneca de la bluza se schimba imediat, nu suporta senzatia aia. 

 Despre "masajul bebelusului" nu pot sa zic decat "mwoaaaahahahaaa, dude, really?" Copilul plangea de ai fi zis ca o ard cu tigarea. Ca ii dau cu ciocanul. Am incercat de cateva ori si m-am calmat, nu aveam de ce sa o supun la ceva ce ii produce un asemenea disconfort. Cand a crescut am priceput de ce: se gadila din varful capului pana-n varful degetelor. Se gadila pe spate de se pravaleste pe jos...se gadila pe picioare, pe coapse, pana si pe maini. Nu poate nici acum sa stea la masaj, rade si se zbate ca un peste pe uscat. La 5 zile urla pentru ca probabil e cumplit sa fii un carnat de om si cineva sa te atinga intr-un mod care sa te gadile sau sa te doara (habar n-am ce simte un nou nascut)...Chestia e ca am vazut multi bebelusi care plang la acel masaj si multi parinti care considera ca "trebuie", ca altfel...nu stiu ce se intampla altfel, cu fi-mea nu s-a intamplat nimic, e intreaga, cu musculatura si osatura perfecte. 

  Si uite asa ajungem in zilele noastre cand ei ii ia (acum) circa un minut sa-si puna doua sosete in doua picioare. De ce? Pentru ca nu suporta cum ii sta cusatura aia de la capat pe picior. Toate sosetele au cusaturi, toti oamenii au sosete. Se pare ca unii nu suporta aia sau etichetele de la haine. Asa cum n-a suportat niciodata, dar niciodata galagia. Imbulzeala de copii. Daca vede un haos din asta sta departe, nici prin cap nu-i trece sa se duca spre asa ceva vreodata. La fel in zgomote mari. Cand era mai mica plangea instantaneu daca intram undeva unde era muzica data foarte tare sau ceva. Plangea. Ce zicea lumea din jur? Alea o sa le pun in alta postare ca-s prea multe. 

  Daca vede pe strada sau la scoala o situatie urata, pe cineva care chinuie sau face rau cuiva, ramane impresionata zile in sir. Isi tot aduce aminte si ma intreaba daca eu imi amintesc. Luate rand pe rand se incadreaza cam la toate. La ea pe primul plan sunt, si acum, strainii. Pentru ca a avut ghinionul sa traiasca intr-o tara care nu respecta copiii ca pe niste oameni vii cu pareri, in mica copilarie a fost agresata de foarte, foarte multi adulti straini. Stiu cum suna, dar pentru ea asa e, ea asa percepe cand un adult strain vine si trage de ea sau vorbeste cu ea si apoi o umileste verbal pentru ca nu-i raspunde. "Esti timida, vaaai dar ce rusinoasa esti, asta nu e normal."  Avea cinci LUNI cand a decis ca orice strain din afara familiei e moartea! Cinci luni! 

  La gradinita a avut oarece ghinion cu o doamna care incerca sa o bage cu forta in clasa in primele zile. Daca n-ar fi facut asta probabil adaptarea se petrecea fara nici un stres. Am fost acolo sa contracarez, asa cum am fost acolo in mii, nu exagerez, mii de episoade in care oameni carora nu le pasa de copil ci de cat de inteligenti se cred ei, au agresat-o intr-un fel sau altul. Pana pe la 6 ani trebuia sa incep orice conversatie cu "va rog sa o lasati in pace, nu vrea sa va spuna cum o cheama si cati ani are"...sau ceva de genul. Apoi, incet incet am lasat-o sa se descurce singura in situatii din astea, nici acum nu raspunde celor care fac asa doar ca acum nu mai plange. Cum e sa stii ca in 9 cazuri din 10 adultii se vor purta in asa fel incat copilul tau va plange foarte rau? E greu. Mai ales ca ea nu plangea din start ci cand animalele chiar puneau mana pe ea, trageau de ea sau incepeau sa spuna chestii gen "esti prea timida, nu-i frumos sa fii asa" sau "vaaai ce rusine, fetita mare si nu stii cati ani ai!" sau multe, multe altele. 

  La scoala a avut noroc pentru ca doamna Naie era cu inteligenta emotionala la purtator. In prima zi cand Mara plangea pe hol si nu vroia sa intre in clasa, a intrebat-o de ce iar ea mi-a zis mie "tu nu vezi CE BALAMUC e acolo? eu nu vreau acolo!". Inauntru erau 36 de copii care urlau. Doamna i-a zis razand "sa stii ca te inteleg perfect, nici eu nu vreau sa intru in balamucul ala, dar uite, sa vezi ca daca intru eu o sa se faca liniste" :)))) Si asa a fost. Apoi am intrat impreuna, a vazut ca e ok si aia a fost tot. 

  Am invatat sa inteleg, multe lucruri din intuitie. Stiu ca nu trebuie sa se supra-excite inca de cand era foarte mica. Sau sa oboseasca prea rau, sa nu doarma suficient. Pentru ea chestiile astea fac diferenta intre o zi vesela si una...nu prea vesela. De aia am tinut mult la rutina ei de cand era mica. Pentru ca pentru ea e mai mult decat utila. De aia o cred cand imi zice ca ceva miroase urat pentru ea. Pentru ca e highly sensitive...a trecut si prin faza cu mirositul continuu al mainilor. Mereu i se parea ca miroase a ceva. 

  Cu unele lucruri o protejez insa pe altele incerc sa i le scot cat de cat din sistem cu explicatii si cu exemple pe viu (uite, vezi, nu se intampla nimic rau daca x sau y). Nu mi se pare prea bine sa zici "vai, tu esti o speciala, sa fie cum vrei tu mereu". Trebuie sa invete sa se adapteze la lume si la viata impreuna cu sistemul ei supra-senzitiv. N-avem ce face. Nu avem nici cum sa "reparam" pentru ca nu e defecta, nu e stricata, nu e anormala. Nu, nu o sa se "schimbe" nimic, doar va invata sa isi managerieze singura preferintele si sensibilitatile. Nu, nu am ce sa "ii fac" eu. Nu-i ca si cand ar avea un buton...Sau manual de instructiuni. 

  Ce stiu este ca, asa cum zic si cei din articol, complicitatea cu parintii ii ajuta. Faptul ca eu mereu am fost de partea ei, a ajutat-o sa inteleaga ca nu e ea "defecta" asa cum sugereaza niste adulti straini ei. Cand am vazut ca doar se incapataneaza (de exemplu daca a cunoscut pe cineva, s-a distrat cu el si data viitoare nu mai vrea sa vorbeasca ca si cand nu ar sti cine e) i-am zis ca nu-i ok, ca asta nu e un joc si ca o inteleg dar pana la un punct. Au fost si momente oribile, absolut oribile, in care trebuia sa facem ceva si pur si simplu incepea sa urle din cauza ca acel ceva implica un strain. De exemplu poza pentru pasaport in noiembrie 2013, ziua aia n-am sa o uit cate zile oi avea. Si nici pe sefa de la pasapoarte pe care era sa o troznesc acolo, in institutie :)))) In rest, am fost acolo "la prindere" de cate ori cineva o stresa degeaba. Cu asta i-am castigat increderea. Daca aveti un copil highly sensitive fiti complicele lui, partenerul de "problema", Chuck Norrisul care tipa la babe pe strada atunci cand ele incearca sa o traga de obraji!


Alte info aici http://highlysensitivechild.net/ sau aici:

http://www.parents.com/toddlers-preschoolers/development/behavioral/how-to-help-your-sensitive-child/ sau aici:

http://www.livingjoyfully.ca/anneo/Highly_Sensitive_Shine.htm

   

31 de comentarii :

  1. Citind toate astea,acum imi dau seama ca si eu am fost un copil "hight sensitive".ceva mi-a facut click in creier si imi dau seama cand am devenit.pt ca nu am fost asa mereu.s-a intamplat cand ai mei m-au luat din mediul meu,adica de la tara (raiul meu) sa ma dea la scoala in Bucuresti eu crescand acolo pana la 7 ani.cred ca am suferit un soc emotional,pt ca imi anintesc cum simteam efectiv ca se rupe ceva in mine,nu voiam sa merg la scoala,nu voiam sa vorbesc/ma joc cu nimeni,plangeam..tot ce voiam era sa ma intorc la maidanul meu,la prietenii mei de joaca,la cainii si pisicile mele,la tot ce insemna pamant.foarte greu m-am adaptat la viata de oras si chiar si acum sunt trista cand plec de-acolo,dar recunosc totodata ca ma si plictisesc daca stau mai mult de 2 zile:)).ce vroiam sa spun e ca adaptarea asta si faptul ca am fost un copil super timid m-a afectat si mai tarziu in viata de adult:stima de sine scazuta,neincredere,timiditate,genu care "intoarce si celalalt obraz"..mult am pierdut cu atitudinea asta.geo.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred, Geo...Astia despre care zic eu sunt oameni care asa se nasc, nu care au un soc la 7 ani! Tu ai avut o trauma, astia asa s-au nascut...Ai citit tot ce am povestit?

      Ștergere
    2. Am recitit postul,pt ca mi-am dat seama ca am facut o confuzie.da,ai dreptate.la mine a fost cu totul altceva.nu stiu ce sa zic cu "asa s-au nascut" ca n-am citit f mult psihologia copilului,deci nu stiu daca firea/comportamentul este scris in adn..chiar sunt curioasa..dar oare nu si noi parintii ii influentam intr-o oarecare masura?geo.
      Ps:chiar va mutati in Anglia???wow,multa bafta cu tot.si casuta de la 2 mai?:((

      Ștergere
    3. Geo, chestia asta tine de sistemul nervos, nu are treaba cu educatia. La altele depinde de parinti, pe asta nu cred sincer ca ai cum sa o influentezi prea mult. Da, sper sa plecam cat mai curand. Casa de la 2 Mai ramane acolo n-o luam cu noi, va primeste cu drag in continuare, va fi mama acolo.

      Ștergere
  2. Sensitive se traduce sensibil. Copii foarte sensibili. De multe ori aud in scoala 'she/he is a very sensitive child'? Mi-a luat mult timp sa inteleg.
    Mihaela

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu-mi place "sensibil"....nu-mi place! E egal cu weak! :) Stiu, dar nu-mi place...senzitiv in romana inseamna legat de sistemul nervos, e mai aproape de ce zic astia ca ar fi...:))))

      Ștergere
    2. Eu vb din punct de vedere al profesionistului, terapeut, care lucreaza in UK. Stiu, sensibil =weak in Romania. Am dezbatut asta de mii de ori in terapie si in formarea mea. Sunt nuante si nuante. A fi sensibil poate fi o calitate, nu o slabiciune. Am sa citesc si articolele respective.

      Ștergere
    3. Eu am inteles asta, insa si tu stii ca cuvantul "senzitiv" e mult mai legat de sistemul NERVOS decat este "sensibil" care e legat de "psihologic" in limba romana. Eu asta am vrut sa zic cu traducerea mea :)

      Ștergere
  3. Vai de mine draga mea... am comentat tot mai rar pe aici pentru ca nu prea am timp de nimic...
    Vreau sa iti multumesc pentru postarile de genul acesta pentru ca mi-a deschis ochii cu multe.
    Am inceput sa cred intr-o perioada ca sora mea are vreo problema mentala sau m-am gandit chiar ca ar fi autista pentru ca in multe situatii stresante pentru ea se uita in gol sau punea capul in pamant si efectiv refuza sa mai raspunda.. mama nu i-a dat importanta pt ca probabil si ea ca si tine stie ce se intampla cu fiica ei dar eu, practic fiind ca o a doua mama si stand cu ea zi de zi mi-am pus multe semne de intrebare si chiar am si tipat la ea pt. a nu reactiona. De multe ori o impingeam de la spate sa spuna si ea ceva in clasa, sa comunice cu strainii sa zambeasca sa... sa... sa...
    esti geniala si un model de urmat.
    te-as strange in brate daca as fi langa tine :)
    sa ai o seara minunata si tu si Mara.
    Andreea ( din londra)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andreea, multumesc mult pentru comentariu! In curand, foarte curand, o sa ne vedem la Londra, promit! :)

      Ștergere
    2. Sper din suflet sa ne vedem cat de curand! Poate fetele vor fi prietene... cine stie :)
      Andreea

      Ștergere
    3. Foarte curand o sa fim la Leicester, ne vedem prin preajma? :D Dau de stire cand o sa se intample minunea!

      Ștergere
    4. Nu am fost niciodata in Leicester si nu ar fi o idee rea sa ajung si pe acolo desi e cam departe. Daca ai putea sa ma anunti cu vreo saptamana inainte cel putin as putea sa imi iau liber si sa trag o fuga pana acolo :D iar daca e in weekend, cu atat mai bine! o pot lua si pe Oti :D
      Andreea

      Ștergere
    5. Sper sa ne mutam acolo destul de curand...vedem cum se aliniaza astrele :)

      Ștergere
  4. Tu,Alexandra... parca mi-ai descris-o pe fetita mea,Ingrid!
    De multe ori ma trezesc spunandu-i ca trebuie sa faca asa sau pe dincolo,ca nu-i frumos sa nu raspunda,etc. ...si dupa imi pare rau si imi zic ca toate vin la timpul lor!
    Bine ca mi-ai deschis ochii... multumesc!
    Va pup cu drag,Orsi

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Las-o sa nu raspunda. Nu e ceva esential in viata si ma indoiesc ca la maturitate nu va raspunde la intrebarile strainilor :)

      Ștergere
  5. Nepoata mea e highly sensitive si ea, in asa hal incat nu suporta, de ex., sa se acopere decat cu o anumita plapuma (singura la care suporta textura tesaturii) si aia e singura pe care o foloseste din frageda pruncie, nu poate purta decat anumite haine, textura mancarurilor pe care le tolereaza e foarte specifica etc. Chiar imi amintesc odata ca eram in concediu si intr-o seara, dupa o zi foarte lunga pe drum, am pus copiii la culcare si nepotica nu reusea nicicum sa adoarma din cauza cearsafului si a paturii. Cumva am reusit sa o linistim, dar dupa ce a adormit saraca efectiv isi scotea picioarele de pe cearsaf si de sub patura ca pana la urma atarna mai mult pe jos decat in pat. Deci clar nu e rasfat si nici prosteala, copilul asa simtea lucrurile. Si multe alte chestii, de ex erau minus 25 afara si ea efectiv nu suporta decat un pantalon subtire de bumbac pe ea, nici vorba de dres, sau de pantaloni de fas, sau macar de blugi. De ce s-ar rasfata un copil cu asa ceva, ea voia sa stea afara la zapada da' ingheta in 10 minute si venea inapoi in casa si ne zicea cu lacrimi in ochi ca degeaba insistam sa poarte haine mai groase ca efectiv nu suporta. Fular si caciula nu a purtat in viata ei....Vestea buna e ca, cel putin in cazul ei, chestiile astea se atenueaza pe masura ce creste, acum (16 ani) e infinit mai bine decat la 10 ani.
    Eu am fost o norocoasa, fiu-meu e probabil highly insensitive child :D trebuie sa cada un meteorit langa el probabil ca sa-l deraieze de la curs, e o persoana absolut imperturbabila. :D
    Maria

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da pai si Mara e mai pe partea cu senzitivitatea psihologica, astea fizice sunt putine si s-au mai reglat. Dar colanti pe sub blugi (dres i-am dat o singura data si am crezut ca moare de nervi) nu suporta. Acum cand au fost -25 de grade i-a pus pentru ca sufera rau de frig...dar nu i-a placut deloc :)

      Ștergere
  6. Buna,

    Este pentru prima data cand comentez dar te citesc regulat asa ca profit de ocazie pentru a te felicita de modul in care iti cresti copilul dar si pentru familia minunata pe care o ai.
    Trecand la subiect, am fost un copil senzitiv si nu sensibil. Senzitivitatea mea s-a axat mai mult pe partea fizica in copilarie, senzitivitate cu care am invatat sa traiesc dar care nu s-a diminuat foarte mult. Marea mea problema peste care nu am reusit nici in prezent sa scap (probabil ar fi de folos un psiholog), a fost reprezentata de pastile si de hainele care ma strang in jurul gatului. Parintii nu au stiut cum sa gestioneze situatia, astfel ma obligau sa iau pastilele pe care imediat le vomitam, faceam acest lucru chiar si numai la gandul ca trebuie sa le iau; maletele le-am urat toata viata mea, simteam ca ma sufoca si ca nu pot respira - ai mei ziceau ca ma alint (in prezent aproape a disparut). De mica am refuzat cu inversunare anumite alimente, anumite texturi la haine si lenjerie de pat imi provocau mancarimi.
    Partea emotionala am invatat singura sa o controlez, pana pe la 10-12 ani am fost un copil foarte timid si uram insecuritatea si in general situatiile noi. In aceasi timp am fost foarte incapatanata si cu o vointa mare. Timiditatea mi-a trecut, in prezent am un job in care interactionez cu clientii, dar nu sunt genul careia sa ii placa sa fie in centrul atentiei in cercul de prieteni.

    Referitor la Mara, nu imi permit sa-ti dau vreun sfat pentru ca nu stiu in ce masura va e de folos. Faptul ca ii esti un prieten caruia i se poate confesa si care nu o judeca, nu o minte si mai ales nu o forteaza sa faca ce nu ii place, probabil este cel mai bun lucru pentru ea si pentru dezvoltarea ei.

    Succes pe noile meleaguri, astept cu interes postari despre adaptarea la noul mediu!
    Geanina.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru comentariu, Geanina! Ma bucur sa aud ca partea emotionala se estompeaza cu timpul ca uneori am impresia ca n-o sa mai treaca niciodata. Habar nu am daca e ok ce fac cu fi-mea, merg mai mult pe instinct. Uneori o pun in situatii care stiu ca nu-s prea ok pentru ea, dar cred ca doar asa poate sa inceapa sa realizeze singura ca e ok, ca nu moare daca face una sau alta. Pentru ca vor fi din ce in ce mai multe.

      Ștergere
  7. Eu am un exemplar, al mare. Doar ca la mine a fost simplu, de cand era bebelus am intrebat doctorita de familie de ce e "diferit" si mi-a spus din start ca am un "super sensitive child" si ca sa incerc sa lucrez cu ce am, nu sa-l fortez sa devina ce nu poate. Cand a inceput sa vorbeasca am realizat ca de exemplu il deranjeaza si daca un crac de pantalon sta mai jos decat altul sa daca manusile sunt puse cu trei cm mai la dreapta de unde ar trebui ele sa stea, sau eticheta de pe tricou e mai lunga si i se pare ca-i zgarie pielea. Ca norocul al saselea simt mi-a spus sa ignor toate "sfaturile de bine de la persoane bine intentionate" care mi-au spus "sa fac bine sa calesc copilul sa termine cu fasoanele astea", si am realizat ca fac mai bine cu binele decat cu forta. Acum, copilul e super in elementul lui si s-a dezvoltat fenomenal, are ocazii foarte rare in care "ingheata" (nu stiu cum sa descriu starea aia cand il depaseste o chestie noua la care nu se astepta si pur si simplu paralizeaza), dar ii spun dinainte ce program avem sau la ce sa se astepte de la anumite chestii, intotdeauna ii cer parerea cand ii iau haine noi (si tin cont de ea) si asa mai departe. Cat mai putine surprize, si cand chiar le avem, incerc sa-i explic ca il inteleg si ca ce simte el e normal, incerc cumva sa-i dezvolt strategiile sa poata gestiona problema. E complex, dar e ceva cu care m-am obisnuit, a devenit a doua natura cumva. Pana sa-l am pe Robbie, am crezut ca eu am fost un sensitive child, dar nu e asa, am realizat vazandu-l pe el. eu am fost doar foarte timida si cu multe insecuritati, si am reusit sa trec peste toate cu putin control. Pe cand la el, asa e wired, nu cred ca va putea vreodata sa se schimbe, poate doar sa invete cum sa traisca cu asta. Si e greu in contextul in care sora-sa e perfect normala (din punctul asta de vedere) si nu intotdeauna il poate intelege (sau uneori nu are chef) si e greu sa le explic de ce ii tratez in mod diferit, la amandoi li se pare ca incerc sa-i tin partea aluilalt :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asa e, ingheata, freezes daca aude de ceva nou, de altceva, de orice experienta noua. Din pacate am avut si eu "binevoitori" din astia care nu pricepeau de nici o culoare ca spre exemplu la o sindrofie trebuie sa anunte mascatii aia, mascaricii aia oribili (printese, magicieni, etc) sa nu vina peste Mara ca ea chiar o sa planga foarte rau si o sa se sperie teribil. Si in ziua de azi ea intzepeneste daca vede om mascat. La fel si cu "dar vai, e bine sa nu aiba rutina, ca sa se invete cu orice"...E pe dracu', la un copil din asta rutina e singurul lucru care il tine "mentally sane" cat e mic si nu se poate exprima cu vorbe :)))) Da, e complex si mama ajunge sa stie dupa prima privire daca e o situatie care il incurca...dar nu vad cum altfel sa faci fata la asta decat asa, aparandu-l de toate situatiile in care altii il agreseaza. Din comentariile voastre incep sa rasara aia 20 la suta :)

      Ștergere
    2. Robbie saracul si acuma isi aduce aminte ca era sa faca cu inima cand eram in Romania si a aparut un Mickey mai mare decat mine mascat (la ziua unui baietel) si s-a bagat in nasul lui, mi-a spus "Mami, am crezut ca o sa mor atunci, serios!", e nasol sa auzi chestia asta de la un copil de 7 (pe atunci 6) ani. Si e interesant cand mergem undeva nou imi spune "Mami, ma doare burta ca sunt nervos, e ok daca n-o sa vreau sa vorbesc cu nimeni acolo sau o sa ma sperii?" cumva parca imi cere mie confirmarea ca e ok. Intotdeauna i-am spus ca nu trebuie sa faca nimic din ce il face sa se simta aiurea, faptul ca il inteleg si sunt de partea lui am vazut ca conteaza enorm si il face sa se linisteasca mult mai repede. Si exact cum spui, rutina e de baza, tot ce iese din rutina trebuie explicat cu multe amanunte si din timp, sa aiba vreme sa proceseze toate aspectele si tot ce s-ar putea intampla...

      Ștergere
    3. Oauuuu mititelul de el! Mara amutzeste, daca o intreb de ce se sperie zice "nu stiu, habar nu am" :)

      Ștergere
    4. Asta e una din chestiile la care lucram intens, sa incerce sa numeasca frica (suna ca naiba in romaneste, dar pricepi tu). Adica sa incerce sa descrie ce simte si ce anume il face sa se sperie sau sa devina anxios, asa m-am gandit eu ca o sa-i fie mai usor si sa se descurce mai tarziu cand eu nu sunt langa el, si poate si sa invete sa se fereasca de chestii care ii declanseaza reactii anxioase (ii e frica de clovni de exemplu, din nou, o frica din aia paralizanta. Dupa ce am vazut asta, am inceput sa povestim despre clovni, l-am facut cumva sa reuseasca sa constientizeze de ce anume ii e frica la ei. Pana la urma am ajuns la ceva de genul ca nu stie cine se ascunde de fapt sub toate hainele alea, ca sunt prea colorate, ca arata amenintator machiati asa, ca sunt mult prea zgomotosi si cate si mai cate. Acum e mult mai simplu, trecem pe la carnaval si imi spune senin, fara stres "mama, pe acolo nu trecem ca am vazut un clovn si nu vreau sa ma sperii de el", dar daca s-ar intampla sa trecem foarte aproape de el nu cred ca ar mai avea aceeasi reactie oricum...)

      Ștergere
    5. Stiu despre ce vorbesti insa eu n-am reusit sa o fac pe Mara sa zica nimic. Eu neam de comunicator fiind...am intrebat-o, i-am explicat, ne-am jucat. Daca o intrebi de ce face asa cu strainii sau cu oamenii mascati zice "nu stiu" si apoi tace. Si cam asa e, ea a inteles ca e o frica absurda cumva, o spaima aberanta. Daca o intreb "de ce nu traversezi singura strada" stie sa-mi raspunda. Daca o intreb "de ce n-ai raspuns acelei doamne cand te-a intrebat cati ani ai" zice "nu stiu" pentru ca de fapt ea NU VREA sa comunice cu omul ala. Ca la varsta asta sigur nu ii mai e "frica" de oameni straini, sa fim seriosi. Pur si simplu ea vrea sa fie in ritmul ei....on her terms :) E si Berbeaca micutza si are niste incapatzanari teeeeribile.

      Ștergere
  8. :) Am facut testul ala, in viteza :) Si pt ca am incercat sa-i inghesui pe amndoi in el, mi-au iesit doar 16 :) Daca m-as fi gandit doar la cate un copil in parte, posibil ca scorul sa fi iesit mai mare :)
    Domnisoara e genul stresata de cusaturile de la sosete :)
    Domnisorul e mai mult pe partea psihica.
    "Rusinosi" cu (anumiti) straini amandoi :) Insa destul de sociabili, si incantati de mirarile pe care le scot invariabil, de la oamenii pe care ii intalnesc pt prima data, pt ca amandoi scot chestii de te dau pe spate, mult peste varsta lor. Oricum niciunul hiper ... dar clar mi s-au lamurit multe dileme :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Join the club, Andreea! :) Chiar ma gandeam la tine zilele trecute, ce mai faci de nu mai zici nimic... Sper ca sunteti bine cu totii :)

      Ștergere
  9. Mi-as fi dorit ca mama mea sa fi citit acest articol cand eram eu mica. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) Si eu mi-as fi dorit sa-l am dupa ce am nascut...m-ar fi scutit de o suma de frustrari :)

      Ștergere
  10. Am 30 de ani si abia acum realizez ca am fost si sunt un copil senzitiv desi eram etichetata ca fiind timida sau alintata. nu am facut testul insa din descrierile de aici ma regasesc. Acum la maturitate s-au mai atenuat unele "apucaturi": interactionez cu strainii, ma adaptez situatii necunoscute, dar ce tine de senzatii povestea continua: am avut si am simtul olfactiv foarte dezvoltat, orice miros ciudat pentru mine, acceptabil pentru altii, imi provoaca reflex de voma. simtul tactil la fel este super dezvoltat, nu suport decat bumbac pe piele, orice altceva ma strange , ma zagarie, ma sufoca. De dormit dorm in pielea goala, doar cu chiloti pe mine, uneori si ziua tot doar in pielea goala stau, acum stau la casa mea si imi permit,:) Nu suport lumina puternica, ma ia durerea de cap uneori din cauza luminii, nu adorm decat cu capul acoperit sub plapuma, iar cand ma trezesc la fel il bag sub plapuma pana imi revin. De cand ma stiu prefer sa mananc texturi fine, supe, pireuri creme. Nu suport umiditatea, orice e ud imi provoaca angoasa, fie ca e haina sau paine muiata in sos sau biscuiti muiati in ceai cum le place unora si lista poate continua Pana acum le credeam fixuri, acum stiu ca mi-s o senzitiva, dar asta nu-mi afecteaza calitatea vietii.

    RăspundețiȘtergere